VOCI DIN TRECUT 355 Fănel TEODORAŞCU Despre haiduci, bandiți și reportajul faptului senzațional în presa românească din trecut În prezenta lucrare, ne propunem să urmărim ce scria presa românească din trecut despre legătura dintre vechii haiduci și bandiții ce- lebri de la începutul secolului al XX-lea. Pen- tru realizarea acestei cercetări au fost citite peste 100 de articole, știri sau reportaje care au apărut în publicații precum „Adevărul”, „Furnica”, „Gardianul”, „Gazeta Transilvaniei”, F.T. – lector univ. dr. la „Ilustrațiunea română”, „Lupta„”, „Realitatea Facultatea de Comunicare ilustrată”, „România liberă”, „Țara noastră”, și Relații Internaționale din cadrul Universității „Universul literar” etc. „Danubius” din Galați, director al Centrului de Studii și Cercetări 1. Haiducia și eroismul Danubiene. Este autorul unor cărți cu caracter Ideea că haiducul reprezintă forma științific, precum Pamfil desăvârșită a eroului era des întâlnită în co- Șeicaru (2014), Arta loanele ziarelor din trecut. În 1939, de pildă, gazetărească. Trei ipostaze autorul unui articol1 din „Viața ilustrată”, „re- (2014) și coordonatorul/ vistă creștină”2 ce se adresa, în special, „fami- editorul unor volume de 3 profil. De-a lungul timpului, liilor intelectualilor” români , se considera a publicat mai multe studii, îndreptățit să afirme că haiducia s-a ridicat articole etc. până la înălțimea de foc a eroismului. El își motiva afirmația cu felul în care haiducii au apărut, ca realitate socială și națională. Străi- nii pot avea însă greutăți în a înțelege corect acțiunile haiducilor, care ar putea să le apa- 356 ROMÂNĂ ră ca niște indivizi însetați de bani nemunciți și de sânge nevinovat. Chiar și printre români e posibil să existe unii care să gândească că un haiduc nu diferă cu nimic de un tâlhar de drumul mare. Pentru autorul citat însă, haiducii sunt niște apărători ai binelui: „Un străin, care ar arunca o privire fugară asupra basmelor sau baladelor cu haiduci, ar putea să aibă impresia, la un moment dat, că se găsește în fața unei ră- suciri ale adevăratelor valori morale, sociale și naționale și că, în rea- litate, aceste personaje n-au fost decât niște certați cu stăpânirea, din cauza intereselor personale, niște spărgători de rând sau niște ucigași înfiorători uneori. Această iluzie ar putea-o avea chiar și autohtonul care se mărginește cu aparențele lucrurilor. Studiind cu atenție toate producțiile folclorice din jurul acestor figuri, care au fost așezate pe piscuri de legendă, se va vedea înaltul sens al izolării acelor oameni în inima codrilor, al luptei lor înverșunate cu clasa stăpânitoare, exploa- tatoare, se va vedea, mai ales, că, răsăriți din tragismul unei situații is- torice, în anii frământați cu obidă și lacrimi, haiducii se ridică în ochii noștri, sub o îndoită strălucire a înaltului sens național și al lumino- sului și frumosului sens moral, reprezentând scânteietor lupta princi- piului binelui contra principiului răului. Despoind pe împilatori, pe la coturi și strâmtori, de sacii cu gălbiori, haiducii nu săvârșeau fapta ordinară a borfașului, care jefuiește îndemnat de instincte și gânduri întunecate, ci executau doar un imperativ al datoriei față de semenul și conaționalul lor obidit, căci toate sumele pe care le obțineau, prin lovituri asupra dușmanilor, le împărțeau părintește săracilor, văduve- lor și orfanilor”4. Uneori, haiducii săvârșeau și omucideri, dar asta nu înseamnă, spune același autor, că ei erau niște criminali sadici. Haiducii, numiți și ocro- titorii poporului sau copiii codrilor întunecoși, erau, de fapt, niște purtă- tori ai biciului de foc, cu care izbeau pentru o supremă aplicare a justiției5. Acești răzvrătiți iubitori de dreptate și libertate au dispărut în același timp cu vremurile de obidă și chin care au apăsat asupra poporului. Imaginea haiducilor a fost așezată, cu cinste, în cămara în care românul își ține lucrurile dragi ale trecutului6. Un alt autor arată, într-un articol7 ce a fost publicat în 1923, că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cei mai mari admiratori ai haiducilor erau copiii. Ei credeau că haiducii, care simbolizau patriotismul și curajul, VOCI DIN TRECUT 357 nu lăsau nepedepsită nicio nelegiuire străină și dădeau tot ce prădau celor săraci, care, din cauza stăpânirii, aveau lacrimi pe obraji. Copiii îi descopereau pe acești campioni ai oropsiților prin intermediul cărților de povești8. Marele merit al haiducilor a fost, se arată în textul urmărit de noi aici, acela că, prin faptele lor, care erau aduse la cunoștința pu- blică prin intermediul literaturii haiducești, au adăugat mult la patrio- tismul românului și au redeșteptat multe coarde tăcute din sufletele acelor tineri, care, la maturitate, aveau să facă România Mare. Pentru toate acestea, autorul articolului citat credea că românii nu ar trebui să-i uite pe haiduci9. Referiri la modul în care literatura haiducească a contribuit la dezvol- tarea și/sau întărirea patriotismului românilor găsim și într-un articol semnat Alexandru D. Xenopol. Autorul indicat spune că literatura haiducească10, deși era aproape necunoscută de așa-numita societate cul- tă, era foarte gustată de o clasă numeroasă a poporului. Cărțile cu hai- duci erau, spunea Xenopol, cam toate la fel: „Deși [au fost] alcătuite de autori deosebiți, caracterul tuturor acestor istorioare este unul și același: descrierea împilărilor și nedreptăților suferite de poporul ro- mân de la grecii și turcii care jefuiau țara și punerea în lumină a unor individualități puternice, care suferise câte o nedreptate deosebit de mare și care se hotărăsc a se arunca în haiducie, pentru a răzbuna asu- pra clasei injuria suferită de la individ”11. În articolul său, Alexandru D. Xenopol urmărește, în mod special, 13 texte12, în care sunt prezentate aventurile unor haiduci. Toți eroii scri- erilor urmărite de Xenopol au fost împinși spre viața haiducească de împrejurări asemănătoare. Pe lângă această lipsă de originalitate, mai există și alte neajunsuri: „Pentru a menține interesul, autorii mai țes înăuntrul povestirii lor câte o intrigă, care nu se leagă cu începutul. Așa [este], d. e., în Haiducul Grozea, amorul unuia din banda lui Grozea, Alexe, pentru soția căpitanului său. Atât țesătura intrigii este slabă, în toate aceste scrieri, cât și apropierea de adevăr, după care romanul se cere a tinde în zilele noastre, nu este respectată. Așa, spre exemplu, în Corbea găsim îndestul de extraordinar ca iubita acestui țăran să fie o fată de boier, fără a se motiva prin nimic acest amor nepotrivit. Apoi, ce să zicem despre inconsecvența autorului în descrierea figurilor ce le pune în scenă, când la început face pe Maria cu părul așa de blond 358 ROMÂNĂ încât abia se deosebea de râul de beteală ce-i curgea pe umerii ei, pen- tru a o preface, peste câteva pagini, în o brună cu părul negru ca pana corbului”13. Și în ceea ce privește stilul, cele 13 texte lasă mult de dorit, pentru că sunt alcătuite într-o limbă ce este plină de franțuzisme, iar întorsătura fra- zei nu este deloc poporană, așa cum vrea să fie subiectul pe care ele îl tra- tează. Îndeobște, spunea Xenopol, producțiile literare de acest tip sunt submediocre, dar, în ciuda acestui fapt, ele aveau un mare răsunet în poporul român. Literatura haiducească era singura literatură într-adevăr căutată. În fiecare an, aceste scrieri se vindeau, mai arăta autorul citat, în mii de exemplare. O clasă întreagă de oameni citea cărțile cu haiduci, pentru că ele aveau capacitatea de a provoca cititorului o adevărată pe- trecere intelectuală. Cei din această clasă de oameni nu găseau, în cele mai multe cazuri, nicio plăcere în citirea nuvelelor de alt gen, chiar dacă acestea erau bine alcătuite și frumos stilizate. Această întreagă situație, care ar putea lăsa impresia că e un mister greu de pătruns, avea drept cauză, de fapt, patriotismul admiratorilor vechilor haiduci: „Care să fie explicația acestui fapt, îndestul de extraordinar, ca într-un timp de liniște, de viață orânduită, de justiție echilibrată, în care nu mai ai ne- voie să-ți faci dreptate singur, să se iubească de poporul nostru tocmai trezirea acelor figuri care reprezentau altădată simbolul dezordinii so- ciale? Cum se face de haiducii sunt atât de iubiți și celebrați în timpuri- le noastre? Noi credem că această reîntoarcere a minții poporului către trecut, această interesare pentru suferințele unui timp ce ne atinge de aproape, este un semn viu al iubirii de țară ce se manifestează în el. Când străbunii noștri sufereau, ei sufereau individual; îi durea pentru dânșii, nu atât pentru țara lor, căci răul obștesc dispărea înaintea mări- mii răului individual. Astăzi, când poporul nostru simpatizează cu acei răzbunători ai soartei sale amărâte, el este însuflețit de un simțământ general, altruist, cum spun moraliștii secolului nostru, și trebuie să ne bucurăm văzând această interesare a poporului de trecutul său, oricât de imperfectă ar fi forma literară în care acest interes se manifestează”14. Unii autori au subliniat faptul că nu toți vechii haiduci au fost oameni buni. Într-un text15 din revista „Arhiva”, ce a fost publicat în 1931, se arăta că, la români, ca și la alte popoare, au fost, după cum se poate vedea în poezia populară, două categorii de haiduci. Prima categorie VOCI DIN TRECUT 359 era cea a haiducilor făcători de bine16, care erau mânați de interesul de a-și revendica drepturile pierdute. Acești haiduci erau cavalerii care apărau onoarea familiei sau drepturile ce le-au fost răpite de uzurpator. A doua categorie de haiduci era formată din răufăcători17. 2. Bandiții și ziarele La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor, bandiții și tâlhăriile lor erau prezențe obișnuite în presa românească18. De pil- dă, loviturile19 date, pe la cârciumi și biserici, de banda lui Gheorghe Mărunțelu, dar și evadările acestuia din închisoare20, erau relatate pe coloane întregi de ziar. Din presa acelor ani aflăm că, în Dobrogea, tâlhăriile erau însoțite, mai întotdeauna, de torturi și de mutilări21.