AUGUSTIN BUNEA DIN ISTORIA ROMÂNILOR EPISCOPUL IOAN INOCENIU KLEIN (1728–1751) Augustin Bunea EdituraNAPOCASTAR PiaaMihaiViteazulnr.34/35,ap.19 email:[email protected] www.napocastar.ro tel./fax:0264/432.547 mobil:0761/711.484,0740/167.461 Colaboratori: Mircea Remus Birtz Marcela Ciortea Vasilica Eugenia Cristea Mariana Crian Irina Iliescu Andreea Mârza Tana Olteanu Ciprian Popa Sponsori: SIV Transilvania Braov Consiliul Local i Primria Municipiului Blaj © Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca © Asociaia Cultural „Augustin Bunea” Blaj ISBN 978-973-647-931-1 2 Episcopul Ioan Inoceniu Klein (1728–1751) BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE DIN CLUJ-NAPOCA ASOCIAIA CULTURAL „AUGUSTIN BUNEA” BLAJ AUGUSTIN BUNEA DIN ISTORIA ROMÂNILOR EPISCOPUL IOAN INOCENIU KLEIN (1728–1751) Ediia a II-a Realizat prin confruntarea cu manuscrisul original de Ioan CHINDRI i Niculina IACOB Editura Napoca Star 2012 3 Augustin Bunea 4 Episcopul Ioan Inoceniu Klein (1728–1751) CEL DINTÂI ROMÂN MODERN În jurul anului 1900, Biserica Român Unit cu Roma era înfiorat de o efervescen cultural aparte, prilejuit de evenimentul jubiliar al împlinirii a 200 de ani de la intrarea românilor ardeleni în familia confesiunilor catolice de rit bizantin. Vizibilitatea acestei micri omagiale la nivel naional, anterioar unirii politice efective de la 1918, a fost asigurat de o generaie nou de erudii din aria Blajului, discipoli ai marilor crturari de la mijlocul secolului al XIX-lea, un Timotei Cipariu sau un Ioan Micu Moldovan, la rândul lor formai în tradiia novatoare a colii Ardelene din secolul al XVIII-lea. În viaa cultural continuu ascensiv a românilor ardeleni de dup unirea cu Roma de la 1700, era acum în floarea vârstei de creaie o a treia generaie de scriitori remarcabili, tributari impulsurilor metodologice specifice unei epoci pitoreti i frmântate, asemenea tuturor pragurilor dintre secole, câte s-au manifestat în mileniile cretine ale Europei. Acum s-a realizat la Blaj, prin munca titanic vreme de 25 de ani a profesorului Victor Smigelschi, o variant româneasc a Bibliei dup Septuaginta tradus de Samuil Micu la 1795, cu un numr impresionant de adnotri i comentarii, care îns a rmas pân astzi în faz de manuscris, ca victim a unor circumstane care nu implic puterea de finalizare a autorului. Arhidieceza metropolitan de Alba Iulia i Fgra i-a onorat momentul jubiliar printr-o ediie monumental a ematismului instituiei, tiprit la Blaj chiar în anul 1900. Spiritul rector al acestei publicaii atât de valoroase i rare astzi, ematismul veneratului cler al Arhidiecezei Metropolitane Greco-Catolice de Alba Iulia i Fgra, în care se oglindete ca într-un glob de cristal situaia demografic, instituional i cultural a Bisericii Române Unite, dup dou secole de existen, a fost canonicul, istoricul i omul de o vast cultur umanist, Augustin Bunea. Originar din satul f;grean Vad, s-a nscut la 4 august 1857, într-o familie de preoi unii, în sânul acestei confesiuni naionale formându-i personalitatea spiritual i cultural, prin studii perseverente, încheiate cu un doctorat la Colegiul Urban de Propaganda Fide din Roma. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, era un nume cunoscut în lumea savant din Transilvania, dar i de peste muni, mai ales prin lucrarea sa de o erudiie minuioas Cestiuni din dreptul i istoria Bisericei Româneti Unite, tiprit în dou volume la Blaj, între 1892 5 Augustin Bunea i 1893, împreun cu Alexandru Grama. Volumul al doilea, care îi aparine în întregime, este o reconstituire în gril polemic a istoriei Bisericii Unite, ca ripost la atacurile venite din partea istoricilor ortodoci, mai cu seam a lui Nicolae Densuianu, autorul articolului Independena bisericeasc a mitropoliei române de Alba Iulia, publicat în „Gazeta Transilvaniei” din 1893, unde se pune sub semnul dubiului autenticitatea canonic a unirii de la 1700. Odat antrenat pe acest fga, istoricul bljean va fi nevoit s mai apeleze la condeiul polemic i în alte lucrri, precum Vechile episcopii româneti a Vadului, Geoagiului, Silvaului i B;lgradului (1902) sau Ierarhia românilor din Ardeal i Ungaria (1906). La 1900 îns, Augustin Bunea gsete cu cale a-i aduce prinosul srbtoresc prin evocarea celei mai strlucite figuri pe care a dat-o Biserica Român Unit cu Roma în toate timpurile: Inochentie Micu-Klein. Monografia sa, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inoceniu Klein (1728–1751), îi dubleaz totodat semnificaia prin faptul c este cea dintâi privire închegat asupra vieii i activitii fulminante a omului care simbolizeaz; însui sufletul a ceea ce btrânii înelepi de la 1700 au îneles prin unirea cu Roma, ca unic drum de salvare a confesiunii românilor ardeleni, primejduit de asalturile calvinismului unguresc. Posteritatea omului pe care Nicolae Iorga îl considera cel dintâi român, în sensul modern al cuvântului, a fost, vreme de un secol i jumtate, una nu tocmai recunosc;toare. Unirea românilor ardeleni cu Roma la 1700 a deschis era unui freamt care semnala prezena masiv; a acestora în Marele Principat al Transilvaniei, ca entitate obligatoriu de luat în seam, dup secole de ignorare, marginalizare, asuprire i batjocorire a acestora de ctre stpânitorii unguri. Diploma leopoldin din 1701 a postulat anularea hiatului politic 2i social care îi umbrea pe români, punându-i pe acetia pe picior de egalitate cu autoproclamatele „naiuni constituionale” din ar, ungurii, secuii i saii. Intenia Vienei era de a elimina din viaa marelui imperiu continental un nonsens de neconceput în viziunea pragmaticului cezar Leopold I, omul care reuise s alunge stpânirea otoman dincolo de fruntariile Europei clasice, anexând „teritoriile de recuperare din Est”, dup exprimarea istoricului Pierre Chaunu, i stabilind grania Imperiului la arcul Carpailor. Respectiv, în acest principat renitent, îmbibat la nivelul protipendadei ungureti de fanatismul anticatolic al unei ideologii din arsenalul Reformei primare, troglodite, exista precedentul dublei supuneri politice a unui popor întreg, a românilor: ungurii (împreun cu ciracii lor mruni, secuii i saii) erau supui împratului de la 6 Episcopul Ioan Inoceniu Klein (1728–1751) Viena, iar românii din Transilvania erau supu2i împratului i, în acela2i timp, celor trei etnii minoritare, care constituiau Strile i Ordinele principatului. Situaia o crease însui Leopold I, la 1691, când, în graba de a anexa f;r pierderi bogata Transilvanie, a acceptat un compromis cu aceste structuri politice, incluzând în diploma de anexare o recunoatere, socotit de el, probabil, pur formal, a tuturor cutumelor, a prerogativelor, a actelor legislative de felul Aprobatelor i Compilatelor, a strii funciare i a altor privilegii, pe care oaspeii târzii venii din patru vânturi i le confecionaser în habitatul ardelean, de-a lungul Evului Mediu. Toate aceste atribute continuative consfineau i pe mai departe robia local; a românilor în folosul stpânilor endemici, ungurii, privând în bun parte factorul regent de la Viena de maina economic esenial a provinciei, pe care o constituiau sutele de mii de iobagi, în majoritate zdrobitoare români, dintr-un teritoriu de o fertilitate excepional, în beneficiul acelorai domni de p;mânt de dinaintea anexrii. Este verosimil prerea dup care Leopold I n-a tiut de fapt ce semneaz la 4 decembrie 1691 i c îndârjirea lui de a-i îngloba pe românii din principat în Biserica Catolic a fost remediul erorii menionate, printr-un subterfugiu care nu-i înclca semntura din diploma de anexare, dar facilita intrarea românilor în cadrul cerbicosului sistem constituional pe filier religioas, ca neofii ai religiei catolice, religie recunoscut chiar de acest sistem. Din punctul de vedere al Vienei, unirea românilor, încredinat diplomatului genial care a fost cardinalul Leopold Kolonics, a constituit o reform de tip statal, ultima de rsunet în viitor întreprins de marele împrat, mort la 1705. Secunda leopoldina de la 1701, act cu putere de constituie privitoare exclusiv la români, intete, în articolul 3, aplatizarea strii politice etajate din Transilvania, prevzând egalitatea constituional a românilor cu „naiunile” privilegiate, prin aruncarea în aer a complotului istoric numit pompos Unio Trium Nationum: „Ba înc milostivete voim ca toi oamenii, i mirenii, i cei de stare plebee, care se vor uni (...), s; se numere imediat în statul catolic, i astfel s se socoteasc a fi între strile rii, prtai ai legilor i tuturor beneficiilor patriei, nu doar tolerai ca pân acum, ci egali cu ceilali fii ai patriei”. Un lucru nu b;nuia btrânul cezar i anume c, dac era cel mai puternic om din Europa, aceasta nu însemna implicit c; era la fel de puternic i în Transilvania. Odat; ajuns pe mâna ungurilor de aici, atotputernici în Dieta legiuitoare i în Guberniul executiv, diploma imperial a fost ascuns, recunoaterea i publicarea ei tergiversate, pân când, odat cu moartea lui Leopold I i venirea la putere a anemicului 7 Augustin Bunea Iosif I, mort de tânr, în 1711, s-au creat condiii pentru escamotarea ei i apoi chiar pentru negarea faptului însui c aceast diplom senzaional ar fi existat cândva. Manevra ungureasc a reuit atât de bine, încât nici pân astzi nu se cunoate originalul trimis de Curtea imperial; în Transilvania, fapt care l-a determinat pe Samuil Micu s-i nege autenticitatea, iar pe cercettorii ulteriori s o arunce în ceaa incertitudinii, pân în timpul nostru. Prima dovad a acestei autenticiti îi aparine istoricului austriac Kurt Wessely, care a publicat în 1938, în facsimil, originalul oficial al documentului, descoperit în arhivele imperiale din Viena, cel dup care s-a copiat exemplarul trimis în Transilvania. A doua dovad este i mai convingtoare. În 1996 am publicat în românete o cronic inedit a iezuitului silezian Andreas Freyberger, Historica relatio unionis Walachicae cum Romana Ecclesia (Relatare istoric despre unirea bisericii româneti cu Biserica Romei), redactat în 1702, pe când Leopold I mai era în via. Cronica reproduce în întregime Secunda Leopoldina din 1701, dovad c documentul era de notorietate la acea dat;. Nu îns i în interiorul principatului Transilvaniei, unde primii doi episcopi români unii cu Roma, Atanasie Anghel i Ioan Giurgiu Patachi, nu s-au raportat niciodat la coninutul ei.