Academicieni ieşeni 2014 Argument Prezenta lucrare vine să aducă o imagine a Iaşului prin reunirea unor schiţe de portret bio-bibliografic a personalităţilor sale culturale consacrate definitiv prin primirea lor sub cupola Academiei Române, forul naţional cel mai înalt de recunoaşterea meritelor culturale, înţe- lese în accepţiunea lor vastă, de la cele istorice, literare şi lingvistice la cele artistice, tehnice şi politice, dar în acelaşi timp extrem de cri- tic selecţionate la nivel de număr de persoane, definindu-se astfel o autentică elită, certificată de valoarea operei şi de impactul social al acesteia. Ea se constituie într-un argument în susţinerii proiectului Iaşi capitală culturală europeană, dat de numele personalităţilor, al lucrărilor de referinţă intrinsec legate de acest oraş. Studiul monogra- fic realizat vine să susţină justeţea criteriului pentru care am optat în definirea atributului, criteriu de includere în lucrare, acela de ieşean, extinzându-l de la sensul de bază, dat de a fi născut, la dimensiunea formatoare de a educat sau de a fi avut şansa unei împliniri profesio- nale în oraşul celor şapte coline. Astfel a rezultat o bază de date cu academicienii legaţi de Iaşi prin naştere, studii sau activitate profesională, constând în realizarea a 289 de fişe tip portret, cuprinzând: numele exact, datele şi localită- ţile naşterii respectiv decesului, precizări în ceea ce priveşte studiile, profesorii, cariera profesională, contribuţiile de valoare în discipline- le în care au activat, evidenţiindu-se lucrările elaborate, personalităţi- le cu care au colaborat, distincţiile, titlurile cu care au fost recompen- saţi, lucrările premiate şi alte date bio-bibliografice, relaţia cu Acade- mia Română: data intrării, calitatea de membru, evoluţia acesteia, secţia în care a activat şi funcţiile de conducere deţinute în această instituţie. Principalele surse de documentare folosite au fost formate din site-ul Academiei Române şi ale filialelor sale, în special cea ie- şeană, colecţia revistei „Academica” editată de Academia Română şi lucrarea Membrii academiei române 1866-1996. Mic dicţionar; Dorina N. Rusu, Iaşi, editura „A92” 1996. Informaţiilor din aceste lucrări li se adaugă cele provenind din alte surse precum: Academi- cienii Iaşilor, Liviu Mărghitan, Ioan Mancaş, editura „Ramira”, Arad, 2008; O istorie a culturii ieşene în date, Elena Leonte, Ionel Maftei, editura „Princeps Edit”, Iaşi, 2008 ş.a. bibliograf Ciprian Teodorescu 3 Scurt istoric al Academiei Române . 1/13 aprilie 1866 – Înalta Locotenenţă Domnească, la propunerea lui Constantin A. Rosetti (1816-1855), ministrul Cultelor şi al In- strucţiunii Publice, a aprobat Regulamentul de fondare a Socie- tăţii Literare Române, ale cărei obiective principale erau întocmi- rea Dicţionarului şi a Gramaticii limbii române. 22 aprilie / 3 mai 1866 – au fost numiţi prin Înalt Decret Locote- nenţial primii paisprezece membri ai Societăţii Literare Române, originari din ţinuturile Maramureş, Transilvania, Banat, Bucovi- na, Basarabia şi Macedonia. 2/14 iunie 1867 – prin Înalt Decret Domnesc, semnat de Principe- le Carol, erau numiţi membrii fondatori ai Societăţii Literare Ro- mâne. Din Moldova erau: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechia-Alexandrescu şi Nicolae Ionescu. 1/13 august 1867 – a avut loc şedinţa de inaugurare a Societăţii Literare Române. 24 august / 5 septembrie 1867 – s-a adoptat primul Statut, prin care s-a adoptat denumirea Societatea Academică Română. 31 august/12 septembrie 1867 – era ales Biroul de conducere, ca- re se compunea din preşedinte (Ion Heliade-Rădulescu), vicepre- şedinte (Timotei Cipariu) şi secretar general (August Treboniu Laurian). 13/25 septembrie 1867 – se adoptă sigla Societăţii Academice Române, constând din imaginea în picioare a zeiţei înţelepciunii, Minerva. 15/27 septembrie 1867 – era ales primul membru „onorar”, în persoana domnitorului României, Carol I, devenit şi primul pro- tector al Societăţii Academice Române. În structura iniţială de or- ganizare au fost create trei secţii: Literară, Istorico-arheologică şi de Ştiinţe Naturale. 29 martie/10 aprilie 1879 – Societatea Academică Română a fost declarată prin lege institut naţional, cu denumirea de Academia Română. 9 iunie 1948 – a fost transformată în instituţie publică, denumin- du-se Academia Republicii Populare Române, îşi pierde autono- mia, numeroase proprietăţi şi numeroşi membri sunt excluşi din motive politice. 12 august 1948 – se aprobă noul Statut de funcţionare, care pre- vedea existenţa a şase secţii ştiinţifice, precum şi înfiinţarea filia- lelor din Iaşi şi Cluj, iar la Bucureşti a Editurii Academiei. 23 octombrie 1948 – cele treizeci şi două de institute de cercetare ale ţării au fost trecute în subordinea Academiei (douăzeci şi una în Bucureşti, şase în Iaşi şi cinci în Cluj). 28 octombrie 1948 – s-a instituit titulatura de membru post-mor- tem (fiind declaraţi în această dată membri ai academiei Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Theodor Neculuţă, Ion Păun Pincio ş.a.). 1 martie 1974 – Academia era pusă sub „îndrumarea” Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. 5 ianuarie 1990 – prin Decret Lege s-a revenit la vechea denumi- re de Academia Română, iar în data de 3 iulie plenul academic a hotărât repunerea în drepturi a celor peste o sută de academicieni cărora li s-a retras această calitate în mod abuziv, în perioada poli- tică totalitară. 26 noiembrie 1991 – a intrat în vigoare noul regulament de acor- dare a premiilor, iar în 18 decembrie 1991 s-au stabilit cele pai- sprezece secţii de specialitate. Prin Legea 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Acade- miei Române, aceasta e definită ca „cel mai înalt for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală”. 5 Adrian Gheorghe (Gheorghe Andreescu) (1820 – 15 octombrie 1889, Bucureşti) general, teoretician militar A urmat cursurile Şcolii militare din Bucureşti şi de Stat Major din Paris. A îndeplinit numeroase funcţii: comandant şi profesor de Artă militară la Şcoala Militară de Ofiţeri din Iaşi, aghiotant dom- nesc, ministru de Război al Moldovei (1859-1861) al Ţării Româ- neşti (1860-1861) şi al României (1867-1868), inspector general al Gărzii orăşeneşti etc. A luat parte la revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, luptând în oastea lui Avram Iancu. A contribuit la re- dactarea şi promulgarea primei legi de organizare a armatei române. Totodată s-a numărat printre cei care au sprijinit acţiunea de înarma- re a ţării, de instruire a cadrelor, de separare a şcolilor militare, prin crearea de şcoli speciale de infanterie-cavalerie, de artilerie-geniu etc. Lui i de datorează câteva lucrări cu caracter militar, teoretic şi politic: Idee repede despre războiul de partizani, Instrucţiuni asu- pra serviciului de campanie, Manual de fortificaţii pasagere, 1853, Mémoire sur l’organisation de la force armée des deux Princi- pautés Roumaines réunies, 1858. În 1875 a donat Societăţii Acade- mice Române lucrări ale clasicilor latini cu traducere franceză, pre- cum şi numeroase dicţionare şi cărţi în limba franceză. Membru de onoare (13 septembrie 1875) al Societăţii Academi- ce Române. 6 Vasile Alecsandri (21 iulie 1821 sau 14 iunie 1818, Bacău – 22 august 1890, Mirceşti, jud. Iaşi) scriitor şi om politic După primele studii făcute în particular (1826-1827), a fost in- tern la pensionul ieşean a lui Victor Cuénim (1824-1834). În 1835 şi- a trecut bacalaureatul în Litere la Paris, unde s-a pregătit ulterior în laboratorul chimistului francez Gautier de Claubry pentru a urma medicina. În 1836 s-a înscris însă la Facultatea de Drept, pe care a abandonat-o, pregătindu-şi un bacalaureat în Ştiinţe (1837). În 1839 a revenit în ţară, unde a ocupat diferite funcţii: şef de masă la „servi- ciul scutelnicilor şi al pensiilor” din Iaşi (1839-1846), director al Teatrului Naţional din Iaşi (1840), arhivar al Statului (1850), mem- bru al Comisiei pentru reorganizarea învăţământului public din Mol- dova (1851). A desfăşurat o intensă activitate politică: în 1848 a re- dactat memoriul Protest în numele Moldovei, al Omenirii şi al lui Dumnezeu şi a colaborat la redactarea programului politic Prinţipile noastre pentru reformarea patriei; deputat de Bacău în Divanul ad- hoc al Moldovei; membru în Comitetul unic al emigraţiei din Moldo- va şi din Muntenia de la Brusa şi din Comitetul Central al Unirii de la Iaşi; membru în Adunarea Electivă a Moldovei (1858), ministru de Externe al Moldovei (1858) şi al Ţării Româneşti (1859-1860), sena- tor şi ministru plenipotenţiar la Paris (1885). A fost o prezenţă deose- bit de activă în viaţa culturală a ţării: membru în directoratul Teatru- lui Naţional din Iaşi, editor, alături de M. Kogălniceanu şi I. Ghica, al revistei „Propăşirea”, 1844, iniţiatorul şi redactorul „României li- terare”, 1855, membru al societăţii „Junimea”, colaborator la nume- roase publicaţii ale vremii: „Concordia”, „Convorbiri literare”, „Da- cia literară” ş.a. În 1840 a apărut volumul Poesii populare ale româ- nilor. Balade. Cântece bătrâneşti, care se deschide cu balada Mio- riţa, urmat în 1853 de volumul Poesii populare ale românilor, bala- 7 de adunate şi îndreptate; versuri grupate în ciclurile Mărgăritărele, 1852-1862, Doine şi Lăcrămioare, 1853, Pasteluri, 1868-1879, Le- gende, 1872-1876, Ostaşii noştri, 1878; piese de teatru: Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval, Despot Vodă, piesă distinsă în 1881 cu premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române, Fântâna Blan- duziei, Ovidiu ş.a; cântecele comice: Clevetici sau Ultrademagogul, Sandu Napoilă sau Ultraretrogradul,