Nicolae Titulescu POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI – 1937 1 CRIZA MINISTERIALĂ ROMÂNĂ DIN AUGUST 1936 La 29 august 1936, fără vreo avertizare prealabilă sau vreo comunicare de orice fel din partea Guvernului român, am încetat să mai fiu ministru al Afacerilor Străine şi am fost înlăturat subit de la toate activităţile ministeriale pe care le îndeplinisem timp de aproape 20 de ani1. M-am întrebat adesea dacă, având în vedere modul în care am fost tratat, nu ar fi fost preferabil să păstrez o tăcere deplină în ceea ce priveşte plecarea mea2 din guvernul Tătărescu.3 Trebuie să mărturisesc că aş fi preferat să păstrez tăcerea. Există unii oameni cu care nu se discută şi unele probleme despre care nu se vorbeşte. Dar, gândindu-mă mai bine la această chestiune, nu pot să nu-mi dau seama că aceasta nu este o treabă personală, pe care să o pot trata ca orice persoană particulară, potrivit dictatelor propriei mele mândrii. Este o chestiune care priveşte în acelaşi timp opinia publică internaţională şi opinia publică naţională. În ce fel? Aş fi putut oare să-i las pe cei care mă cunosc în străinătate, pe cei care mi-au acordat atâta încredere încât, datorită acestui fapt, am fost în stare să-mi slujesc ţara şi să militez întru interesul general al păcii, să-şi dea frâu liber imaginaţiei în ceea ce priveşte cauza plecării mele? Aş fi putut oare, pe de altă parte, să permit ca mii de români să-şi explice plecarea mea potrivit dictatelor unor insinuări părtinitoare, după simpatia pe care mi-au arătat-o în timpul gravei mele îmbolnăviri4, care m-a făcut să cunosc într-o măsură nevisată bunătatea omenească5 şi mi-a acordat un nou impuls de a trăi? 1 Ministru de Finanţe (10 iulie 1917–28 ianuarie 1918). Din nou ministru de Finanţe (13 iunie 1920–16 decembrie 1921). Ministru de Externe (6 iulie 1927–23 noiembrie 1927; 24 noiembrie 1927–9 noiembrie 1928). Din nou ministru de Externe (20 octombrie 1932–13 ianuarie 1933; 14 ianuarie 1933–13 noiembrie 1933; 14 noiembrie 1933–29 decembrie 1933; 30 decembrie 1933–2 ianuarie 1934; 10 ianuarie 1934–1 octombrie 1934; 10 octombrie 1934–29 august 1936). 2 La 29 august 1936, ca urmare a acţiunii unor forţe potrivnice, atât din exterior, cât şi din interior, Carol al II-lea a decis, cu concursul primului-ministru Gheorghe Tătărescu, să procedeze la eliminarea lui Nicolae Titulescu din viaţa politică a României. În acest scop, s-a apelat la o manevră politică – „omogenizarea guvernului“. Cercurile politico-diplomatice, presa şi opinia publică din România şi din numeroase ţări europene şi de pe alte continente au interpretat actul ca o demitere a lui Nicolae Titulescu. Opiniile în legătură cu raţiunile care au dus la o asemenea hotărâre şi, mai ales, în legătură cu consecinţele sale au fost foarte diferite, plasându-se adeseori la antipozi. 3 Gheorghe Tătărescu. 4 Starea sănătăţii lui Nicolae Titulescu a continuat să se înrăutăţească permanent în a doua jumătate a lunii august şi prima jumătate a lunii septembrie 1936. Şocul psihic provocat de demiterea din guvern avea să adauge noi elemente destabilizatoare sănătăţii precare a lui Nicolae Titulescu. Sfârşitul celei de a doua decade a lunii septembrie 1936 avea să marcheze un moment dramatic în existenţa sa, medicii constatând că se aflau în faţa unui caz neobişnuit, a cărui etiologie nu putea fi determinată cu exactitudine. 5 Simpatia de care s-a bucurat în aceste clipe grele Nicolae Titulescu a primit extrem de numeroase şi diverse manifestări: mesaje din partea Adunării şi Consiliului Societăţii Naţiunilor, telegrame, telefoane şi scrisori din partea a numeroşi şefi de stat şi de guvern, miniştri; diplomaţi din diverse state, mesaje ale 2 Nu, nici nu m-aş fi putut gândi la un asemenea lucru. Atâta timp cât nu reveneam în viaţa publică, exista o raţiune pentru a păstra tăcerea. Astăzi o asemenea raţiune nu mai există. Cei ce trăiesc de cealaltă parte a frontierelor trebuie să ştie că, dacă am plecat, plecarea mea nu a fost datorată vreunei nelegiuiri din partea mea. Iar cei ce trăiesc în interiorul ţării trebuie să ştie că, dacă refuz să fiu iar ministru în aceleaşi condiţii ca în anii din urmă, aceasta nu este pentru că ţara mi-ar fi devenit străină, că interesele naţiunii mele mi-ar fi azi mai puţin dragi decât ieri, că devotamentul meu faţă de poporul român ar cunoaşte azi limite pe care nu le-a ştiut în ziua de ieri; ci mai degrabă pentru că experienţa mea – şi aceasta poate s-o afle oricine doreşte – mi-a arătat că fotoliul ministerial în România de azi este plasat deasupra unei trape, pe care nu te poţi aşeza cu încredere din cauza maşinăriei secrete acţionate de mâini discrete, care ţi- l aruncă de sub tine tocmai în momentul când te credeai mai sigur instalat. Compromisul între tendinţa mea personală spre tăcere şi necesitatea politică de a vorbi, pentru a lămuri opinia publică, mă îndeamnă să fac o simplă prezentare a faptelor, aşa cum reies din documentele scrise, fără să atac pe nimeni. De altfel, aceste fapte sunt atât de elocvente, încât concluzia va apare oricui ca evidentă. Dacă, drept răspuns la aceasta, vor fi folosite alte tactici, îmi rezerv bineînţeles dreptul de a mi-o schimba pe a mea şi de a folosi toate armele pe care le posed. Pentru ca prezentarea mea să fie conformă acestei metode aş dori, de la bun început, să fac următoarea declaraţie: Majestatea Sa Regele fiind deasupra tuturor chestiunilor de acest fel, preşedintele Gheorghe Tătărescu mi-a dat ocazia de a-i fi profund îndatorat. Mulţumită lui am recăpătat un lucru de mare preţ pe care îl pierdusem în ultimii 20 de ani, lucrul cel mai de preţ dintre toate, ceva la care nu renunţi cu uşurinţă atunci când l-ai gustat din nou – Libertatea. Şi acum să ne ocupăm de fapte. La 27 şi 30 iunie 1936 am trimis preşedintelui Tătărescu două telegrame, arătând că situaţia internaţională a României nu este cea pe care ţara o merită. Ideea de a dăuna guvernului din care făceam parte era atât de departe de mine, încât îmi permit să citez următorul fragment din telegrama din 30 iunie: …„Şi când mă gândesc că vina noii situaţiuni nu ne revine nouă, acelor care guvernăm, ci acelora care, pentru a ne lua locul, fac din politica externă arme pentru politica internă, tristeţea mea este şi mai mare“. Aceasta nu l-a împiedicat pe dl Gheorghe Tătărescu să-mi telegrafieze la 30 iunie, pe un ton de acuzare, pentru a mă face răspunzător de situaţia opiniei publice internaţionale cu privire la România, din cauza lipsei de propagandă, şi să-mi dea instrucţiuni amănunţite, incluzând chiar punctuaţia, în ceea ce priveşte cursul acţiunilor de întreprins – lucru ce nu mi se mai întâmplase niciodată în orice alt guvern din care am făcut parte: cele ale lui Ion I.C. Brătianu1, mareşalului Averescu1, Vintilă Brătianu2, I. Maniu3, A.Vaida4 şi I.G. Duca5. multor societăţi internaţionale şi diverselor uniuni naţionale ale ziariştilor; mesaje din partea organizaţiilor şi partidelor politice din România, a instituţiilor academice şi universitare, a societăţilor culturale, asociaţiilor profesionale şi comunităţilor orăşeneşti şi rurale din ţara noastră. 1 Ion (Ionel) I.C. Brătianu. 3 I-am răspuns imediat dlui Tătărescu: „Eu am împărtăşit guvernului din care fac parte durerea ce am încercat faţă de concluziunile inexacte ce se trag din anumite fapte de la noi. Dacă, pe urma acestui drept al meu de a împărtăşi colegilor mei şi ce se întâmplă şi ce presimt personal, în loc să se tragă concluziunea unei încetări a luptelor interne de la noi, care sunt unicul izvor al ştirilor alarmante de peste graniţă, mi se indică până la virgulă felul cum trebuie să procedez şi se trage concluzia că nu există un organism special care să ne apere în presa străină, atunci când […] telegrama dv. nr. 36020 comportă pentru mine consecinţe pe care le pricep şi pe care nu refuz deloc să le trag“. De data aceasta, dl Tătărescu mi-a telegrafiat la 3 iulie într-un mod mai prietenesc, spunând că a fost foarte mâhnit când a aflat cum am interpretat telegrama sa, dar referindu-se din nou la lipsa oricărei organizări pentru a reacţiona la atacurile presei străine. Propaganda în legătură cu România? Evenimentele din România sunt cunoscute imediat de toţi corespondenţii străini de la Bucureşti, care telegrafiază fără întârziere la ziarele lor. Nu este oare un fapt că, timp de mai bine de un an, guvernul dlui G. Tătărescu a îndrumat propaganda pentru străinătate prin alţi oameni, iar nu prin mine? Aş dori foarte mult să ştiu ce articol neprietenos la adresa României a reuşit să suprime Guvernul român din presa străină, o dată ce aceasta hotărâse deja asupra publicării lui? Pus în faţa situaţiei de mai sus, am hotărât să iau poziţie pe baza faptelor şi, la 9 iulie 1936, am părăsit Conferinţa de la Montreux6. La 11 iulie, orele 14,00, soseam la Bucureşti cu Orient Express-ul. Întrucât dl Tătărescu mi-a telefonat că nu mă poate primi între 2 şi 6 după-amiază – oră la care Majestatea Sa Regele mi-a acordat audienţă – am trimis demisia mea printr- un mesager de încredere şi am înmânat Majestăţii Sale Regelui, nu, aşa cum s-a spus, demisia mea, ci o copie a scrisorii de demisie pe care o trimisesem dlui Tătărescu. Iată textul scrisorii de demisie: „Bucureşti, 11 iulie 1936 Domnule Prim-ministru, Curând se vor împlini trei ani de când colaborez, ca ministru al Afacerilor Străine, la guvernul format din rândurile Partidului Liberal, întâi sub preşedinţia neuitatului I.G.