Fie primită pioasa noastră mărturie de cinstire a sacrificiului suprem, pentru a ne dezrobi, al ostaşilor români pe Frontul de Est, în al Doilea Război Mondial. Autorii şi editorii COTUL DONULUI 1942: eroism, jertfă, trădare Ediţia a doua, revăzută şi completată Autorul proiectului, coordonator şi imagini: Dr. Vasile Şoimaru Chişinău 2013 Autori: Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea, Roxana Iorgulescu-Bandrabur Cu texte de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe şi Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Viorel Cojocaru Redactor şi prefaţator: Vlad Pohilă Lector: Zamfira Mihail Coperta: Simion Zamșa Tehnoredactare: Svetlana Crudu-Munteanu, Valeriu Rusnac Procesare computerizată: Tudor Șoimaru, Ecaterina Rădvan, Iulia Bârsan ©Vasile Şoimaru, autor de proiect, coordinator, alcătuitor şi imagini Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții: Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare / Vasile Șoimaru (alcăt.), Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea, Roxana Iorgulescu- Bandrabur. – Ch. : ...., 2013. – ... p. ISBN … . C… COTUL DONULUI 1942: eroism, jertfă, trădare (ed. II) 5 PÂNĂ SE VA RISIPI NĂLUCA RĂTĂCITOARE DIN CAPETELE UNOR SUS-PUŞI… (În loc de prefaţă) Generaţiile ajunse la ecuatorul vieţii ori trecute de acesta, ţin bine minte cum îşi începeau, o lucrare scrisă în 1848, doi dintre primii „revoluţionari de profesie”, Karl Marx şi Friedrich Engels: „O nălucă rătăceşte prin Europa…”. Acea nălucă, trebuie să precizăm pentru cei mai tineri, nu era alt ceva decât comunismul. Iar pentru tineri şi adulţi mai este necesar să menţionăm că fatidica nălucă mai rătăceşte şi astăzi. Şi nu numai în Europa, dar şi pe alte continente. Atâta doar că, între timp, şi-a schimbat întru câtva denumirea şi ţelurile. Astfel, comunismul „clasic” este numit deja „neocomunism”, dar cel mai des, „kominternism”, după titulatura criminalei organizaţii ce şi-a propus drept scop – şi, în bună parte a reuşit – să planteze iarba răului pe întreg globul pământesc. Iar sarcina lor de bază – veche, iniţială – , nu mai este nimicirea proprietăţii private, partizanii neocomunismului acceptând-o, cumva selectiv, pe criterii obscure, preferând însuşirea acesteia, însă, nu mai puţin – şi însuşirea proprietăţii de stat! Obscure, greu perceptibile pentru mulţi sunt şi ţelurile ce şi le pun (şi cu succes le realizează) cei care au renunţat la seceră şi ciocan în favoarea inteligenţei, rămânând doar cu steaua, dar şi asta uşor modificată – în ceea ce priveşte culoarea, numărul şi dispunerea colţurilor. Oricât de ascunse de ochii „prostimii”, aceste scopuri nu pot fi dosite la infinit, ele trezind tot mai mult uimirea, apoi şi revolta oamenilor. Se aud tot mai des – deşi înfundat încă – supărări privind scopul unor forţe ce se consideră cu de la sine putere atotştiutoare, a toate capabile, suverane peste destinele oamenilor, popoarelor, ţărilor şi continentelor, ba chiar şi asupra istoriei trecute, prezente şi viitoare. Ele, aceste forţe, elogiază la infinit anumite segmente şi personalităţi istorice, trecând în negura uitării, prin falsificare şi denigrare, alte segmente din istorie, alte personalităţi ale unor popoare – sortite de către ei, atotputernicii – sacrificiului, umilinţei, iar în ultimă instanţă – şi destrămării, expunerii unui genocid cultural care, vorba celui mai de seamă lingvist şi filozof al secolelor XX-XXI, românul basarabean Eugen Coşeriu, nu este cu nimic mai bun decât etnocidul sau genocidul pe criterii naţionale, rasiale. 6 COTUL DONULUI 1942: eroism, jertfă, trădare (ed. II) Forma de etnocid cel mai frecvent practicată este (şi) acum cultiva- rea, inocularea agresivă a complexelor naţionale, în cazul nostru – a „ruşinii de a fi român”, refren preferat de patronii şi autorii ziarelor şi revistelor ce apar sub auspiciile monstruosului GDS, de la Bucureşti. Dar, în egală măsură, parcă la unison, coordonat şi răspândit, şi de o ploaie murdară de publicaţii periodice de limbă rusă de la Chişinău. În subsidiar (doar în aparenţă!) se munceşte cu sudoarea frunţii şi pentru ştirbirea, subţierea, apoi şi anihilarea, zădărnicirea până la substituire a memoriei colective, naţionale. Cum să-şi amintească vreun tânăr român (polon, suedez, ceh, german…) de tragediile prin care au trecut propriile popoare când despre acestea se aminteşte în treacăt (dacă se aminteşte în genere) în manualele naţionale de istorie?... (De manualele străine nici nu face să vorbim). În acelaşi timp, numai în calendarele editate de UNESCO – organizaţie mondială pentru cultură şi ştiinţă (dragă Doamne), cu sediul la Paris, sunt fixate nu mai puţin de 10 (zece) zile, în diferite luni ale anului, amintind despre tragedia poporului evreu, numită în greceşte holocaust, iar în ebraică shoah. Cum să nu ştie acelaşi tânăr reprezentant al naţiunilor mai sus-amintite (dar şi al multor altor naţiuni) totul despre holocaust şi aproape nimic despre dramele trăite de propriul popor? Şi nu ar fi nimic rău să cunoască în amănunţime o tragedie ce nu trebuie să se mai repete vreodată – indiferent cine a pus-o la cale, indiferent cine şi cum a realizat-o – dacă această dramă a secolului XX nu ar fi prezentată în manuale şi studii nu doar amănunţit, ci şi cu aproximaţii şi chiar cu falsuri meşteşugit proiectate, astfel holocaustul fiind transformat „într-un bazar sentimental”, vorba lui Ion Minulescu sau, şi mai rău – într-un soi de târg, într-un bâlci din care unii se aleg cu grave acuzaţii continui, iar alţii – cu un solid gheşeft? Cu asemenea abordări, cu asemenea reprezentări ale evoluţiilor din lume, amnezia istorică se face tot mai simţită în rândul a milioane de români, uitarea aceasta, supranumită de cronicarul Miron Costin „cel mai mare duşman al istoriei”, al popoarelor înseşi, fiind mereu secundată de penibile complexe, derivate direct din campania neostoită de culpabilizare a poporului nostru. Amintim în context că promotorii cei mai agresivi ai acestei campanii sunt, concomitent, şi cei mai aprigi adversari ai oricăror forme de învinovăţire colectivă, pe criterii etnice, rasiale sau confesionale – fireşte, atunci când acestea îi vizează pe ei. Ne aflăm, aşadar, în plin dezmăţ propagandistic, informativ, cognitiv, iar pierderile noastre sunt tot mai mari, pe an ce trece, deoarece, competiţia este inegală, cum inegale sunt şi forţele, metodele, posibilităţile şi abilităţile. Pentru a ni se demonstra nevrednicia, se COTUL DONULUI 1942: eroism, jertfă, trădare (ed. II) 7 poartă o luptă cumplită pentru a ne lipsi de eroi, de oameni curajoşi, pur şi simplu demni. Ce mai vorbă! Aceştia, nu că ne interzic cinstirea eroilor, elogierea fruntaşilor, dar nici să ne deplângem martirii nu ne permit! (Cazul cu retragerea, prin presiuni şi ameninţări, a simbolicei demnităţi de Cetăţean de Onoare al or. Târgu Ocna, „Martirului închiso- rilor”, Valeriu Gafencu, este mai mult decât grăitor). Pentru a-şi ascunde bârna din ochi, ni se arată mereu spre paiul din sau chiar de lângă ochii noştri, făcându-ne părtaşi numai şi numai la rele, de-a lungul istoriei noastre, din ultimele două secole, mai ales. Şi se dedau acestor nele- giuiri – care odată şi odată cu certitudine vor fi amendate – atât unii străini, cât şi năimiţi din rândurile noastre, din preajma noastră. Agresi- vitatea acestora a luat proporţii atât de mari, încât, la un moment dat, te apucă disperarea, crezând că nu mai are niciun rost să le dai vreo ripostă, căci oricum nu vei putea opri avalanşa de minciuni, insulte, presiuni şi intimidări abil trucate… În această situaţie, cu părere de rău, iau apă în gură mulţi istorici, demonstrează o criminală indiferenţă politicienii, businessmenii sponsorizează generos nu monumente ale măreţiei şi durerii propriului popor, ci fastuoase muzee şi complexe comemorative ale celor care ne fac de nimic pentru a se lustrui pe sine şi a mai pune câte ceva în buzunare, în bănci adică… Dar, spre marele necaz al acestor beneficiari ai celui mai penibil gheşeft (mercantil, dar şi moral) din istoria omenirii, amnezia nu poate – şi sper că nici nu va putea – să atace chiar pe toţi românii. Ne stau drept dovadă elocventă, în acest sens, mai multe fapte de ordin civic, ştiinţific, cultural, comemorativ etc., care mai timide, care mai îndrăz- neţe. Puse cap la cap, însă, ele se constituie într-un simbolic, dar puter- nic râu de munte, rece şi iute la curgere care, dacă nu e în stare (încă) să stăvilească avalanşa de minciună şi denigrare, cel puţin pune pe gân- duri, iar uneori îi mai şi temperează pe regizorii şi actorii scabrosului spectacol jucat „de la Nistru pân’ la Tisa”, mai exact, „de la Dâmboviţa pân’ la Tisa”, trecând peste munţi, peste Dunăre, de multe ori peste mări şi oceane trecând… Un asemenea fapt, de majoră însemnătate civico-comemorativă, a fost şi apariţia, în 2012, a cărţii intitulată Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (colectiv de autori: Vasile Şoimaru [coordonator], Iosif Niculescu (1914-2013), Roxana Iorgulescu-Bandrabur, Gheorghe Pârlea; Chişinău, Editura Balacron”). Valoarea documentară, dar mai ales morală a cărţii, a sporit şi graţie faptului că a văzut lumina tiparului în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la marea tragedie românească, beneficiind în chiar acea zi de o exemplară lansare la Chişinău, însoţită 8 COTUL DONULUI 1942: eroism, jertfă, trădare (ed. II) de o comemorare şi un parastas, rânduit de protoiereul Petru Buburuz. Evenimentul, unic în acea zi în întreg spaţiul românesc, a fost moderat de dna dr. Lidia Kulikovski, director general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din capitala basarabeană, adunând