ANUL: 1 NUMĂRUL: 01 Ziar naționalist, patriotic, obiectiv și neutru - săptămânal la nivel național Data articolului: 21.05.2020 Zigu Ornea despre Mișcarea Legionară Note de lectură Autor: Ion Coja publicat în rubrica: Politică Aflasem de la dl. Z. Ornea că pregătește o carte despre dreapta românească a anilor ’30 și am așteptat-o cu cel mai mare interes. Scrisă la cinci ani după expierea comunismului de tip bolșevic, o asemenea carte mă gândeam că va pune dezbaterea acestui complicat și glorios deceniu în termenii normalității de care nu a avut parte niciodată până azi. Din păcate, citind cartea d-lui Z. Ornea găsim mult prea puține dovezi că am avea de-a face cu un text scris în deceniul de grație al anilor ’90.. Ziarul România Rațională Pagina 1 din 4 Mamaia-Sat, str.C1, nr.58B-C5 tipărit la 06.10.2021 18:29:32 T: 0770903710, F: 0377100777, E: [email protected] ISSN 2734-4185 ISSN-L 2734-4185 Mai mult ca orice m-a surprins superficialitatea (sic!) cu care dl. Ornea tratează însăși miza cărții: mișcarea legionară. Pe care o condamnă cam fără nici o rezervă, concluzionând invariabil asupra vinovăției de neiertat a celor ce au avut vreo tangență cu legionarii. Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, materia și stratagema cărții. Numai că, aproape fără excepție, cartea conține cam toate acuzațiile ce li se tot aduc legionarilor reluate ca adevăruri definitiv însușite de toată lumea, fără să se spună mai nimic despre răspunsul legionarilor care nu-și recunosc decât mult mai puține greșeli și păcate. Acest răspuns dezvinovățitor a fost ascuns publicului românesc până în Decembrie 1989. După aceea, după Revoluția din Decembrie, am avut cu toții ocazia să cunoaștem cu ce argumente încearcă legionarii să se disculpe. Ecouri ale acestei “apologii” au ajuns chiar și pe ecranul televiziunii naționale, astfel că pentru cineva, aflat în anul 1995 în postura de autor al unei cărți despre legionari, mi se părea imposibil și inadmisibil să mai ignore textele, atât de numeroase și atât de accesibile azi cititorilor români, îndeosebi tinerilor cititori, texte prin care legionarii își prezintă propria versiune asupra evenimentelor în care au fost implicați cu sau fără voia lor. Am fost extrem de curios, deschizând cartea domnului Z. O., în ce fel, cu ce argumente ar fi respins și ar fi dat peste cap pledoaria legionară. În publicistica românească, nimeni nu mi se părea mai nimerit decât sus-amintitul să facă acest lucru ! Și nu l- a făcut ! N-am încotro și îmi aduc aminte cum, în urmă cu vreo 10-15 ani un binevoitor cu grad de colonel m- a chestionat tovărășește pe tema relațiilor mele cu Petre Țuțea și Simion Ghinea, mirându-se că îmi pierd vremea cu niște oameni terminați. I-am răspuns că îmi pierd vremea cu folos, învățând și aflând de la ei multe lucruri neștiute de mine. “Care?”, s-a mirat tovarășul neîncrezător în neștiința mea. De exemplu, i- am răspuns eu, felul cum a fost asasinat I.G. Duca, motivele etc. Și i-am povestit varianta legionară a celor petrecute în ziua de 29 decembrie 1933. Nu i-a venit organului să creadă că eu am putut lua în serios brașoavele celor doi legionari. Deocamdată nu iau nimic în serios, i-am răspuns eu, dar aștept ocazia să verific. “Verific eu !” s-a oferit colonelul: “am un coleg care și-a dat doctoratul în crimele legionarilor. Am să-l întreb și am să vă spun eu care este adevărul!” După câteva săptămâni, omul mi-a dat telefon, aproape amuzat: “Dom’ profesor, știți, chestia aia cu I.G. Duca este așa cum v-a povestit-o Țuțea ăla al dumneavoastră ! Ce părere aveți?!” Părerea mea este veche și de demult: audiatur et altera pars… Exact ceea ce nu se prea întâmplă în cartea d-lui Z. Ornea, unde asasinarea lui I.G. Duca este prezentată mai departe în termenii anilor ’50. Or, legionarii au format deja o strategie de apărare, disculpându-se prin răspunsuri la mai toate acuzațiile ce li s-au adus. Răspunsuri coerente, relativ acceptabile, plauzibile. Ele circulă de-acum în public ca veritabile teze legioare, dezvinovățindu-i pe legionari în ochii și în mintea și în sufletul a tot mai mulți tineri. Cartea d-lui Z. Ornea nu suflă un cuvânt despre aceste “teze” ala apărării legionare. În felul acesta, spre nesfârșit regretul meu de cititor și vecin al autorului, domnul Z. Ornea rămâne corigent la un examen pe care sus- amintitul colonel, în urmă cu 15 ani, l-a trecut cu brio! Păcat, tovarășe colonel, că nu vă știu numele cel adevărat ca să-l pomenesc în acest colț de pagină! Ca să mai afirmi azi despre legionari că au scris cea mai neagră pagină din istoria neamului, e nevoie de argumente serioase. Nu mai “merge” ca înainte de ’89, când puteai spune orice despre legionari, nimeni nu îndrăznea să îți ceară dovezile. Din fericire, lucrurile s-au schimbat, s-au normalizat! Astfel că s-a putut pune în circulație și replica apărătorilor legionarismului ! Ce să însemne faptul că dl. Z. Ornea nu o ia în seamă nicicum, când tocmai asta aștepta toată lumea care a cumpărat ultima sa carte: să-l vadă pe distinsul critic literar și sociolog spulberând pretențiile de nevinovăție ale legionarilor, înecându-le în absurd și ridicol! Din păcate, așteptările cititorilor sunt înșelate, cartea lăsând impresia că a fost scrisă în urmă cu vreo douăzeci de ani! Scrisă pentru publicul cititor ignorant și neinformat, care eram cu toții pe atunci, iar azi, slavă Domnului, nu mai suntem ! Evident, pentru o carte nu poate fi defect mai mare decât acela de a nu-și cunoaște cititorii!… Acesta e și păcatul în care cade dl. Z. Ornea: scrie pentru un public care nu mai există! Procedând astfel, dl. Z.Ornea își pune în pericol însăși motivația cărții. Cartea este scrisă sub Ziarul România Rațională Pagina 2 din 4 Mamaia-Sat, str.C1, nr.58B-C5 tipărit la 06.10.2021 18:29:33 T: 0770903710, F: 0377100777, E: [email protected] ISSN 2734-4185 ISSN-L 2734-4185 imboldul, relativ bine disimulat, al dorinței irepresibile de a dovedi, definitiv și irevocabil, că Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica au fost legionari. Și nu-i vorbă, dl. Ornea reușește să producă toate dovezile necesare. Numai că, din motive amintite mai sus, azi, pentru un cititor demn de acest nume, stabilirea aderenței la legionarism nu mai înseamnă, automat, vinovăție. Da, Mircea Eliade a fost legionar! Demonstrația este convingătoare, impecabilă! Dar lipsește din cartea d-lui Ornea demonstrația, la fel de convingătoare, că legionarismul a fost într-adevăr ceea ce s-a tot spus până acum că a fost. Lipsește demonstrația seriozității celor care consideră că aparteneța la mișcarea legionară incriminează fără drept de apel. Această demonstrație, susțin legionarii, nu s-a putut face încă de la bun început, când tribunalul internațional de la Nürnberg, instituit în anul 1945, a decis, pe baza tuturor dovezilor necesare, că mișcarea legionară nu are nimic de-a face cu hitlerismul, cu violența antisemită, cu crimele împotriva umanității. S-a înșelat, oare, acea înaltă instanță judecătorească? Eu nu exclud asemenea eventualitate, dar nici nu accept ca sentința de la Nürnberg să fie trecută sub tăcere de cei care îi mai acuză pe legionari de toate relele! Să fim bine înțeleși: eu nu iau apărarea legionarilor ! Eu iau apărarea unui principiu mai puternic decât toți legionarii și decât toți adversarii legionarilor luați la un loc: principiul dreptului de a fi ascultat și luat în seamă nu numai reclamantul, ci și pârâtul. Altă intenție nerealizată a fost aceea de a ne convinge despre rinocerizarea produsă în anii ’30 cu scriitorii și simpatizanții extremei drepte românești. Dacă un asemenea proces s-ar fi produs într-adevăr, asta ar fi însemnat să-i vedem pe cei în cauză bătând împreună cadența în pas de front, disciplinați și unanimi, susținând la unison aceleași câteva idei primitive și obsesive, uniformizante și simplificatoare. Or, din numeroasele și amplele citate cu care își argumentează dl. Ornea pledoaria, nu rezultă nici pe departe că s-ar fi produs o astfel de înregimentare a intelectualilor de dreapta. Mai întâi, fără ca acesta să fie scopul selecției efectuate de dl. Ornea, citatele incriminatorii dovedesc, cam fără excepție, calitatea intelectuală excepțională a fiecărui “militant” de dreapta intrat în colimatorul d-lui Z.Ornea. Textele citate sunt, mai toate, impecabile ca ținută intelectuală. Din ele se înțelege bine că deceniul cercetat contează azi valoric aproape exclusiv prin autorii de dreapta. Un deceniu însuflețit de aprige polemici în care, de cele mai multe ori, cei angajați în dispută ca părți adverse erau intelectuali de dreapta, care emiteau deci păreri opuse, divergente deseori, în chestiuni ideologic fundamentale pentru extrema dreaptă, cum ar fi chestiunea ortodoxiei. Nici pomeneală să-i vezi pe acești rafinați cărturari întrecându-se între ei în a susține stereotipic aceleași idei și aceleași atitudini, escaladând umăr la umăr aceleași redute, așa cum avea să se întâmple în deceniul ’50, și aceea avea să fie adevărata rinocerizare a intelectualilor români, de care, dacă nu sunt prea indiscret, dl. Z. Ornea nu e complet străin. Oricum, e interesant de constatat că tonul la rinocerizare a fost dat de unii dintre cei pe care dl. Z. Ornea încearcă să-i aureoleze cu titlul de intelectuali democrați, ai stângii anilor ’30. În pasionantele dispute teoretice ale anilor ’30, purtate cel mai des cu o eleganță ireproșabilă de intelectualii noștri, cei de dreapta se arată a fi personalități bine individualizate, inconfundabile. Cu greu le poți găsi tututror un numitor comun altul decât simpatia dusă de unii până la adeziunea totală pentru mișcarea legionară și în deosebi pentru persoana Căpitanului, absolut fascinantă pentru toți aceștia.