MILTON G. LEHRER PĂMÂNT ROMÂNESC (PROBLEMA ARDEALULUI VĂZUTĂ DE UN AMERICAN) BUCUREŞTI 1944 (COPERTA EDIŢIEI PRINCEPS) MILTON G. LEHRER ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC (Problema Ardealului văzută de un american) Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de conf. univ. dr. Ion Pătroiu Ediţie electronică îngrijită de EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ BUCUREŞTI, 1989 „Poporul român este un popor născut în libertate, trăit în libertate şi căruia această condiţie de libertate îi este elementul primordial şi absolut pentru viaţă”. N. IORGA „Ungurii duc o politică violentă şi oarbă faţă de naţionalităţile supuse Coroanei ungare şi în special faţă de români”. Lord ED. FITZMAURICE fost Ministru al Marii Britanii ISBN 973-29-0010-5 CUPRINS PREFAŢĂ CUVÂNT ÎNAINTE PARTEA I TRANSILVANIA DUPĂ NĂVĂLIREA UNGURILOR Alföldul ... şi Transilvania Cucerirea Transilvaniei Luptele cu românii Organizaţiile politice ale românilor transilvăneni Cnezatele Voievodatele Stăruinţa formelor de viaţă autohtonă Secuii Deznaţionalizarea românilor din secuime Deznaţionalizarea prin religie Deznaţionalizarea românilor prin şcoală Maghiarizarea prin administraţie Armata — factor de deznaţionalizare Bloc maghiar pe fundament românesc Idealuri imperialiste Realităţi dureroase Coloniştii germani Unio Trium Nationum Saşii — element izolant Şvabii Pierderile reale ale naţionalităţilor nemaghiare Ţelul colonizărilor De la unirea Făgăraşului la Unirea cea Mare Românii se revoltă Inocenţiu Micu-KIein Horea, Cloşca şi Crişan O sentinţă unică în istoria omenirii ... Şi un protest vehement De la „regele” Horea la regele Ferdinand Două documente din secolul al XVIII-lea Deformări maghiare „Supplex Libellus Valachorum” Starea ţărănimii române Libertate, dar nu pentru români Machiavelismul revoluţionarilor lui Kossuth Liberalii şi conservatorii unguri solidari în contra românilor Românii = 0 Transilvania, provincie autonomă timp de un mileniu Uniune sau moarte! Proclamaţia lui Simion Bărnuţiu 3/15 Mai 1848 Revoluţia din 1848 Avram Iancu Kossuth regretă... Regimul absolutist Regimul constituţional Ungurii înteţesc lupta Uneltiri maghiare Speranţe româneşti Dualismul Viziunea profetică a baronului Wesselényi Abstenţionismul politic Epoca memorandistă „Replica” Condamnarea lui Aurel Popovici Procesul Memorandum-ului Apusul protestează Germania Franţa Italia Anglia Declaraţia lui Raţiu De la Menotti Garibaldi la Dl Horváth Regele Carol I şi românii ardeleni Propaganda ungurească Guvernarea lui Désider Bánffy Greşeli capitale Românii reintră în arena politică Maghiarizarea prin violenţă Planurile secrete ale şoviniştilor Bjørnstjerne Bjørnson şi problema românilor transilvăneni Pentru ce luptă românii? Planul federalist al lui Aurel Popovici Intoleranţa ungară, cauza primordială a prăbuşirii monarhiei dualiste Profesorul Domanovszky şi problema Transilvaniei Legea Apponyi Contele Leon Tolstoi stigmatizează metodele maghiare Voci maghiare înfierând politica de maghiarizare forţată Cauzele analfabetismului ţăranului român Transilvania colonizată cu... unguri Guvernarea contelui Ştefan Tisza Prigoana „Acţiunea naţională” Erzberger şi Iuliu Maniu Războiul pentru întregire (Ion I. C. Brătianu) Planurile secrete maghiare Declaraţia lui Wilson Revoluţia din 1918 Haosul din Ungaria 1 Decembrie 1918 Proclamaţia de la Alba Iulia Sol lucet omnibus PARTEA A II-A UNGARIA DE LA TRIANON Ungaria de la Trianon, stat unitar şi omogen De cât spaţiu au nevoie ungurii? Revizionism cu orice preţ Planul acţiunii revizioniste „Injustiţia” de la Trianon Documente privitoare la românii din Panonia şi din vestul Ardealului Fundamentul „viu” al Unirii Ofensiva propagandei maghiare Ungurii denaturează adevărul Oportunismul metodelor maghiare Filo-englezi Filo-francezi Filo-germanismul maghiarilor Filo-americani Şi, în sfârşit... filo-japonezi! Modestia românească Efectele fructuoase ale propagandei deşănţate, dezlănţuite de unguri Roma şi românii Cavalerii misionarismului civilizator Românii la Budapesta „Civilizaţia” maghiară şi „barbaria” română PARTEA A III-A REGIMUL MINORITĂŢILOR SUB UNGURI ŞI SUB ROMÂNI Maghiarizarea numirilor toponimice Maghiarizarea numelor de persoane Superioritatea culturii maghiare Regimul presei minoritare sub unguri şi sub români Reforma agrară şi optanţii unguri Şcoala sub unguri şi sub români O nedreptate care continuă... Diktatul de la Viena Ocupaţia maghiară în Ardealul de Nord Teroarea „Apărătorii creştinismului” — dărâmători de biserici Vinovaţii EPILOG PREFAŢĂ Istoria istoriografiei, disciplină relativ nouă, dar care face progrese rapide în ultimul deceniu, deoarece reprezintă complementul necesar al mai vechilor preocupări pentru filosofia istorici, metodologia şi teoria ei (cu sensul folosit de Xenopol In celebra sa Théorie de l’histoire) va trebui să ia act de un fenomen aproape unic, foarte bogat reprezentat însă, şi necesitând ca atare un capitol special, cu importante implicaţii teoretice, fenomen denumit de Nicolae Iorga printr-una din acele fericite formulări menite a face carieră universală (de felul lui „Byzance après Byzance”), lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc.1 Într-adevăr, dincolo de inerentele deosebiri şi chiar tensiuni şi antagonisme intervenite între diferitele istoriografii naţionale — istoriografii mai mult sau mai puţin tributare unor prejudecăţi, orgolii sau resentimente locale — se profilează pe fundalul unei istorii generale a istoriografiei europene acest fenomen singular, unic prin amploarea şi masivi1atea lui, prin îndârjirea şi nu în ultimul rând prin deformările şi orbirea aduse în câmpul ştiinţei istorice, care a fost definit de marele nostru istoric în cuvintele citate mai sus. Nicăieri nu se pot studia cu mai mare precizie şi pe baza unei bogăţii de exemple literalmente incomparabile, efectele negative, deformările, minciunile în trombă, care se nasc „logic” una din alta, dezinvoltura de neînchipuit faţă de orice realităţi şi faţă de orice noime metodologice ale investigării adevărului în istorie, ca în „operele” prin care o anume istoriografie internaţională a încercat şi încearcă să nege drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional, să nege trecutul său, atestat de mărturii pe care orice minte normală le consideră mai mult decât suficiente spre a întemeia certitudini de nezdruncinat, ba chiar identitatea sa etnică şi spirituală unitară, de care a fost 1 N. Iorga, Lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc. Conferinţă la adunarea „Astrei” la Abrud, 1 septembrie 1938, Bucureşti, 1938. totdeauna conştient, dar care i se contestă, parcelându-i-se fiinţa unitară din interese care nu au nimic de a face nici cu adevărul, nici cu realităţile cele mai constrângătoare, şi nici cu normele elementare ale cercetării ştiinţifice. Un curaj incredibil al negării realului, o aroganţă a minciunii ce se simte uneori beneficiind de imunitatea forţei, o nepăsare suverană faţă de ce ar putea fi judecata oamenilor neimplicaţi în angrenajul de interese care dictează şi mână pana pretinsei istoriografii — în realitate o pseudo-istoriografie — şi nu în ultimul rând o fervoare prozelitistă şi propagandistică cu atât mai susţinută şi mai asurzitoare cu cât adevărul ce trebuie ocultat este mai implacabil şi mai masiv, ca o stâncă pe care ceaţa o poate temporar ascunde, dar nu şi scoate din configuraţia naturală — acestea sunt caracteristicile dintotdeauna ale ciudatului fenomen. Un fenomen care, dacă a luat, începând din secolul al XVIII-lea, acest aspect al „luptei ştiinţifice împotriva dreptului românesc” — şi asta s-a petrecut în condiţiile luptei însăşi a poporului român pentru afirmarea acestor drepturi — are în realitate antecedente. El s-a manifestat, la început, prin simpla relatare deliberat eronată a unor evenimente din istoria noastră de către cronicarii străini, şi prin încercarea de frustrare a românilor de gloria unor victorii cu importanţă istorică, sau de negare, fără clipire, a adevărului în legătură cu ele. Un exemplu dintre cele mai caracteristice a fost pus în lumină de curând: încercarea propagandei regatului ungar, sub regele Sigismund de Luxemburg, de a-şi însuşi pur şi simplu victoria românească de la Rovine împotriva sultanului Baiazid I Trăznetul şi a o prezenta la Paris drept o victorie ungară, în Cronica de la Saint Denis caracterizată drept „buletinul oficial al regatului Franţei”, cronică ce se scria pe măsură ce se petreceau evenimentele, găsim o amplă relatare, plină de amănunte spectaculoase, a vitejiilor regelui Sigismund în lupta lui corp la corp cu sultanul Baiazid, relatare adusă de solii din Ungaria la Veneţia, şi de acolo ajunsă pe malurile Senei în luna iulie 1395. La aflarea acestor veşti, regele Franţei, Carol al VI-lea, a ordonat o procesiune şi tragerea clopotelor de la Notre Dame în cinstea marii victorii ungare! Dar ştim absolut sigur, din înseşi spusele lui Baiazid, câteva luni mai târziu, precum şi din actele de cancelarie ale regelui Sigismund însuşi, că regele şi sultanul nu avuseseră ocazia să se vadă faţă către faţă (aceasta se va întâmpla abia la Nicopole, un an mai târziu, şi se ştie cum s-a terminat întâlnirea lor), ultimul fiind de aproape două luni înfrânt de Mircea cel Mare şi trecut Dunărea „fără vad” atunci când măreţul rege soseşte, în sfârşit, în ajutorul domnului român!1 Alt exemplu, de aceeaşi natură şi în legătură cu acelaşi eveniment ni-l oferă cronicile otomane, unde cronicarii contemporani cu marea confruntare româno-otomană recunosc, (fie şi în forme menite a menaja susceptibilitatea stăpânilor lor), înfrângerea oştilor lui Baiazid de către cele ale lui Mircea, în vreme ce