ŞEFII STATULUI MAJOR GENERAL ROMÂN (1859-2000) Editat de FUNDAŢIA “GENERAL ŞTEFAN GUŞĂ” TEOFIL OROIAN GHEORGHE NICOLESCU (coordonatori) ŞEFII STATULUI MAJOR GENERAL ROMÂN (1859-2000) Autori: TEOFIL OROIAN GHEORGHE NICOLESCU VALERIU-FLORIN DOBRINESCU ALEXANDRU OŞCA ANDREI NICOLESCU Editura EUROPA NOVA - Bucureşti – 2000 II Tehnoredactare computerizată: Marius OLTEANU Reproduceri foto: Claudiu POPUŞOI III ÎN LOC DE PREFAŢĂ Decenii de-a rândul, în epoca postbelică, cercetarea istorică a suferit povara unor “direcţii decisive” sau “prioritare” impuse de puterea politică de tip totalitar. Ele ignorau îndeobşte rolul celor mai multe din personalităţile noastre – cu mici excepţii – şi exaltau în mod propagandist, aşa-zisul “rol al maselor”, măgulite cu apelativul, golit de conţinut, de singure făuritoare ale istoriei. Pornind de la o astfel de dureroasă realitate, ne-am încumetat să prezentăm cititorilor personalităţile care de-a lungul timpului s-au aflat în fruntea Marelui Stat Major al oştirii, de numele cărora se leagă realizări memorabile din trecutul şi prezentul armatei române. Crearea, la 12 noiembrie 1859, a Statului Major General reprezintă un moment definitoriu în evoluţia şi modernizarea organismului militar românesc. Din primii ani ai existenţei sale, acest organism de concepţie şi conducere militară, condus de personalităţi militare de prestigiu şi încadrat cu ofiţeri de înaltă competenţă profesională, s-a aflat în fruntea acţiunilor privind dezvoltarea şi întărirea oştirii române, a sistemului naţional de apărare în ansamblul său. Prin reformele şi măsurile concepute şi aplicate de Ministerul de Război şi Statul Major General s-a asigurat ca, în preajma Războiului de independenţă din anii 1877–1878, România să aibă o forţă militară viguroasă, cu o temeinică instruire, rezistentă la eforturile cerute de câmpul de luptă, gata oricând să reziste agresorului, cu un moral excelent, potenţat de rolul ce-i revenea în lupta pentru împlinirea idealului de emancipare de sub suzeranitatea otomană. Generalul Grigore Crăiniceanu, fost ministru de Război şi şef al Statului Major General, gânditor militar şi membru al Academiei Române, remarca: “Numai graţie sistemului original IV armata română putu în 1877 (…) să intre în război şi să câştige acele răsunătoare victorii care ne-au adus independenţa ţării”. Organizarea şi funcţionarea Statului Major General au fost puternic marcate de Războiul de independenţă, la declanşarea căruia Statul Major General a organizat primul Mare Cartier General din istoria armatei române, aflat în subordinea “capului oştirii”, care era domnitorul Carol I, şi având în compunere un stat major propriu, precum şi următoarele secţii: operaţii militare, topografică, artilerie, geniu, intendenţă şi sanitară. Deşi aflat la prima experienţă de război, Marele Cartier General român, condus de ofiţeri şi generali de înaltă probitate profesională, între care Ştefan Fălcoianu, Gheorghe Slăniceanu, Alexandru Cernat, Constantin Barozzi, are meritul de a fi planificat şi coordonat cu multă competenţă, timp de 11 luni, acţiunile armatei române: acoperirea strategică a frontierei dunărene; forţarea Dunării, înaintarea şi intrarea în dispozitivul strategic din zona Plevna; organizarea şi conducerea, împreună cu Marele Cartier General rus, a celui de-al treilea “asalt general” asupra Plevnei (30–31 august 1877), a operaţiei de asediere a cetăţii Plevna (septembrie–noiembrie 1877), precum şi a operaţiei de asediu din zona Vidin – Belogradcik condusă exclusiv. Vom mai adăuga faptul că domnitorul Carol I şi Marele Cartier General român s-au pronunţat împotriva “asaltului general” din 30–31 august de la Plevna şi în favoarea blocării taberei inamice. O recunoaştere a calităţilor militare ale comandamentului şi armatei române, venită din partea adversarului de atunci, este sugestivă: generalul V. Baker Paşa, participant la războiul ruso–româno–otoman din 1877–1878, evidenţia: “Nici un istoric militar imparţial nu poate tăgădui că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta în nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută”. Publicaţia V greacă “Stoa” consemna, la rândul ei, că armata română a ajuns “prima armată din Orient ca model demn de imitat de către popoarele balcanice”. În temeiul experienţei rezultate din Războiul de independenţă şi sub influenţa evoluţiei generale a fenomenului militar, “urmărită şi filtrată cu inteligenţă şi competenţă de elita corpului ofiţerilor români”, s-a impus cu necesitate continuarea procesului de modernizare a oştirii, inclusiv a Statului Major General. Saltul calitativ în domeniul organizării sale şi precizării rolului şi atribuţiilor Statului Major General s-a realizat pe baza Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882). Prin Înaltul Decret nr. 2945 din 29 noiembrie 1882 se înfiinţează Marele Stat Major ca organism distinct în cadrul Ministerului de Război, cu atribuţii în planificarea, organizarea şi conducerea activităţilor în domeniul apărării. Structurat pe 3 secţiuni, Marele Stat Major avea ca misiuni principale: întocmirea planurilor de mobilizare şi de campanie, organizarea, înzestrarea şi instruirea trupelor, formarea cadrelor de comandă şi stat major, elaborarea proiectelor de pregătire pentru apărarea economiei, teritoriului şi populaţiei, probleme de topografie şi geodezie, studierea inamicilor probabili. “Creierul armatei” – aşa cum era considerat – îşi ocupă astfel locul binemeritat între instituţiile de bază ale conducerii militare naţionale. În fruntea sa, a secţiilor şi birourilor sale (ulterior diviziuni şi secţii) s-au aflat autentice personalităţi militare precum: generalul Şt. Fălcoianu, mareşalul Al. Averescu, generalii C. Christescu, I. Lahovary, C. Poenaru, Gr. Crăiniceanu, Ion Antonescu, N. Samsonovici, Ilie Şteflea şi alţii. Concomitent cu preocuparea pentru perfecţionarea continuă a serviciului de stat-major şi modernizarea acestuia, Marele Stat Major a desfăşurat o intensă activitate pentru sporirea forţei combative a armatei şi elaborarea de studii, proiecte, ipoteze de război şi variante de acţiune. VI Aportul Marelui Stat Major la dezvoltarea sistemului naţional de apărare a fost considerabil în perioada 1882– 1914. Practic, nici o reformă esenţială nu s-a adoptat şi aplicat fără participarea sa. În categoria contribuţiilor de concepţie se înscriu: fundamentarea şi orientarea procesului de transformare a armatei române într-o armată de mari efective, având în compunere mari unităţi active şi de rezervă şi principalele arme şi genuri de arme cu instrucţie şi organică permanentizate, elaborarea (1880–1884) a celui dintâi proiect cuprinzător de pregătire (fortificare) a teritoriului în vederea purtării războiului de apărare, elaborarea planurilor coerente şi complexe de mobilizare, război, campanie şi operaţii şi a regulamentelor de instrucţie şi luptă, pregătirea cadrelor de comandă şi stat- major sub îndrumarea nemijlocită a Marelui Stat Major, prin intermediul instituţiei sale specializate – Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (peste 400 absolvenţi între 1889–1914). Marele Stat Major a preluat, după cum reiese din cercetările de arhivă, misiunile ce-i reveneau de drept, Ministerul de Război – de care depindea aproape formal – restrângându-şi atribuţiile la administrarea armatei. De altfel, pentru a obţine o interacţiune normală şi a se evita apariţia unor conflicte vizibile între cele două componente ale Înaltei conduceri militare şi din alte motive, şefii Marelui Stat Major erau numiţi de cele mai multe ori de miniştri de Război şi invers. Proiectele şi planurile de război, campanie şi operaţii capătă coerenţă după 1878, această activitate impunându-se ca principală preocupare a stat-majoriştilor, pe măsură ce se contura declanşarea primului război mondial. Existau ipoteze pentru un război de apărare împotriva Rusiei ţariste, alături de Tripla Alianţă (la care România aderase din 1883), de apărare împotriva Bulgariei, precum şi ipoteze pentru o ofensivă de eliberare a Transilvaniei. Şcoala românească de stat-major din epocă este preocupată VII îndeosebi de războiul de apărare, fără a exclude şi variante ale celui ofensiv. O mostră a nivelului atins de arta de stat-major românească este Planul de campanie al armatei române din cel de-al doilea război balcanic din 1913 (“Ipoteza nr. l bis”), avându-l ca autor pe generalul Alexandru Averescu, fost şef al Marelui Stat Major în anii 1911–1913; tot generalul Alexandru Averescu a elaborat planul celebrei manevre de la Flămânda din septembrie 1916. Potrivit “Ipotezei nr. 1 bis”, elaborată în prima jumătate a anului 1913, armata română urma să fie concentrată rapid de-a lungul Dunării şi în Dobrogea, în scopul declanşării unei ofensive viguroase cu majoritatea forţelor, la sud de fluviu. Înaintarea trupelor române avea să se desfăşoare pe două direcţii strategice: una, principală, spre Sofia, spre a pune cât mai repede capăt războiului, iar alta, secundară, în aşa-numitul “Cadrilater mic”. În funcţie de obiectivele stabilite şi de dispunerea forţelor bulgare, Marele Cartier General, constituit o dată cu decretarea mobilizării armatei (22/23 iunie 1913), a hotărât formarea a două grupări: Armata principală de operaţii, având în compunerea ei 4 corpuri de armată şi două divizii de cavalerie, care s-a concentrat în sudul Olteniei, între gurile râurilor Jiu şi Olt şi Grupul din Dobrogea, compus din Corpul 5 Armată, Divizia 3 Rezervă şi alte formaţiuni de rezervă. Comanda Armatei principale de operaţii s-a încredinţat prinţului moştenitor Ferdinand, iar în fruntea Grupului din