Nota redacţiei. Autorul este preşedintele Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Paris Nicolae Lupan DIN COAPSA DACIEI ŞI-A ROMEI Pro Basarabia şi Bucovina Paris Editura „Criterion“ Bucureşti 1 2007 Coperta interioară Nicolae Lupan DIN COAPSA DACIEI ŞI-A ROMEI 2 „Pro Basarabia şi Bucovina“ Mondială Editura „Criterion“ Bucureşti 2007 Cuvânt înainte Din coapsa Daciei şi-a Romei!... O enunţare înaripată, din poezia „Pui de lei“ de Ioan Neniţescu, scrisă la 5 octombrie 1890 şi publicată la Bucureşti în 1891 sub genericul „Poesii eroice şi naţionale“. Enunţare ce-şi propune să afirme, o dată în plus, începuturile noastre daco-romane. Că prea ne stingem ca români!... Prea ne lăsăm legănaţi de efemera 3 inviolabilitate a graniţelor de după al doilea război mondial şi de fantomatica integrare europeană, neglijând problema problemelor româneşti – Reîntregirea!... Uitând adesea până şi maxima eminesciană care ne învaţă că „Viitorul şi trecutul,/ Sunt a filei două feţe./ Vede-n capăt începutul,/ Cine ştie să-l înveţe“. Enunţare ce vrea să însemne că noi, ca popor, n-am venit de nicăieri şi că ne aflăm unde ne aflăm de când lumea! E destul să ne referim doar (!) la mileniul doi dinainte de Hristos ca să înţelegem că, în mare, teritoriul ce avea să devină România de la 1600 şi cea de la 1918 era deja locuit de traci pe care romanii îi numeau daci, iar grecii – geţi. Aşadar, dacii, care aveau ca mijloc de comunicare, orală şi scrisă, unul dintre multiplele dialecte ale limbii trace, dialect ce deveni limba dacă, alături de numeroasele limbi indo-europene. Că astfel stăteau lucrurile, încă acum 5000 de ani, ne-o dovedesc denumirile de râuri româneşti ca: Olt (Alutus), Criş (Crisius), Mureş (Maris), Timiş (Tibisis), Prut (Porata sau Pyretus), Dunăre (Donaris) şi multe altele, cum ar fi, bunăoară, Munţii Orăştiei. * Potrivit scrierilor lui Herodot (484-425 î.e.n.), denumit „părintele istoriei“, Munţii Orăştiei formau ceea ce se numea „Centrul politic şi militar al Daciei“. Herodot care, pentru dârzenia opusă regelui Persiei, Darius (514-513 dinainte de Hristos), i-a numit pe daci „cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci!“ Născut în oraşul Halicarnas din Asia Mică, după ce străbătu Orientul Apropiat, Egiptul, Libia, Sicilia, Italia, litoralul Pontului Euxin, Herodot se stabili la Atena. Aici şi-a scris el vasta operă, în nouă volume, intitulată Istorii. Printre care şi Istoria Dacilor! * Într-una din nenumăratele enciclopedii existente, cum ar fi cea a lui Wikipedia, se spune că dacii erau „un popor bine închegat“, că „aveau o limbă a lor“, că „religia lor era politeistă“, că între anii 1800-1200 „îmbrăţişară cultul lui Zamolxe“ şi că la Sarmisegetuza meşteşugiseră „un calendar solar a cărui eroare era de o oră, 15 minute şi trei secunde pe an“! Enciclopedie în care se mai spune că nu era vorba doar de denumiri de 4 râuri, de munţi, de localităţi, de divinităţi, ci şi de vreo 50 de plante medicinale, în aceeaşi limbă dacă! Mai mult, savanţii timpurilor au descoperit în limba romanilor 160 de cuvinte de origine dacă!... Astăzi, se ştie, de asemenea, că limba orală dacă era mult mai dezvoltată decât cea scrisă. Totuşi, O v i d i u (Publius Ovidius Naso, anul 43 î.e.n. şi anul 17 e.n.), cel mai mare poet elegiac al timpului său, exilat în anul 8 î.e.n. de împăratul Augustus la Tomis (Constanţa), unde a trăit până la sfârşitul vieţii, a scris două poeme în limba dacă! * Cât despre Zamolxe, Herodot ar fi aflat de la nişte negustori greci cum că ar fi existat un om cu acest nume, un sclav al lui Pitagora. Acest om ar fi trăit trei ani într-o peşteră din munţi, după care, revenind printre ai săi, le-ar fi spus că el „va fi fericit mereu după moarte“ şi lumea l-a crezut!... Afară de Herodot, care îşi nota: „Eu cred că Zamolxe a trăit cu mult înainte de Pitagora“ (580-500 î.e.n.) * Merită a fi constatat şi faptul că în poveştile noastre pentru copii, exact ca la daci, figurează lupul şi balaurul. Să fie oare întâmplător acest „amănunt“? De altfel, balaurul sau „dragonul dac“ reprezenta şi simbolul războiului. Dragon, cu gură de lup, ce în năvala la atac asupra duşmanului, se umfla cu aer care, ieşind prin coada balaurului, scotea un zgomot infernal ce punea pe fugă inamicul îngrozit!... Pentru noi, ca descendenţi ai daco-romanilor, este nespus de important faptul că multe din informaţiile geo-politice şi etnografice ale lui Herodot stau la baza istoriografiei româneşti. Informaţii care ne aduc la cunoştinţă cum, din cele mai străvechi timpuri, înaintaşii noştri „luptau pe viaţă şi pe moarte contra năvălitorilor barbari!“ Anticipând, e cazul să spun că cei mai răi „năvălitori barbari“ ai României, din toate timpurile, s-au dovedit a fi slavii, care au ajuns, prin foc şi sabie, la Nistru, abia în secolul al VII-lea!... Nu „de când lumea“, cum le place pseudo-istoricilor rusofili să afirme. 5 Lucru ştiut că şi hungarii lui Arpad au venit de unde au venit cu carne putrezită sub şa, stabilindu-se în Câmpia Panoniei abia în anul 890!... După care, prin metoda „paşilor mărunţi“, au invadat, ca barbari şi ei, „Ardealul nostru sfânt“, vorba cântecului. Revenind la secolul I dinainte de Hristos, cei ce ne cunoaştem cât de cât istoria neamului, ne gândim, în primul rând, la B u r e b i s t a (70-44), cel mai de seamă rege al dacilor. Meritul lui cel mare fiind „unirea sub al său sceptru“ a tuturor triburilor existente de o parte şi de alta a Carpaţilor. Precum şi de pe cele două maluri ale Dunării. Triburi ale căror număr se ridica la 79! Mai importante fiind cel al carpilor, numiţi şi dacii liberi, care sălăşluiau pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, al costobocilor, liberi şi ei, dar sub influenţă romană, ce-şi aveau aşezările în partea de nord a Carpaţilor, al sucilor, cu capitala la Sucidava, astăzi Corabia, din Oltenia, al pelilor, cu capitala la Pelendava, Craiova de azi şi al burilor, cu capitala la Buridava, astăzi Ocnele Mari din Oltenia. Dava, în limba dacă însemna oraş al dacilor. De unde şi denumirea de azi a oraşului Deva. Mai pot fi menţionate aşa denumiri de localităţi dacice ca: Acidava, Cumidava, Celendava, Songidava, Utidava, Ziridava. Precum şi câteva formaţiuni statale mărunte, în frunte cu Dicomes (în Câmpia Dunării), Cotiso (în Oltenia şi Banat), Daryx (în Dobrogea) şi altele. Cele mai importante fiind Comosicus şi Coryllus (în sud-vestul Transilvaniei), care au existat până spre sfârşitul secolului I al erei noastre. * De la Burebista, urmat la tron de Duras-Diurpaneus, ajungem la Decebal, a cărui autoritate s-a extins până la urmă asupra întregii Dacii. Începuse însă tot mai intensă influenţa economico-culturală romană, iar, spre sfârşitul secolului I al erei noastre, porniră, cu unele intermitenţe, cele patru războaie decisive dintre daci şi romani. Primul a fost declanşat în anul 86, când rege era Duras-Diurpaneus care, înfrânt de „năvălitorii romani“, îi cedă tronul lui Decebal. După un an de domnie, adică în 87, acesta înfrânge oştirile romane de sub comanda lui Cornelius Fuscus. Din păcate, un an mai târziu, în 88, dacii sunt înfrânţi la Tapae, când Decebal cere pace şi din anul 89 devine „rege clientelar al Romei“! 6 ...Urmează un răgaz de 12 ani, iar în 101, romanii, avându-l în fruntea oştirilor pe Traian, încep un nou război contra dacilor. Înfrânt şi de data asta, Decebal cere pace, umilitoare. În 105 războiul reîncepe şi cu tot eroismul dacilor, se termină în 106 prin „zdrobirea statului dac şi cu transformarea lui în provincie romană“! După care începu „năvalnic“ ceea ce avea să se numească, până în ziua de azi, „colonizarea şi romanizarea Daciei“! În felul acesta , fiind peste puterile sale de viteaz al vitejilor de a se împăca cu umilinţa, se şi produse sfârşitul tragic, prin sinucidere, al lui Decebal!... „Decebalus per Scorilo“, cum a fost scris pe o vază comemorativă a timpului său. Se mai ştie, cu exactitate, că Decebal i-a trimis lui Traian o scrisoare, în latină, „fără să fi avut nevoie de interpret“! * ...Aşadar, Traian şi Decebal sunt şi vor rămâne mereu părinţii daco- românismului dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră! N. L. Capitolul I 7 ROMÂNI CU LITERĂ MARE NICOLAE BĂLCESCU (1819-1852) Ştia el ce ştia „gânditorul revoluţionar“ atunci când, pe lângă nostalgia sa cu acea „păsărică călătoare“, pe care „o saluta cu bucurie“ pe acel „pământ străin, unde nimenea nu ştie de-s voios ori de suspin“, scria: „Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire... Dacă naţionalitatea este sufletul unui popor, dacă câtă vreme el păstrează acest semn caracteristic al individualităţii sale, acest spirit de viaţă, el este învestit cu dreptul neprescriptibil de-a trăi liber, unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii lui, este trupul lui, trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci, din contră, să poată creşte şi a se dezvolta... Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrozitoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis în Câmpul Torda, pentru dânsa Ştefan Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horia moarte cumplită pe roată sufere.