ASPECTE PRIVIND NORD‐VESTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA SECOLELOR X‐XI A.D. Florin SFRENGEU Perioada secolelor X-XI este cunoscută, în primul rând, datorită cercetărilor din ultimele 6-7 decenii în care arheologia a adus o remarcabilă contribuţie. O statistică a numărului de aşezări încadrate în perioada secolelor VIII-XI de pe teritoriul nord-vestic al României a fost întocmită mai recent de arheologul I. Crişan, care cartează un număr de 133 de situri arheologice pentru secolele VIII-IX, dintre care 128 sunt aşezări de tip sătesc şi 5 peşteri. În perioada secolelor IX-X, numărul aşezărilor este mai mic, fiind cartate doar 61 de aşezări săteşti şi 3 peşteri1. În secolele X-XI s-a constatat, de către acelaşi arheolog, numărul diminuat al aşezărilor: 45 dintre care 43 sunt de tip sătesc, iar două sunt peşteri.2 În zona de câmpie concentraţia demografică este mai mare, dar remarcăm faptul că multe aşezări sunt amplasate în bazinele superioare ale râurilor din nord-vestul ţării, în zone deluroase, aproape de zona montană. Aşezările sunt situate în apropierea râurilor sau a unei surse de apă, văile principalelor râuri fiind şi principalele căi de comunicaţie. Aşezările din câmpie ocupau treapta mai înaltă, împădurită a acesteia, precum şi grindurile din zona mlăştinoasă, locuri mai uşor de apărat şi care ofereau condiţii propice pentru trai. Aşezările din zona deluroasă erau situate pe terase, pe panta sau la baza dealurilor, locuri bine apărate natural, înconjurate de 1 I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana (secolele X-XIII), Oradea, Editura Muzeului Țării Crișurilor, 2006, p. 19-20 şi anexele 1 de la p. 265-271 şi 2 de la p. 272. Teritoriul avut în vedere are următoarele limite geografice: râul Mureş la sud, râul Someş la nord, frontiera cu Ungaria la apus şi Munţii Apuseni la răsărit, incluzând aici Silvania aflată între Munţii Plopişului şi Munţii Meseşului. 2 Ibidem, p. 38. 107 Tradiții istorice românești și perspective europene păduri. Numărul mare de aşezări din anumite regiuni se datorează poate şi interesului manifestat de arheologi pentru studierea acestora (de ex: zona Crişului Repede şi a Bihariei, zona Careiului, zona Barcăului, zona Crasnei), pe când anumite zone încă nu au fost cercetate suficient arheologic. O serie de informaţii scrise, care ne pot ajuta la formarea unei imagini privind perioada în discuţie, ne sunt oferite şi de cronica lui Anonymus, despre care s-a scris mult, opiniile fiind controversate3. Cronicarul anonim menţionează şi formaţiunile politice conduse de Menumorut, Glad şi Gelou. Din aceste relatări, coroborate cu ştirile din alte cronici, completate de rezultatele cercetărilor arheologice din ultima vreme, s-a prezentat un tablou istoric al formaţiunilor politice amintite mai sus şi de către istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, într-o lucrare de sinteză, serios argumentată, cu o bogată bibliografie istorică şi arheologică4. 3 Din lucrările care prezintă pe larg această problematică a valorii istorice, geografice şi literare a operei sale, amintim doar câteva: St. Brezeanu, ,,˂˂Romani>> şi <<Blachi>> la Anonymus. Istorie şi ideologie politică”, în Romanitatea orientală în Evul Mediu, Bucureşti, Editura All Educațional, 1999; Idem, „Începuturile românilor şi maghiarilor în Transilvania. Tradiţie savantă şi memorie populară medievală”, în Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, Editura Corint, 2002; V. Ciocâltan, „Observaţii referitoare la românii din Cronica notarului anonim al regelui Béla”, în RI, 40, nr. 5, 1987; Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, Editura Centrul de Studii Transilvane, 2001; Idem, The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Cluj-Napoca, Editura Centrul de Studii Transilvane, 2005; C. A. Macartney, Studiens on the Early Hungarian Historical Sources, Budapest, Oxford University Press, 1940; Györy, J., Gesta regum – gesta nobilium, Budapesta, Országos Széchényi Könyvtár, 1948; Györffy, Gy., Krónikáink és a magyarőstörténet, Budapesta, 1948; Idem, „Abfassungszeit, Autorschaft und Glaubwürdgkeit der Gesta Hungarorum des Anonymen Notars”, în AAASH, XX, 1972, p. 209-229; Kristó Gy., „Rómaiak es vlachok Nyestornál és Anonymusnál”, în Századok, 112, nr. 4, 1978, p. 623-661; T. Sălăgean, Ţara lui Gelou. Contribuţii la istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006. 4 I. A. Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2003, (în continuare I. A. Pop, Românii şi maghiarii). A se vedea şi amplul studiu a lui V. Spinei, 108 In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop Nord-vestul României a făcut parte din ducatul lui Menumorut, despre care Anonymus ne vorbeşte în capitolele 19-22, 28, 50-52, şi era cuprins între Tisa, Mureş, Someş şi Carpaţii Occidentali, având reşedinţa în cetatea Byhor. Analizând relatările din aceste capitole ale cronicii lui Anonymus, Ioan-Aurel Pop arată că războiul contra ducatului Crişanei are trei etape: „- prima expediţie militară, din direcţia nord-est spre sud-est, duce la atacarea teritoriului dintre râurile Er şi Someş, cu cetatea Sătmar, până sub Munţii Meseş şi până la Zalău; - a doua expediţie este o continuare a primei, din direcţia nord- est spre nord-vest, de-a lungul râului Er, încheiată cu înfrângerea cetei Ungurilor la Szeghalom; - a treia, în care avangarda oştii era formată din secui, e orientată dinspre sud spre nord-est şi duce la căderea şi jefuirea cetăţii Biharea.”5 Pentru fiecare etapă în parte sunt menţionate luptele dintre maghiari şi populaţia autohtonă. După spusele lui Anonymus, ungurii au întâmpinat greutăţi în înfrângerea rezistenţei localnicilor, chiar dacă aceştia din urmă au fost cuprinşi de spaimă şi groază6. În ducatul lui Menumorout conform unei informaţii din cronica Gesta Hungarorum a Notarului Anonim (Cronica lui Anonymus), locuia şi o populaţie ce se numeau cozar: „Ţara însă care este între Tisa şi pădurea Ygfon ce este situată înspre Ardeal, de la fluviul Mureş până la fluviul Someş a ocupat-o pentru sine ducele Morout, al cărui nepot a fost numit de unguri Menumorout, pentru că avea mai multe soţii şi teritoriul acesta îl locuiau nişte neamuri ce se numesc cozar.”7 Analizând structura etnică a ducatului lui Menumorout, Ioan-Aurel Pop ajunge la concluzia că, „era următoarea: români, urmaşi ai geto-dacilor romanizaţi în vremea stăpânirii romane şi ulterior (o parte a ducatului fusese inclusă în Dacia Romană); slavi, „Migraţia ungurilor în spaţiul carpato-dunărean şi contactele lor cu românii în secolele IX-X”, în Arh Mold, X, Iaşi, 1990, p. 103-148. 5 I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 135. 6 Ibidem. 7 Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), de Secretarul anonim al regelui Béla, în Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. I, traducere de G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934, ediţie îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum, 2010, p. 115. 109 Tradiții istorice românești și perspective europene bulgari, avari, ajunşi aici ca urmare a migraţiilor şi a extinderii dominaţiei vremelnice a unor state barbare asupra Pannoniei; secui, khazari, legaţi de invazia ungurilor, dar prezenţi, probabil, în Câmpia Dunării mijlocii şi a Tisei înainte de această invazie.”8 O analiză interesantă privind ducatul lui Menumorout a fost realizată şi de către cercetătorul bucureştean Alexandru Madgearu. În legătură cu cozarii, pomeniţi în textul cronicii lui Anonymus, face unele precizări pertinente: „Kozarii sunt identici cu khazarii din zona Donului, care au trecut la religia mozaică şi au creat un stat puternic în secolele VII-IX în stepele nord-pontice. Kozarii sau kavarii au venit în bazinul Tisei probabil în secolul al IX-lea, alungaţi de războaiele cu arabii care au condus la declinul statului khazar.”9 Nu este exclus, după cum arată Alexandru Madgearu, ca pătrunderea kavarilor să fi stimulat organizarea în Crişana a unei formaţiuni politico-militare, nomazii fiind consideraţi un factor catalizator în apariţia unor state din Europa de sud-est şi est.10 8 I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 139. Pentru situaţia etno-confesională din Transilvania şi Ungaria vezi recenta lucrare a aceluiaşi autor: „Testimonies on the Ethno-Confessional Structure of Medieval Transylvania and Hungary (9th – 14th centuries), în Transylvanian Review, Vol. XIX, Supplement No. 1, 2010, Pursuing Diversity. Demographic Realities and Ethno-Confessional Structure in Transylvania, p. 9-41. 9 Al. Madgearu, „Voievodatul lui Menumorout în lumina cercetărilor recente” în Analele Universităţii din Oradea, seria Istorie-Arheologie, tom XI, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2001, p. 40. 10 Ibidem, p. 41. Acelaşi autor în cartea Românii în opera Notarului Anonim la p. 137, referitor la kabari, afirma următoarele: „Un studiu arheologic recent delimitează un teritoriu la nord-vest de Crişana, unde s-au descoperit urmele acestor kabari, datate indiscutabil înainte de 896. Ei sunt, probabil, Cumanii despre care Gesta Hungarorum spune că-i provocau neajunsuri lui Gelou. Este posibil ca ei să fie strămoşii secuilor, care, iniţial, au trăit în această zonă. Crişana a fost cucerită de aceşti kabari sau kozari cândva în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Mormintele „maghiare vechi” de la Biharea pot să aparţină, de fapt, acestor „kozari”. Unul dintre ele (nr. 5) conţine o piesă de centură datată în faza Dörrlamm I a, adică înainte de 896. Probabil că însuşi Menumorout era de origine kabară, astfel explicându-se şi faptul că, potrivit