Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul proiectului "Mai aproape de lectură: biblioteca publică în serviciul studentilor". Proiect realizat cu sprijinul Administratiei Fondului Cultural Naţional. COLECŢIA „BIBLIOTECA ENCICLOPEDICĂ DE ISTORIE A ROMÂNIEI” ADOLF ARMBRUSTER ROMANITATEA ROMÂNILOR ISTORIA UNEI IDEI Ediţia a II-a revăzută şi adăugită CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE PREFAŢĂ LA EDIŢIA A II-A CUVÂNT INTRODUCTIV Capitolul I AFIRMAREA INTERNAŢIONALĂ A ROMANITĂŢII ORIENTALE (SEC. X — XII) § 1. — Apariţia poporului român § 2. — Primele mărturii asupra conştiinţei romanităţii la români §3. — Pastores Romanorum Capitolul II DESCOPERIREA LATINITĂŢII LIMBII ROMÂNE (SEC. XIV — XV) § 1. — Apariţia statelor feudale române § 2. — Umanismul şi romanitatea orientală la începutul expansiunii otomane § 3. — Romanitatea moldovenilor în cadrul rivalităţii ungaro-polone din a doua jumătate a veacului al XV-lea Capitolul III POLITIZAREA IDEII ROMANITĂŢII ROMÂNILOR (SEC. XVI) § 1. — Roman şi Vlahata § 2. — Reluarea ofensivei otomane la nord de Dunăre şi sfârşitul independenţei ţărilor române § 3. — Ţările române sub dominaţie străină § 4. — Cartea tipărită în limba naţională § 5. — Istoriografia umanismului polon şi Contrareforma Capitolul IV DOMNIA LUI MI HAI VITEAZUL ŞI UNIREA CELOR TREI ŢĂRI ROMÂNE § 1. — Lupta antiotomană a lui Mihai Viteazul § 2. — Legătura lui Mihai Capitolul V BAROCUL ŞI EPOCA DE AUR A CULTURII MEDIEVALE NAŢIONALE § 1. — Barocul istoriografie european şi romanitatea românilor § 2. — Romanitatea carpato-dunăreană şi rivalitatea austro-otomană din a doua jumătate a veacului al XVII-lea § 3. — Istoriografia barocă săsească din a doua jumătate a veacului al XVII-lea § 4. — Epoca de aur a culturii medievale româneşti Capitolul VI POLITIZAREA NAŢIONALĂ A IDEII ROMANITĂŢII § 1. — Ţările române sub regimuri de dominaţie străină § 2. — Începutul luptei naţionale pentru emanciparea politică şi socială CONCLUZII ROMANITATEA ROMÂNILOR. ISTORIA UNEI TEZE DE DOCTORAT BIBLIOGRAFIE INDICE CAPITOLUL I AFIRMAREA INTERNAŢIONALĂ A ROMANITĂŢII ORIENTALE (SEC. X – XIII) § 2. PRIMELE MĂRTURII ASUPRA CONŞTIINŢEI ROMANITĂŢII LA ROMÂNI Abandonând pe valachus - nume care sub un înveliş necesită o exegeză specială pentru a se valorifica semnificaţia semantică revelatoare pentru originea latină a poporului român - ne îndreptăm privirea asupra scrierilor ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi limbii române. La începutul acestor mărturii se află împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Pe la mijlocul veacului al X-lea, savantul împărat îşi redactează scrierile sale de bază De cerimoniis, De thematibus şi De administrando imperio. Ocupându-se, în treacăt, de aşezarea slavilor în Balcani şi de evenimentele şi procesele organice declanşate de aceasta, Constantin al VII-lea înfăţişează în De administrando imperio deosebit de bine întrepătrunderea lumii paleo-slave cu cea proto-românească, venind parcă să confirme teoria „pânzelor de populaţie.” Vorbind de această populaţie - proto- românească pentru perioada narată, dar mai mult românească pentru momentul redactării scrierii - Constantin al VII-lea îi aplică un termen, surprinzător pentru un autor bizantin şi încă împărat, anume acela de romani (Ρω άνοι), în vreme ce pentru bizantini el foloseşte denumirea de romei (Ρω αvoi).19 Faptul e surprinzător pentru că din împrejurări anterioare (Carol cel Mare) şi ulterioare (Otto cel Mare) lui Constantin al VII-lea cunoaştem gravitatea implicaţiilor politice ale folosirii acestui termen pentru realităţi nebizantine. Evident, împăratul bizantin nu poate ignora pretenţia imperiului pe care îl conduce de a fi singurul moştenitor al Imperiului roman. Orice încercare din afara Bizanţului de a uzurpa această succesiune adoptând numele Romei nu putea fi tolerată şi n-a fost acceptată teoretic niciodată de către bizantini; concesiile făcute occidentalilor în această direcţie pun întotdeauna în evidenţă caracterul de inferioritate politică al titlurilor lor „romane” în raport cu poziţia eminentă a împăraţilor bizantini. Şi totuşi Constantin al VII-lea îi numeşte romani pe aceşti coloni de origine romană. Din capul locului trebuie să facem o rectificare şi o precizare: Constantin al VII-lea afirmă că ei ar fi urmaşi ai unor locuitori colonizaţi de către împăraţii romani (îndeosebi de Diocletian): „ei se numesc romani şi acest nume l-au păstrat pînă astăzi.”20 Aflăm deci că aceşti urmaşi ai colonizării romane îşi zic romani şi că li se mai zicea romani în vremea lui Constantin al VII-lea; împăratul, deci, nu face altceva decât să reproducă cele spuse de ei sau despre ei. Din punctul de vedere al concepţiei imperiale romane privind hegemonia universală a Imperiului Bizantin, această afirmaţie e surprinzătoare în opera unui bizantin, dacă ţinem seama de reacţiile violente stârnite la Bizanţ de utilizarea termenului de roman de către occidentali. Dar există totuşi o deosebire esenţială între afirmaţia eruditului bizantin şi cele ale occidentalilor. Pe când în Occident aceste afirmaţii erau mereu asociate cu pretenţiile de hegemonie politică, elementul etnic, roman, fiind inexistent sau limitat la locuitorii Romei, în cazul romanilor lui Constantin al VII-lea raportul acesta este net inversat. Afirmaţia împăratului macedonean are evident conţinut etnic; nici o pretenţie 19 Constantinus Porphyrogenitus, De administrando imperio, §§ 29 sqq., ed. Bonn, p. 125 urm. 20 Dată fiind importanţa afirmaţiilor împăratului bizantin reproducem pasajele de bază in traducerea lui V. Grecii: „Să se ştie că împăratului Diocletian tare i-a plăcut de ţara Dalmaţia; de aceea aducând de la Roma oameni mulţi cu familiile lor, i-a aşezat cu sălaşele lor pe aceştia în acea ţară a Dalmaţiei; acestora li s-a spus romani, pentru că de la Roma au fost mutaţi, şi aceasta denumire o poartă până in ziua de azi...” (§ 29). „Să se ştie că croaţii care locuiesc în părţile Dalmaţiei se trag din croaţii nebotezaţi... Aceşti croaţi s-au prezentat la împăratul romeilor Iraclie... pe timpul când arabii au izgonit cu război de acolo pe romanii pe care împăratul Diocletian, aducându-i de la Roma i-a colonizat acolo; de aceea s-au şi numit romani, pentru că ei de la Roma au fost strămutaţi...” (§ 31); Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanós, trad. V. Grecu, Bucureşti. 1971. p. 41, 50 (Scriptores Byzantini, VII). Pentru aceşti romani vezi comentariile lui Gyula Moravcsik la ediţia sa a lui Constantin Porfirogenetul, De administrando imperio, Dumbarton Oaks, 1967. s.v.; vezi şi C. Jirecek, Die Wlachen und Maurowlachen in den Denkmälern von Ragusa, Prag, 1879-1880 (extras din „Sitzungsberichte der königl. böhmischen Gesellschaft der Wissenschaften”); idem, Die Romanen in den Städten Dalmatiens während des Mittelalters, I-III, Wien. 1901 - 1904 (extras din „Denkschriften der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften”, phil.-hist. Klasse). politică nu era legată de afirmarea originii romane sau nu poate fi sesizată. Dealtminteri, din punctul de vedere al împăratului, aceşti „romani” erau locuitori ai Imperiului Bizantin. Acesta este aspectul bizantino-imperial al mărturiei lui Constantin al VII-lea. Dar să mai stăruim puţin asupra acestor romani. Credem că nu greşim când susţinem că afirmaţia împăratului bizantin stă la cumpăna a două etape decisive din istoria psihicului poporului român: sfârşitul procesului de formare etnică şi lingvistică a poporului român şi totodată prima manifestare a conştiinţei poporului nou constituit. Prima afirmaţie a noastră se bazează pe Strategikonul lui Maurikios,21 care menţionează existenţa elementului roman la nord de Dunăre la începutul veacului al VIII-lea22 şi în Acta s. Demetrii,23 dovada persistenţei elementului roman la nord şi sud de Dunăre la sfârşitul secolului al VIII-lea şi în a doua jumătate a celui următor. Prin ce se deosebesc aceste afirmaţii de cele ale lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul? În primul rând, ele se situează în epoca de naştere a poporului român, referindu-se deci la o populaţie proto-românească, mai mult romană, încă, decât românească.24 De aceea lipseşte complet orice aluzie la o nouă conştiinţă colectivă. În Acta s. Demetrii, dimpotrivă, se surprinde o conştiinţă romană antică, orientală şi legată exclusiv de trecut. La Constantin al VII-lea constatăm tocmai prezenţa acestei conştiinţe elementare, decisive pentru afirmaţia noastră că avem de-a face cu un nou popor, de origine romană, dar nu romanic, ci român. Şi faptul că împăratul „născut în purpură” îi aplică numele strămoşilor25 şi nu cel pe care-l vom întâlni mai târziu în documentul lui Vasile al II-lea arată că acest nume încă nu-şi făcuse apariţia în lumea bizantină prin intermediul slavilor;26 totodată el vine să confirme adevărul că românii nu s-au numit pe ei înşişi altfel decât după numele cetăţii-mame (Roma) şi că ideea care stă la originea termenului de valachus trebuie căutată la români, unde semnificaţia generală a numelui s-a transformat într-una specială. Părăsim pe savantul împărat şi ne îndreptăm privirile spre noul popor a cărui prezenţă se lasă întrezărită în scrierile lui. Remarcasem faptul că un alt împărat bizantin semnalează pentru prima oară existenţa lui sub denumirea ce va deveni tradiţională. Două generaţii mai târziu, valahii sud- dunăreni vor cauza mari neplăceri Imperiului bizantin şi vor stârni mânia şi indignarea unui comandant de seamă al armatei imperiale: Katakalon Kekaumenos. În Strategikonul său,27 scris pe la mijlocul celei de a doua jumătăţi a veacului al XI-lea, Kekaumenos dă