GHEORGHE GAVRILĂ COPIL Valea Hăşdăţii ISBN-973-9029-73-6 DACIA ETERNĂ, Bucureşti, 2000 Împuşcătura Şi nimeni nu a întrebat niciodată pe singurul ungur civil din localitate, cu atribuţia principală de a aduna birurile, cu sprijinul jandarmilor, tot unguri, sau secui, de ce a tras cu puşca de vânătoare, într-un om. Iar acel om era un român din armata imperială austro-ungară, abia întors între ai săi, în satul Filea, din Valea Hăşdăţii. Că românii serveau ca soldaţi, sub ordinele drăguţului de împărat vienez, câte zece-doisprezece ani... Autorităţile, socotindu-l mort pe front, i-au anunţat familia, că e dispărut. Căzuse însă prizonier. Primul război mondial îşi trăia ultimele convulsii. Evadatul ajunsese în satul său. Ştia de pe front, de la ofiţeri, că familiile celor morţi în luptă, sau căzuţi prizonieri, primesc câte o cupă de mălai, drept ajutor. Şi i-a întrebat pe ai săi, dacă au primit mălaiul. Nu. Nici nu ştiau de aşa ceva. Dar aici nu era, nici în armată, nici în prizonierat, ci în Ardealul peste care se extinsese Ungaria. Răspunsul administraţiei coloniale ungureşti nu s-a lăsat aşteptat. Împuşcătura a lovit după ureche. Omul s-a prăbuşit dintr-odată, ca fulgerat. Trecea spre casă, prin cimitirul satului, cu o nepoţică, sus, pe umeri. Ultimele imagini ale lumii i se rulară ca un film, când se rupe pelicula, în final. În prim plan fetiţa, de pe umeri, îi trecu prin faţa ochilor, ca un bolovan, prăbuşindu-se. Vârful unui pom. Cerul se adună ca o pânză albastră, ghemotoc şi apoi nimic. A căzut cu umerii pe ridicătura unui mormânt acoperit cu iarbă şi cu capul răzimat de cruce. Fetiţa se rostogoli spre picioarele lui. Nu plânse. Un pic mirată, nu avu timp să se sperie, deoarece descoperi picioarele mortului şi le încălecă. Poţi fi supărată când ai căluţul tău? De la o vreme se târî pe trup în sus, dar alunecând mereu, fiind prea mică, începu să râdă. Credea că omul acela, unchiul ei, se joacă cu ea. Ajunse la gât. Îl trase de cămaşă. Îşi încrâmpoţi mâmuţele de buzele lui. Apoi deveni preocupată de cruce. Era cenuşie, de vreme, dar liniile literelor se vedeau încă. Fetiţa descoperi mângâierile soarelui pe obrajii ei şi zâmbi. Un plop din apropiere îşi lua rămas bun de la frunze, lucii, galbene, ce 1 coborau fără încetare. În câteva zile va fi pe cer, ca o haşurare de creion. Frunzele parcă se sfătuiră să facă eforturi să nu cadă, pe un locşor cât o palmă, să-l lase neacoperit. Aici, un fir de iarbă se îmbârligă precum coada porcilor, sau a câinilor flămânzi şi înfriguraţi. Fetiţa îl rupse , îl duse la gură şi îl mâncă. Mai era verde şi mai vea sevă în el. Amărui, dar îi plăcu. Mai rupse un smoc şi-l duse la gură. Iarba ieşise din pământ cu rădăcină. Fetiţa îl scuipă, strâmbându-se. Certă iarba şi pământul şi plecându-se spre iarbă, observă frunzele galbene, lucitoare. Luă câteva şi le duse unchiului său şi i le aşeză pe piept. Cum frunzele rămaseră pe piept, fetiţa mai adună şi altele şi le resfiră pe piept, pe gât, pe gura uşor întredeschisă. Alergă printre cruci. Se împiedică şi căzu de câteva ori. Simţi frigul. Începu să plângă. Se apropie de unchiul său. I se urcă pe mijloc, se strecură sub haină, pe partea inimii. Unchiul o aştepta parcă. Adormi. În cimitir nu mai era nimeni, în afară de cei mulţi, cu vederea din nevăzut, spre cele văzute de noi. Copila, parcă anume îşi trase năframa galbenă, prin somn, peste ochi, să nu priceapă cumva singurătatea ce o înconjura. De sub o frunză, un fir de iarbă ar fi vrut să privească afară şi să iasă la soare. Dar îi era cu neputinţă să meargă, sau să ridice frunza. Şi nici vântul nu-i veni în ajutor. Firul de iarbă se înveli în căldura viselor şi adormi şi el. Acum dormeau toţi trei. Lelea Floare Trupul ostaşului aluneca în materie, iar sufletul...în osiile nevăzute ale stelelor. Sufletul ostaşului, dintr-un corp cu viaţa oprită, traversa drum tainic, înspre un loc necunoscut oamenilor, dar în acelaşi timp, se prelingea şi în trupul fetiţei, ca pasărea dintr-un copac retezat, pasăre ce-şi face cuibul în altă parte. N-avea cine să-l audă şi să-i vină în ajutor. Şi totuşi sufletele se aud, se simt şi se sprijină unele pe altele, ca frunzişul unui codru, ca murmurul frunzelor ce leagă întreaga pădure. Îi fu greu, foarte greu, dar ajunse în respiraţia duhului fetiţei, în sânul vieţii ei. Reuşind, se linişti. Soarele văzuse totul. Şi cele petrecute într-ascuns. Îşi prelingea spre cimitir înadins parcă razele, ca un deget arătător, de lumină. În fine, cineva, mânat de cine ştie ce suflete cârmuitoare, urcă dealul cimitirului, chiar pe cărarea ostaşului ucis. Lela Floare ajunse lângă somnul pământului. Fetiţa tocmai se ridicase în picioare. „ Măi omule, da scoală-te!” zise lelea Floare. Fetiţa scânci şi se cuibări în poala bătrânei. Floarea se aplecă peste somnul pământului, zgâlţâind trupul ostaşului. În aceeaşi clipă fetiţa îşi încolăci mâinile după gâtul femeii şi o cuprinse ca într-un cleşte. Lelea Floare se sperie şi porni într-o fugă disperată. Nu gândise să ia fata cu ea, dar fata se 2 afla în braţele ei. Alerga, dar spaima îşi creştea ucigaşa-i aripă, în inima şi plămânii bătrânei. S-a deschis pământul şi trup adevărat, un mort, a fost aruncat înafară. Dracul şi blestemele rele. În clipa în care zgâlţâia trupul ostaşului şi fetiţa îşi încleştase btaţele de gâtul ei, discul soarellui alunecă după deal, retrăgându-şi degetul de lumină, cât o lumânare şi şi umbra serii se lăţi peste bătrână, peste fetiţă şi peste mort. Deodată cu umbra, spaima pătrunse în sufletul bătrânei. Când ajunse la prima casă şi intră înauntru, se prăbuşi jos, fără nici un cuvânt. Câinii, când veni prin grădină, nu o lătrară, în seara aceea, deşi altădată ar fi avut necazuri cu ei. În casă, trei-patru femei, din vecini, bărbatul şi soţia acestuia, la o mică şezătoare, cum se adună oamenii, cu lucru. Copiii, aduşi la ascultare, se culcaseră deodată cu găinile. Femeile scăpară fusul din mână. Uneia i se holbaseră ochii şi i se uscase cerul gurii, alta se făcuse ca varul. Fetiţa nu plângea. Lelea Marie, că la ea în casă ajunsese bătrâna Floare, se reculese repede, luă copila, îi descleştă mâinile de pe gâtul bătrânei şi ale bătrânei de pe trupul fetiţei. Fetiţa văzu un castron cu lapte şi înepu să plângă, cerând. Îi era foame. „Doamne, Dumnezeule Sfânt, e moartă de foame!” O femeie luă un blid şi-i turnă lapte, iar alta apucând din merindare o bucată de mămăligă, ce mai rămăsese de la cină, o puse în lapte. Maria, făcând semnul crucii peste fată, rosti „Doamne apăr-o!” şi o luă pe genunchi, în poală, şi-i dădu să mănânce, ne mai luând seama la ce se întâmplă în casă. Se ruga pentru fetiţă să nu-i fie de speriat, să rămână în nevinovăţia ei cerească. Fetiţa nu fusese niciodată în această casă. După ce mâncă bine, adormi în timpul mesei, intrând cu tot corpul ei mic şi plăpând, la căldura sânilor Mariei. Pe lelea Floare o întinseră pe pat. Iosif, bărbatul Mariei, îi dădu câteva palme, să o dezmeticească, dar în zadar. Floarea avea ochii holbaţi, gura crâmpoţită şi spumă în colţul buzelor. Din faţa ei ţâşnea încontinuu groaza. Avea căutătura fixă. O frecţionă pe mâini, pe gât, pe tâmple. Îi masă labele picioarelor şi gleznele. În sinea ei, bătrâna Floare îşi reveni şi-i fu ruşine, pentru că frecându-i picioarel, bătrânul Iosf ajunse la genunchi, dezvelindu-i încet, încet pulpele. Floarea făcu o sforţare supra omenească. Gemu şi îşi mişcă mâna dreaptă. Ciţa, femeia care îl ajuta pe Iosif, zise. „Lele Floare! Mă Iosife şi-a revenit. Lele Floare ştii cine suntem? Ce-i cu dumneata? Să nu-ţi fie cu spăriet!” Floarea îşi mişcă buzele, dar nu putu să zică nimic. Ciţa se întoarse spre Iosif ţi îl scrofăli: „Da ţie nu ţi-i ruşine să te uiţi la picioarele unei femei bătrâne?! Dute de-aici!” Şi dintr-o mişcare îi trase Floarei rochia peste genunchi, până jos, spre glezne, apoi o acoperi cu un lepedeu alb, de cânepă, ce era la îndemână. Tălpile picioarelor Floarei, erau, de atâta umblat fără încălţăminte, bătătorite şi crăpate, de puteai să le tai liniştit cu briciul. Aşa cum erau şi palmele bărbaţilor. De altfel, ca mulţi săteni, de când primăvara 3 devenea mai călduroasă, toată vara şi o parte din toamnă, umbla desculţă. Lelea Floare scoase un oftat de uşurare. Respiraţia, la început lungă şi şuierătoare, când dădea aerul afară din coşul pieptului, ajunse la normal. Cele câteva picături de apă pe care le bău, îi făcură bine. Oftă din ce în ce mai des şi într-un târziu plânse un plâns liniştitor, cu şiroaie de lacrimi. Corpul i se deschircea. Numai din partea stângă un junghi ascuţit nu voia să plece. „Mor”. „Nu mori lele Floare”.”Mort în ţintirim, o ieşit din groapă”. Iosif şi Maria se priviră cu înţeles, crezând că Floarea şi-a pierdut minţile. Cine ştie cum şi de ce s-a speriat. Iosif grăi către Maria, anume să-l audă lelea Floare: „Tu Marie, roagă-te lui Dumnzeu s-o ajute, s-o liniştească”. Maria îşi ridică privirea spre icoană şi cu o voce între şoaptă şi rostirea deplină a cuvintului, rosti Tatăl nostru. Iosif ieşi afară. Dela Maria la icoană şi la lelea Floare se stabili o legătură nevăzută. Lelea Floare simţi depănarea firelor de spirit.