C.N.S.A.S. SECURITATEA Structuri – cadre Obiective ºi metode Vol. II (1967–1989) Redactor: Marcel POPA Coperta: Mircia DUMITRESCU Tehnoredactor: Diana TATU CONSILIUL NAÞIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITÃÞII SECURITATEA Structuri – cadre Obiective ºi metode Vol. II (1967–1989) Coodonator: Florica Dobre Autori: Elis Neagoe-Pleºa Liviu Pleºa Editura Enciclopedicã Bucureºti, 2006 Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României Securitatea: structuri-cadre: obiective ºi metode / coord.: Florica Dobre - Bucureºti: Editura Enciclopedicã, 2006 2 vol. ISBN (10) 973-45-0540-8; ISBN (13) 978-973-45-0540-1 Vol. 2 / Elis Neagoe-Pleºa, Liviu Pleºa. - Index. - ISBN (10) 973-45-0542-4; ISBN (13) 978-973-45-0542-5 I. Dobre, Florica (coord.) II. Neagoe-Pleºa, Elis III. Pleºa, Liviu 351.746.1(498) ISBN 973-45-0540-8 978-973-45-0540-1 ISBN 973-45-0542-4 978-973-45-0542-5 STUDIU INTRODUCTIV Una dintre caracteristicile tuturor statelor totalitare, fie ele de dreapta sau de stânga, o reprezintã transformarea serviciilor secrete în structuri represive. În cazul regimurilor comuniste acest fenomen atinge însã apogeul. De altfel, una dintre primele instituþii înfiinþate de Lenin a fost C.E.K.A.1, care, transformatã apoi în N.K.V.D., va atinge perioada de glorie sub Stalin. România, sovietizatã dupã 1945, nu putea face desigur excepþie. Noul regim de la Bucureºti nu ar fi rezistat la putere fãrã sprijinul puternicului aparat de represiune ºi fãrã susþinerea U.R.S.S. Înfiinþarea Securitãþii, dupã modelul ºi cu ajutorul sovietic, nu a avut în realitate decât un singur scop: supunerea ºi supravegherea întregii societãþi româneºti. Mijlocul folosit pentru transpunerea în practicã a acestui deziderat a fost teroarea generalizatã: sute de mii de arestãri, deportãri în lagãre de muncã forþatã ºi, nu în ultimul rând, asasinate. Treptat, aparatul de Securitate s-a transformat, activitatea sa eficientizându-se continuu. Totodatã, cadrele au cãpãtat tot mai multã experienþã, la aceasta contribuind ºi ajutorul primit din partea consilierilor sovietici. Dupã douãzeci de ani de teroare, la moartea lui Gheorghiu-Dej societatea româneascã era practic subordonatã total regimului comunist. Controlul exercitat de Securitate era deplin asupra tuturor sectoarelor, instituþia fiind atotputernicã ºi temutã chiar ºi de membrii de vârf ai partidului. Tocmai din aceste considerente, imediat dupã instalarea sa în fruntea P.C.R. Nicolae Ceauºescu a dorit sã-ºi aserveascã aceastã instituþie, fãrã sprijinul cãreia nu s-ar fi putut menþine la conducere. Nevoia noului lider de a-ºi impune influenþa asupra Securitãþii era cu atât mai pregnantã cu cât în 1 C.E.K.A. a fost înfiinþatã la 7 decembrie 1917, ordinul guvernului sovietic stipulând faptul cã aceasta „îºi va concentra atenþia în principal asupra presei, sabotajului, kadeþilor, SR-iºtilor de dreapta, sabotorilor ºi greviºtilor. Mãsuri – confiscarea, expulzarea de la domiciliu, privarea de cartele pentru raþii, publicarea de liste ale duºmanilor poporului etc.“ (George Leggett, Ceka: poliþia politicã a lui Lenin: Comisia Extraordinarã Panrusã pentru Combaterea Contrarevoluþiei ºi Sabotajului, Editura Humanitas, Bucureºti, 2000, p. 53–54). V fruntea acesteia se afla unul dintre rivalii sãi, Alexandru Drãghici2. În aceastã perioadã de început a regimului Ceauºescu, lupta noului lider pentru subordonarea Securitãþii se împletea cu lupta pentru impunerea supremaþiei politice ºi îndepãrtarea posibililor rivali la putere. Una dintre primele mãsuri luate de Nicolae Ceauºescu a constat în îndepãrtarea lui Drãghici din fruntea Securitãþii, pe care o condusese cu autoritate timp de 13 ani. La 24 iulie 1965, în timpul Congresului al IX-lea al P.C.R., Alexandru Drãghici a fost ales membru în Secretariatul C.C., trebuind aºadar sã „renunþe“ la funcþia de ministru al Afacerilor Interne. În locul sãu, Ceauºescu l-a numit pe Cornel Onescu, fost ilegalist, care deþinea din 1959 funcþia de ºef al Secþiei Cadre a C.C. al P.M.R. Se inaugura astfel lungul ºir de activiºti de partid impuºi de noul lider la conducerea structurilor represive din România. Pentru a-ºi consolida poziþia în fruntea partidului, Nicolae Ceauºescu a apelat la o metodã folositã cu succes de Hruºciov cu 10 ani în urmã, în disputa sa cu foºtii susþinãtori ai lui Stalin: redactarea unui document de partid în care urmau sã fie evidenþiate abuzurile lui Gheorghiu-Dej ºi ale unora dintre colaboratorii acestuia, principalul vizat fiind desigur Alexandru Drãghici. Departe de a se ridica la amploarea ºi rãsunetul Raportului secret3, condamnarea abuzurilor din timpul regimului fostului dictator, îndeosebi asasinarea lui Lucreþiu Pãtrãºcanu ºi a lui ªtefan Foriº, a avut un puternic impact în România. În toamna anului 1965 Ceauºescu a apelat la Vasile Patilineþ4, un activist de partid de încredere, pe care l-a însãrcinat cu formarea unei comisii care sã cerceteze faptele petrecute în timpul anchetei ºi procesului lui Lucreþiu Pãtrãºcanu. În fruntea comisiei 2 Aparþinând aceluiaºi eºalon de partid, fiind cei mai tineri, divergenþele dintre cei doi au debutat încã din timpul detenþiei de la Caransebeº. Faþã de Ceauºescu, Drãghici avea avantajul unei condamnãri mai mari. Referindu-se la aceastã arhicunoscutã rivalitate, politologul Vladimir Tismãneanu afirmã cã „substratul ei veritabil era concurenþa în raport cu graþia lui [Gheorghiu-Dej – n.n.], o gelozie ºi o antipatie care se vor acumula ºi se vor manifesta tot mai acut (…) Ultimii ani ai domniei lui Dej au coincis cu ascuþirea antagonismului dintre Drãghici ºi Ceauºescu, cei doi rivali fiind cu abilitate manevraþi de balcanicul dictator, astfel încât sã se neutralizeze reciproc“ (Vladimir Tismãneanu, Arheologia terorii, Editura Allfa, Bucureºti, 1996, p. 73–75). 3 Documentul se intitula Despre cultul personalitãþii ºi consecinþele lui ºi explica dezvoltarea ºi impunerea cultului personalitãþii lui Stalin. Textul complet a fost publicat în lucrarea *** Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hruºciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., cuvânt înainte de Gheorghe Buzatu, Editura Majadahonda, Bucureºti, 1998, p. 27–88. 4 Nãscut în anul 1923, în Lupeni, membru al U.T.C. din ilegalitate, Patilineþ s-a afirmat de timpuriu ca activist de partid. Dupã ce a condus Comitetul regional de partid Timiºoara (1952–1956), a fost promovat de Ceauºescu în funcþia de adjunct al ºefului Secþiei Organizatorice a C.C. al P.M.R. (1956–1965). La Congresul al IX-lea al P.C.R., când Ceauºescu a promovat în conducerea partidului numeroºi oameni de încredere, a fost ales membru al Secretariatului C.C. al P.C.R. Pentru amãnunte referitoare la biografia lui Vasile Patilineþ, a se consulta Florica Dobre (coord.), Membrii C.C. al P.C.R. 1945–1989. Dicþionar, Editura Enciclopedicã, Bucureºti, 2004. VI a fost numit Grigore Rãduicã, o persoanã care avansase în cariera de partid ºi care din 1965 era ºeful Secþiei pentru Controlul Muncii în M.F.A., M.A.I. ºi Justiþie a C.C. al P.C.R. Pentru a se pãstra secretul cercetãrilor, membrilor comisiei li s-a atras atenþia cã nu aveau dreptul sã dezvãluie nimãnui cu ce se ocupau, iar concluziile urmau sã fie înaintate doar lui Nicolae Ceauºescu5. Membrii acestei comisii au cercetat numeroase documente de arhivã, au discutat cu diferiþi ofiþeri de Securitate implicaþi, toate informaþiile obþinute reliefând indubitabil abuzurile petrecute în cazul Pãtrãºcanu ºi implicarea directã a lui Gheorghiu-Dej ºi Alexandru Drãghici. În faza finalã, dupã ce rezultatul cercetãrilor era deja conturat în linii mari, Ceauºescu a decis ca problema sã fie definitivatã de o comisie de partid, înfiinþatã la sfârºitul anului 1967, astfel încât raportul final sã aibã o mai mare greutate. În fruntea acestei comisii a fost numit Gheorghe Stoica, unul dintre cei mai vechi ilegaliºti, iar ca membri au fost desemnaþi activiºti de partid fideli noului conducãtor: Vasile Patilineþ, Ion Popescu-Puþuri, Nicolae Guinã, Ion Stãnescu. Raportul comisiei de partid a constituit ulterior baza lucrãrilor Plenarei C.C. al P.C.R. din aprilie 1968. Pânã atunci, structura principalei instituþii represive avea sã cunoascã unele modificãri. La Plenara C.C. al P.C.R. din 26–27 iunie 1967, Vasile Patilineþ a prezentat un document intitulat Unele probleme privind activitatea organelor de Securitate, material în care erau semnalate mai multe lipsuri existente în acþiunile acestora. Îndeosebi era evidenþiat slabul control exercitat de partid asupra Securitãþii, dar erau cuprinse ºi acuze referitoare la unele dintre metodele efective de lucru. În timpul discuþiilor de la Plenarã, unul dintre cei mai vehemenþi critici s-a dovedit a fi Ion Stãnescu, prim-secretar al Comitetului regional de partid Oltenia. Acesta ºi-a manifestat nemulþumirea faþã de ponderea mult prea mare a avertizãrilor în raport cu demascãrile publice, ca ºi faþã de lipsa unor mãsuri ferme împotriva legionarilor6. 5 Grigore Rãduicã îºi aminteºte faptul cã la numirea sa în funcþie Vasile Patilineþ i-a atras atenþia asupra faptului cã „trebuie pãstrat secretul strict asupra preocupãrilor acestui colectiv ºi, mai ales, în legãturã cu constatãrile fãcute, pânã la prezentarea acestora conducerii partidului, prin conducerea partidului înþelegându-se persoana lui Nicolae Ceauºescu“ (Grigore Rãduicã, Crime în lupta pentru putere. 1966–1968: Ancheta cazului Pãtrãºcanu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureºti, 1999, p. 14). 6 Ion Stãnescu: „organele de Securitate sã nu se rezume numai la avertizãri, aºa cum se petrec în prezent lucrurile ºi care ºi acestea se fac într-un cadru restrâns – 3–4 persoane. Ceea