DACIA LITERARĂ Nr. 3-4 (102-103) anul XXIII (serie nouă din 1990) 2012 IAŞI • ROMÂNIA SUMAR SCENE CONTIMPORANE 4 Alexandru Zub: Sinteza ca portret spiritual 9 Svetlana Paleologu-Matta: Neantul şi contradicţia la un anti-filozof 15 Stelian Dumistrăcel: În familia măştilor 18 Cristian Sandache: Ziaristul Tudor Arghezi - schiţă de portret Poezii de: 23 Ioan Pintea: Omul cu telescopul (varianţiuni harms) 27 Arcadie Suceveanu: După-amiază arhaică Proză de: 28 Paul Eugen Banciu: Casuca 31 Matei Vişniec: Elipsa (II) 34 Ioan Florin Stanciu: Lumina 38 Dialogurile „Daciei literare“: Constantin Chiriac: „Poezia a fost întotdeauna temelia a tot ce am făcut“ (I) (interviu de Călin Ciobotari) CLEPSIDRA UMBRELOR 42 Textul regăsit: Victor Ion Popa - Mihai Codreanu, profesorul meu... 48 Iulian Pruteanu-Isăcescu: Oscar Wilde către Mihai Codreanu 50 Restiturism cultural: Liviu Papuc - Pagini cernăuţene 53 Constantin Ostap: Cu gândul la „Teodoreni“... 58 Ionel ecula: Prezenţe tecucene într-o revistă bârlădeană 61 Ştefan Ion Ghilimescu: G.M. Vlădescu şi Marius Mircu... 68 Iulian Marcel Ciubotaru: Scrisori inedite de la George Mărgărit 75 Olga Rusu: Marginalii la Prelecţiunile Junimii 78 Eugen Munteanu: Elogiu magiştrilor 89 Grigore Ilisei: Tâlcurile unui surâs BIBLIOFIL 92 Constantin Cubleşan: „În Ţara Ardealului... se urcă alene spre cer“ 98 Vasile Iancu: Treptele desăvârşirii la Pavel Chihaia Viziunea Lucian Boia şi mitologia naţională 103 Vlad Zbârciog: Un poet urmărit de universalitate - Leo Butnaru 107 Ioan Holban: Singurătatea şi furia lupului din desiş (Radu Florescu) 110 Ioan Răducea: Refacerea memoriei colective (Vladimir Beșleagă) 111 Anastasia Dumitru: Personajele lui Bujor edelcovici 114 Lucian Alexiu: Glose la poezia lui A.E. Baconsky 117 Felicia Dumas: Rezilienţă - un roman despre neuitare (Lelia Trocan) 120 Cristina Chiprian: Pe mine mie redându-mă (Maria Şleahtiţchi) 121 Liviu Apetroaie: Cărţile pe masă ARCA LUI NOE 124 Scrisori spaniole - Benoît Vitse: „Barcelona este bună dacă bursa sună“ 126 Scrisori basarabene - Maria Pilchin: Uzarea exegetică a literaturii... Poezie italiană - Giuseppe Ungaretti: Fluviile (traducere de Nicoleta Dabija) 130 Poezie bulgară - Ivan Kulekov: *** (turcii ne fac pîine); Georgi Barbarov: 132 Dragoste; Szofija eszterova: Am uitat să-ţi zic (traduceri de Szlafkay Attila) 133 Poezie letonă - Leons Briedis: Familia mea, Îngerul neterminat (traduceri de Maria Briedis Macovei) 134 Angela Furtună: Zarzavagiul şi puterea 137 Bogdan Ulmu: File dintr-un jurnal teatral 138 Ion Truică: O viziune a caracterelor 139 Vasilian Doboş - umărul de aur: Teodor Răducan 140 Cărţi primite SCENE CONTIMPORANE SCENE CONTIMPORANE Motiv veneţian (desen de Teodor RĂDUCAN) Sinteza ca portret spiritual Alexandru ZUB Dacă se admite că în centrul creaţiei călinesciene stă marea, monumentala, in- citanta lui sinteză istorico-literară, o revenire la problematica ei, sub diverse unghiuri, nu poate fi decât utilă. O vom face, momentan, numai prin raportare la tema specifi- cului naţional şi într-o anumită măsură la istoria însăşi, ca discurs restitutiv. Ideea de a întocmi o istorie a literaturii române i-a venit lui Călinescu, pare-se, după o călătorie la Napoli, în 1936, gest situabil în perspectiva celui mai fecund impact produs la întâlnirea cu alteritatea1. Voia să obţină o privire de sus, ansamblantă, inte- gratoare, una susceptibilă să asigure un mai bun principiu ordonator. Întâlnirea genuină cu sursele, erudiţia bibliografică, alături de o bine strunită critică estetică şi istorică aveau să asigure un anume specific sintezei sale. Evident, o asemenea sinteză nu putea fi decât polemică, fie şi numai implicit, au- torul rezervându-şi dreptul de a schimba la nevoie unghiul de privire şi de a se distanţa de predecesori. Referinţele la „Iorga – Adamescu (doi bărbaţi de seamă)” nu puteau fi prin urmare decât condescendent-ironice, ca de altfel numeroase alte referinţe din cu- prinsul lucrării. Sinteza lui Iorga, împlinită sub zodia culturalului, nu mai putea fi, pen- tru tânărul Călinescu, un model. Ea prelua tacit criteriul estetic, deja utilizat de E. Lovinescu pentru întâiul sfert al secolului XX, extinzându-l asupra întregului fenomen literar românesc, înainte ca N. Cartojan să fi dat, pentru partea veche, propria-i sinteză şi beneficiind, pentru epoca modernă, mai ales de sugestiile lui O. Densusianu. Desigur, Călinescu forţa pe alocuri uşi deschise, dat fiind că lectura estetică a li- teraturii devenise cumva uzuală, împreună cu studierea limbii ca instrument de expre- sie, după exemplul atâtor sinteze apusene. Diacronia nu putea fi nici ea ocolită. „E posibilă o literatură română fără Miron Costin etc.? Dar e cu putinţă o literatură fran- ceză şi italiană fără Joinville, fără Dino Compagni?”2 Analogiile cu alte spaţii îl forti- ficau adesea în opţiunile sale. Se conducea după normativul monografic, legitimat în cazul său de lipsa unor lucrări pregătitoare. A trebuit să scrie, adesea paralel, mici stu- dii monografice pe care să-şi poată sprijini apoi monumentala construcţie. Dialogul epistolar cu editorul sintezei, Al. Rosetti, e semnificativ pentru spiritul amintit, un spi- rit monografic ce se va impune apoi (chiar şi la T. Vianu) ca normă în restituţia istorico- literară3. Pe când lucra la sinteză, el se lăsa prins în veritabile escapade arhivalice, menite a umple goluri, a contura biografii neştiute, a pigmenta textele cu savuroase de- talii de epocă. Vieţi şi opere se înfiripau din risipa documentară, supuse aceluiaşi cri- teriu ordonator, menit să asigure fiecăruia locul ce i se cuvenea în panoramă, cuvânt pe care un alt pasionat al sintezei, B. Munteanu, avea să-l utilizeze de altfel pe frontis- piciul unei alte construcţii4, care nu era la rândul ei singulară5. Dacia literară, nr. 3-4, 2012 Dacia literară, nr. 4 Iniţial, se poate spune, istoria lui Călinescu arăta ca un arhipelag cu multe in- sule, de mărimi variate, între care arhitectul va şti să arunce, la timpul oportun, punţile trebuitoare. Heliade-Rădulescu, Alecsandri, Bolintineanu, Hasdeu, Eminescu, Creangă, Macedonski, Caragiale, între alţii, intrau în acest proiect, aparent stufos şi rebarbativ, care se contura din mers, citind, adnotând, completând, revizuind totul, în cheie este- tică, după modele pe care Călinescu însuşi le divulga socotindu-se „un fel de De Sanc- tis, Thibaudet, Papini”6. O suită de portrete şi sinteze critice fac în adevăr cartea pasionantă „de la Alpha la Omega”, cum singur îl asigura pe editor, atent la ideea de continuitate a creaţiei şi la respectarea personalităţii fiecăruia. Procedând astfel, Călinescu a obţinut în fond o portretizare a literaturii române în ansamblu, fără a sacrifica particularităţile unei provincii sau alta. „Ideea mea e că centrul literaturii noastre e Ardealul”, conchidea autorul într-o misivă către Al. Rosetti, statornicul său confident din anii înălţării somptuosului edificiu. Dorea, însă n-a reu- şit, să ataşeze şi o hartă la urmă, una simbolică, „cu valuri stilizate la mare, burguri proiectate, munţi în proiecţie şi nume proprii de în- altă caligrafie picturală”7. Totul trebuia să conducă la portret şi prin ur- mare la personalitate. Sinteza nu putea fi decât o mo- nografie la scară naţională a literaturii, metoda urma să fie aceeaşi, unică, egală, pe tot parcursul lucrării, de vreme ce sinteza era menită să facă din moşteni- rea culturală o demonstraţie a spiritului creator au- tohton. Tocmai de aceea autorul a socotit necesar să încheie lucrarea cu un eseu despre specificul naţio- nal, text de o mare densitate ideatică, de neocolit în orice discuţie pe această temă. Este chiar eseul trimis editorului său la 24 februarie 1941, în timp ce co- recta şpalturile sintezei şi pregătea, febril, bibliogra- fia8. În paginile de la urmă, despre specificul na- ţional, Călinescu a procedat la fel ca în restul sinte- zei, silindu-se a degaja notele particulare din scrieri, atitudini, circumstanţe şi a se feri de constatările apo- dictice. Nu voia să pună, pur şi simplu, o etichetă de tipul celor întâlnite în etnopsiho- logie, care atribuia francezului raţionalismul, germanului idealismul, englezului pragmatismul, rusului misticismul etc. Fenomenul e nespus de complex şi a-l reduce la asemenea formule nu înseamnă, sub unghi cognitiv, mare lucru. Ambiţia lui Căli- nescu era să repună în discuţie chestiunea specificului naţional pe temeiul faptelor deja explorate şi sistematizate, cu alte cuvinte deductiv, întocmai cum procedase şi cu ma- teria însăşi. „Piatra din vârful unghiului” rima în taină cu ansamblul construcţiei, soli- dară până la identitate cu întregul. Ca şi în alte segmente ale operei, tensiunea evidentă a acestui capitol concluziv se nutreşte polemic din alte demersuri consonante9. Fără a-i numi pe autori, Călinescu Dacia literară, nr. 3-4, 2012 Dacia literară, nr. 5 citează ample pasaje din care se poate reconstitui cel puţin o categorie de texte, cele care (cu Mihail Ralea în frunte) negau determinaţia specifică a culturii române, socotind- o cumva simplă protuberantă a culturii apusene moderne10. O „culturalitate haotică”, în deplină consonanţă cu „obscurantismul ortodox şi mistic”, tulbura încă, în viziunea incriminată, formarea unui „tip colectiv, comun, de intelectual”, care să dea culturii ro- mâne o notă aparte, inconfundabilă şi reproductivă11. Replica lui Călinescu era, evident, una de bun simţ. Ca şi N. Iorga, el postula continua noutate a istoriei, statuând pe acest temei obligaţia istoricului de a se strădui pe linia identificării notelor particulare12. Mai mult, era nevoie să se caute insistent