CAPITOLUL III Din activitatea Operei Române din Bucureşti SCENA LIRICA Centenar La sfârşitul anului 1985 am luat parte la un eveniment cu multiple semnificaţii în viaţa culturală a patriei noastre care a născut reverberaţii dintre cel mai înălţătoare în inimile iubitorilor de frumos ce se numără cu milioanele: Centenarul Operei Române. O sumară privire retrospectivă prilejuieşte reflecţii surprinzătoare căci la noi spectacolul liric are o tradiţie mult mai îndelungată, el - ca reprezentaţie sincretică elevată şi complexă - îşi făcuse apariţia încă din ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea spre a înfrumuseţa viaţa zbuciumată a românului. În drumul lor spre alte meleaguri, diverse trupe de operă străine - mai ales italiene, franceze şi germane - poposeau pe meleagurile româneşti, susţinând reprezentaţii cu vodeviluri, comedii cu muzică şi opere. Alte trupe se constituiau special pentru provinciile româneşti, pentru oamenii acestui pământ care întotdeauna s-au înfrăţit cu frumosul, cu muzica, identificându-se şi cu actul de creaţie, dar şi cu cel de contemplaţie. Asemenea trupe au adus la noi valorile clasicilor, în frunte cu Mozart, ale cărui lucrări Răpirea din serai şi Flautul fermecat, reprezentate la scurt timp după premiera lor mondială, s-au bucurat de un nemăsurat succes. Un eveniment aparte a fost consemnat de trupa sibianului de origine germană Anton Hubacek, autorul operei Încartiruirea, prima încercare autohtonă în domeniul creaţiei de operă, a cărei premieră a avut loc la 13 noiembrie 1796. De prin 1808 trupa braşoveanului Gerger, de origine germană, a prezentat spectacole prin diferite oraşe transilvănene, printre acestea figurând opere şi comedii cu muzică. În 1815 această trupă a susţinut la Sibiu o stagiune de vară, printre operele cuprinse în repertoriu numărându-se Răpirea din serai de Mozart, Sacagiul de Cherubini, Ioan din Paris de Boieldieu. La 5 mai 1815, aceeaşi trupă a reprezentat la Braşov, în limba română, cunoscuta comedie cu cântece Vecinătatea cea periculoasă (autorul muzicii nu se cunoaşte, textul aparţine lui Kotzebue). Trupa, ajunsă la Bucureşti în 1813, a susţinut o stagiune lirică în sala de la Cişmeaua Roşie unde spectacolul teatral deja se înfiripase, precum şi în alte oraşe ca: Iaşi, Cluj, Timişoara. La scurt timp îşi face apariţia trupa vestitei cântărete Angelica Catalani care, în 1820-1821, a prezentat la Bucureşti, Braşov şi Sibiu spectacole cu opere italiene, printre ele figurând titluri precum Cenuşăreasa şi Bărbierul din Sevilla de Rossini, compozitor prezent pe toate marile scene ale Europei prin modernitatea şi atractivitatea stilului său componistic, prin noua lume sonoră şi ideatică pe care o surprinde în creaţiile sale nemuritoare. Primatul pe care îl deţine spectacolul liric în comparaţie cu celelalte genuri muzicale rezultă, printre altele, şi din perioadele scurte ce s-au scurs de la premierele absolute ale unor opere de Rossini, la prezentarea acestora la noi în ţară. Astfel, Bărbierul din Sevilla, prezentat în premieră mondială la Roma în 1816 şi la Paris în 1819, se reprezintă la Bucureşti în 1821; aproape aceleaşi date s-au scurs de la premiera absolută a operei Cenuşăreasa a lui Rossini, reprezentată la Bucureşti de trupa lui Gerger şi trupa Catalani; Italianca în Alger a avut premiera mondială în 1813 şi la Bucureşti a fost reprezentată după numai cinci ani. Iată, deci, cu câtă rapiditate se înscriu Ţările Române în actualitatea vieţii muzicale, cât este de întinsă cererea culturală pentru receptarea unor opere artistice de prim ordin, cum poate fi surprins însuşi momentul decisiv al unei anumite direcţii fertilizatoare în câmpul artei. Un spectacol de balet haiducesc inspirat din lumea eroilor naţionali poarta titlul Horia şi Cloşca la birt (muzica de Müler Wenzel), titlu care în condiţiile de atunci s-ar fi vrut comercial şi care, în pofida unei anecdotice convenţionale, facile, aducea în scenă, la 14 decembrie 1822, într-un moment când ecourile amplei mişcări populare din Transilvania nu se stinseseră, chipurile conducătorilor răscoalei de la 1784. Un alt moment demn de remarcat îl reprezintă premiera operei Freischütz de Weber, în 1824. Sub înrâurirea ideilor mişcării de renaştere a culturii naţionale, în 1833 se întemeiază la Bucureşti „Societatea filarmonică”, iar la 15 ianuarie 1834 se inaugurează Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi literatură care numără printre primii săi dascăli pe Ion Heliade Rădulescu - profesor de literatură şi mitologie, pe C. Aristia - profesor de declamaţie; printre discipline figurau: muzica vocală, pianul, dansul şi scrima. În cadrul Filarmonicii se deschide, în martie 1835, Şcoala publică de muzică vocală şi instru- mentală pentru tinerimea de amândouă sexurile, fără plată, printre profesorii săi figurând Ioan Andrei Wachmann şi Ludovic Wiest. În 1836 se întemeiază la Iaşi, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, „Conservatorul filarmonic-dramatic” cu secţii de teatru, literatură şi muzică. În scurt timp aceste instituţii dădeau viaţă unor spectacole ca Semiramida de Rossini şi Norma de Bellini, sau unor manifestări conţinând numere muzicale din lucrări celebre, ori piese instrumentale clasice. În decembrie 1835, Ia Bucureşti se prezintă în limba română vodevilul Triumful amorului de Ioan Andrei Wachmann. O izbândă a artei lirice naţionale este consemnată spre jumătatea secolului trecut, când la Iaşi se reprezintă opereta Baba Hîrca (1848) şi apoi vodevilul Nunta ţărănească de Al. F1echtenmacher, iar un ansamblu al Teatrului italian din Bucureşti prezintă fragmentul de operă Mihai Eroul înaintea bătăliei de la Călugăreni de Ioan Andrei Wachmann. În penultimul deceniu al secolului, are loc premiera braşoveană a operetei Crai Nou de Ciprian Porumbescu, aceste lucrări (cărora li se mai pot adăuga şi alte titluri ca opera Fata de la Cozia de F1echtenmacher, a cărei partitură a fost pierdută), surprinzând momente caracteristice ale spiritualităţii româneşti. Între timp luaseră fiinţă cele două conservatoare şi se întemeiază filarmonicile din Bucureşti şi Iaşi, aceste instituţii marcând un stadiu superior al vieţii muzicale. Mai înainte vreme se inaugurase Teatrul cel Mare din Bucureşti (1852), apoi Teatrul Naţional, avusese loc premiera operei Rigoletto de Verdi (1853), se întemeiase la Braşov Reuniunea română de gimnastică şi cântări (1863), se reprezentase Ia Timişoara opera Tannhäuser de Wagner, prima operă wagneriană montată la noi în ţară, se născuse la Lugoj Reuniunea română de cântări şi muzică, George Stephănescu compusese Simfonia în la major (1856) şi Uvertura naţională, a doua în ordine cronologică, din cele demne de interes, după Uvertura naţională Moldavă de Alexandru F1echtenmacher (1847). Au existat alte încercări creatoare datorate muzicienilor Elena Asachi, I. Andrei Wachmann (opera Braconierii, 1834), Alexandru Zissu (opera Magdalena, 1862), Cari Theodor Wagner, compozitor craiovean (opera Moartea lui Mihai Viteazul), Ludovic Wiest (baletul Doamna de aur, 1860), rămase doar cu un rol documentar. Ultimele decenii ale secolului trecut, când s-a închegat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti primul ansamblu liric permanent pe scheletul căruia se va întemeia Opera Română - monument al artei lirice naţionale, cu largi ecouri în viaţa muzicală internaţională - afirmă cu vigoare limba maternă şi creaţia naţională prin corurile lui Gavriil Musicescu, Ciprian Porumbescu, cele de început ale lui Ion Vidu, prin operele lui Eduard CaudelIa - Petru Rareş, Dorman sau Daci şi Romani, Olteanca, Fata răzeşului, Hatmanul Baltag, prin lucrări ale lui George Dima, Iacob Mureşianu, Eusebie Mandicevski, Constantin Dimitrescu, M. Cohen-Linariu, Tudor Flondor şi ale întemeietorului operei naţionale, ca instituţie cu statut în curs de perfecţionare, George Stephănescu, personalitate de seamă a culturii muzicale româneşti, compozitor de operă, muzică simfonică, de cameră şi proeminent dascăl al unor străluciţi interpreţi. Creaţia lirică naţională şi arta interpretativă evoluează într-o unitate conceptuală ce semnifică triumful ideilor şi al esteticii şcolii muzicale naţionale aflată în stadiul decisiv al saltului spre trepte superioare, spre etapa sa modernă, dar şi în concordanţă cu mişcarea de idei de pretutindeni. Stephănescu, Caudella, Castaldi şi apoi Enescu, Drăgoi, Cuclin, Alessandrescu, Otescu, Brediceanu, Jora, împreună cu corifeii criticii muzicale şi ştiinţei muzicii, George Breazul şi C. Brăiloiu, imprimă vieţii muzicale un nou curs, faptele şi realizările lor se îmbină cu realităţile timpului într-o unitate impresionantă, ei şi colegii lor de generaţie stimulând atitudinea angajantă şi patriotică în cârnpul artei ale cărei imperative sunt adânc ancorate în solul realităţilor noastre. Acum se produc noi interferenţe între muzica românească şi arta universală datorită condiţnio ărilor de factori cuprinşi în relaţia naţional-universal. În succesiunea multelor şi contorsionatelor momente istorice, arta noastră lirică este dominată de mari interpreţi ca: Eufrosina Vlasto Marcolini, Charlotta Leria, Elena Teodorini, Hariclea Darclée, Zina de Nori, Grigore Gabrielescu, Dimitrie Popovici - cunoscut şi cu adaosul Bayreuth, Giovanni Dimitrescu, Ion Băjenaru şi alţii, înalta lor măiestrie fiind admirată pretutindeni în ţară şi pe marile scene lirice ale lumii. Alţi cântăreţi ca Dumitru Theodorescu-Basu, Aurel Eliade, Irina Vlădaia, Gemma Capeleanu, Lucia Cosma au activat doar în trupe obscure căci în Capitală prioritate aveau Opera italiană şi vedetele străine. Repertoriul trupei lui George Stephănescu, ca şi al celorlalte