96 | PREMIUM BONUS celor „Patru trepte ale baladei” o tipologie axiologică avea să delimiteze la sânge „baladele vesele şi triste” proprie. Acesta îi atribuie lui Doinaş paternalismul ale lui George Topârceanu de „baladele de detenţie” baladei „fantast-simbolice”, lui Stanca – cel al baladei ale lui Radu Gyr. Venea tăvălugul istoriei cu epoca „decorului”, iar lui Ioanichie Olteanu − cel al baladei proletcultistă ce avea să declanşeze moda nefastă „ironice”, înghesuindu-i laolaltă în specia „baladei a poemelor epice fără de sfârşit, adesea degradate ambigue” pe inegalabilii Leonid Dimov şi Mircea în reportaje versificate ale actelor eroice săvârşite Ivănescu, respectiv Ion Gheorghe şi Adrian Gheorghe. de oamenii muncii în „lupta pentru construirea noii orânduiri”. Se pare că modelul îl dăduse bardul Există mărturii incontestabile că atât studiul socialist Alexandru Toma, cu bănuiala pseudo- lui Nicolae Iorga, intitulat Balada populară română. civică „Silvestru Andrei salvează abatajul”, urmat Originea şi ciclurile ei (1910), dar şi regimul de „practică îndeaproape de rapsozi celebrând oamenii muncii textuală” urmat de maeştri străini – e vorba, în primul înzestraţi cu dimensiuni fantastice (Ion Gheorghe, de rând, despre europeni (François Villon, Goethe, exemplu), dar şi un menestrel de curte pur-sânge ca Schiller, Coleridge, Hugo, Musset) şi transatlanticul Adrian Păunescu, cel care recurgea la tehnici estetice Edgar Allan Poe − i-ar fi condus pe cerchişti să de meta-manipulare a conştiinţei politice perpetuate împingă baladescul asumat cu bună ştiinţă dincolo de de un regim dictatorial exemplar. Chiar la un moment zona de confort intelectual. De altfel, evocările culte dat puţin a lipsit ca producţiile baladeşti să nu devină ale baladei fuseseră anterior legate de semnătura prisma proletcultistă de bază în literatura română, aşa stângace a lui Dimitrie Bolintineanu şi mai ales de cum s-a constituit coabitarea hidoasă cu regimul Dej- Cânticele bătrâneşti adunate şi îndreptate de către Ceauşescu în cazurile intelectualilor-esteţi, devenite Vasile Alecsandri, esenţialmente Monastirea Argeşului deja antologice: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, şi Mioriţa, ambele diseminate intertextual-epigonic Maria Banuş, Radu Boureanu şi Eugen Frunză. Dincolo de-a lungul timpului printre urmaşii săi literari. de orice glumă sinistră, Miron Radu Paraschivescu (Precizez, între aceste paranteze, că scriitorii îşi îngropa Cântecele Ţigăneşti (1941) cu aceeaşi ardeleni şi regăţeni au fost seduşi preponderent nonşalanţă de care dădea dovadă bătrânul maestru de prima paradigmă, vezi cazurile: Octavian Goga Tudor Arghezi care, după aclamatele Cuvinte potrivite (Meşterul Manole, 1920), Adrian Maniu (Meşterul, interbelice (1927), comitea dezgustătoarea Cântare 1922), Victor Eftimiu (Meşterul Manole, 1925), Lucian Omului (1955), pomenit deja în epoca totalitaristă. Blaga (Meşterul Manole, 1927), Nicolae Iorga (Zidirea Înainte de a-şi clarifica pentru sine faptul că mânăstirii din Argeş, 1932), Horia Lovinescu (Moartea „intelectualul nu poate fi decât cu sau împotriva unui artist, 1964); în schimb, creatorii moldoveni de Puterii, nu abţinându-se de la politică, ci practicând-o pe ambele maluri ale Prutului au vibrat preponderent în lumina moralităţii pe care i-o dictează conştiinţa”, în faţa mioritismului arhetipal, ca dovadă interesul însuşi Ştefan Augustin Doinaş a trebuit să-şi înfrângă lui Mihail Sadoveanu manifestat în romanul Baltagul duplicitatea actanţională, rămas cu propria conştiinţă sau povestirea Orb sărac; Balada morţii lui George sub cerul kantian înstelat. Mi-aş dori să cred din Topârceanu sau Cantilena lui Dan Botta nu sunt decât toată inima că direcţia baladescă a sibienilor s-a excepţiile fericite care întăresc regula. Totodată, dorit să fie o replică directă şi nu doar „un anumit e necesar de menţionat că revirimentul liricii nonconformism sui-generis în cadrul epocii” (Cornel basarabene din anii ’60, în plin totalitarism sovietic, Regman). În schimb, subscriu în totalitate că sunt de se producea şi el sub formă de ”încălzire globală” a găsit în „resurecţia baladei”, pe linia avansată de către conştiinţei naţionale tot la energia compensatoare a Doinaş „o întreagă etică a luptei dintre haos şi ordine, celor două „balade-matrice” româneşti.) a conflictului creator între haosul originar şi al ieşirii Şi dacă singur talentul dădea în mod clar măsura din acesta întru numinos” (Virgil Nemoianu), dar de o estetică a celor doi paşoptişti, ideologia politică ajunsă manieră cu totul personală: ceremonialul solemn care peste ani la rang de „estetică oficială” a statului român aduce supremaţia legilor estetice asupra celor etice. Continuarea în numărul următor Igor Ursenco.