SUMAR 3 – O propunere: să suţinem Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei la Premiul Nobel pentru Pace (un editorial de Adrian Alui Gheorghe) * 7 – In memoriam: Trei scrisori către Luca Piţu (de la Magda Ursache) * 26 – Pauză de respiraţie (un poem de Marius Oprea) * 27 – Apoftegme după Cioran (de Calinic Argeşeanul) * 53 – Invitatul revistei: „Am sărit odată cu paraşuta pentru că îmi era frică de căderea în gol. Am vrut să privesc în faţă această frică” (Angelo Mitchievici în dialog cu Adrian G. Romila) * 63 – Patriotismul la români (o meditaţie de Dimitrie Grama) * 71 – W (un poem de Gellu Dorian) * 73 - „Eminescu este un poet fundamental sfîşiat...” (Gheorghe Crăciun în dialog cu Maria Şleahtiţchi) * 84 – Aurel Dumitraşcu: Inedit – Scrisori către T. * 96 – A.L. Zissu: un avangardist mai puţin (un dosar de Emil Nicolae) * 97 – Manuel sin Marcu (fragment de roman de A.L. Zissu) * 109 – T. Arghezi despre scriitorul A.L. Zissu * 113 – Poeme de Maria Şleahtiţchi * 119 – Premiile Uniunii Scriitorilor din România * 121 – Golden Glod (dramatizare de Sabin Popescu după romanul Laika de Adrian Alui Gheorghe) * 168 – Poeme de Petrişor Militaru * 171 – Enigmele infinite (I), 78. Suveranul care n-a intrat în istorie, 79. Porumbeii Papei, 80. Enigmele infinite (II) (fragmente de proză de Gheorghe Schwartz) * 174 – Barajul (o povestire de Adrian G. Romila) * 179 – Înger cu mască (un poem de Bogdan Ulmu) * 181 – Generaţia nouă – Dan Sociu: plimbări excesive & literatura de apartament (un eseu de Andreea Chirilă) * 187 – Cei doi veri din Patima roşie a lui Mihail Sorbul (un eseu de Mariana Rânghilescu) * 192 – Calistrat Hogaş a fost un "bartleby"? (un eseu de Emil Nicolae) * 197 – Poeme de Dumitru Pană * 201 – Magda Ursache sau apelul la normalitate (o cronică de Ioan C. Teşu) * 207 – Arta de a citi un roman sau despre critica literară ca act de creaţie (o cronică de Şerban Tomşa) * 211 – Tăcerea pianelor sparte (o cronică de Nicolae Boghian) * 213 – Metafora tăcerii (o cronică de Nicolae Boghian) * 216 – Viaţa noastră cea de toate zilele (o cronică de Andrei Novac) * 218 – Jurnalul unei asceze (o cronică de Dan Iacob) * 220 – Modelul Antim, modelul Păltiniş (o cronică de Dan Iacob) * 224 – Epos şi dialogism poetic (o cronică de Sonia Elvireanu) * 227 – Povestea unei vieţi cu lumini şi umbre (o cronică de Leonard Rotaru) * 230 – Un sonet de Mihai Merticaru * 231 – Adrian G. Romila vă recomandă * 236 – Lecturi de Nicolae Boghian * 241 – Poeme de Marian Hotca * 243 – Muzica zilelor noastre (propuneri de Adrian Simeanu) * 246 – Livia Ante şi “sentimentul culorii” (Adrian Alui Gheorghe) * 247 – Tineri poeţi: Matei Hutopilă, Cosmin Pîrghie, Andrei Zbîrnea, Ioan Mateiciuc * 255 – În galeria marilor artişti ai Teatrului Tineretului: Mihai Mădescu (o evocare de Dionisie Vitcu) * 262 – Incident pe curba lui Gauss (un poem de Mihaela Oancea) * 263 – Chuck Palahniuk: Zombie (în româneşte de Pavel Cazacu) * 272 – Concursul Naţional de Poezie (debut în volum), „Aurel Dumitraşcu”, ediţia 2015: Ana Donţu, Andreea Voicu * 280 – LITERA/TURA/VURA Editorial O propunere: să suţinem Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei la Premiul Nobel pentru Pace un editorial de Adrian Alui Gheorghe Recent s-a încheiat la Mănăstirea Putna, într-un cadru select, un simpozion cu tema „Etica memoriei”. Tema mi s-a părut, iniţial, una la îndemînă. Cunoşteam şi cunosc încă oameni care se situează de partea memoriei integre, integrale, nepervertite. Cu o parte am fost în relaţie directă, pe alţii i-am citit cu admiraţie, le-am cunoscut poveştile. Există pentru majoritatea indivizilor maturi din societatea noastră simptomul „memoriei ultragiate”. Istoria recentă a fost, fără îndoială, o probă de manipulare a memoriei, de falsificare a acesteia, a fost locul unui abuz continuu. Mă întreb, însă, dacă un tînăr de pe stradă, născut după căderea lagărului comunist, mai are aceeaşi înţelegere pentru apropierea celor doi termeni: etică şi memorie? Etica e, într-o accepţie mai generală, ştiinţa realităţii morale, ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercînd să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm? Intrarea într-un concert de ţări, într-o Europă mare, ţine de firescul evoluţiei istoriei. Numai că pare să existe un preţ al acestei alinieri: renunţarea la propria memorie, asumarea unei memorii colective, 3 Conta nr. 20 (iulie – septembrie 2015) aneantizarea culturilor mici care devin amănunte într-un concept care acţionează ca un creuzet. În final, va cîştiga cel care îşi va impune propria memorie, propriul adevăr. Pentru că memoria, într-o accepţie mai largă este şi o chestiune de adevăr. O spune Tzvetan Todorov într-un eseu excelent, „Abuzurile memoriei”, în fapt o conferinţă susţinută în anul 1992 la comemorarea victimelor din lagărele de concentrare de la Auschwitz. Dar tînărul, pomenit mai sus, născut într-o perioadă de aglutinare a civilizaţiilor, mai distinge în corul de „voci ale memoriei colective” gena sa istorică? Mai are vreo motivaţie ca să facă această distincţie? În eseul pomenit mai înainte, „Abuzurile memoriei”, Tzvetan Todorov spune cîteva lucruri de netăgăduit: „Memoria înseamnă neapărat selecţie ... A păstra fără a selecta nu reprezintă încă o chestiune de memorie. Ceea ce reproşăm călăilor hitlerişti şi stalinişti nu e faptul că reţin unele elemente din trecut şi nu pe toate – nici noi înşine nu am proceda altfel – ci faptul că îşi arogă dreptul de a controla ce elemente se reţin. Nici o instanţă superioară din stat nu ar trebui să poată spune: nu aveţi dreptul să căutaţi singuri adevărul lucrurilor, cei care nu acceptă versiunea oficială a trecutului vor fi pedepsiţi. Este pusă în joc definiţia însăşi a vieţii în democraţie: indivizii, ca şi grupurile, au dreptul de a şti, deci şi de a-şi cunoaşte şi de a-şi face cunoscută propria istorie; nu puterea centrală trebuie să le-o interzică sau să le-o permită. Nu e rolul legii să scrie istoria, ajunge să condamne calomnia sau incitarea la ură rasială” La prima venire în Bucureşti, în 1991, la sfîrşitul unei lansări de carte, Virgil Ierunca spunea un lucru care atunci părea fără sens pentru noi: "Care este astăzi lucrul cel mai urgent? Care este aici şi acum lucrul cel mai urgent? Să nu uităm. Să nu uităm împreună…!". Şi aici putem aduce în discuţie ceva din înţelepciunea scrierilor din Pateric, unde se spune: "Există un mare păcat, acela de a nu uita; există însă un şi mai mare păcat, acela de a uita”. Mai apoi, la Piatra Neamţ, în anul 1992, cînd i-am avut invitaţi pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la o întîlnire memorabilă, chestiunea memoriei a fost, evident, una esenţială. Redau un fragment inedit din acea discuţie, fragment scos de pe filmul manifestării. Spunea Virgil Ierunca: “Intelectualitatea unei ţări este, cred eu, responsabilă în primul rînd de ceea ce se petrece în această ţară. Am impresia că o mare parte din uitare se datorează intelectualilor. S-ar zice că acum colegii noştri de idei au devenit toţi neo-cartezieni. De ce neo-cartezieni? Pentru că am impresia că toţi spun acum: Uităm, deci existăm! Problema este: o 4 Editorial existenţă fără memorie este ea o existenţă cu adevărat? O existenţă cu adevăruri supuse unor torturi dialectice şi neo-ideologice, este ea o existenţă? Prezentul acesta, pe care îl trăim, este oare rezultatul unui trecut asumat aşa cum ar trebui? Preluînd de pe aceeaşi bandă de film, reţin o replică a Monicăi Lovinescu: Am intrat într-un fenomen totalitar care a durat o jumătate de veac, care a golit ţara încă de la început, a distrus societatea civilă care are cîteva caracteristici temeinice… Scuze, e o platitudine ce vă spun acum, toată lumea o ştie, dar fenomenul totalitar este o atomizare a societăţii, este schizofrenizarea corpului social, este distrugerea societăţii civile, este duplicitatea ca sistem de guvernămînt şi este distrugerea elitelor şi arestarea inocenţilor. Dar memoria nu e numai cantitatea de informaţii despre o epocă sau alta. Acelaşi Tzvetan Todorov spune: „Cultura, în sensul pe care i-l dau etnologii, este în mod esenţial o problemă de memorie: este cunoaşterea unui anumit număr de coduri de comportament şi capacitatea de a ne servi de ele.” Astfel, a cunoaşte cultura română, de exemplu, înseamnă, în primul rînd, a cunoaşte istoria României, geografia, monumentele, corpusul de credinţe, de tradiţii, bucătăria, obiceiurile. Căci spune acelaşi Todorov: „O fiinţă aculturală este acela care nu şi-a însuşit niciodată cultura strămoşilor sau care a uitat-o sau a pierdut-o.” Ce se va întîmpla cu tînărul pomenit mai înainte, care a deschis ochii în miezul unei culturi eclectice, în care prezentul este media dintre trecut şi viitor? Mai este el responsabil faţă de cultura naţiei din rîndul căreia provine? Nu s-a schimbat paradigma socială, umană, morală chiar prin schimbarea contextelor? Se ştie însă că memoria este necruţătoare cu cei care nu iau în seamă forţa răului din istorie de a reveni Avem, însă, la îndemînă, ca naţiune, ca societate, un reper extraordinar care poate da sens memoriei imediate, care poate valoriza etic istoria recentă. Este vorba de Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, realizat şi administrat de Fundaţia Academia Civică. Aflăm, din informaţiile aflate la îndemînă pe internet şi în materialele de prezentare, că Fundaţia Academia Civică a luat naştere ca urmare a sugestiei Consiliului Europei de a crea o fundaţie care să realizeze şi să administreze proiectul Memorialului Sighet, adoptat de înaltul for internaţional. La 21 aprilie 1994, Ana Blandiana, Romulus Rusan şi alţi 175 de membri fondatori au întemeiat Fundaţia Academia Civică, având ca scop general educaţia civică printr-o bună cunoaştere a trecutului apropiat al ţării şi al Europei de Est, şi restituirea astfel a adevărurilor istoriei recente falsificate în anii dictaturii comuniste. Cu un an înainte, în 5 Conta nr. 20 (iulie – septembrie 2015) ianuarie 1993, Ana Blandiana a pledat proiectul Memorialului la Consiliul Europei.