MOMENTE Ion Luca Caragiale (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Ber lin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg ro- mân“ sau „Molière al românilor“. A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale“, cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deo potrivă. „Cel mai sociabil scriitor al românilor“, marele epi cureu „campion al colaţiunilor bucureştene“ şi „marele zugrav de moravuri“ a fost fluierat la premiere pentru incom pa tibilitate cu high life-ul epocii, a fost refuzat de două ori la premiul Academiei, i s-au înscenat pro - cese de plagiat, i s-a decretat perisabilitatea operei ş.a., „grecul ge nial“ fiind consi derat când „arhicanalie“, când „ultimul ocupant fanariot“ al României. Era fatal, aşadar, ca, în relaţie cu societatea autohtonă, scrii torul să practice constant „jocuri cu mai multe strategii“, iar omul să-şi plănuiască tenace „exilul voluntar“ dinspre Regat către Apus, fie la Braşov, Sibiu, Cluj, fie, în final, la Berlin. A fost gazetar, sufleur, revizor şcolar, copist, profesor, corector, registrator, director general al Teatrelor, patron de berării fali - mentare ş.a., iar în politică a slujit nonşalant, cu prag matic sar casm, cameleonismul, trecând pe la conservatori şi socialişti, la liberali, junimişti şi radicali, pentru a campa – sexagenar jovial, dar nu doar ludic – în „takismul“ conser vator-democrat. Un clasic provocator, de redescoperit şi recalibrat cu fiecare generaţie. I.L. CARAGIALE MOMENTE Ediție și studiu introductiv de ION VARTIC Notă asupra ediției de MARIANA VARTIC Redactori: Mariana Vartic, Anca Lăcătuş Coperta: Angela Rotaru Corectori: Patricia Rădulescu, Elena Dornescu DTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru Editura mulţumeşte Bibliotecii Academiei Române şi Muzeului Municipiului Bucureşti pentru materialul fotografi c. © HUMANITAS 2013 (ediţia print) © HUMANITAS 2014 (ediţia electronică) ISBN 978-973-50-4348-3 (pdf) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 I.L. Caragiale şi momentele sale exemplare I De un ceas umblu să dau de un prietin… parcă toţi au intrat în pământ! Costică Parigoridi (din Repausul dominical) DESPRE LACHE ŞI MACHE SAU DESPRE FAPTUL-DE-A- FI-UNUL-LAOLALTĂ-CU-ALTUL. Graţie festelor pe care, în posteritate, destinul le joacă câte unui scriitor, umo ris - tul George Ranetti este încă prezent în conştiinţa noastră culturală nu atât datorită propriei creaţii, cât datorită re - plicii memorabile pe care i-a dat-o, la apariţia Momentelor, lui I.L. Caragiale: „Nu Momente, maestre, ci Monumente trebuia să botezi admirabilul volum, căci fiecare din pa - ginile lui e un monument de spirit de observaţie, de spirit sadea, de perfecţiune artistică“1. Verdictul acesta, nu lipsit, 1. În privinţa receptării în epocă a Momentelor, v. secţiunea de note la I.L. Caragiale, Opere, II, ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960, pp. 581 şi urm. Tot odată, pentru a înţelege reacţia venerabilului său confrate de la 1901 şi cauza pentru care seninul orizont de aşteptare al acestuia a fost tulburat de apariţia Momentelor, cititorul de astăzi trebuie să ţină seama de premisele fundamentale revelate, încă în 1935, de Şerban Cioculescu: „Schiţele şi Momentele nu au avut succes de li - brărie imediat şi răsunător. […] Numai o burghezie istorică ridicată printr-o evoluţie firească, în decurs de veacuri, înstă rită prin muncă de generaţii şi independentă, îşi dezvoltă un spirit de autocontrol, care se încoronează cu opere de satiră usturătoare. So cie tatea ro - mânească de la sfârşitul secolului al XIX-lea nu se afla în această 6 STUDIU INTRODUCTIV intenţional, de un anume accent calamburesc, este astăzi de - fi nitiv şi unanim ratificat de exegeza literară. Dar la 1901 lucrurile stăteau cu totul altfel, căci o parte din contempo - ranii lui Caragiale păstrau o rezervă radicală faţă de Mo mente, care, în opinia lor, ar fi reprezentat, spre deo se bire de teatru şi nuvele, opera minoră a scriitorului. Unele reacţii imediate, fie la publicarea „momentelor“ în ziarul Universul, fie la apariţia lor în volum, sunt în pri vinţa aceasta întru totul semnificative (de altfel, încă în 1890, în legătură cu schiţa 25 de minute…, Duiliu Zamfirescu, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, decreta: „Caragiale ar trebui oprit, în inte re sul reputaţiei sale de scriitor, de a publica fleacuri“1). Cauza primă care a favorizat acţiunea de desconsiderare con des cendentă a schiţelor pare a fi cea revelată de Paul Zarifopol: „E de gândit dacă nu cumva unor dintre ceti - situaţie. Născută oarecum spontan, prin imitare şi adaptare bruscă, burghezia noastră era inaptă de spirit autocritic. […] Ivirea lui Caragiale, în acest sens, este de bună seamă prematură şi acciden - tală. […] Caragiale nu găseşte un public potrivit, conştient de priza pe care o oferă umorului, care să se recunoască voios în trăsă - turile caricaturale şi să aplaude fără reticenţe. Proaspăta burghezie se cere idealizată în portrete retuşate şi dacă e posibil cu obrajii îmbujoraţi de un carmin spălăcit, ca în arta fotografică de bâlci. Este un semn de civilizaţie înaintată gustul pentru caricatură şi chiar acela pentru fotografia fără retuşă…“ (Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, pp. 155–156). Bazele acestei explicaţii au fost, însă, puse încă de E. Lovinescu: „Înainte de a avea o lite - ratură burgheză, i-a fost dat literaturii române să aibă [în Cara - giale] un astfel de talent antiburghez, nu prin origine sau ideologie, ci prin imperativul spiritului satiric“ (Istoria civilizaţiei române moderne, II, Editura Ancora, Bucureşti [1923], p. 195). 1. Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, cu un cuvânt de introducere şi însemnări de Emanoil Bucuţa, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, f.a., p. 73. STUDIU INTRODUCTIV 7 tori sau literaţi tipărirea în foileton de gazetă populară nu crea, ea singură, o prevenire defavorabilă scriitorului. Pe un bucureştean intelectual l-am auzit zicând, pe când încă mai trăia Caragiale, că sunt în capitala noas tră o sumă de bă - ieţi spirituali, gata să-ţi fabrice oricând mărunţişuri amu - zante ca ale lui Caragiale“1. Ipoteza lui Zarifopol îşi găseşte confirmarea, de pildă, în afir maţia dispreţuitoare a lui G. Panu, după care, în ultimele decenii de viaţă, Caragiale n-ar mai fi scris „alt - ceva decât oarecare siluete şi tipuri pentru Universul“. Pri - virii naive a multora dintre contem poranii scriitorului – nedezbăraţi încă de vechea deprindere, moş tenită de la un Dinicu Golescu, de a măsura operele de artă cu metrul – Momentele le apar, în mod automat, datorită dimensiunii lor miniaturale, ca simple crochiuri, ca „mărunţişuri amu - zante“ ori „fleacuri“, ca lucruri neserioase, cu tot felul de „figuri care sunt numai schiţate“ ş.a.m.d. În această cap - cană cade însuşi H. Sanielevici, al cărui comentariu, elogios şi substanţial, se încheie însă cu o exclamaţie de regret: „Ce păcat că d. Caragiale nu se poate con centra pentru a strânge într-o comedie comoara de observaţiuni făcute asu - pra altor pături sociale decât cele zugrăvite în Scrisoarea pierdută şi în Noaptea furtunoasă!…“ 2. Dar motivul fun - damental ce trebuie să fi declanşat cecitatea estetică în faţa schiţelor şi care o şi explică se află, cred, în relaţia aproa pe ne mediată dintre „mo mente“ şi realitatea de ultimă oră pe care ele o reflectă. Ca într-un serial de ac tualităţi, secvenţele 1. Paul Zarifopol, Introducere la I.L. Caragiale, în Opere, I, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1930, p. XXXVII. 2. H. Sanielevici, Încercări critice, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl“, Bucureşti, 1903, p. 23. 8 STUDIU INTRODUCTIV caragialiene reproduc fragmente vii, caracteristice, din con - tingent şi abundă în referiri şi aluzii la tribulaţiile cotidiene din epocă, fapt ce a creat, aproape firesc, falsa impresie a unor texte minore, cu timbru foiletonistic şi, deci, efemer. In - tuind, cu siguranţă, primejdia unei asemenea receptări depreciative şi superficiale a volumului său, Caragiale a pus, alături de „mo mente“, şi creaţii de altă factură, mai „ele vate“ (cum sunt La hanul lui Mânjoală sau La conac) şi care dau senzaţia de „literatură“, de „invenţie“, favorizând evaziunea cititorului din realitatea imediată. În mod para - doxal însă, procedând astfel, scriitorul a accentuat con - trastul dintre aceste opere de tip diferit şi a înlesnit toc mai inevi ta bilul: mulţi dintre contemporanii săi, elogiind La ha nul lui Mânjoală, au deplâns, în schimb, excesul de ac - tua litate şi aşa-zisa netransfi gurare a celorlalte proze, care – după cum spune un publicist din epocă – „se în vârtesc în jurul berăriilor din Piaţa Teatrului şi, oricât de frumos ar fi scrise, parcă închid orizontul“… Momentele reprezintă, într-adevăr, reflexele uimitor de prompte ale unor evenimente reale, absorbind şi conservând efervescenţa şi vehemenţa iscate în jurul lor, ecourile lor profane, de culise, materia lizate în comentarii, argumentaţii pro şi contra, polemici, confirmări şi dezminţiri, speculaţii, zvonuri, bârfe etc. De aceea, fraza emblematică, potrivită mai tuturor „momentelor“ şi sugerând „at mosfera încăr - cată“ a schimbului de opinii pe baza „ultimelor informa - ţiuni“, este cea din debutul Inspecţiunii: „Mai mulţi prie tini – impiegaţi în diferite administraţii publice – stau de vorbă, la masa lor obicinuită