1 Părintele Dumitru Stăniloae, 1995, detaliu, ulei pe pânză, 113/97 cm, Horea Paştina sigle ornamentale – reproducere după lucrări de SILVIU ORAVITZAN 2 Editura Platytera 3 Adresa de contact: [email protected] (cu menţiunea: pentru Revista „Sinapsa”) ISSN 1844 – 3524 4 iturghia comunităţii şi jertfa interioară în viziunea filocalică * 1. Filocalia, ca o colecţie de scrieri preocupate de metoda urcuşului duhovnicesc al persoanei, e firesc să acorde atenţia principală stărilor interioare ale persoanei, analizei patimilor şi virtuţilor, şi mijloacelor de curăţire a celor dintâi şi de sădire şi dezvoltare a celor din urmă. Dar ea nu uită să acorde şi împărtăşirii cu trupul şi sângele Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii a comunităţii, o importanţă decisivă ca mijloc de creştere duhovnicească a persoanei. O stăruinţă deosebită în descrierea acestei importanţe a împărtăşirii euharistice în înfăptuirea urcuşului duhovnicesc al persoanei se pune în „Cele o sută de capete” ale lui Calist şi Ignatie, trăitori în secolul al XIV-lea. Autorii afirmă această importanţă în mod direct la începutul cap. 91, dedicat, împreună cu cap. 92, Sfintei Împărtăşanii. După ce au descris toate celelalte mijloace necesare purificării omului şi înaintării lui spre unirea cu Dumnezeu, ei declară la începutul acestui capitol: „Dar nimic nu ne ajută şi nu contribuie aşa de mult la curăţirea sufletului, la luminarea minţii, la sfinţirea trupului şi la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor, sau mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, ca împărtăşirea şi comuniunea continuă, cu inimă şi cu simţire curată, pe cât e cu putinţă omului, cu preacuratele şi nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele Taine, cu însuşi cinstitul trup şi sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Precum vedem, nu se neglijează nicidecum Liturghia comunităţii în viaţa duhovnicească a acelor credincioşi care au pornit pe calea urcuşului duhovnicesc într-un mod de asceză călugărească, sau de liniştire în retragere. Ba în spiritul declaraţiei de mai sus se poate spune, în general, că viaţa duhovnicească a persoanei nu se dezvoltă într-o izolare de comunitatea euharistică, iar comunitatea euharistică nu rămâne neinfluenţată de dezvoltarea vieţii duhovniceşti a persoanei. Acestea nu reprezintă două ordini despărţite. Urcuşul duhovnicesc al persoanei se alimentează din comunitatea euharistică, din împărtăşirea în comun cu ceilalţi credincioşi, cu trupul şi sângele Domnului, şi prin aceasta urmăreşte o cât mai deplină armonizare cu El şi cu comunitatea. Aceasta corespunde de altfel cu faptul că ţinta ultimă a urcuşului duhovnicesc al persoanei este iubirea de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, sau deplina încadrare în Împărăţia lui Dumnezeu, care e comuniunea desăvârşită a tuturor şi care nu se poate înfăptui decât în Hristos, izvorul iubirii nesfârşite pus nouă de Dumnezeu la dispoziţie în Hristos. La rândul ei, comunitatea sporeşte tot mai mult în caracterul ei de viaţă în comunitate, prin viaţa tot mai duhovnicească a membrilor ei, sau măcar a unora dintre ei, în Dumnezeu, sau în Hristos, izvorul iubirii sau al comuniunii dintre toţi. * Mulţumim doamnei Lidia Stăniloae pentru bunăvoinţa şi generozitatea cu care ne-a oferit posibilitatea să publicăm acest remarcabil articol al Pr. Dumitru Stăniloae în paginile revistei Sinapsa. 5 Iar trupul Domnului, oferit nouă în Euharistie, are puterea să ne înduhovnicească şi chiar prin aceasta să ne facă să sporim în comuniune, nu numai cu El, ci şi cu ceilalţi membri ai comunităţii, prin faptul că e un trup jertfit şi sfinţit, sau curat de orice pornire egoistă, ba dimpotrivă, plin de elanul jertfirii pentru noi, plin de elanul de a ni se dărui, pentru ca şi noi să luăm acest elan al dăruirii noastre lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Trupul răstignit şi înviat al Domnului e fermentul îndumnezeirii sau ridicării noastre peste noi, al elanului morţii faţă de noi înşine şi al deschiderii pentru viaţa învierii ce curge din Hristos în noi. Iar trupul înviat al Domnului are în el acest elan, de a ni se dărui, de a ieşi din El însuşi, şi de a ne face şi pe noi plini de acest elan, pentru că e copleşit de Duhul Sfânt, care e Duhul comuniunii, Duhul care nu poate rămâne în nici un fel de graniţe, care prin trup iradiază în cei ce au alte trupuri. În trupul lui Hristos sînt active puterile îndumnezeitoare, iradiante ale Duhului Sfânt, dar fără să se dispenseze de simţirile şi de lucrările trupului. Dintr-un om curat în sufletul şi în trupul lui – căci numai curăţia aceasta a omului total e curăţie reală – iradiază în noi o undă de putere curăţitoare. Funcţiunile din trupul Domnului, întru totul curate, şi de aceea pline de elanul dăruirii ce vin în noi împreună cu trupul Lui, imprimă o putere curăţitoare funcţiunilor trupului nostru, deci un elan de dăruire curată în toate direcţiile. Calist şi Ignatie citează în acest sens cuvintele lui Ioan Scărarul: „Dacă un trup ce se atinge de alt trup se schimbă în puterea sa de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini neprihănite?”. Curăţia aceasta produsă în noi de trupul Domnului când îl primim cu un efort de a ne însuşi şi cu voinţa noastră această curăţie ne face nebiruiţi de orice ispită spre rău şi puternici în orice pornire spre bine. Sfântul Ioan Scărarul citează pentru puterea aceasta a Sfintei Împărtăşanii cuvintele următoare ale unui bărbat duhovnicesc: „Sf. Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere peste duhurile necurate, a întrebat pe draci, care locuiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate: «De care lucruri vă temeţi voi, la creştini?». Aceştia au răspuns: «Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care îl purtaţi atârnat de gâtul vostru; unul cu care vă spălaţi în biserică; şi unul pe care îl mâncaţi în adunare (în synaxa )». Întrebându-i iarăşi: «Din acestea trei, de care vă temeţi mai mult?», au răspuns: «Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n- ar putea nici unul din noi să facă vreun rău vreunui creştin». 1 În acelaşi spirit, Calist şi Ignatie citează din Sfântul Ioan Gură de Aur cuvintele: «Hristos ne-a dat putinţa să ne săturăm de trupul Lui, ridicându-ne la o prietenie şi mai mare şi arătându- ne dorul Lui către noi. Căci nu se dă pe Sine celor ce doresc numai ca să-L vadă, ci şi ca să-L atingă, să-L mănânce şi să se sădească în trupul Lui şi să se unească cu El şi să-şi sature întreg dorul». 2 Mai mult chiar, dat fiind că în orice lucrare a trupului e subiectul însuşi lucrător, lucrările lui Hristos întipărindu-se în lucrările trupului meu, El însuşi devine subiectul lucrărilor mele şi eu subiectul lucrărilor Sale. Iar aceste lucrări fiind pline de Duhul, care e elan de iubire dăruitoare, eu însumi devin subiectul acestor lucrări însufleţite de elanul iubirii dăruitoare a lui Hristos. Căci împărtăşindu-ne de trupul lui Hristos, nu-l fărâmiţăm ca pe o carne, omorându-l, ci el rămâne întreg, viu şi activ în noi, dar întipărit cu toate lucrările Lui în toate lucrările trupului nostru, încât putem spune că noi devenim purtătorii trupului Său şi El purtătorul trupului nostru, El subiectul ochiului nostru, al mâinii noastre, iar noi subiectul ochiului Lui, al mâinii Lui curate şi pline de elanul făptuirii curate. Mai bine zis, El devine subiectul unic al ochilor noştri, curăţindu-i şi umplându-i de bunăvoinţă, ai mâinilor noastre care caută prin duhul comuniunii ce le însufleţeşte să se întindă unele altora cu prietenie şi spre ajutorare, sau să se întindă la 1 Calist şi Ignatie, op. cit., cap. 91. 2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omil. 46 la loan II ; P.G., 59, 60. 6 rugăciune unele pentru altele. Căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog: «Noi devenim mădularele lui Hristos şi Hristos devine mădularele noastre. 3 Fiecare dintre noi intrăm într-o simfonie de simţiri şi de fapte ale unora pentru alţii, devenim un corp de simţiri şi de intenţii în corpuri materiale deosebite, umplute de acelaşi Hristos. Totuşi, aceasta nu înseamnă o confundare a eului meu cu eul lui Hristos, nici a eurilor noastre întreolaltă. Dacă ar fi aşa, n-am mai trăi fericirea iubirii între noi şi Hristos şi între noi înşine, nici elanul dăruirii reciproce. Lucrând Hristos în mine, El lucrează într-un fel în care eu continui să mă simt ca cel ce mă bucur de lucrarea Lui, ca de o lucrare ce depăşeşte prin revărsarea ei în mine nesfârşit pe a mea, iar pe a altora ca un dar iubitor ce mi se face. Simţirea iubirii reciproce ce vine din această împreună-lucrare se arată şi în aceea că, dată fiind infinitatea iubirii, pe care eu niciodată nu o pot primi şi dărui întreagă, eu însetez totdeauna după şi mai multă primire şi dăruire a ei. Tot Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Când eu beau, totodată însetez ... eu doresc să am tot şi să beau de e cu putinţă toate abisurile deodată, dar cum aceasta e cu neputinţă, îţi spun că eu sunt mereu însetat, deşi în gura mea e mereu apa ce curge, ce debordează în pâraie. Dar când văd abisurile, mi se pare că nu beau deloc, pentru că doresc să am tot, deşi am din belşug apa toată în gura mea. Eu sunt totdeauna un cerşetor, deşi posed cu adevărat totul unit cu puţinul ce-l beau”. 4 Sunt unit cu Hristos, dar unit în forma paradoxală a dialogului în care fiecare cere răspuns şi primeşte răspuns, dă şi primeşte simţiri şi asigurări de iubire. Hristos nu vrea numai să-mi arate şi să-mi dea iubirea Lui, ci vrea ca şi eu să-i dau iubirea mea.