Alexandru Ioan Cuza Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului na ț ional România. Elena Cuza Elena Cuza (n. 17 iunie 1825; d. 2 aprilie 1909), cunoscută și ca Elena Doamna, a fost so ț ia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. S-a născut la Iaș i, în familia Rosetti și a murit la Piatra- Neamț , fiind înmormântată la Sole ș ti, Vaslui. Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeș tilor, al Bal ș ilor și al Cantacuzinilor. Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subț ire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educa ț ia ei urmase calea obi ș nuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătu ș ii sale Agripina Sturdza, din Iaș i. În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simț ea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulț ime de inhibi ț ii. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș so ț ului ei și de faptul că a pus datoriile faț ă de mamă înaintea celor fa ț ă de so ț [necesită citare. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede- mă, mamă, noile sentimente pe care le am faț ă de so ț ul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinț ilor lui Cuza, Ion și Sultana, din Galaț i. Deș i so ț ia sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avu ț i de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menț ionează anul 1864 - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis. A împărtăș it cu stoicism exilul so ț ului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoț iune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoș tea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept. Unirea principatelor romane Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totu ș i, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenț ia de la Paris din 1858, o în ț elegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele institu ț ii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Române ș ti, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniș tilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituț ia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Abdicarea si exilul Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenț iona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit pozi ț iile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliț ii, hotărâtă să-l înlăture. Comploti ș tii au reu ș it să- ș i realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracț iune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuș i Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privin ț a factorilor reacț ionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renun ț e la tron în favoarea unui principe străin (fapt susț inut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenen ț ă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[20] Provizoratul locotenenț ei domne ș ti a luat sfâr ș it abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinț e grave pentru România, pentru că: 1.pă înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc. 2. 3 aprilie 1866 la Iaș i o demonstra ț ie a Mi ș cării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească, 3.arta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Restul vieț ii sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A fost înmormântat iniț ial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinț ei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaș i. Hanganu Florin Scoala ,,Ion Creanga’’ Referat : Alexandru Ioan Cuza .