YPERION H Revistă de cultură • Anul 37 • Numărul 10-11-12 / 2019 (306-307-308) Revistă de cultură 37 • Numărul • Anul 10-11-12 / 2019 (306-307-308) HYPERION
NICOLAE MANOLESCU – 80 (pag. 3-44) Revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
CUPRINS Accente Terapie narativă Gellu Dorian – Asaltul asupra poeziei ...... 1 Dumitru Ungureanu – Obiecte de uz curent cu rol civilizator în Invitatul revistei habitatul rural ungurenesc ...... 91 Criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu la 80 de ani ...... 3 Teatru Gellu Dorian – Nicolae Manolescu și instituţia Premiului Naţional de Matei Vișniec – Trei micropiese ...... 94 Poezie „Mihai Eminescu“ ...... 4 Jurnal Nicolae Manolescu – „Pe-aici au trecut oameni – după Eminescu – Constantin Arcu - Pagini japoneze (V) ...... 99 extraordinari“ ...... 7 Leo Butnaru – Vectori transpruteni (VII) ...... 103 Nicolae Leahu – Laudatio cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi Cronică literară academicianului Nicolae Manolescu ...... 8 Vasile Spiridon – Mântuitul azur ...... 107 Anatol Moraru – Omagiu lui Nicolae Manolescu ...... 12 Nicolae Sava – Doi poeţi ...... 102 Alex Ștefănescu Raluca Faraon – Vi se pare cumva nedreaptă dispariţia – Nicolae Manolescu ...... 13 dumneavoastră? ...... 110 – A sau a nu pe lista lui Nicolae Manolescu ...... 14 Diana Dobrița Bîlea – Marea, miracol-spectacol-miracol ...... 113 Mircea A. Diaconu – Lista și mai ales Decalogul lui Nicolae Constantin Călin – Mihai Maxim, un recuperator al „timpului Manolescu ...... 19 pierdut“ ...... 114 Daniel Cristea-Enache – Bildungsroman ...... 24 a.g. secară-halil – „Alţii au ieșit și nu au văzut minotaurul“ ...... 116 Răzvan Voncu – Despre memorialistul Nicolae Manolescu ...... 25 Victor Teișanu – La intersecţia realismului crud cu nostalgiile Vasile Spiridon – Pentru un Eminescu al vremii noastre ...... 27 inefabilului ...... 118 Nicolae Oprea – A trăi pentru a citi și a scrie ...... 28 Ionel Savitescu Arcadie Suceveanu – O personalitate iradiantă ...... 30 – Visând la o altă omenire ...... 120 Leo Butnaru – Generozitatea maestrului ...... 32 – Jurnal de lecturi ...... 121 Adrian Popescu – Patru piloni, un nume ...... 32 ReLecturi Liviu Ioan Stoiciu – „Optzecistul“ Nicolae Manolescu ...... 33 Radu Voinescu – Critica și metacritica (II) ...... 124 Adrian Lesenciuc – Nicolae Manolescu și propensiunea spre critica de direcţie ...... 34 Eminescu in aeternum Theodor Damian – Nicolae Manolescu la New York ...... 35 Theodor Codreanu – Note răzlețe despre Eminescu între loso (II) 130 Lucian Vasiliu – Treptele Capitoliului ...... 36 Corneliu Fotea – Jurnal cu Eminescu (6) ...... 133 Cassian Maria Spiridon – Despre metamorfozele lui Nicolae Universalis Manolescu ...... 38 Thierry Wolton – O istorie mondială a comunismului (Traducere de Daniel Corbu – Despre Nicolae Manolescu și aureola unui mare critic și Emanoil Marcu) ...... 136 istoric literar ...... 40 Mark Strand (Traducere de Cătălina Frâncu) ...... 139 Ioan Radu Văcărescu – Viaţa, cititul și scrisul ...... 41 Philippe Jaccottet (Traducere de Cătălina Frâncu) ...... 142 Bogdan Ghiu – Criticul-instituţie, sau antrenorul de literatură ...... 42 Adrian Grauenfels Ovidiu Pecican – Nicolae Manolescu 80 ...... 43 – Cât de departe a ajuns Ana Frank? ...... 144 Nicolae Corlat – Nicolae Manolescu, criticul și administratorul ...... 44 – Geores Perec – Viaţa, și modul ei de întrebuinţare ...... 145 Dialogurile revistei Ivan Bunin – Dragostea lui Mitea (Traducere de Leo Butnaru) ...... 147 Raluca Faraon în dialog cu Matei Vișniec ...... 46 Eseu Gellu Dorian în dialog cu Christian W. Schenk ...... 49 Al. Cistelecan – Emilia Amariei ...... 152 Magda Ursache – Epistolarium ...... 54 Petru Ursache – Mit ori legendă; legendă ori basm? ...... 155 Antologia revistei Marius Chelaru – Legenda Emirului Nogai ...... 164 Radu Cernătescu – Apocalipsa după Shakespeare ...... 166 Florentin Palaghia ...... 56 Remus Valeriu Giorgioni – Din nou despre moralitate în artă ...... 169 Poesis Simona Grazia-Dima – Selim sau asumarea istoriei ...... 171 Adrian Lesenciuc ...... 58 Anton Adămuț – Raţiunea cinică ...... 173 Sorina Rîndașu ...... 59 Victoria Fonari – Durerea or că în poezia Leonidei Lari...... 177 Andrei Velea ...... 60 Victor Teișanu – „Eu sînt poetul satului acesta“: Miorcani ...... 181 Margareta Curtescu ...... 61 Dumitru Ignat – Nimicul esenţial ...... 183 Alexandru Ovidiu Vintilă ...... 61 Andrei Victor Cojocaru – Infernul și Purgatoriul Divinei Comedii: praguri Cornelius Drăgan ...... 62 simbolice către nașterea iniţiatică ...... 185 Marcel Miron ...... 63 Ala Sainenco – Din orizontul așteptării – Bucate din bătrani ...... 189 Adrian Munteanu ...... 64 Memoria Mihai Marian ...... 65 „Lotul Teodorescu Alexandru și alţii (Rugul aprins)“ (I) ...... 191 Silvia Andrucovici ...... 66 Ghenadie Nicu ...... 194 Beletristică Note, comentarii, idei Ovidiu Pecican – Picioare mai lungi decât viaţa...... 67 l.g. – Avanscena Hyperion ...... 196 Grigore Chiper – Cu romanul în vacanţă ...... 71 Liviu Popescu – Peisaj cu lebădă în zbor ...... 196 Raluca Faraon – Proscrisul ...... 75 Lansare revistă de literatură „Cuvânt românesc“ ...... 197 Remus Octavian Câmpean – Pescărușele ...... 79 Ovidiu Constantin Cornilă – Situaţia revistelor contemporane Dumitru Iurea – Dim se-ntoarce în ţară ...... 82 de literatură ...... 198 Stelorian Moroșanu – Cererea de înscriere în partidul liber-nostalgic 86 Ana Florescu-Coșereanu – Galeriile de Artă „Ștefan Luchian“ Botoșani – Tucu Moroșanu – Gobaia din Dersca...... 88 între clasic și modern ...... 199
COPERTA 4 – Pictură de Liviu Șoptelea
Coperta 2 CMYK A Gellu DORIAN Asaltul asupra poeziei M-am tot întrebat în ultima vreme, după ce am citit împlinire poetică. În această categorie intră cei care mii şi mii de manuscrise sosite la un concurs naţio- simt din capul locului o chemare spre ceva ce pare de nal de poezie pe care l-am organizat timp de treizeci nerealizat, de neconceput, după ce actul de cunoaş- de ani sau făcînd parte din diverse jurii de specialitate, tere devine conştient, iar perseverarea conştiincioasă. după ce am citit sute de cărţi de poezie ale debutanţi- În astfel de inşi se află poetul, cel care poate scoate din lor, unii de dinainte de 1989, dar cei mai mulţi de după sine talentul, nu din afara lui. Aceştia sunt cei din cate- 1990 şi, cu avalanşe mari, după 2000, de ce oare tine- goria datus nascendi, cei care pot crea, fără să-şi pro- rii iau cu asalt poezia. Şi aş putea spune, nu ca o sen- pună în mod expres, paradigma poetică sau să deschidă tinţăM sau ca un avertisment, că cei mai mulţi se apucă o nouă cale poetică, o inovare prin consolidarea celor de scris înainte de a şti ce-i cu ea, cu poezia, ori aflînd deja impuse. Aceştia nu se vor rupe niciodată de tra- din manualele de şcoală, din ce în ce mai subţiri la diţia consacrată, de ceea ce există valoros înaintea lor. acest capitol, ce e o poezie, ce e eul poetic, ce e discur- Ei nu vor spune niciodată că lumea începe cu ei, nici sul poetic, ce e poetul. Ori şi mai grav, află de poezie măcar că o nouă lume trebuie să o înlocuiască defin- de pe reţelele de socializare, unde dezastrul este asi- tiv pe cea existentă. Ei sunt continuatori, pentru că în gurat şi nesupravegheat estetic. Unora li se pare a fi o structura lor intelectuală este formată, este ascunsă glorie demnă de rîvnit să ajungi să fii pomenit şi după veriga care leagă şirul ce trebuie să fie nesfîrşit, nu schis- moarte, ca Alecsandri, ca Eminescu, ca Macedonski, ca matic, al poeţilor unei literaturi. Ei sunt şi cei mai cul- Blaga, ca Arghezi, ca Ion Barbu, ca Bacovia, ca Nichita tivaţi, cei care sunt pregătiţi să asimileze totul, să dea Stănescu şi ca încă puţini alţi poeţi, în parte privile- totul şi să aştepte, să caute ceea ce urmează după ei, giaţi sau canon-izaţi în pagina variabilă a manualelor să lege astfel o altă verigă a lanţului. Nu sunt mulţi şi, de literatură română, ca sfinţii în calendare. Se poate din păcate, rispitori cu sine, cu timpul dat lor spre a fi astfel isca talentul, care, de regulă, nu este încurajat în înmulţit, veşnicit. De regulă, dacă ar fi să ducem mai şcoală, ci în alte cercuri sau, cu timiditate şi neîncredre, departe ideea, ei sunt aleşii, cei care, cum se acceptă de unul singur, în faţa paginii albe sau în faţa tabletei, în discuţii de alt nivel, au relaţii cu divinitatea. Ei au laptopului sau telefonului. Mai tot timpul, mai ales în înţeles că au primit talantul, prin acel datus nascendi, ultima vreme, paşi necontrolaţi, paşi nesiguri, din care pe care trebuie să-l înmulţească şi să-l întoarcă celui răsare cîte un nume care răzbate, ivindu-se astfel locul care l-a oferit, care se află mereu înainte, în viitor, în de asalt asupra unei îndeletniciri sau pasiuni ce se trans- cei care vin. Astfel ei, în măsura în care au convins, iar formă din hobby în preocupare constantă, obsedantă. contextul social le este favorabil, fie prin receptare şi Astfel pot clasifica trei feluri de-a începe să scrii poe- promovare, fie prin evaluare perpetuă, pot avea post- zie. Primul ar fi şi cel mai sigur în nimerirea căii spre eritatea pe care acele puţine valori poetice de la noi o
Accente HYPERION 1 au. Şi asta ar fi gloria adevărată, cea rîvnită, nemuri- la cea mai senilă. Au convingeri osificate din naştere. rea, care nu poate fi nimic altceva decît fondul peren Sunt susţinuţi de familie, de prieteni, la fel de price- al culturii din care face parte. Din această categorie şi puţi în poezie ca ei. Nu pot fi modelaţi, sunt extrem de numai din aceasta se nasc geniile… agresivi şi dominaţi de o reală idiosincrazie la tot ce Cealaltă categorie, poate şi cea mai numeroasă şi poate fi cu adevărat talentat, nou. Ei nu înţeleg deloc uneori de luat în seamă, este cea a jumătăţilor de măsură, ce este talentul în sine, ce e poezia, ce e versul, cum adică n-au talent cît trebuie, dar şi-l cultivă, sau dacă se face ca acesta să fie scris corect, în limba maternă. au talent nu şi-l iau prea serios în seamă, dar le place Nu cunosc nici o regulă ce ţine de actul creaţiei, de să se ştie că au talent şi sunt cineva. Aceştia se nasc actul scrierii. Gramatica e o matematică greu de înţe- un pic mai greu, traşi cu forcepsul, chinuit. Neavînd les, drept pentru care o folosesc şi o încalcă la orice chemare, dar intrînd în sferele în care poezia fermen- pas. Dar asta nu contează pentru ei. Dar au conştiinţa tează, cea la care rîvnesc, dar nu înţeleg de la înce- că tot ce emit, în viu grai sau în scris, este de excep- put de ce, dar sunt frămîntaţi de succesele unora sau ţie, de valoare, demn de luat în seamă. Reacţia lor la altora ce par, de regulă în conştiinţa lor, mai slabi decît orice fel de refuz este una virulentă, pînă la înfricoşa- ei sau cel puţin şi ei ar putea fi ca ei, precum cei care rea adversarului, cu insistenţe ce depăşesc orice tena- au un cît de cît succes, neştiind în fond ce e talentul, citate. Lipsa totală de valoare estetică este caracteris- aceştia au nevoie nu numai la început ci de fiecare tica de bază, dacă nu chiar unica. Din rîndul acestora dată de un model, de o formulă în jurul căreia să gra- nu se poate ivi nimic bun, iar numărul lor mare repre- viteze, fără de care nu pot declanşa în sinea lor actul zintă şi procentul de analfabetism funcţional în dome- creaţiei, creaţie pentru care nu au o conştiinţă artis- niu. În realitate, pentru cei ce se ocupă în mod serios tică formată şi nu o vor avea niciodată. Ei nu prea au de evaluarea literaturii prezentului aceştia nu contează. ce spune, ce comunica, dar vor să o facă cu orice preţ. Deşi ei sunt la tot pasul, pentru cei ce se ocupă profe- Ei nu sunt nici veleitari, nici diletanţi, ci se înscriu în sionist de literatură, aceştia nu există. categoria poeta artifex, categorie din care, în cele mai Există, ca în toate domeniile, acele zone gri, fuzzy, bune cazuri, pot ieşi exemplare de calitate, care, din pufoase, în care (sau din care) evadează cîte unii, fie păcate, se vor stinge repede, la fel de repede ca mode- din a doua categorie în a cea de a treia, fie din a treia lele lor, care, de regulă, sunt luate tot din această cate- în cea de a doua, zone greu de analizat, de conturat, gorie. Aici mai pot intra poeţii mimetici, cei care nu pentru că ele, ca în cibernetică, dau acele indefinite pot ieşi din model, ci epigonizează la nesfîrşit, fără să soluţii din care, paradoxal, poate ieşi şi cîte un rezultat emuleze, aşa cum o pot face cei din categoria artifex. bun, de folosit, dar de abandonat, de ignorat oricînd. Pot fi virtuoşi chiar, ca instrumentiştii care pot cînta Şi din toate aceste categorii, unele cu densitate mică, fără partituri în faţă piese muzicale, fără a se observa cum e prima categorie, altele cu densitate mare, consi- greşelile care, inevitabil, apar. Ei îşi caută admiratorii derabilă, cum e cea de a doua categorie, ori cu valuri de cu disperare, gîfîie, cum se spune, după glorie, sunt moloz, cum e cea de a treia categorie, se fac asalturi asu- mereu în alergare, în goană, cu sufletul la gură. Cred pra poeziei, cu muniţie de diverse calibre şi putere de dis- că dacă nu sunt luaţi în atenţie, în seamă, existenţa lor trugere sau de consolidare a poziţiilor. Cu cît rezistenţa este în pericol. Sunt extrem de atenţi în toate părţile zidurilor de apărare este mai mare, ceea ce înseamnă şi se orientează mereu spre acolo de unde le poate ieşi critica literară, sau mai mică, putem constata calitatea un dram de glorie. Din stirpea lor se nasc frustraţii acestui gen de literatură pe anumite perioade de timp. şi foarte rar, se poate, desigur, se ivesc şi nume nota- Ce s-ar fi făcut literatura secolului XIX fără Maiorescu bile, care, cu tenacitate, au ştiut să-şi cultive minimul sau cea a începutului de secol XX fără Lovinescu şi talent pînă la evidenţa de a-l impune cu orice preţ. Tot Călinescu, în prezent, fără Nicolae Manolescu, ca să din categoria lor se nasc oportuniştii, cei care pot face dau doar cele mai reprezentative nume în domeniu ale jocul unor ideologii perdante, pot trăda sau pot pune ultimului secol şi jumătate de literatură română? Nu ne în umbră, cu ingratitudine, nume care le-au sprijint este greu de imaginat. Dar tot vorba celor mai avizaţi, într-un fel începutul. Ei demonstrează de fiecare dată fără caracudă o literatură ar fi searbădă sau reprezen- că sunt în linia tradiţiei, că sunt continuatori ai mari- tată doar prin cîteva genii, care, la nivel de receptare în lor valori lîngă care merită să stea, sunt patrioţi, naţi- timp, şi-ar pierde, comparativ, din interes. Aşa că arma- onalişti, făuritori de noi victorii. Şi toate astea numai tele celor trei categorii pot fi mereu în asalt asupra poe- pentru a li se oferi şansa vizibilităţii. ziei, că de cernut sita va fi, sperăm, mereu pe mîini bune. A treia categorie este cea a veleitarilor. Aceştia sunt ______fără număr, şi se nasc de la cea mai fragedă vîrstă pînă Articol apărut în nr. 46 al revistei „România literară“.
2 HYPERION Eveniment I R N E V V CRITICUL I I T S ŞI ISTORICUL LITERAR A T T E NICOLAE MANOLESCU U I LA 80 DE ANI L i Nicolae Manolescu împlineşte pe 27 noiembrie literar al momentului. Chiar şi cei care se îndoiesc de 2019 optzeci de ani. Revista „Hyperion“ îi urează în acest lucru sunt, în sinea lor, de acord cu acest lucru, acest mod „La mulţi ani cu sănătate“, publicînd în împăcaţi sau nu cu sine. Poate chiar şi cei care au paginile ei, unind rubricile Invitatul revistei şi Ani- rămas supăraţi pe faptul că Nicolae Manolescu nu versări, douăzeci şi trei de i-a inclus în Istoria critică a articole semnate de scri- literaturii române. Vor avea o itori români din diverse nouă supărare, desigur, cînd promoţii literare, de la Alex. vor constata că nici în edi- Ştefănescu la Vasile Spiridon ţia a doua, gata să apară în şi anume, pe lîngă cei doi aceste zile, nu se vor regăsi. deja amintiţi, ceilalţi sunt: Aşa cum a spus şi criticiul Mircea A. Diaconu, Daniel şi istoricul literar, asta nu Cristea-Enache, Răzvan înseamnă că ei nu există. Voncu, Nicolae Oprea, Arca- Există, fireşte, dar selec- die Suceveanu, Leo Butnaru, ţia pe care a făcut-o acesta Adrian Popescu, Liviu Ioan este una pur subiectivă şi îl Stoiciu, Adrian Lesenciuc, reprezintă, dar şi reprezintă Theodor Damian, Lucian un reper de necontestat al Vasiliu, Cassian Maria evalurii nu numai a litera- Spiridon, Daniel Corbu, Ioan turii române existentă în Radu Văcărescu, Bogdan acest spaţiu de cinci secole, Ghiu, Anatol Moraru, Nico- aşa cum o subintitulează lae Leahu, Nicolae Corlat, autorul, ci şi o evaluare, pe însuşi Nicolae Manolescu cît a fost posibil, a literatu- şi subsemnatul, cel ce s-a rii române vii şi, poate, a îngrijit de coordonarea acestor pagini, pe care, firesc, celor mai importanţi scriitori români contempo- le dorim de istorie literară, avînd în vedere că Nicolae rani. Revista „Hyperion“ este aşproape de criticul şi Manolescu se înscrie în şirul celor mai importanţi cri- istoricul literar Nicolae Manolescu şi pentul faptul tici literari din istoria literaturii române a ultimilor o că din cei optzeci de ani trăiţi (din care peste şaizeci sută cincizeci de ani, de la Titu Maiorescu, apoi Eugen de ani dedicaţi literaturii române) douăzeci de ani Lovinescu, George Călinescu şi, cu toate argumen- a fost preşedintele juriului care a acordat cel mai tele la îndemînă, Nicolae Manolescu. Toate aceste important premiu din spaţiul literaturii române, Pre- articole, fie eseuri, fie studii critice, portrete, profi- miul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, şi va fi şi luri, evocări, interviuri, discursuri cu diverse prile- de aici înainte, conform regulamentului, încă cinci juri fac portretul celui mai important critic şi istoric ani şi poate şi mai mult. (G.D.)
Invitatul revistei HYPERION 3 Gellu DORIAN Nicolae Manolescu şi instituţia Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ scos din paşii pe care doream să-i fac sigur pentru men- Opera lui Nicolae Manolescu nu se poate reduce numai la ţinerea, în ceea ce priveşte juriul, acestui premiu la nive- ceea ce sunt, pentru cititori în general dar mai ales pentru lul la care a ajuns, de cel mai important premiul literar din cei care au dorit să se profesionalizeze în literatura română, România, rîvnit şi respectat. Ajuns faţă-n faţă cu criticul lite- cărţile sale, ci şi prin ceea ce a însemnat dăruirea sa pen- rar, care, aflasem de prin culisele scriitoriceşti, că ar dori să tru unele proiecte care au avut şi au menirea de a pune în ajungă preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, am valoare adevăratele valori ale literaturii române contempo- avut satisfacţia să nu-mi fie refuzată propunerea. Discuta- rane. Şi mai jos o să mă refer la ceea ce a însemnat pentru sem, desigur, în prealabil cu ceilalţi membri ai juriului, care, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ prezenţa lui fără ezitare, au fost de acord cu propunerea mea, dar cu evi- timpO de douăzeci de ani în juriul acestui premiu. Nu se va dente rezerve din partea unora, cum că reputatul critic lite- putea discuta de aici încolo despre omul şi scriitorul Nico- rar va refuza o astfel de invitaţie. Acest lucru m-a întrebat lae Manolescu fără a se aminti despre aceste fapte ale sale, atunci Domnul Nicolae Manolescu, dacă am discutat cu cei- legate de unele mari proiecte culturale de rezonanţă naţio- lalţi membri ai juriului şi dacă aceştia sunt de acord. Cînd nală, devenite repere în cultura vie din România. a aflat că da, sunt de acord, s-a arătat mirat, dar şi încîntat, Din 1991 şi pînă în decembrie 2000, Nicolae Manolescu deşi cu greu puteam citi pe faţa sa această încîntare, ci mai nu s-a aflat în preajma Premiului Naţional de Poezie „Mihai curînd o circumspecţie, ce m-a făcut să insist pînă la obţi- Eminescu“. Nu se poate spune că nu ştia de acest premiu. nerea promisiunii ferme. I-am spus că oferta este, conform Ştia, desigur. Dar pe atunci, pe cînd lua fiinţă la Botoşani, regulamentului, pe zece ani. N-a fost nici o problemă din aceste premiu, el era preocupat de o altă perspectivă a des- acest punct de vedere. Se vedea în această regulă o continu- tinului său, destin care nu a avut puterea să-l înlăture pe cel itate garantată. Multe proiecte mari dispăruseră, iar cel de la care l-a consacrat, pentru activitatea consecventă timp de Botoşani îşi căpătase renumele, seriozitatea maximă şi con- cîteva decenii, ca pe unul dintre cei mai importanţi critici tinuitatea. Nominalizările pentru acea ediţie, a zecea, erau literari din spaţiul literaturii române de după Titu Maiorescu făcute, după sondajele începute cu Laurenţiu Ulici. Noului pînă azi. Pînă în 1993 a ţinut cu consecvenţă, decenii la rînd, preşedinte al juriului i-au plăcut şi a aşteptat, aşa cum spu- cronica literară în paginile revistei „România literară“. Avea nea regulamentul, voturile secrete ale celorlalţi juraţi. Ceva pe atunci, cînd s-a decis să scrie editoriale în detrimentul s-a întîmplat în ianuarie 2001, că preşedintele juriului, Nico- conicii literare, doar cincizeci şi patru de ani. Se pregătea să lae Manolescu, nu a putut fi prezent la Botoşani. Însă la cele- intre în politică şi să facă, de pe poziţiile înalte ale acesteia, lalte ediţii a fost prezent şi, cînd nu a putut veni, de fiecare schimbările cerute pentru intrarea României din tranziţie dată a fost delegat Mircea Martin. Au urmat apoi ediţii cu în normalitate, normalitate mereu invocată, dar neatinsă prezenţa la Botoşani a tuturor membrilor juriului şi cea a nici astăzi. Din partea Uniunii Scriitorilor din România se nominalizaţilor, cu voturi date în preziua galei. Am ajuns ocupa de acest premiu, cu dăruire, alt critic literar, Laurenţiu la ediţia a XX-a, cu prezenţa la Botoşani a unui număr de Ulici, vicepreşedinte pe atunci, şi apoi preşedinte al acesteia. unsprezece foşti laureaţi, cu editarea unui număr de nouă- Acestuia i-a plăcut ideea venită de la Botoşani şi, de fiecare sprezece titluri de antologii din creaţia primilor douăzeci de dată, a apreciat că nominalizările au fost făcute cu respon- laureaţi (doar Mircea Dinescu, laureat al ediţiei a XVII-a, şi-a sabilitate şi în cunoştinţă de cauză. Nouă ediţii Laurenţiu amînat – şi de atunci sine die – publicarea antologiei sale în Ulici a fost prezent la Botoşani. S-au bucurat de girul juriu- colecţia acestui premiu), cu un desant de peste patruzeci de lui coordonat de el următorii poeţi: Mihai Ursachi, Gellu scriitori români la Cernăuţi, cel mai mare după cel organizat Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana de Mihail Sadoveanu la finele anilor cincizeci, format doar Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu şi Cezar din cinci sau şase scriitori, cu o gală memorabilă şi cu un Ivănescu. Pe cea de a zecea ediţie a acestui premiu o pregă- spectacol din poezia celor douăzeci de laureaţi – Cetăţeni de team cu mare atenţie, cu declararea premiului drept insti- onoare ai poeziei –, regizat de Ion Caramitru. Premiul era de tuţie naţională. Laurenţiu Ulici era în Parlament şi pregătea mult acea instituţie dorită de Laurenţiu Ulici şi de organiza- în acest sens un proiect de lege. Dar n-a mai fost să fie. Era torii botoşăneni, în fruntea căreia se afla de zece ani, atunci, în noiembrie. Eram la New York cînd am aflat că Laurenţiu Nicolae Manolescu şi acum, de douăzeci de ani, acelaşi cri- Ulici a murit într-un mod stupid. Era nevoie de un preşe- tic literar, care a rezistat tuturor atacurilor furibunde, care, dinte al juriului. Şi astfel, am ajuns acasă la Domnul Nico- din păcate, s-au răsfrînt şi asupra Uniunii Scriitorilor din lae Manolescu, undeva prin Ghencea. Eram îngrijorat, dar România. Dar acest lucru nu l-a speriat, ci, dimpotrivă, l-a şi timorat, la gîndul că voi fi refuzat. Faţă-n faţă nu mai stă- ambiţionat să impună rigorile acestui premiu şi să realizeze tusem cu Nicolae Manolescu pînă atunci. Un refuz m-ar fi cele mai multe proiecte de nivel naţional la U.S.R. Au apărut
4 HYPERION Invitatul revistei şi modificări în juriu, mărindu-se numărul acestora, dintr-o importanţa pe care i-a acordat-o acestui premiu chiar din întîmplare provocată de Domnul Ion Pop, care, la un moment perioda cînd nu era preşedinte al juriului, chiar din momen- dat, s-a retras din juriu şi apoi a revenit, timp în care a fost tul cînd, după cum aţi văzut mai sus, era prins cu alte pro- cooptat în juriu Al. Cistelecan, iar pentru a realiza numărul bleme, poate mai importante pentru el, cînd nici nu era în impar al membrilor, aşa cum cerea regulamentul, a mai fost fruntea Uniunii Scriitorilor din România. Această impor- acceptat în juriu Mircea A. Diaconu, ambii cu experienţa de tanţă a subliniat-o de fiecare dată cînd a fost prezent pe 15 la juriul pentru Opus Primum, dar şi cunoscători ai fenome- ianuarie în sala Consiliului Local Botoşani, cerînd în mod nului poetic de la noi. Astfel, acest juriu, prezidat de Nicolae imperios consilierilor locali, la patru ani tot alţii şi alţii, să se Manolescu, a acordat coroana de lauri a acestui premiu urmă- acorde în continuare atenţia acestui unic proiect cultural de torilor poeţi: Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constan- lungă durată, devenit o tradiţie, la care, an de an s-a adăugat tin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, un nou nume în şirul poeţilor laureaţi, ceea ce a făcut, avînd Adrian Popescu, Cristian Simionescu, Mircea Dinescu, Dinu în vedere şi valoarea juriului care a legitimat de fiecare dată Flămînd, Dorin Tudoran, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu, numele poetului laureat, ca acest premiu să devină cu ade- Ion Mureşan, Gabriel Chifu, Gheorghe Grigurcu, Mircea vărat o instituţie. A intrat astfel în atenţia întregii ţări, dar Cărtărescu, Aurel Pantea şi Liviu Ioan Stoiciu. Pînă în pre- şi în tirul acelor inşi care au căutat de fiecare dată să dimi- zent, douăzeci şi opt de poeţi români au obţinut acest pre- nueze importanţa acestei instituţii, să o ducă în derizioriu stigios premiu şi, alături de membrii juriului, au confirmat prin acapararea acestui premiu. Nicolae Manolescu a sim- importanţa şi menţinerea unei astfel de instituţii, cum este ţit de fiecare dată pericolul şi s-a înverşunat să rămînă ferm cea a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“. Spe- pe poziţie, chiar şi după atacurile din primăvara acestui an, răm ca după atacurile asupra acestui premiu (deşi suntem cînd, mai mult ca oricînd, acest premiu s-a aflat în pericolul convinşi că ele vor continua din partea celor care şi-au făcut de a intra pe mîini perdante. Deplasarea Domnului Nicolae un scop în viaţă din asta), după rediscutarea regulamentului Manolescu la Botoşani, făcută în mai anul acesta pentru a şi menţinerea lui în fondul lui deja consacrat, re-legiferat de Consiliul Local şi Primăria Botoşani, instituţii care acordă convinge comisia înfiinţată pentru a modifica regulamentul acest premiu, premiul să-şi completeze firesc lista poeţilor, la cererea expresă a unui senator de Iaşi, a fost decisivă pen- deveniţi şi cetăţeni de onoare ai comunităţii botoşănene, şi tru menţinerea premiului şi a regulamentului în standardele cu alţi poeţi la fel de valoroşi precum cei de pînă acum. Iar care l-au consacrat. Doar Laurenţiu Ulici a mai făcut aceste garanţia aceasta ne-o dă preşedintele juriului şi al Uniunii eforturi, venind în fiecare an la Botoşani, pregătind în chiar Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, alături de cei- anul dispariţiei lui tragice tot eşafodajul de înfiinţare, cu acte lalţi noi membri ai juriului, restructurat şi el după inciden- în regulă, cu lege specială, a instituţiei premiului naţional de tul nedorit de anul acesta. Aş vrea doar să mai menţionez poezie la Botoşani. N-a fost să fie şi, deşi instituţia există, ea faptul că preşedintele juriului nu a intervenit niciodată în nu are şi caracterul acela intangibil, ocrotit de o lege speci- modificarea deciziei finale a juriului, chiar dacă uneori cel ală, ci de doar de o hotărîre a unui consiliul local, care, de ales de domnia sa nu a fost laureat la respectiva ediţie, ceea la o legislatură la alta, poate fi schimbată, după interesele şi ce e bine de ştiut şi de apreciat. cheful majorităţii. Însă avîndu-l acum, dar şi de douăzeci de ani în fruntea acestei instituţii pe academicianul Nicolae Reluăm, parţial, după zece ani de la publicare, interviul Manolescu, cel mai important critic literar al ultimilor şai- pe care Domnul Nicolae Manolescu l-a acordat revistei zeci de ani, această instituţie este salvată şi îşi poate duce mai „Hyperion“. Din răspunsurile Domniei Sale se poate vedea departe ceea ce şi-a propus de la prima sa ediţie din 1991. Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ este o instituţie! GELLU DORIAN ÎN DIALOG CU NICOLAE MANOLESCU Gellu Dorian: Domnule Nicolae Manolescu, mai întâi aş dori important: premiul în sine sau cine îl acordă şi cine-l vali- să vorbim despre importanţa premiului literar în România. dează, în speţă un juriu? Sunt tot felul de premii peste tot în ţară, ale unor reviste, Nicolae Manolescu: Sunt, după părerea mea, prea multe pre- ale unor ONG-uri, ale unor instituţii, edituri sau grupuri, mii literare astăzi în România. Cel dintâi lucru pe care l-am făcut când am fost ales preşedintele USR a fost să premii care, acordate fie pe merit, fie pe mângâierea unor propun Consiliului să reducem numărul de premii, ale vanităţi sau orgolii, de la „Opera Omnia“ la apariţia unor USR, ca şi ale Asociaţiilor din ţară. Multe premii deveni- titluri de carte, dau impresia că existenţa acestora argu- seră derizorii, şi nu numai ca bani. E perfect adevărat, pe Dmentează însăşi existenţa vie a scriitorilor astfel onoraţi şi de altă parte, că valoarea unui premiu e dată de cei care recunoscuţi: unii pe drept, cei mai mulţi pe nedrept. Ce este îl acordă. E motivul pentru care, odată cu propunerea de
Invitatul revistei HYPERION 5 a reduce premiile, despre care am amintit, am făcut-o şi studiu excepţional despre receptarea lui Eminescu, pre- pe aceea de a avea jurii alcătuite exclusiv din critici lite- miat şi răspremiat după apariţia în volum. rari. Nu numai că un critic este din principiu mai obiec- G.D.: Poeţii care au primit până acum acest premiu legiti- tiv decât un scriitor, Maiorescu avea dreptate, dar citeşte mează, atât prin opera lor cât şi prin faptul opiniei cri- cu siguranţă mai mult, prin meseria lui, care asta este, de tice unanime, faptul de necontestat al importanţei premiu- cititor, nu de scriitor. Am observat demult că scriitorii nu lui. Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Blatag, Petre Stoica, se prea citesc între ei, aşa cum regizorii nu se duc la spec- Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, tacolele altor regizori. Patru ani, cât a funcţionat ca juriu Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil de critici, juriul USR nu s-a făcut de râs. În noua legislatură, Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, după 2009, Consiliul a dorit să revenim la jurii formate şi Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Cris- din scriitori. Am o presimţire: premiile nu vor mai fi la fel tian Simionescu şi Dorin Tudoran sunt poeţi care au primit de incontestabile. Să aşteptăm luna aprilie a anului viitor. laurii acestui prestigios premiu. Ei în sine sunt o istorie vie (…) a poeziei româneşti. Credeţi că s-a făcut vreun compromis, G.D.: Şi, în acest context, la cei douăzeci de ani pe care-i va având în vedere modalitatea strict secretă de votare după împlini în ianuarie 2011, Premiul Naţional de Poezie „Mihai nominalizările primite, din juriu făcând parte de-a lungul Eminescu“, pentru „Opera Omnia“,(…) prin ceea ce a deve- anilor critici literari, profesori universitari din importan- nit, cel mai râvnit premiu literar în rândul poeţilor contem- tele centre cultural-universitare ale României: Laurenţiu porani, prin faptul că de-a lungul anilor juriul a reprezentat Ulici, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Al. Călinescu, greutatea acestui premiu, poate el deveni o instituţie în sine? Daniel Dimitriu, Florin Manolescu, Marian Papahagi, Nu neapărat o instituţie cu acte în regulă, bugetivoră, cu Petru Poantă, Ion Pop şi, de la ultimile zece ediţii încoace, angajaţi, şi nici măcar una care să-şi adauge pe frontispiciu şi Dumneavoastră? sigle guvernamentale, prezidenţiale, instituţii care ar putea N.M.: Am răspuns deja: nu cred că s-a făcut nici un compro- totuşi sprijini real acest premiu. Pentru că doar cea a unei mis. Numele de membri ai juriului pe care îi citaţi repre- instituţii ca Primăria Botoşani ar putea-o arunca într-un zentau din capul locului o garanţie. G.D.: Aşa cum a prevăzut de la început proiectul acestui pre- interes zonal, cum s-a şi spus de altfel, deşi nu este deloc aşa. miu, la cea de a XX-a ediţie, care va avea loc pe 15 ianu- N.M.: Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ este o arie 2011, va fi editată colecţia „Poeţi laureaţi ai Premiu- instituţie! Serioasă şi respectată. E mare lucru că juriul n-a lui Naţional de Poezie «Mihai Eminescu» – Opera Omnia“, greşit niciodată în douăzeci de ani. Iar dacă Primăria Boto- colecţie care îi va include pe primii nouăsprezece poeţi lau- şani n-a aruncat-o până acum într-un interes regional (ce reaţi cu câte o carte care va cuprinde o selecţie din opera dacă au spus unii ?), iată un motiv în plus de a o lăsa în răs- fiecăruia, o fişă bio-bibliografică la zi şi o postfaţă, colec- punderea ei, pe care a onorat-o în tot acest timp. Nu e deloc ţie ce va continua cu fiecare ediţie. Cărţile sunt subvenţio- sigur că guvernul ar onora-o mai bine. Vezi ce s-a întâm- nate de Primăria Municipiului Botoşani, cea care acordă plat cu Premiul Naţional înfiinţat de guvernul Tăriceanu! şi premiul, şi vor ieşi la Editura „Paralela 45“. Colecţia va Un avantaj al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Emi- fi lansată pe 15 ianuarie 2011 la Botoşani, când va debuta nescu“ este că e acordat în cadrul unor manifestări deve- şi Ziua Culturii Naţionale, zi de naştere a poetului Mihai nite ele înseşi tradiţionale. Durata în timp este o condiţie Eminescu. Consideraţi acest fapt un eveniment şi un motiv sine qua non a respectabilităţii unor manifestări culturale, în plus ca premiul să atragă atenţia mai mult şi celor care oricare ar fi ele. În clipa de faţă, sunt în ţară câteva aseme- ar putea da şi mai multă greutate acestuia? nea manifestări, la Satu Mare, de exemplu, dar şi în alte N.M.: Evident! Iată că Primăria Botoşani este, încă o dată, oraşe, şi care nu mai au demult un caracter regional, înce- la înălţime. pând cu cea mai veche dintre toate, „Zilele culturii căli- G.D.: Poate constitui acest premiu şi un punct de relansare a nesciene“ de la Oneşti, aflate la cea de a patruzeci şi doua poeziei româneşti în sfera de interes a cititorului român, fie ediţie, dacă n-am pierdut socoteala, şi care a fost iniţiativa cel de rînd, fie cel pentru care poezia chiar reprezintă o pre- şi efortul câtorva intelectuali entuziaşti, în frunte cu poe- ocupare de educaţie, sau chiar în şcoli, care ar trebui astfel tul şi profesorul C.Th. Ciobanu, un om admirabil, un fel să-şi regândească programa după un nou canon? de Don Quijote, dacă vreţi, care s-a bătut cu toate morile N.M.: Ar fi bine dacă s-ar întâmpla acest lucru. Să nu ne facem de vânt din deceniile de comunism, ca să ţină în viaţă o totuşi iluzii. Poezia nu e citită decât de puţini. E firesc, până manifestare care a strâns, an de an, toată floarea cea ves- la un punct. Aşa e peste tot, nu doar la noi. E o artă de elită tită a scriitorimii române. Botoşanii şi Ipoteştii trebuie să şi pentru elite. Nici n-ar fi bine să încapă pe mâna publi- meargă pe astfel de urme şi sunt semne că o fac. Primarii cului larg. Ar deveni ceea ce erau odinioară romanţele sau de care atârnă Premiul şi manifestările din fiecare mijloc ce sunt astăzi manelele. Manelizarea culturii, cum a spus de ianuarie ar trebui să-şi facă un titlu de glorie din a le cineva, nu înseamnă altceva decât transformarea poeziei sprijini, dacă vor să lase ceva durabil în urma lor. Nu ştiu dintr-o artă pentru elite într-una populară. dacă, de exemplu, se mai acordă bursa de studii emines- G.D.: „Istoria critică a literaturii române“, pe care nu de mult ciene propusă de mine cu ani în urmă, dar vreau să spun, aţi publicat-o şi care a stârnit reale admiraţii în rândul celor ca să ştie toată lumea, că prima bursă acordată a revenit care o aşteptau, dar şi suficient de multe controverse, într-o unui tânăr eminescolog, Iulian Costache, autor al unui viitoare ediţie ar putea include, ca model de viaţă literară,
6 HYPERION Invitatul revistei şi parcursul acestui premiu care marchează două decenii de poezia noastră este cunoscută tot prin existenţa unor ast- existenţă datorită operelor unor poeţi care nu pot fi evitaţi fel de distincţii? de nici o istorie literară de aici încolo? N.M.: Da, cu siguranţă, nu se scrie poezie neapărat mai bună N.M.: Istoria critică nu este una de instituţii, ci una de valori. în alte părţi. Problema este că, dacă ne referim la generaţia Premiul „Mihai Eminescu“ este o instituţie. Aşa că răs- 2000, poezia pe care o scriu poeţii ei nu e grozavă. Există punsul este, îmi pare rău, nu. Vă rog să observaţi, pe de câţiva poeţi foarte buni în această generaţie, dar nu mulţi, altă parte, că din cei 19 laureaţi doar trei nu sunt prezenţi şi, în orice caz, nici pe departe atâţia câţi putem număra în cartea mea. Poeţi adevăraţi şi ei, dar trebuie să-mi daţi în generaţiile precedente, aceea optzecistă sau aceea şai- zecistă. Sunt, poate, mai dezinhibaţi în expresie, ceea ce şi mie dreptul să am preferinţe, dacă tot sunt obligat să fac, nu constituie neapărat un avantaj, scăpaţi de chingile cen- toţi istoricii literari o fac, o anumită selecţie. Desfid pe ori- zurii, dar greşind profund când cred că adevărata poezie cine mi-ar spune că a scris sau are de gând să scrie o isto- e aceea care nu cunoaşte nici un fel de cenzură. Poezia e, rie a literaturii în care preferinţa sau, cum am recunoscut prin natură, o formă de autocenzură. Cultura, în întregul nu o dată, capriciul nu joacă nici un rol. ei, e o formă de autocenzură. Cu alte cuvinte, o formă de G.D.: Consideraţi că poezia care se scrie acum în România, rigoare ideatică şi expresivă. Destui dintre poeţii două- prin acum înţelegând poezia ultimelor decenii ale secolu- miişti au scăpat hăţurile. În scrisul lor, ca şi în comporta- lui trecut şi cea a primului deceniu din secolul în care trăim, mentul lor social. Aţi uitat de incidentul de acum câţiva merită un tratament egal cu poezia care se scrie în lume, poe- ani de la Ipoteşti? zie pe care într-un fel sau altul o cunoaştem prin existenţa (…) unor premii naţionale şi internaţionale, cum, probabil, şi („Hyperion“, 10-11-12, 2010)
Nicolae MANOLESCU „Pe-aici au trecut oameni – după Eminescu – extraordinari“ Stimaţi invitaţi şi gazde, mulţumesc încă o dată – am făcut-o Europa e fără graniţe în schimb noi, aici la Răsărit, avem o şi la întâlnirea de la Primărie, de azi dimineaţă – le mulţu- graniţă minunată. Am stat ieri două ore – o oră la dus, o mesc autorităţilor locale care fac posibilă întâlnirea noastră oră la întors – ca să ne vadă buletinul; evident că nu aveam din fiecare an, de un sfert de veac încoace. Cu atât mai mult altceva la noi, nu făceam transport de nimic, nu ne supu- le mulţumesc cu cât nu mai sunt aceleaşi autorităţi care erau nem vămii; nu eram nici înarmaţi, nici terorişti…, dar am anul trecut – când am venit ultima dată – şi chiar am avut o stat în vamă ca să vedem că sunt, totuşi, două ţări – să nu idee: dacă juriul acesta, al Premiului Eminescu, a dat numai cumva să ne facem vreo iluzie!!! premii extraordinare – n-a greşit niciodată în douăzeci şi… Lăsând gluma la o parte, întâlnirea noastră eu spun că atâţiaS de ani – este pentru că a rămas acelaşi de la început. Şi este nu numai foarte importantă, ci – într-un fel – impresi- le-am sugerat să nu se mai tot schimbe la patru ani – Con- onantă. Pentru că este vorba de o zi: la Botoşani astăzi după siliul Primăriei, Consiliul Judeţean, Prefectul şi ceilalţi – ci masă, aici – la Ipoteşti, azi de dimineaţă; o zi în care în loc să să binevoiască să rămână în continuare ca să fim siguri că ne ocupăm de nişte evenimente pe care le vedem toată ziua ne vom întâlni şi la anul şi peste doi ani sau patru ani. Este (la televizor, pe internet, peste tot) stăm şi vorbim despre o sugestie, nu ştiu dacă se poate ţine seama de ea… poezie. Se citeşte poezie, se vorbeşte despre Eminescu. Măcar Oraşul Botoşani este mult înaintea altor instituţii. Am fost o dată pe an să ne permitem această pauză de la evenimen- surprins să aflu azi dimineaţă că funcţionează votul electro- tele politice – iertaţi-mă, domnule Varujan Vosganian, că vă nic, ceea ce la Camera Deputaţilor – întrebaţi-l şi pe dom- răpim din timpul consacrat Parlamentului şi vorbim de poe- nul Varujan Vosganian, că-i aici de faţă – nu funcţionează. zie, dar cum sunteţi şi scriitor sper să nu vă supăraţi pe noi. Şi m-am întrebat: n-ar fi bine să vă delegaţi unul din cei şase Cât le priveşte pe autorităţile locale – n-am încotro! Tre- parlamentari din cameră să-i înveţe şi pe cei de la Camera buie să vorbească şi ele despre poezie, un pic aşa, chiar dacă Deputaţilor cum anume se face funcţională o maşină de vot?! ne-au pasat nouă cuvântul – cu multă delicateţe, au zis: noi Mă bucur că suntem încă o dată prezenţi aici mai ales vorbim puţin, acuma vorbiţi voi. că, iată, de când Uniunea Scriitorilor este partener se ocupă Haideţi să ne bucurăm că discutăm şi altceva decât des- şi de vreme. De vremuri se ocupă alţii, dar de vreme ne pre Sebastian Ghiţă, că mie-mi ajunge, m-am săturat! ocupăm noi – şi uitaţi ce vreme avem! Nu ţine decât până Să vorbim despre Eminescu, vorbim despre poezie; vor- diseară, cred că ştiţi, noi vom face tot posibilul să ajungem bim despre zona asta extraordinară a Moldovei şi a Buco- la Bucureşti sau de unde venim – sunt unii care vin de la vinei; ce se întâmplă, de ce atâtea personalităţi s-au născut Timişoara, de la Cluj… e o ţară mare…, de la Chişinău… pe-aici, prin jur?! Aveţi un microclimat cultural, spuneţi-ne De la Chişinău au de trecut o graniţă extraordinară. Toată şi nouă, că nu mai înţeleg nimic..! Gellu Dorian, ia vino şi
Invitatul revistei HYPERION 7 înşiră-i pe toţi care s-au născut pe-aici!!! Mulţi, foarte mulţi, naţional; este al tuturor celor din ţara asta care nu sunt nea- îi ştiu şi eu. Am văzut şi casele memoriale peste tot. Şi ale părat de naţionalitate română. unora pe care dumneavoastră îi cunoaşteţi foarte bine – unii Deci, poate că îl onoram în felul acesta şi-atunci – vorba din trecut, alţii mai recenţi: prietenul meu Zigu Ornea, la domnului preşedinte al Consiliului Judeţean – puteam să Frumuşica este casa unde s-a născut şi unde Gellu Dorian facem şi-o pomenire; acuma, la naştere, e mai greu să-i mi-a promis că pune o plăcuţă, să nu-l uite lumea. Asta-i o facem o pomenire. Eu n-am trecut pe la biserică, am ajuns zonă nemaipomenită din toate punctele de vedere – iată-l târziu, dar cred că în iunie putem să-i facem şi-o pomenire şi pe Eminescu! – ar merita, mai ales că are bisericuţa aici, alături… Şi în acelaşi timp să ne aducem aminte în fiecare an că aici, Eu n-am nici o obiecţie să ţinem Ziua culturii de ziua lui în Ipoteşti, s-a vorbit de Ion Caramitru; nu uitaţi că aici a fost Eminescu. Dacă mă-ntreba şi pe mine cineva, aş fi zis haide Petru Creţia la început, când era Andrei Pleşu ministru. Deci, s-o legăm de moartea lui Eminescu, nu de naşterea lui, şi pe-aici au trecut oameni – după Eminescu – extraordinari. am să vă spun de ce: odată din raţiuni meteorologice – ris- Şi iată, a fost şi un ministru – Ion Caramitru – care chiar a căm an de an să nu ajungem la Botoşani şi la Ipoteşti din vrut să facă ceva din locul acesta, nu doar o casă renovată cauza vremii, iar în iunie ar fi altceva; în al doilea rând pen- de câteva ori, o linguriţă de argint sau ce-a mai rămas de la tru că – dumneavoastră ştiţi foarte bine – marea sărbătoare Eminescu. A vrut să facă un loc unde să ne putem întâlni este „Adormirea Maicii Domnului“, 15 august, nu „Maria şi să vorbim despre poeţi sau să citim poezie. Şi în ultimul Mică“ din septembrie. De ce – pentru că la naştere Maria, rând să ascultăm discursuri plicticoase. respectiv Eminescu, nu era Maria, nu era Eminescu; abia Mulţumesc. la moarte ea era Maica Domnului şi Eminescu era Marele (Discurs ţinut în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici“, Poet – cum spun unii Poetul Naţional. Nu e numai al nostru, Memorialul Ipoteşti, 15 ianuarie 2017)
Nicolae LEAHU Laudatio cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi academicianului Nicolae Manolescu Domnule Preşedinte al Senatului Universităţii şi ale istoriei, iar pe de altă parte, datoria de a aduce oma- de Stat „Alecu Russo“, giul nostru unor personalităţi importante ale vieţii acade- Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, mice, culturale şi ştiinţifice a căror operă şi-a extins aripile către spiritul acestui loc, protejîndu-l sau remodelîndu-l, Îndeplinim o datorie de suflet, întrunindu-ne în această provocîndu-l sau stimulîndu-l. Neîndoios, opera de critic şedinţă, în miez de zi şi în miez de ghenar, ba şi într-un şi istoric literar a academicianului Nicolae Manolescu face spaţiu-miez al Basarabiei şi al Bălţiului, în capela de altă- parte din această nobilă stirpe. Nobilă, subliniez, şi pentru dată a Liceului teoretic de fete „Domniţa Ileana“ şi în actu- a-l linişti pe dl Acad. Nicolae Manolescu, care, cunoscînd ala Sală polivalentă a Universităţii de Stat „Alecu Russo“ deocamdată prea puţine lucruri despre Bălţi, dar şi despre din Bălţi, în văzduhul şi în preajma căreia mai reverbe- Universitatea noastră, merită să afle, cel puţin acum, că în rează ecoul vocilor sau al paşilor unor străluciţi tineri stu- galeria deţinătorilor titlului de Doctor Honoris Causa ai dioşi, cum au fost Eugeniu Coşeriu, Valeriu Gafencu, Boris Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi deocamdată Cazacu,I Anatol Ciobanu, Vasile Coroban, Nicolae Testemi- nu s-a strecurat niciun politician de meserie şi, cu atît mai ţeanu, Vitalie Belous sau Alexandru Budişteanu. Cu toţii, mult, niciunul în funcţie. Este un fapt aparent minor – iar nu numai produse de lux ale şcolii româneşti interbelice, ci aici mă adresez membrilor Senatului şi ai comunităţii aca- şi însemne cu relief pe blazonul Bălţiului. Îndeplinim, spu- demice bălţene –, dar deloc neglijabil într-o lume tot mai neam, o datorie. Pe de o parte – deloc întîmplătoare numele înghesuită de politic şi de conjuncturism. Să apărăm deci, invocate anterior –, datoria de a ne reaminti de acei înain- şi de aici încolo, stimaţi colegi, principiul autonomiei uni- taşi care au sfinţit cu prezenţa lor această urbe şi acest cam- versitare, făcînd distincţia clară între eventualele comenzi pus în devenire, pornind de aici în lume pe căile destinelor politice şi bunul nume al instituţiei pe care o servim cu toţii.
8 HYPERION Invitatul revistei Domnule Preşedinte al Senatului, este ales profesor titular în 1990, Senatul aceleiaşi presti- Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, gioase instituţii de învăţămînt conferindu-i, în 2011, titlul de Profesor emerit. Conform cutumelor ceremoniei, vom prezenta în continu- Prelungindu-se fără sincope pe durata a peste trei dece- are principalele date ale vieţii şi activităţii literare, cultu- nii, activitatea de cronicar literar a lui Nicolae Manolescu rale şi ştiinţifice a omagiatului nostru. Luată în serios, cum la revistele „Gazeta literară“, „Contemporanul“ şi „România şi trebuie să fie, această expunere nu este nici pe departe literară“ acoperă o întreagă epocă (1962 – 1992), definind-o o sarcină simplă. Odată, pentru că nici consistenta bibli- magistral şi trasîndu-i direcţiile de evoluţie. ografie a operei domnului Acad. Nicolae Manolescu, dar Faptul că după prăbuşirea regimului comunist Nicolae nici bogata şi îndelungata-i activitate publică nu-ţi permit Manolescu este ales în fruntea revistei „România literară“, să operezi selecţii arbitrare, discrimînînd titluri şi fapte iar ulterior, şi în alte funcţii publice – preşedinte al Parti- în stînga şi în dreapta; a doua oară, pentru că, fiind vorba dului Alianţa Civică (1991), senator PAC de Sibiu (legis- de un critic asistat de un viguros filon autoreferenţial, latura 1992 – 1996), preşedinte al Consiliului Naţional al mare este şi riscul de a cădea pradă fascinantei cazuis- Partidului Naţional Liberal, membru corespondent (1997) tici autoreflexive a hermeneutului Nicolae Manolescu. şi membru titular (2013) al Academiei Române, preşe- Iată de ce, pentru a face faţă momentului, am şi ales un dinte al Uniunii Scriitorilor din România (din 2005) şi soi de mişcare în doi paşi, unul scurt, aproape sec, invo- Ambasador al României la U.N.E.S.C.O. – vorbeşte în cel cînd precumpănitor date biobibliografice, iar altul ceva mai concludent mod nu numai despre profunda impli- mai larg, analitico-sintetic, deschis către public, dar inte- care a Domniei Sale în tumultuoasa viaţă postcomunistă resat şi de faptul de a nu spune numai lucruri cunoscute a cetăţii, dar şi despre larga recunoaştere a meritelor sale omagiatului nostru. civice, culturale şi ştiinţifice, merite răsplătite, de altfel, * * * * * şi cu înalte distincţii naţionale şi internaţionale, cum sînt Născut cu numele de Nicolae Apolzan la 27 noiem- „Ordinul Naţional Serviciul Credincios“ în rang de Mare brie 1939 în Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, Nicolae Cruce, Ordinul Naţional „Steaua României“ în rang de Manolescu poartă numele bunicului dinspre mamă, care îl Mare Cruce (cea mai importantă decoraţie acordată de înfiază, avîndu-l în îngrijire în perioada aflării în detenţie statul român), Medalia şi titlul de „Officier de l’Ordre des politică a părinţilor săi, victime ale represiunilor comuniste. Arts et des Lettres“, conferite de Ministerul Educaţiei Naţi- Cu studii gimnaziale şi liceale la Sibiu, Nicolae onale, Învăţămîntului Superior şi Cercetării din Franţa. Manolescu este absolvent al Facultăţii de Filologie a Uni- Din vasta bibliografie (circa 60 de titluri de carte şi versităţii din Bucureşti (1962), unde va obţine, în 1974, şi peste două mii de articole şi cronici literare) a operei Acad. titlul de doctor în litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu. Nicolae Manolescu, vom inventaria aici doar lucrările care Cadru didactic, din 1963, în Catedra de literatură au exercitat o influenţă hotărîtoare asupra modului în care română a Universităţii din Bucureşti, Nicolae Manolescu a evoluat literatura română în ultima jumătate de veac:
Invitatul revistei HYPERION 9 În 1966 apare volumul de eseuri de critică şi istorie normativ şi calitatea predării la o disciplină de studiu atît literară Lecturi infidele, care constituie, de fapt, adevăra- de importantă pentru formarea a zeci de generaţii de elevi. tul debut editorial al autorului; * * * * 1968 – Metamorfozele poeziei, un studiu asupra celor Nicolae Manolescu îşi începe activitatea de cronicar mai însemnate iniţiative creatoare în poezia românească literar în 1962, într-o vreme cînd cultura română abia îşi modernă de la momentul inaugural Alexandru Macedonski revine din catastrofa politică, ideologică şi morală, care la Dimitrie Stelaru şi Radu Stanca; pur şi simplu anulase în anii imediat postbelici princi- În 1968 apare legendara antologie Poezia română palele realizări ale României moderne: pluripartidismul, modernă de la George Bacovia la Emil Botta, o lucrare garantarea dreptului la proprietate privată, libertăţile cetă- retrasă din librării şi distrusă de autorităţile comuniste, ţeneşti, inclusiv (sau mai ales) dreptul la liberă exprimare. dar care, ajungînd să fie cunoscută de o bună parte din Depăşind rapid faza ezitărilor inerente oricărui înce- public, a menţinut cîteva decenii în memoria cititorilor put – ezitări care reţin, cel puţin la nivel subliminal, şocul avizaţi cele mai înalte standarde de creativitate în mate- arestării ambilor părinţi, exmatricularea din facultate şi rie de poezie modernă; muţenia de peste un an de zile a Leviathanului totalitar, 1970 – Monografia Contradicţia lui Maiorescu, o altă care nu reacţionează în niciun fel la cererile de restabi- lucrare cu destin a criticului, recuperînd temerar unul din lire la studii, deşi, între timp, părinţii îi fuseseră elibe- principalele modele critice în cultura română; raţi din detenţie, fiind repuşi în drepturi –, tînărul critic Între anii 1971-1988 apar 7 volume de texte intitulate se impune articol cu articol drept una dintre vocile ana- Teme, în care criticul şi scriitorul caută o formă de expre- litice cele mai respectate ale generaţiei sale, o generaţie sie puternic personalizată, experimentînd o alianţă între care iniţiază demontarea sistemului literar proletcultist şi eseu şi tabletă, interogaţia asupra artei şi naraţiune, impre- refacerea relaţiei cu tradiţia literară dintre cele două răz- sia de lectură şi comentariul publicistic; boaie mondiale. În anul 1976 apar monografiileIntroducere în opera Neîndoios, ca elemente originare ale discursului critic lui Alexandru Odobescu şi Sadoveanu sau utopia cărţii; manolescian, metaforele invocînd posibilitatea lecturilor În anii 1980 - 1983 criticul editează Arca lui Noe. Eseu infidele (într-o epocă a „fidelizării“ tuturor faţă de regim) despre romanul românesc, o amplă lucrare în 3 volume, sau spectacolul istoric al metamorfozelor poeziei (în aceeaşi reprezentînd o primă încercare radicală a unui critic român epocă a inflexibilităţii ideologice), ca şi îndrăzneala de a de a structura o sinteză tipologică unitară asupra roma- propune o antologie de poezie modernă implicit antipro- nului românesc de la Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu letcultistă, amintesc de cineva. Amplu orchestrat, pentru la experienţele romanului corintic; că implică 1) re-afirmarea libertăţii de a citi şi a interpreta, 1987 – Eseul Despre poezie, o introducere în teoria 2) re-descoperirea reperelor modernităţii poetice şi 3) aspi- şi practica poeziei, de la Baudelaire la postmodernism; raţia de a re-instala valorile în agora şi, ca efect, desfiin- 1990 – Istoria critică a literaturii române, volumul I; ţarea „tradiţiei“ literare realist-socialiste, gestul are o ţintă 1991 – Volumul de editoriale politice Dreptul la nor- limpede şi aminteşte de Maiorescu. Ieşirea în arena lite- malitate: Discursul politic şi realitatea; rară presupune existenţa unor condiţii minime de mani- 1995 – Volumul de eseuri Cărţile au suflet; festare şi Nicolae Manolescu nu întîrzie să şi le creeze. Şi 1999 – Poeţi romantici, prima parte din al doilea volum chiar dacă autorităţile comuniste decid ca antologia de al Istoriei critice a literaturii române, avîndu-i ca prota- poezie să fie retrasă din vînzare şi dată la topit, stafia mitu- gonişti pe poeţii Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, lui acesteia va fi mereu prezentă de aici încolo în cîmpul Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi Vasile axiologic, participînd la opera de re-întemeiere a literatu- Alecsandri; rii române postbelice. Nicolae Manolescu nu spune totul 2001 – Literatura română postbelică. Lista lui atunci cînd susţine, în Prefaţă la ediţia a III-a a monogra- Manolescu, Editura Aula, 3 volume, vol.I, Poezia, vol. II, fieiContradicţia lui Maiorescu, că nu-şi mai aminteşte ce Proza, teatrul, vol. III, Critica, eseul; l-a determinat să scrie anume această carte. „Ceva trebuie 2003 – Volumul memorialistic Cititul şi scrisul, secun- să fi fost în capul meu, dar am uitat ce“, scrie dl Manolescu. dat de un ciclu de exerciţii narative, dar şi de pagini dia- Problema noastră nu este să dăm crezare sau nu acestei ristice, anunţă alte două incitante poiecte de viitor; confesiuni formulate cu un fel de nepăsare, ci să ne între- 2008 – Istoria critică a literaturii române (2008) băm dacă nu cumva „uitarea“ despre care vorbim ascunde încheie editarea epopeii critice dedicate celor cinci secole însăşi energia nucleară a acţiunii critice manolesciene, de literatură română. care, avînd un sigur temei maiorescian, culminează într-o La acest scurt inventar bibliografic se adaugă alte cîteva lucrare definitorie pentru etapa lansării în viaţa literară: duzine de volume de intervenţii critice, istorico-literare, monografia Contradicţia lui Maiorescu. Întreaga filozo- metodologice, manuale de limba şi literatura română fie manolesciană a acţiunii subversive, a rezistenţei prin (pentru clasele a IX-a (1977) şi a XII-a (1979)), curricu- cultură, cum o numeşte adeseori Domnia Sa, vine de la lumuri naţionale la aceeaşi disciplină şi alte contribuţii o nuanţată înţelegere a lui Maiorescu, omul despre care ştiinţifico-didactice, care au asigurat decenii la rînd cadrul Eugen Lovinescu afirma că „Cea mai însemnată operă
10 HYPERION Invitatul revistei a lui e el însuşi“. Citindu-l exemplar pe Titu Maiorescu, ale acesteia, scenariul nostru pare să developeze totuşi un Nicolae Manolescu deduce singurul program valabil de efort intelectual care nu ni se arată deloc fantezist în lini- acţiune civică pentru perioada istorică respectivă. Este ile lui directoare. Nicolae Manolescu este un om de acţi- vorba de un program de recîştigare a libertăţilor funda- une şi un pedagog de anvergură naţională. mentale ale omului prin reabilitarea şi întronarea crite- După recuperarea fundamentelor maioresciene ale riului estetic. Observînd că acest program este susţinut construcţiei culturale, după transformarea cronicii lite- de 31 de ani de cronică literară săptămînală, de profesorat, rare într-o instituţie de legitimare a valorii literare, după de un întreg şantier istorico-literar, de Cenaclul de Luni şi scrierea unor cărţi capitale dedicate romanului româ- atîtea alte iniţiative culturale de răsunet, înţelegi că încleş- nesc, fenomenologiei poeziei sau unor mari scriitori ca tarea dintre Critic şi „Sistem“ nu este lăsată la voia întîm- Alexandru Odobescu sau Mihail Sadoveanu, Nicolae plării, ci că este mai mult decît asumată. Toate bătăliile, Manolescu se apropie tot mai mult, cu o intuiţie fermă, pentru că au fost şi de cele pierdute, dar şi de cele cîşti- de cărţile care – iarăşi, într-un tranşant stil maiorescian – gate, pe care criticul le va da ulterior, fie împotriva pse- urmează să instaureze Ordinea, ordinea literară, e adevă- udoreformei ortografice iniţiate de Academie, fie pentru rat, dar o ordine mobilizată energic să sugereze nevoia de apărarea dreptului literaturii la o identitate liberă de pre- rigoare şi cuprindere şi a altor sectoare ale vieţii naţionale. judecăţi (Cf. „cazurile“ Agopian şi povestirea „Noapte Revoluţia din decembrie 1989 îl surprinde cu volumul I de februarie“, Ioan Es. Pop şi volumul „Ieudul fără ieşire“ încheiat al Istoriei critice a literaturii române şi chiar dacă etc. etc.), fie împotriva apolitismului agresiv de la înce- lucrarea integrală va apărea abia în 2008, după ce autorul putul anilor 90, fie cea pentru apărarea presei de cultură editează în volum două secvenţe masive şi după ce va fi etc. sînt tot atîtea probe ale unei angajări plenare, ale unei fost şi şef de partid, şi candidat la preşedinţie, lansarea angajări mereu atente să nu piardă firul spiritului critic şi, selecţiei de cronici Literatura română postbelică. Lista lui prin acesta, legătura cu temeiul, cu Maiorescu, Omul care, Manolescu, în 2001, reprezintă un moment absolut sem- învingînd neputinţele exasperante ale altor începuturi, îi nificativ atît în cariera criticului, cît şi în destinul litera- dă o încredere neabătută în raţiune ca forţă modelatoare turii române. Printre aprecierile şi, inevitabil, supărările a culturii şi civilizaţiei. care au întîmpinat această propunere de canon, s-au arun- Odată decantat, programul va fi pus în aplicare cu o cat numeroase punţi (adeseori improvizate) către celebra asemenea fervoare publicistică şi editorială încît întreaga carte a lui Harold Bloom, dar şi către… Lista lui Schindler, generaţie 60 se va vedea nevoită să ia cadenţa. De unde uitîndu-se că bătăliile canonice n-au nicio treabă cu ope- şi această explozie de creativitate nu numai în poezie, raţiunile de salvare sau cu filantropia. Nu s-a spus însă, proză, dramaturgie, dar mai ales în critica literară. Este pare-se, mai nimic despre Lista lui Marcel Reich-Ranicki, suficient să-i amintim pe Lucian Raicu, Eugen Simion, creatorul canonului literar germanofon, anunţat în ace- Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Valeriu Cristea, Sorin laşi an 2001, editarea întregii lucrări a temutului critic Alexandrescu, Toma Pavel, Mircea Iorgulescu, Mircea de la Frankfurter Allgemeine Zeitung încheindu-se în Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Gabriel Dimisianu anul 2006. Ceea ce trebuie subliniat aici în mod special ş.a., chiar dacă unii dintre ei vor abandona lupta cu Levi- este că prin contribuţia lui Nicolae Manolescu literatura athanul, alegînd calea exilului. română este una dintre primele literaturi din lume (gîn- Programul, cum vedem, deşi este unul orientat spre rea- dul se sparie, zicea letopiseţerul), care îşi pune problema bilitarea esteticului, nu ignoră nici implicaţiile pedagogice canonului literar naţional (aici şi este marea deosebire ale gestului. Pentru a avea un cîştig definitiv de cauză, pre- de canonul bloomian, care este unul translingvistic şi lungind şi fortificînd demersul şaizeciştilor, el are nevoie şi transnaţional), reafirmînd importanţa criteriului este- de o dimensiune pedagogică, realizabilă, în parte, în cur- tic de această dată în termenii schimbaţi, postmoderni surile universitare şi în cărţile profesorului, iar pe de cea- (deci şi decanonizanţi), ai istoriei. Oricare ar putea fi laltă parte în educarea unei generaţii literare mai solidare evoluţiile ulterioare ale esteticului, inclusiv în contextul şi mai pregătite teoretic, capabilă să susţină această uriaşă hiperdezvoltării domeniului informaţional şi al procese- luptă (purtată, să nu uităm, cu mijloacele „secundarului“, lor de interferare a limbilor de propulsie a tehnologiilor cum ar scrie Virgil Nemoianu) pentru afirmarea libertă- comunicaţionale, putem constata că la intersecţia mile- ţii umane prin redobîndirea libertăţii de creaţie. Cenaclul niilor al doilea şi al treilea literatura română dobîndeşte, de Luni este parte a acestui program, iar şapte ani dedicaţi brusc şi oarecum imprevizibil, o poziţie privilegiată faţă formării în dezbatere şi într-o remarcabilă atmosferă de de alte literaturi naţionale importante, care, cu mai puţin libertate interioară, de spirit ludic, parodic şi (auto)ironic de un secol în urmă, serveau drept modele pentru litera- sînt semnele unei tenacităţi şi mobilităţi intelectuale care tura română în ceea ce priveşte autonomia esteticului şi nu scapă din vedere nici pentru o clipă responsabilitatea capacitatea de a inova, provocînd activ în ordine experi- pentru dezrobirea spirituală a generaţiei care urmează să-şi mentală. Consolidată de unitatea viziunii istorico-literare asume exodul şi să adîncească ruptura cu conformismele cristalizate în Istoria critică a literaturii române. 5 secole generaţiilor anterioare. Poate un pic eroizant, un alt pic de literatură (2008), perspectiva canonică manolesciană rescriind istoria în conformitate cu evoluţiile cunoscute încheie un ciclu cultural complex, caracterizat de crîncene
Invitatul revistei HYPERION 11 frămîntări politico-ideologice, dar şi de căutări fertile şi sa, faptul că opera critică a lui Nicolae Manolescu exer- izbînzi artistice incontestabile. Acestora din urmă, mai cită, de cel puţin un sfert de secol, o redutabilă influenţă ales, Criticul şi Profesorul Nicolae Manolescu le este mar- modelatoare atît asupra formatorilor înşişi, cît şi a studen- torul şi interpretul cel mai de seamă. ţilor din USARB, cărţile Profesorului constituindu-se în Propunînd Senatului candidatura Academicianului piese de rezistenţă ale bibliografiei filologice. A onora o Nicolae Manolescu pentru a i se conferi titlul de Doctor asemenea contribuţie culturală înseamnă a cinsti valoa- Honoris Causa al Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din rea ideilor care fac, în esenţă, opera de educare a tinerei Bălţi, Consiliul Facultăţii de Litere menţiona, în solicitarea generaţii de slujitori ai cuvîntului.
Anatol MORARU Omagiu lui Nicolae Manolescu* Domnule rector, domnule academician, stimaţi senatori, predicând religia artisti- frumoasă asistenţă! Ţin să vă mărturisesc cu toată fran- cului de mare altitudine cheţea că nu m-am gândit niciodată, că voi avea onoarea şi trasând direcţii spre să particip la un asemenea act de preţuire a uneia dintre alte geografii estetice: neo cele mai strălucite personalităţi ale culturii române. modernismul şi post modernismul. Antevorbitorii au remarcat mai multe calităţi, însuşiri, Intransigent până dincolo de nori, N. Manolescu nu valori şi talente artistice şi umane ale lui Nicolae Manolescu, este defel bland şi când analizează esenţa fenomenelor care, însumate, certifică constituţia scriitorului integral. culturale de după 1989, când déjà era voie de la poliţie să DAş vrea, la rându-mi, să afirm că Nicolae Manolescu este se scrie literatură de valoare. Domnia sa se arată dezamă- unul dintre arhitecţii literaturii române postbelice, Dom- git îndeosebi de dezinteresul tinerilor faţă de actul estetic, nia sa având meritul de a fi asigurat continuitatea literatu- de complacerea acestora în suficienţă culturală, numită şi rii române într-o perioadă toxică, aproape imposibilă cul- americanizare, de literatura devenită entertainment, una turii, când literatura a fost atât de puternic contaminată egoistă şi superficială, de scăderea prestigiului scriitoru- de politic, încât din ea, vorba amară a lui Adrian Marino, lui şi a operei artistice, de neglijarea istoriei naţionale în rămăsese numai semnele. general, şi a istoriei şi criticii literare în speţă etc. Nu am Înzestrat cu singularitate a gândirii, cu viziune pano- cum să cunosc, dar poate anume aceste mutaţii nu toc- ramică, cu pronunţat spirit antidogmatic, cu fler al valo- mai faste din domeniu au fortificat şi mai mult convinge- rii, fiind mereu bântuit de nostalgia esteticului, Nicolae rea Domniei sale de a duce la bun sfârşit monumentala Manolescu a realizat, în linia dar nu şi în simetria lui G. Istorie critică a literaturii române, or, N. Manolescu con- Călinescu, că o istorie a literaturii, cu toate metamorfo- sideră pe bună dreptate că dacă vrei să te cunoşti pe tine zele teoretice şi structurale pe care le-a suferit conceptul însuţi şi să cunoşti genetica culturii neamului din care te în timp, trebuie construiră ca o istorie de valori, iar istoria tragi, istoria literaturii şi critica literară sunt, în acest sens, literară nu se redactează, de regulă, decât de un singur autor instrumente de excelenţă. cu capacitate, care are conştiinţa deplină că: “… în lipsa În final, aş vrea, dacă nu vă supăraţi sau dacă vă supăraţi, istoriei şi a criticii, literatura nu poate exista ca literatură“. să diluez puţin această atmosferă frumos academică. Alex Dar pe când G. Călinescu a avut, în mare parte, avan- Ştefănescu spunea în a sa Istorie că: „S-au înregistrat cazuri tajul să judece textele unor autori cu operă încheiată, iar de scriitori care s-au îmbolnăvit de nervi aşteptând zadar- guvernările din epocă nu s-au implicat ca să-i cenzureze nic, decenii la rând, să fie luaţi în consideraţie de Nicolae substanţa eforturilor hermeneutice, N. Manolescu a trebuit Manolescu“. Nu cred că ni se poate întâmpla o asemenea să radiografieze, să cântărească şi să ordoneze o literatură pacoste, dar, totuşi, ne-ar plăcea tare mult, dacă Nicolae care se năştea sub ochii Dumisale luminoşi, o literatură pe Manolescu s-ar osteni să mai descopere un secol de lite- care regimul comunist se străduia ostentativ s-o controleze ratură română, al şaselea, cel din Basarabia. cât mai bine. Sorin Alexandrescu remarca printr-o meta- Felicitări multe, domnule academician! foră grăitoare acest travaliu: „Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat“. * Cuvînt ţinut în data de 14 ianuarie 2017, la Universi- Nicolae Manolescu a reuşit să devină prin atitudini, tatea „Alecu Russo” din Bălţi, R. Moldova, cu ocazia acor- cursuri, cronici, studii, volume şi idei de referinţă o insti- dării Domnului academician Nicolae Manolescu titlul de tuţie care a expertizat şi a validat opere şi autori postbelici, Doctor Honoris Causa al acestei universităţi.
12 HYPERION Invitatul revistei Alex ȘTEFĂNESCU Nicolae Manolescu Nicolae Manolescu, considerat de toată lumea, inclusiv revoluţiei din de către adversari, criticul literar numărul unu din a doua 1989. Această jumătate a secolului XX, vorbeşte rar despre sine. Totuşi, carieră didac- cea mai bună biografie a sa este cea pe care şi-a schiţat-o tică liniară n-a el însuşi, în 1995 (probabil tocmai din dorinţa de a oferi fost fără peri- informaţii succinte şi neutre în locul unei eventuale „vieţi peţii. Înainte ca romanţate“): G. Ivaşcu, omul „M-am născut la 27 noiembrie 1939, în zodia Săgetăto- providenţial al rului,N la Rm. Vâlcea. Şcoala mi-am făcut-o la Sibiu, unde biografiei mele părinţii mei au fost titularizaţi după examenul de capaci- profesionale, să tate, tata predând filosofia, mama franceza (fusese studenta mă aducă la catedră, am fost repartizat la Şcoala Medie lui Densusianu, Dragomirescu, Vianu şi alţii). Între 1952 nr. 2 din Feteşti şi apoi la Institutul Pedagogic din Tg. şi 1954 [perioadă în care părinţii lui Nicolae Manolescu Mureş, unde am refuzat să mă duc. Am fost şomer un an au stat închişi, din motive politice, iar el însuşi a fost adop- (1962-1963). Devenisem însă colaboratorul lui G. Ivaşcu tat de bunicul său din partea mamei, pentru a-şi schimba la Contemporanul şi nu-mi păsa. Cu începere din 1962, am numele din Apolzan în Manolescu şi a putea intra la liceu, ţinut cronica literară a revistei, până în 1972, când l-am unde n-ar fi fost primit fiul unor „duşmani ai regimului“, urmat pe G. Ivaşcu la România literară, şi am devenit cro- n.n.] ne-am aflat, eu şi fratele meu, la Rm. Vâlcea, în între- nicarul revistei, neîntrerupt, până în 1992. Treizeci şi unu ţinerea bunicilor materni. Liceul (Şcoala Medie, pe atunci) de ani de cronică, aşadar. Din 1990 sunt directorul Româ- l-am încheiat în 1956 la Sibiu. Mulţi dintre colegii de liceu niei literare şi editorialistul ei. de la Sibiu sunt astăzi personalităţi cunoscute ale lumii uni- Am publicat, pe lângă câteva sute de cronici, nestrânse versitare, medicale şi ştiinţifice, mai ales din Cluj, dar şi în volume, aproape douăzeci de cărţi de critică, eseu şi din alte părţi. Printre profesorii celebri pe care i-am avut istorie literară, şapte volume de Teme (din 1971 în 1988; pot numi pe Nanu şi Zecheru, la istorie, pe Ion Cornea şi şi o selecţie a lor în Cărţile au suflet, 1995), Lecturi infi- Adriana Jipa, la română, pe Moşneag, la fizică (la Sibiu), dele (1966), Metamorfozele poeziei (1968), Contradicţia pe Nicu Angelescu şi Gibescu (la română), pe Renner la lui Maiorescu (1970, ed. a II-a, 1973), Odobescu (1976), germană (la Rm. Vâlcea). Învăţător în primele clase mi-a Sadoveanu sau utopia cărţii (1976, ed. a II-a, 1993), Arca fost Nicolae Olaru, devenit ulterior profesor de matematică. lui Noe (trei volume, 1980, 1981, 1983 – ed. a II-a, 1991), Facultatea de Filologie am făcut-o la Bucureşti, între 1956 Istoria critică a literaturii române, (vol. I, 1990). În 1992 şi 1962, un an mai mult decât trebuia, fiindcă între 1958 şi am strâns în Dreptul la normalitate comentariile politice 1959 am fost exmatriculat din cauza „dosarului“ (a faptu- publicate după revoluţie la rubrica Ochiul magici a Româ- lui că părinţii mei fuse- niei literare. seră deţinuţi politici). Am fost membru În urma licenţei (exa- fondator al Alianţei men de stat, în limba- Civice şi apoi preşe- jul vremii), trecută cu dinte al Partidului Ali- bine la o comisie pre- anţei Civice, primul şi, zidată de Iorgu Iordan sper, ultimul partid din (l-am avut şi profesor, care fac parte. După ca şi pe Al. Rosetti, G. 1989 am fost membru Călinescu – onorific! în numeroase comi- –, Tudor Vianu, Edgar tete şi comiţii, al căror Papu, G. C. Nicolescu, nume îl las pe seama Al. Byck, Matilda Cara- eventualilor biografi.“ giu, Al. Niculescu şi După anul în care alţii), am devenit pre- au fost scrise aceste parator la catedra de rânduri, PAC a fuzio- literatură română, apoi nat cu PNL, iar Nicolae asistent şi, timp de 22 Manolescu a devenit de ani, lector. Titlul N. Manolescu, A. Ștefănescu, G. Chifu, 2010, preşedinte al Consi- de profesor îl datorez lângă balaurul criticii literare din gradina lui Alex liului Naţional al PNL,
Invitatul revistei HYPERION 13 funcţie din care în scurtă vreme a demisionat. A publicat având un fiu, Andrei), a primit numeroase premii pen- noi cărţi, a fost realizatorul unei emisiuni de mare succes tru activitatea lui literară, şi-a construit o casă de vacanţă la Pro TV, Profesiunea mea, cultura, a divorţat şi s-a recă- la Câmpulung. În 2005 a fost ales preşedinte al Uniunii sătorit, i s-a născut o fetiţă, Anamaria (din prima căsătorie Scriitorilor.
A fi sau a nu fi pe lista lui Nicolae Manolescu Încep să se retipărească sub formă de cărţi – astfel încât vor ordin psihologic, cum ar fi teama de a rămâne prizonierul putea fi consultate, în sfârşit, de toţi cei interesaţi, inclusiv unei vârste, teamă manifestată prin „trădarea“ bătrânilor de tinerii care nu au în casă colecţiile revistelor Contempo- şi trecerea de partea tinerilor? ranul şi România literară – cronicile literare scrise de Nico- Nimeni nu va şti vreodată, exact, cum a atins criticul lae Manolescu pe parcursul a peste trei decenii (1962-1993). o asemenea performanţă de longevitate ca lider de opinie. La Editura Aula din Braşov, în colecţia „Canon“, coordo- Un răspuns mai realist ar fi acela că el, fără să fi făcut vreun nată de Alexandru Cistelecan, a apărut, în trei volume (1– calcul, a căutat pur şi simplu, cu consecvenţă, valoarea este- Poezia, 2 – Proza. Teatrul, 3 – Critica. Eseul), o amplă selec- tică şi că a recunoscut-o fără prejudecăţi oriunde a găsit-o. ţie,I intitulată Literatura română postbelică (şi subintitulată, Există însă ceva şi mai greu de explicat şi anume auto- aluziv, Lista lui Manolescu). Iar Editura Vinea din Bucu- ritatea aproape tiranică pe care Nicolae Manolescu a ajuns reşti va pune în circulaţie în curând integrala cronicilor s-o aibă încă de foarte tânăr şi pe care şi-a păstrat-o intactă literare ale lui Nicolae Manolescu, cu adnotări de ultimă până în ziua de azi. Aşa cum fiecare scriitor de acum o oră făcute de autor. jumătate de secol visa să fie menţionat în articolele lui G. Este vorba de o operă critică vastă, care niciodată n-a Călinescu (dacă nu cumva avusese norocul nesperat să figu- fost examinată în totalitatea ei, deşi a suscitat permanent reze în Istoria literaturii române de la origini până în pre- curiozitatea. Ea are o valoare în sine, dar şi una istorică, în zent), fiecare scriitor din deceniile şapte, opt şi nouă visa măsura în care a contribuit la educarea estetică a mii de să fie recenzat de Nicolae Manolescu. O cronică din Con- oameni şi a reprezentat o eficientă formă de opoziţie faţă temporanul sau, mai târziu, din România literară îi putea de prostul-gust instituţionalizat din timpul comunismului. schimba viaţa, aducându-l în centrul atenţiei, consacrându-l. Cine încearcă să o definească expeditiv descoperă diferite Chiar şi o persiflare subţire era preferată tăcerii. S-au înre- paradoxuri, care îi temperează elanul. gistrat cazuri de scriitori care s-au îmbolnăvit de nervi Nicolae Manolescu este singurul critic literar (de la noi, aşteptând zadarnic, decenii la rând, să fie luaţi în conside- cel puţin) care a participat, succesiv, şi la impunerea moder- rare de Nicolae Manolescu. Cronica sa literară era mitizată, nismului (mai exact, a unui neomodernism prin care în anii devenise un fel de arcă a lui Noe care putea salva autori de comunismului se realiza o continuitate subversivă cu lite- la înecul în amnezia colectivă. ratura interbelică), şi la acreditarea postmodernismului. În (Subtitlul Lista lui Manolescu, al culegerii de cronici, istoria literaturii române el va rămâne ca un promotor al poate fi înţeles ca o trimitere la lista lui Harold Bloom, din generaţiei '60 şi, deopotrivă, ca un mentor al generaţiei ‚80 Canonul occidental, întrucât a contribuit la impunerea unui (care a contestat estetica generaţiei '60!). În războiul din- canon în literatura română contemporană, dar şi ca o tri- tre două generaţii, a ieşit învingător şi alături de cea din- mitere la lista lui Schindler, care şi ea era salvatoare.) tâi, şi alături de cea de-a doua. În mod straniu, s-a bucurat Explicaţia acestei autorităţi fără termen de comparaţie de credit şi când a susţinut generaţia lui Nichita Stănescu, (cu excepţia, poate, a celei exercitate de Titu Maiorescu în şi când a pledat pentru generaţia lui Mircea Cărtărescu. a doua jumătate a secolului nouăsprezece) trebuie căutată Cum se explică această supravieţuire literară spectacu- atât în însuşirile scrisului lui Nicolae Manolescu – gust sigur, loasă? Nicolae Manolescu nu poate fi acuzat, pur şi sim- stil elegant, patetism al ideii încremenit în formulări apo- plu, de oportunism. De ce? Pentru că nu s-a „adaptat“ la dictice –, cât şi în starea de spirit a publicului din epocă, literatura tinerilor, ci în mare măsură a creat-o, contribu- exasperat de mistificările la care era supus de către insti- ind la aruncarea în desuetudine a ceea ce tot el tot el impu- tuţiile statului. Criticul a devenit influent nu ca un non- sese cândva. A construit şi a dărâmat şi iar a construit cas- conformist, ci ca o instanţă, mai legitimă decât aceea ofi- tele de nisip. cială. În comparaţie cu verdictele date de el, cele enunţate A fost la mijloc o plăcere secretă de a juca un rol de demi- de oficialitate păreau ele neoficiale, amatoristice şi cara- urg al literaturii? S-a manifestat încă de atunci o vocaţie de ghioase, în cele din urmă. politician, dispus să sacrifice orice pentru a-şi păstra pute- În plus, spre deosebire de autorităţile epocii, tendenţi- rea în lumea literară? Sau trebuie să căutăm o explicaţie de oase şi exclusiviste în stabilirea ierarhiilor literare, Nicolae
14 HYPERION Invitatul revistei Manolescu a avut mereu o atitudine democratică. El acceptă, „Ceea ce trebuie să corecteze Fănuş Neagu în naraţiunile în principiu, orice orientare, interesându-se doar de valoa- lui este un anumit soi de exces (pe care vocabularul nobil al rea literară a textelor luate în discuţie. În cronicile lui sunt criticii l-a numit baroc), vizibil la toate nivelele, în planuri trataţi cu aceeaşi atenţie (şi cu aceeaşi exigenţă) Leonid mari sau în amănunte. Lirice, pitoreşti, pline de atmosferă Dimov şi Ion Gheorghe, Emil Brumaru şi Adrian Păunescu, şi inventive lexical, aceste povestiri reuşesc prea adeseori Ştefan Aug. Doinaş şi Mihai Beniuc, Marin Preda şi Eugen să-şi transforme calităţile în defecte, abuzând de ele. Alu- Barbu, Radu Petrescu şi Fănuş Neagu, Nicolae Breban şi necă în senzaţionalul ieftin şi în kitschul lingvistic, îşi uită Dumitru Radu Popescu, Alexandru Paleologu şi Valeriu pe drum ideea, se lălăie, informe şi găunoase.“ Cristea. Prin această eterogenitate se manifestă un senti- Sunt folosite şi imagini dintre cele mai sugestive, pen- ment de responsabilitate faţă de cultura română. Iar senti- tru fixarea impresiei: mentul de responsabilitate impune respect. „[În Principele de Eugen Barbu] strălucirea unor pasaje lua ochii, în timp ce în Săptămâna nebunilor apele fante- ziei poetice s-au mai liniştit, romanul semănând cu supra- Critica literară ca literatură faţa unui lac plin de broderia fastuoasă a mătasei broaştei, În afară de valoarea lor de întrebuinţare, cronicile au şi o şi aproape imobilă, fără tensiuni interioare.“ valoare în sine. Ele sunt nu numai operă de educaţie este- Însă adevăratul spectacol este oferit de modul operativ tică, act de curaj politic, expertiză etc., ci şi literatură. Le (americănesc) în care sunt folosite cuvintele limbii române, citim cu plăcere, chiar şi dacă facem abstracţie de – sau nu o limbă poetică, pe care criticul o depoetizează din mers, cunoaştem – funcţia pe care au îndeplinit-o în momentul pentru a-şi duce repede la bun sfârşit întreprinderea critică. apariţiei lor în presă. Demn de remarcat este faptul că, în spaţiul cronicii Ne atrage, printre altele, faptul că fiecare începe altfel, că literare, Nicolae Manolescu reuşeşte să se exprime inte- autorul procedează ca un artist „atacându-ne“ mereu din gral, nesimţindu-se stânjenit de stricta delimitare a spa- câte o direcţie neaşteptată. Dacă ar deveni previzibil, ca ieşi- ţiului (tipografic). Fiinţă acvatică mereu vioaie în cubul rea fixă a cucului dintr-un ceas cu cuc, n-ar mai reuşi să ne de apă al unui acvariu, el are aerul că înoată într-un ocean. câştige încrederea. Ar intra într-un regim al comicului (la În afară de faptul că analizează şi evaluează cărţi, duce mécanique plaqué sur du vivant…) involuntar. Dar croni- campanii de lungă de lungă durată împotriva propagan- carul nu se repetă. Găseşte de fiecare dată alt mod de a ne dei naţionalist-comuniste, polemizează cu adversarii săi atrage atenţia, cu o inventivitate de seducător. de idei, face confesiuni, îşi pune în scenă trăirile. Este nu Cronica consacrată volumului Paznic de far al lui Geo numai o instanţă, ci un personaj. Dar un personaj abs- Bozga începe cu un citat din Geo Bogza despre G. Călinescu. tract, fără viscere. Cea referitoare la Portretul din Fayum de Maria Banuş are În finalul fiecărei cronici există un verdict. Prezenţa lui drept punct de plecare analiza unui poem, Caietul nou. la sfârşitul comentariului constituie singurul element pre- Cronica la antologia de autor Foamea de autor publicată vizibil al acestor texte critice de o mare mobilitate intelec- de Ştefan Aug. Doinaş debutează cu o mărturisire a lui tuală. Este vorba însă de o previzibilitate care nu plictiseşte. Nicolae Manolescu („Au trecut douăzeci şi trei de ani de Dimpotrivă, ea creează un suspense, ca aşteptarea sentin- când am scris prima oară despre Ştefan Aug. Doinaş.“). Şi ţei pe care urmează să o pronunţe judecătorul la sfârşitul aşa mai departe. unui proces. Ce soartă va avea oare „inculpatul“? Va fi tre- În continuare, analiza se desfăşoară foarte liber, după cut pe salvatoarea listă a lui Nicolae Manolescu? Sau va fi logica gândirii asociative (deşi din cuprinsul cronicii nu lip- condamnat la uitare? sesc niciodată informaţiile strict necesare unui cititor care încă nu a văzut cartea). Foarte liber, dar într-un mod expe- Teme şi teze ditiv, fără acele digresiuni voluptuoase din care alţi critici, În 1970, Nicolae Manolescu a început să publice în Luceafă- nu Nicolae Manolescu, şi-au făcut – sau au încercat să-şi rul, la invitaţia lui Ştefan Bănulescu, redactorul-şef de atunci facă – un mijloc de seducţie. Cronicarul foloseşte eficient al revistei – o rubrică intitulată simplu şi totuşi enigmatic cuvintele limbii române, care, chemate de el, se prezintă Teme. (Ulterior avea să avanseze următoarea presupunere imediat la datorie şi îl servesc. El nu trebuie să recurgă la în legătură cu opţiunea pentru acest titlu: „Nu ştiu de ce fraze complicate pentru a exprima ceea ce are de exprimat. l-am ales. Probabil, fiindcă mi-a plăcut totdeauna să învăţ La puţini critici, poate doar la Titu Maiorescu, mai întâl- şi, încă din şcoală, să-mi fac în mod conştiincios temele nim o asemenea proprietate a termenilor: pentru acasă.“) Peste numai un an, însă, Nicolae Ceauşescu „Monocordă, poezia lui [Cezar Ivănescu] îşi trage savoa- îşi lansa şi el faimoasele Teze (din iulie), care aveau să facă, rea din jocul registrelor limbii, din muzicalitatea lăuntrică, treptat, irespirabilă atmosfera culturală din România. la fel cum obsesiile (carnea, sângele, negura, otrava), puţine Între temele lui Nicolae Manolescu şi tezele lui Nicolae la număr, transmit o trăire intensă, nemodificată de conjunc- Ceauşescu (dacă le considerăm în spiritul lor) s-a dus o turi. Prelucrările şi clişeele (culte sau folclorice) se resorb bătălie surdă, timp de aproape două decenii. în aceste litanii egotiste, lăsând să se ghicească dedesubt Sub conducerea succesivă a lui Virgil Teodorescu, Nico- linia fermă a personalităţii lirice.“; lae Dragoş şi Nicolae Dan Fruntelată, Luceafărul devine
Invitatul revistei HYPERION 15 oficiosul literar al epocii, slujind comunismul naţionalist veacurilor întunecate s-au servit deseori. Putem spune, de (prin promovarea „protocronismului“), iar rubrica lui Nico- aceea, că frica este şi o senzaţie politică.“; „De la un înfo- lae Manolescu, în mod vizibil individualistă şi insubordo- metat poţi obţine o ticăloşie; de la unul în care a intrat frica, nată ideologiei oficiale trebuie să peregrineze prin alte publi- poţi obţine mult mai mult, într-o gamă practic nesfârşită caţii (Teatrul, Convorbiri literare, România liberă, Steaua, de laşităţi şi de concesii.“ Cronica şi Ateneu), uneori deghizată (în Carnet neteatral, Frapant era (în special atunci când rubrica apărea, cu Cronică subiectivă, Cartea străină, Aperto libro). complicitatea lui Octavian Paler, în România liberă, organ Periodic, scurtele eseuri (eseuri, dar şi transcrieri ale al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste) „cosmo- unor reverii, jocuri ale imaginaţiei, impresii de lectură, politismul“ textelor lui Nicolae Manolescu. „Tezele“ din confesiuni, fragmente filosofice, evocări etc.) sunt reunite iulie 1971 reuşiseră să impună un cult stupid al valorilor în volume, tipărite de Editura Cartea Românească: Teme, autohtone (transformând de fapt aceste valori în „embleme“ 1971, Teme 2, 1975, Teme 3, 1978, Teme 4, 1983, Julien şi deposedându-le de forţa lor iradiantă originară), dar Green şi strămătuşa mea (Teme 5), 1984, O uşă abia între- „temele“ se refereau, în continuare, la Thomas Mann şi deschisă (Teme 6), 1986, Desenul din covor (Teme 7), 1988. Gaugain, la Julien Green şi Arthur Schnitzler, la Proust şi Recitind, la câteva decenii după scrierea lor, „temele“ Joyce. Comentată de pe o poziţie independentă şi emanci- lui Nicolae Manolescu, remarcăm că ele evocă o epocă şi pată, chiar şi proza rusească avea o alură de teritoriu spi- că, totodată, numai aparent paradoxal, sunt atemporale, ritual interzis,…occidental. Şi, ca o culme a inaderenţei la ca unele teme… muzicale, care nu se demodează odată retorica naţionalist-comunistă, până şi operele unor scrii- cu trecerea anilor. tori români (de la I. L. Caragiale la Al. Ivasiuc) aveau parte Epoca evocată este aceea a generaţiei ’60, care a profitat de un tratament care le convertea într-un fel de produse frenetic de relativa libertate din deceniul şapte. Nerăbdarea de import suspecte. Nimic „de-al nostru“ în „temele“ lui de a recupera întârzierile acumulate în deceniul anterior, Nicolae Manolescu, deşi, într-un sens mai profund, prin ca şi teama difuză că visul de libertate va lua foarte repede înscrierea criticului în tradiţia Titu Maiorescu, E. Lovinescu, sfârşit au creat un climat spiritual aparte, irepetabil, în acest G. Călinescu şi prin calitate (întrucât avem dreptul să păs- segment de timp. Nicolae Manolescu a fost un protagonist trăm ca românesc numai ceea ce este valoros şi să ignorăm al momentului, nu un frenetic, ci un producător – calm – falsa literatură a unei epoci) totul este cu adevărat al nostru. de frenezie. În stilul său inimitabil, de tehnician care con- „Temele“ au, bineînţeles, în afară de această valoare de fecţionează detaşat şi cu gesturi precise o bombă, a con- raportare, şi o valoare în sine, constând într-o amplă des- tribuit decisiv la aruncarea în aer a realismului socialist şi făşurare de inteligenţă critică şi talent literar. Cine le reci- la dezideologizarea literaturii. El era preocupat, pe atunci, teşte, trăieşte un moment de pură delectare intelectuală. nu numai de impunerea unor scriitori nonconformişti, ci Atrage, în primul rând, modul cum „demonstraţiile“ se des- şi de educarea cititorilor (cronicile sale literare reprezintă fac, leneş şi imprevizibil, una din alta – tehnică de seducţie şi o operă de educaţie estetică). asemănătoare cu aceea din 1001 de nopţi. Cucereşte, de ase- În această politică literară (care era şi politică menea, bunul gust, care trece şi cea mai grea probă: folosi- propriu-zisă) se înscrie şi publicarea „temelor“. Unii ar rea de către autor a verbelor la persoana întâi singular. Nu putea spune că a fost vorba doar de un capriciu, însă un mulţi autori reuşesc, ca Nicolae Manolescu, să vorbească capriciu care durează aproape douăzeci de ani şi duce la despre ei înşişi cu atâta discreţie şi eleganţă şi, mai ales, alcătuirea a şapte cărţi devine cel puţin suspect. într-un mod atât de productiv din punct de vedere literar. De fapt, însăşi manifestarea capricioasă a unui critic Aceste texte aduc aminte de celebrele Curiosités literar, cu un stil dezinvolt, reprezintă o polemică impli- esthétiques ale lui Baudelaire (există şi o semnificativă inter- cită cu articolele scrise dintr-un „înalt simţ al datoriei“ de ferenţă de motive: Baudelaire evocă o cameră plină de către criticii oficiali. Şi atitudinea faţă de cititor este nouă jucării, vizitată de el în copilărie şi păstrată în minte ca un în epocă: Nicolae Manolescu propune o lectură faculta- spaţiu fabulos, iar Nicolae Manolescu vorbeşte şi el de o tivă în locul celei obligatorii. El spune, în subtext: Îmi aleg cameră de neuitat – a surorii bunicii sale – în care se refu- orice subiect, scriu numai când am chef şi nu este exclus ca gia ca să citească Jules Verne). Se poate face, de asemenea, la un moment dat să-mi întrerup scrisul. Iar dumneavoas- o comparaţie cu sutele de tablete risipite de G. Călinescu tră, stimaţi cititori, puteţi, la fel, să mă urmăriţi cu atenţie prin reviste („teme“ ale unui mizantrop, apoi „teme“ ale sau să abandonaţi oricând lectura. unui optimist…), luându-se în considerare antidogmatis- Ca să nu mai vorbim de caracterul „subversiv“ al ideilor mul structural al ambilor critici (şi, eventual, călinescianis- propriu-zise puse în ciculaţie. În 1984 Nicolae Manolescu mul din tinereţe al lui Nicolae Manolescu). Există o totuşi o publică, de pildă, un eseu intitulat (cu candoare) Despre deosebire stilistică greu de ignorat: G. Călinescu bruschează frică, în care, tot jucându-se cu definiţiile, ajunge ca din obişnuinţele lingvistice ale cititorului, recurgând mereu întâmplare la enunţuri de genul: la cele mai surprinzătoare combinaţii de cuvinte; Nicolae „Omul a intuit dintotdeauna complexitatea fricii umane Manolescu foloseşte propoziţii simple şi aşteptate (uneori şi aş zice că a ştiut s-o folosească. Din păcate, nu atât pen- citate cunoscute de toată lumea, în manieră postmodernă), tru a se vindeca de această boală, cât pentru a o transmite făcându-l pe cititor să nu-şi dea seama când anume începe altora.“; „Frica este o pârghie conştientă de care despoţii să gândească altfel decât gândise până în momentul lecturii.
16 HYPERION Invitatul revistei Nicolae Manolescu avea deja o îndelungă experienţă a nesu- Demitizarea punerii şi chiar o tehnică a păstrării libertăţii de gândire în condiţii nefavorabile. literaturii române Încă de la primele pagini ale lucrării sale, el contestă În Istoria critică a literaturii române (din care a apărut explicit, cu dezinvoltură, ca şi cum nu ar şti că se află pe un până în prezent doar primul volum, în 1990, urmat de o teren minat, valabilitatea tezelor privind vechimea legen- ediţie revăzută a acestuia, în 1997) se remarcă firescul cu dară a primelor manifestări scriitoriceşti de la noi: care funcţionează spiritul critic în judecarea unei reali- „Este tot mai evidentă de la un timp tendinţa de a împinge tăţi literare sacralizate („lume ce gândea în basme şi vor- cât mai departe în trecut începuturile poeziei noastre culte. bea în poezii“). Nicolae Manolescu reciteşte de pe pozi- O antologie de poezie veche se deschide, de exemplu, cu Pri- ţia unui critic de la sfârşitul secolului douăzeci literatura pealele lui Filotei. Pot fi considerate însă aceste texte, com- română din secolele XVI-XIX, asumându-şi această pozi- puse pe la 1400 în mediobulgară, şi care erau menite a fi ţie. Nu o face fantezist şi sporadic, ca G. Călinescu, care un fel de refren la cântarea în biserică a psalmilor bizantini descoperea câte o sintagmă argheziană în Psaltirea în ver- ai lui Vlemnidis, drept cea dintâi poezie românească? O suri a lui Dosoftei sau câte o tiradă à la Rică Venturiano în sută de ani mai târziu, cărturarul ardelean Nicolaus Olahus poemele amoroase ale lui Costache Conachi, ci sistematic, scria versuri în latină, vădit tributare lui Horatiu şi Martial. reprezentându-şi literatura română ca pe un ansamblu care Într-o poezie dedicată unui contemporan al său, autorul se reorganizează după fiecare nouă achiziţie. Este vorba de însuşi evocă «muza latină», pe care acesta ar fi izbutit şi el o concepţie, pe care autorul şi-o prezintă, de altfel cu cla- «s-o facă din nou să răsune suav» şi-i recomandă să imite ritate în Introducere: pe Vergilius, trecând, ca şi el, de la «bucolicul ritm» la acela „Operele literare nu doar se urmează unele pe altele, potrivit cu zugrăvirea unor «epice lupte». Oare versurile într-un şir fără sfârşit, dar întreţin unele cu altele un dialog latineşti ale lui Olahus au contribuit în vreun fel la naşte- specific de la text la text. Dacă literatura ca atare nu e un rea poeziei româneşti?“ ansamblu haotic, ci unul relativ ordonat, faptul se explică O acţiune demistificatoare poate fi identificată şi în tocmai prin existenţa acestor întrebări şi răspunsuri, a comentariile asupra scrierilor lui Ion Neculce. Ion Neculce, acestor provocări şi replici pe care textele şi le adresează.“ portretistul „oficial“ al lui Ştefan cel Mare şi cronicarul pre- Faptul că istoricul literar este înainte de toate o conşti- ferat al lui Mihail Sadoveanu (alt autor sacralizat), nu se inţă critică se evidenţiază şi prin luarea permanentă în con- bucură de imunitate în cartea lui Nicolae Manolescu. I se siderare a celorlalte opinii critice în legătură cu fiecare text. recunoaşte talentul de povestitor şi meritul de a fi redes- Nicolae Manolescu citeşte ce s-a scris, dar şi ce s-a scris coperit oralitatea, dar i se denunţă lipsa de orizont intelec- despre ce s-a scris. De multe ori înregistrează reacţiile cri- tual, ca şi o anumită meschinărie structurală: tice ale unor predecesori doar pentru a se delimita de ele, „Văietăturile cronicarului în faţa mizeriei umane n-au însă are mereu în vedere şi părerile altora. În felul acesta, nici o grandoare, din pricina amănuntelor extrem de crude literatura examinată ni se înfăţişează ca un joc de oglin- şi dezagreabile pe care ni le furnizează. […] Neculce face diri reciproce sau ca o imagine holografică, satisfăcându-se figură de om simplu, uluit de grozăviile celor mari. N-are astfel dezideratul – formulat de Jauss – al integrării istoriei nici o înţelegere pentru greşeli ori slăbiciuni, nu e «filosof» receptării în istoria literaturii. deloc, dar mai curând un bătrân pus pe beşteleală.“ Însă rezultatul cel mai spectaculos al funcţionării spi- În mod similar este tratat Anton Pann. Mitizarea lui a ritului critic fără întrerupere îl constituie demitizarea lite- început încă din secolul trecut, cu concursul involuntar raturii române din secolele XVI-XIX. Nu este vorba de al lui Eminescu („S-a dus Pan, fiul Pepelei, cel isteţ ca un mituri valorificate sau propuse de scriitorii de atunci, ci proverb“.) Mai aproape de noi, l-a glorificat Nichita Stă- de miturile care au acoperit treptat, odată cu trecerea tim- nescu, considerându-l un simbol al inteligenţei populare pului, capitole întregi din istoria literaturii române, ca o (era – după părerea lui Nichita Stănescu – „dat în paşte“ de ceaţă luminoasă şi tocmai de aceea opacă. deştept). Autorităţile culturale comuniste au luat în serios În special în timpul lui Ceauşescu, trecutul nostru (inclu- aceste exaltări de poeţi şi, după ce i-au sanctificat pe Emi- siv trecutul nostru literar) a avut parte de celebrări pro- nescu şi Nichita Stănescu, l-au sanctificat şi pe Anton Pann, pagandistice şi de reconsiderări tendenţioase, concepute în care vedeau şi un promotor, avant la lettre, al Festiva- de minţile primitive ale ideologilor naţionalist-comunişti. lului Naţional „Cântarea României“. Nicolae Manolescu, Supraestimările delirante şi interjecţiile extatice au înlocuit insensibil la acest cult al unui diletant simpatic din prima evaluările realiste şi interpretările nuanţate, obligând con- jumătate a secolului nouăsprezece, îi analizează fără com- ştiinţa publică să trateze tot ce s-a întâmplat în alte secole plexe „opera“. Şi o face cu nonşalanţa cu care ar scrie o cro- în registrul stilistic al eroismului şi măreţiei, să creadă nică literară despre cartea unui poet minor şi pitoresc din într-o legendă. vremea noastră: Istoria critică a literaturii române nu este în nici un „Pann crede că ştie ce doreşte orăşeanul (îndeosebi bucu- fel marcată de această presiune ideologică, deşi autorul a reşteanul) din deceniile 4 şi 5 ale secolului trecut: tot ce scrie scris-o în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, când auto- el, în măsura în care putem fi siguri de paternitatea tete- ritarismul oficialităţii ajunsese intratabil. Pe vremea aceea, lor, denotă cel mai neîndoielnic gust mic-burghez pentru
Invitatul revistei HYPERION 17 divertismentul unit cu moralizarea şi cu satira, tipologia ca atare, opera ca maşinărie textuală, invenţia ca fabricare însăşi fiind stereotipă (femeia rea, beţivul, nărodul calicul a unor proceduri.“ etc.) atât în snoave, cât şi în poezii. Ceea ce-i lipseşte lui Îl recunoaştem în acest joc de săbii al ideilor pe Nico- Pann este lirismul. Om cu simţ practic, cu umor, bun stă- lae Manolescu din zilele (de fapt, deceniile) sale de glorie, pânitor al resurselor limbii (după Ivireanul, este al doilea când îi seducea cu uşurinţă pe iubitorii de literatură din străin care ne învaţă la perfecţie limba), în special al idio- România şi îi transforma pe numeroşi alţi contemporani mului întrebuinţat în Muntenia, la Bucureşti şi la mahala în iubitori de literatură. (care n-avea pe atunci sensul peiorativ de astăzi), nu era şi un poet liric. Cântecele de lume pe care i le putem atribui CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ. Literatura română de azi, sunt absolut mediocre.“ 1944-1964 (poezia, proza, dramaturgia), Buc., Tin., 1965 (în colab. cu Dumitru Micu) • Lecturi infidele,Buc., EPL, 1966 • Metamorfozele poeziei, Buc., EPL, 1968 (ed. a II-a, Reşiţa, Ed. Timpul, 1996, ed. a Jocul de săbii al ideilor III-a, Iaşi, Ed. Polirom, 1999) • Contradicţia lui Maiorescu, Buc., CR, Este de la sine înţeles că evaluarea critică a literaturii române 1970 (ed. a II-a, Buc., Em., 1973, ed. a III-a, Buc., Ed. Humanitas, din secolele trecute nu reprezintă un act distructiv (aşa cum 2000) • Teme, Buc., CR, 1971, Teme 2 • Buc., CR, 1975 • Introdu- ar fi fost considerată din punct de vedere oficial înainte cere în opera lui Al. Odobescu, Buc., Ed. Minerva, col. „Introducere de 1989). Tratamentul aplicat de Nicolae Manolescu acti- în…“, 1976 • Sadoveanu sau utopia cărţii, Buc., Em., 1976 (ed. a vează textele mortificate, le repune în discuţie şi circulaţie. II-a, Buc., Min., col. „BPT“, 1994) • Teme 3, Buc., CR, 1978 • Arca În plus, acest tratament scoate din uitare un întreg lui Noe, eseu despre romanul românesc, Buc., Min., col. „Momente dosar de comentarii critice aparţinând altor exegeţi, cu şi sinteze“, vol. 1, 1980, vol. 2, 1981, vol. 3, 1983 (ed. a II-a, Buc., care Nicolae Manolescu nu este neapărat de acord, dar pe Ed. Litera, 1991, ed. a III-a, Buc., Ed. Gramar, 1998) • Teme 4, Buc., care îi ia atent în considerare. El pledează implicit pentru CR, 1983 • Julien Green şi strămătuşa mea (Teme 5), Buc., CR, 1984 o atitudine civilizată în cultură (în condiţiile în care există (cupr. şi un Fragmentarium, 1983-1985) • O uşă abia întredeschisă (Teme 6), Buc., Cr, 1986 • Despre poezie, Buc., CR., 1987 • Dese- – chiar dacă pare paradoxal – şi categoria creatorului de nul din covor (Teme 7), Buc., CR, 1988 • Istoria critică a literaturii cultură necivilizat, care refuză dialogul, care face abstrac- române, vol. I, Buc., Min., 1990 (se referă la sec. XVI-XVIII şi la ţie de istoricul unei probleme, care practică un voluntarism prima jum. a sec. XIX; ed. a II-a, rev., Buc., FCR, 1997) • Cărţile barbar mizând pe presupusa sa genialitate etc.). Aşa proce- au suflet, Iaşi, Ed. Moldova, 1995 (selecţie din volumele de Teme)• dează, de pildă, în capitolul rezervat Ţiganiadei, „poema- Totul despre Nicolae Manolescu, ed. îngr. de Mircea Mihăieş, Tim., tionul eroi-cómico-satiric“ al lui Ion Budai-Deleanu. Îna- Ed. Amarcord, 1996 (ant.) • Poeţi romantici, Buc., FCR, 1999 (ed. inte de a interpreta Ţiganiada din punctul lui de vedere, a II-a, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2003) • Teme, Buc., Ed. Universa- Nicolae Manolescu trece în revistă opiniile exprimate de-a lia, 2000 • Literatura română postbelică. Lista lui lui Manolescu, 3 lungul timpului de G. Bogdan-Duică, Nicolae Iorga, G. vol. (Poezia, Proza şi teatrul, Critica şi eseul), Braşov, Ed. Aula, col. Călinescu, D. Popovici, Ioana Em. Petrescu, Paul Cornea, „Canon“, 2001 (selecţie din cronicile literare) • Lectura pe înţelesul Eugen Negrici, Ion Istrate ş.a., consemnând valabilitatea tuturor, Braşov, Ed. Aula, 2003 (selecţie din eseuri). unora dintre ele şi explicând de ce altele nu mai sunt revela- ANTOLOGII. Nuvela română contemporană, Buc., EPL, 1964 • toare azi. În felul acesta, un imens stoc de produse ale inte- Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, Buc., EPL, col. „BPT“, 1968 (2 vol.; ed. a II-a, într-un singur vol., cu o prefaţă ligenţei critice româneşti este adus din nou pe piaţa ideilor a lui Nicolae Manolescu pentru această ed., Buc., Ed. Allfa, 1996) literare. Totodată, versiunea lui Nicolae Manolescu se con- • Tudor Arghezi, Poezii, ant. şi postf. de Nicolae Manolescu, bibl. stituie ca o sinteză a ipotezelor de până la el, ceea ce nu-i de Ion Nistor, Buc., Min., col. „Arcade“, 1971. diminuează cu nimic originalitatea. Dimpotrivă. Iată teo- PUBLICISTICĂ, MEMORII. Dreptul la normalitate. Discursul ria lui Nicolae Manolescu despre Ţiganiada, teorie com- politic şi realitatea, Buc., Ed. Litera, 1991 (articole publicate iniţial plexă, în care întrevedem şi sugestii oferite de studiile refe- în România literară între apr. 1990 – sept. 1991) • Arhivele Paradi- ritoare la postmodernism: sului, un dialog cu Mircea Mihăieş, Timişoara, Ed. Brumar, 1999 „Ţiganiada este mai degrabă o epopee a literaturii decât • Cititul şi scrisul, Iaşi, Polirom, 2002. una a ţiganilor şi o comedie a literaturităţii decât una a lim- * bajului. Ea ne oferă, de altfel, repertoriul quasi-complet al Texte aparţinând lui Nicolae Manolescu mai pot fi consultate intertextualităţii: pastişă, şarjă, parodie, citat, aluzie, comen- în vol.: Istoria literaturii române, studii, coordonator ştiinţific Zoe tariu, prefaţă, glosă şi aşa mai departe. Este probabil una Dumitrescu-Buşulenga, Buc., Acad., 1979 (capitolele Maiorescu şi dintre cele mai perfecte ilustrări ale «literaturii de gradul Junimea – începutul „spiritului critic“ în cultura românească, Poe- zia între cele două războaie mondiale – vârsta modernă a lirismului, al doilea» (Genette, 1982) de la Don Quijote încoace, com- Romanul românesc modern – „creaţie şi analiză“, Critica şi istoria parabilă cu performanţele moderne ale unor Joyce, Borges literară interbelică). şi Nabokov, scriitori lângă care Budai stă la fel de bine ca Cronicile literare ale lui Nicolae Manolescu se găsesc în colec- şi lângă Ariosto, Tasso, Voltaire sau Pope. Are în comun ţiile revistelor Contemporanul (1962-1972) şi România literară cu ei, pe lângă simţul artificiului, al artei ca joc, o anume (1972-1993). intuiţie a gratuităţii şi a absurdităţii înseşi îndeletnicirii O cuprinzătoare selecţie din „teme“ (mai mult de jumătate din poeticeşti. Dacă imită sau parodiază ceva, Budai n-are în ele) a apărut în vol: Teme (în selecţia autorului), Buc., Ed. Univer- vedere doar unele din formele epopeii vechi, ci literatura salia, 2000.
18 HYPERION Invitatul revistei erban Chelaru Portret de Ş
Mircea A. DIACONU Lista şi mai ales Decalogul lui Nicolae Manolescu Republicat acum (după ce a apărut în nr. 12/2001 din ci (şi) de condiţia activă şi, hai să spunem, pedagogică a „Vatra“), textul de mai jos despre Nicolae Manolescu este criticii de întîmpinare, care-l va fi făcut creadă că foileto- unul îndrăgostit. De altfel, scriam atunci cu o pasiune pe nul critic ţine înainte de orice de asumarea prezentului şi care azi mi-o regăsesc cu greu. În locul pasiunii, cumva de angajarea în construirea lui. La ce bun, în fond, o cule- gratuite, a apărut un fel de militantism care mă plasează gere de cronici, care-şi vor fi trăit sau nu scurta lor existenţă în alte contexte, poate mai largi. Nu mai sunt acelaşi. Evi- de-o săptămînă?! Întrebare pur retorică, deoarece, o ştim cu dent, nici Nicolae Manolescu nu mai e. Şi totuşi, din textul toţii – şi Nicolae Manolescu în primul rînd: multe din stu- scris în 2001 n-aş schimba nimic. Cu atât mai mult cu cât, diile academice, savante, rigide şi făcute pentru eternitate înR „România Literară“ (nr. 18/2003), Nicolae Manolescu n-au depăşit clipa răsfoirii curioase ori din obligaţie pro- a publicat el însuşi un text intitulat „Posibil decalog pen- fesionale şi didactice, în vreme ce, destinate parcă momen- tru critica literară“, reluat apoi în volumul Decalogul criti- tului, cronicile lui Nicolae Manolescu au fost în măsură să cii literare (Aula, 2005). La drept vorbind, ar trebui să con- consacre un debutant ori să anuleze cartea unui consacrat. frunt supoziţiile mele din partea ultimă a analizei pe care Acuma, cert este că Literatura română postbelică(Editura am făcut-o eu cu ceea ce mărturiseşte Nicolae Manolescu Aula, 2001) se vrea mai mult decît o culegere de cronici, însuşi în textul din „România Literară“ (pentru curioşi lucru asupra căruia ne atrage atenţia şi un Cuvînt înainte, şi sau specialişti, textul se găseşte la adresa arhiva.romlit.ro/ subtitlul: Lista lui Manolescu vizează nu numai un anumit index.pl/posibil_decalog_pentru_critica_literar). Problema efect la lectură (cu trimitere la Bloom sau la Schindler), ci nu este însă (pentru mine, cel puţin) a validării deducţii- şi substanţa clară a unor intenţii de o anvergură oarecare. lor mele; aşa cum au fost, ele relevă o stare de spirit. Ci a Imaginea sintetică asupra „istoriei“ literaturii române epigonismului pe care-l resimt acum. Dar să trecem mai şi propunerea unor soluţii concise în definirea „canonu- degrabă la text, pe care l-am corectat ici-acolo, în nici un lui“ şi a „paradigmei“ fac ca selecţia propusă de Nicolae caz în punctele esenţiale. Manolescu să fie expresia unei judecăţi de valoare. Mi se pare, însă, că la mijloc este şi o oarecare intenţie polemică. Nicolae Manolescu face, în sfîrşit, un lucru pe care cu „Canonul se face, nu se discută“, spune criticul, parafrazînd toţii – sau cel puţin aşa aş vrea să cred – îl aşteptam de o vorbă de duh franţuzească, ce se referă, dacă nu ne înşe- multă vreme: îşi adună, în trei volume consistente, croni- lăm, la amor. Or „facerea“ canonului nu e o chestiune de cile literare de peste ani, la care se adaugă cîteva articole retrospectivă definitivă şi apodictică, tot aşa cum nu este retrospective, postfeţe sau prefeţe. De ce va fi aşteptat atît una de intenţie („Nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătă- criticul care s-a devotat cu fervoare contemporaneităţii, e liile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi greu de spus. Probabil că nu e vorba (doar) de scepticism, imprevizibilă a literaturii“). Sigur că i-ar fi luat ceva timp
Invitatul revistei HYPERION 19 lui Nicolae Manolescu să restructureze cronicile despre un ce contează pînă la urmă este coerenţa şi înţelegerea fac- autor într-o sinteză. N-are importanţă că sinteza putea fi torilor care determină susţinerea unei teze. ceva mai aridă şi mai puţin convingătoare. Dar un dram Înapoi, însă, la „argumentele“ listei lui Manolescu, pen- de onestitate, şi nu faţă de sine, ci faţă de literatură şi de tru a spune că, iată, dincolo de direcţii, tipologii, grupuri, menirea criticii literare, îl face pe Nicolae Manolescu să afinităţi structurale ori momente, dincolo, deci, de dis- apeleze la acest autenticism, care are şi avantajul de a arăta pute de… ideologie literară, individuală sau de grup, ceea că, orice s-ar spune, canonul ţine de implicarea, cu orice ce rămîne sînt nişte cărţi şi nişte nume. Fără îndoială că riscuri, în configurarea momentului. În plus, o sinteză ar ele nu pot fi scoase din sfera de gravitaţie a unei para- fi fost pur şi simplu altceva. digme, dar, în realitate, cărţile creează canonul. Sînt rare În concluzie, nu numai că nu cred în ipoteza (unora) cazurile cînd lucrurile se petrec invers, canonul, existent că o sinteză numită Literatura română postbelică ar fi fost deja, validînd o operă. Este cazul privirilor retrospective, mai relevantă şi mai utilă (dar despre ce utilitate vorbim care pot situa în „preistoria“ unui fenomen fapte conside- noi aici?!), dar mi se pare că, în dezbaterea actuală despre rate multă vreme marginale. Din onestitate, cum ziceam, canon, Nicolae Manolescu vine cu autoritatea sa de pro- nu aceasta este intenţia lui Nicolae Manolescu. Altfel zis, fesionist al criticii de întîmpinare şi, de fapt, cu rezulta- el nu vrea să fie acum altceva decît a fost în urmă cu unul tele unui exerciţiu şi ale unui nedeclarat militantism critic sau mai multe decenii, şi-şi păstrează textele în integra- de cîteva zeci de ani. În felul acesta, bătălia pentru este- litatea lor, chiar cu riscul ca ele să pară astăzi neînţelegă- tic (nu şi pentru estetism), pe care a susţinut-o în vremuri toare, entuziaste, sau, de ce nu?, incomplete. Totuşi, rare de criză, a devenit dintr-o bătălie pentru adevăr, una pen- sînt situaţiile cînd Nicolae Manolescu să fi dat, la nivelul tru seducerea sau convingerea cititorului. Căci trebuie s-o nuanţelor sau al verdictelor, greş. Ce spune criticul în anii spunem: Nicolae Manolescu n-a fost niciodată singur. 70 sau 80 despre Adrian Păunescu, despre Ioan Alexandru Citit săptămînal, el a cîştigat de partea lui şi a literaturii, sau Ion Gheorghe este valabil şi astăzi, ca şi în cazul pagi- dar mai ales a independenţei de opinie, o sumă de cititori nilor despre Alexandru Ivasiuc, D. R. Popescu sau Eugen care i-au devenit, chiar fără să ştie, discipoli. Nu e la mij- Barbu. Într-adevăr, receptarea ultimelor volume ale lui loc nici un fel de exagerare. Cu o retorică în spatele căreia Nichita Stănescu ar putea părea neînţelegătoare, dintr-o se ascunde şi o ironie benignă, el spune: „Am făcut canon altă poziţie critică putîndu-se susţine că tocmai aici poetul cam în felul în care molierescul Monsieur Jourdain făcea atinge punctul culminant al devenirii sale. Ar mai fi cîteva proză: fără să vrea“. Or Nicolae Manolescu a făcut mai exemple de aceeaşi factură. Problema este, însă, de situ- mult decît o selecţie, impunînd, de fapt, conştiinţei cul- are, or Nicolae Manolescu îşi divulgă fără rezerve poziţia. turale româneşti cîteva cărţi, cîţiva autori, cîteva principii. Ceea ce se poate observa cu uşurinţă este că sînt incluşi Dacă se va fi simţit Nicolae Manolescu şi singur?! Proba- în „listă“ şi autori pe care criticul, de fapt, nu mizează. La bil că autorii (de hîrtie, fără îndoială) şi cărţile lor îi vor fi unii constată ezitările, devenirea sinuoasă, căderile, la alţii dat mereu nu numai o seninătate venită doar din fidelita- – cazul lui Adrian Păunescu, de exemplu – impostura. Ce tea faţă de cultură, dar şi impresia solidarităţii. caută ei, atunci, aici?! În prima situaţie lucrurile par ceva mai complicate. Cum scrisul lui Nicolae Manolescu, care Fără nici o îndoială că anumite idei din scurta introdu- este al unui profesionist, nu este deloc străin participării cere vor provoca reacţii şi, sperăm, polemici. Revizuirile?! afective, decantate într-un joc strălucitor al ideilor, studiu- Lui Nicolae Manolescu i se pare că revoluţia din 1989 n-a lui rigid îi ia locul perspectiva, care este rodul metabolis- provocat o ruptură nici la nivelul scriitorului (sau scriiturii), mului operei discutate. Comentariul impersonal şi autarhic şi nici la acela al receptării, bătălia declarată a procesului lasă locul judecăţii, care se raportează la alte opere, la nişte de revizuire desfăşurîndu-se aproape exclusiv pe un teren principii ale genului, la coerenţa interioară a fiecărei cărţi. politico-moral. Postmodernismul?! Destul de inconsistent, Şi nu sînt convins că acestea sînt singurele criterii folosite. din moment ce „operele noii paradigme n-au fost omolo- Cert este că Nicolae Manolescu nu vine niciodată spre gate nici măcar de către toţi criticii epocii“. La urma urme- operă pregătit cu instrumentele unei metode, cu obsesia lor, Nicolae Manolescu nu judecă, ci constată nişte fapte: cărţii absolute, cu prejudecăţile definitive generate de citi- „Paradigma postmodernă a cîştigat bătălia teoretică, dar a rea operelor anterioare ale aceluiaşi autor sau cu morga pierdut-o pe aceea practică“. Canonul actual?! El este con- doctorală, reticentă la nou sau alergică la vechi. Dacă ar secinţa criticii generaţiei `60, „ieşită ea însăşi din mantaua fi să exagerez în schematizare, aş spune că nu o dată cro- modernistă (călinesciană sau lovinesciană)“. De asemenea, nicile încep cu o scurtă ochire, care poate să însemne fie sînt fapte de detaliu care pot fi discutate sau contrazise, dar o rezumare – spectacol în sine – a receptării, fie o iden- aş spune că, în toate aceste probleme, interpretările diver- tificare tipologică şi axiologică a obiectului, continuă cu gente nu fac decît să demonstreze caracterul conjunctural, discutarea principiilor generate chiar de cartea discutată, strict istoric, al oricărei teze. Nicolae Manolescu vorbeşte lucru care oferă prilejul unor disocieri, teoretizări, nuan- de un armistiţiu între modernism şi postmodernism. Poate ţări de mare rafinament – care merg dinspre teoria litera- că şi la nivelul explicării faptelor e vorba de un armistiţiu, turii pînă la o estetică a operei sau a genurilor –, pentru ca venit nu numai din luciditate, ci şi din scepticism, iar ceea în final, o analiză minuţioasă să argumenteze nu numai o
20 HYPERION Invitatul revistei anumită situare a operei, dar şi o judecată de valoare. Dis- Şi un alt aspect mi se pare extrem de important. Cano- cursul asupra metodei şi obiectului, care nu este un motiv nul poetic începe, surprinzător pentru mulţi, cu Mihai în sine al demersului critic, este consecinţa încercării de Beniuc, pentru a-i avea în primele rînduri (…cronolo- a înţelege şi situa mai bine, tipologic şi axiologic, o carte gice) pe Geo Bogza, Maria Banuş, ori Nina Cassian (de ce sau un autor. În fine, concluzia cade firesc, nu neapărat ca nu şi Eugen Jebeleanu cu elegiile lui politice?!). Sînt arti- o lamă de ghilotină. Nicolae Manolescu nu joacă niciodată cole scrise în 1974 sau în 1990, n-are importanţă. Fără să la două capete, nu-şi face niciodată calcule de receptare, se cosmetizeze acum, Manolescu îşi asumă riscul de a fi nu rămîne nicicînd în aşteptarea unui verdict, ci dă unul, cu totul împotriva modei şi curentului, pariind pe poezia asumîndu-şi-l în totalitate, fără nici un fel de rezerve. Iată unor scriitori care par să fie astăzi scoşi, fără rezerve, din două exemple: „Am fost unul dintre preţuitorii lui Gheor- istoria literaturii. Surprinzător este să constanţi că poeţi pe ghe Grigurcu încă de pe vremea cînd puţini îi recunoşteau care nu-i mai citeşte multă lume, blamaţi pe motive poli- talentul şi originalitatea. Acum, cînd el este recunoscut de tice şi morale în cîteva cazuri, chiar merită să fie citiţi şi către cei mai mulţi, nu-mi rămîne decît să-mi reafirm opinia, că răbdarea şi curajul criticului ţin tot de profesionismul subliniind seriozitatea şi farmecul articolelor lui din Exis- său. Cînd Maria Banuş e plasată „printre cei mai impor- tenţa poeziei, peste care nici un cititor de bună credinţă al tanţi poeţi de astăzi“, Nicolae Manolescu nu exagerează. poeţilor români de astăzi nu poate să treacă nepăsător“, sau: „N-am obiceiul să risc pronosticuri“, spune criticul de „Săptămîna nebunilor este, fără discuţie, o carte scrisă cu cîteva ori. E la mijloc o figură de stil – dacă nu mă-nşel, farmec, de un om care ştie meseria (amestecînd abil regis- se cheamă preteriţiune – căci pronosticul este dat nu o trul bufon cu acela patetic), mare colecţionar de strasuri dată; cît despre riscuri, ce critic este acela care nu riscă? – (ca şi Hrisant), evocator lacom de extravaganţe, pitoresc se întreabă Manolescu însuşi vorbind într-un loc despre fără să fie moral, descriptiv fără psihologie, o carte, artis- Eugen Simion. Fireşte că există diferite tipuri de critică. Dar tic, stimabilă, cum nu a fost, vai, aceea care a precedat-o“. chiar şi cînd, în alte cărţi, Manolescu face critică de ana- Trebuie să recunosc că am ales acest al doilea exemplu liză, hermeneutică, sau de situare, el apelează la mijloacele, şi dintr-un alt motiv decît nevoia de a argumenta siguranţa stilistice şi atitudinale măcar, ale criticii de întîmpinare. judecăţii în sine. De altfel, există finaluri mult mai con- Oricum, ceea ce încîntă, pînă la urmă, în aceste cronici, vingătoare din acest punct de vedere. Dar aici, în cuvin- dincolo de alte lucruri asupra cărora vom reveni, este toc- tele despre romanul lui Eugen Barbu, Nicolae Manolescu mai echilibrul dintre judecata exactă, deşi subtilă, şi analiza arată cum trebuie citită o carte, „stimabilă“, totuşi, după care te transformă dintr-un spectator neutru într-un parte- ce, cu trei ani înainte, acelaşi autor stîrnise marele scan- ner de dialog. Este un fel de oralitate a discursului critic, pe dal al unui plagiat, pe care criticul l-a demontat mai mult care Manolescu o întreţine cu ştiinţă şi care te face să par- decît convingător, aşa cum a demontat încercările proza- ticipi şi să judeci, asumîndu-ţi, complice, propriul verdict. torului, care stătea cu spatele sprijinit de puterea oficială, Deşi părtaş la judecată, nu eşti, în realitate, decît un spec- de a ieşi cumva basma curată. A scrie oarecum favorabil tator fermecat, pus în situaţia de a savura plăcerea jocu- despre o carte care merită acest lucru, după ce l-ai desfi- lui intelectual. Şi la urma urmelor, nu este vorba aici doar inţat, anterior, pe autorul ei, asta în cazul în care autorul de o retorică, o capcană datorată faptului că, de la înce- face parte şi din tabăra celor care îţi refuză dreptul la expri- put, criticul ar şti totul. Îndoielile sale sînt chiar sincere, şi mare, este un exerciţiu pe care ar trebui să-l facă orice cri- nu numai că ele provoacă jocul de întrebări şi soluţii, dar tic. Să fii exigent cu prietenii (dar care sînt prietenii unui lasă deschisă zona interogaţiilor, ca şi pe aceea a răspun- critic?!) şi nu numai corect, ci chiar deschis valorii pe care surilor. „Alexandrinismul cultural“, cum zice într-un loc o poate avea cartea unui adversar din viaţa politică, socială Nicolae Manolescu, sau, dacă vreţi, manierismul şi este- etc. (cîte nu s-ar putea trece aici!) ţine de sănătatea şi nor- tismul critic sînt departe de a caracteriza acest discurs, a malitatea actului critic. Nu poţi să nu remarci dezamăgirea cărui funcţie, vizînd înaintea autorului pe cititor, depăşeşte sinceră a criticului faţă de slăbiciunile, aproape inexplica- suficienţa de sine a analizei sau o observaţiei. Nu e nici un bile, ale unui spirit rafinat precum Edgar Papu, în excur- impediment în faptul că stau alături pagini scrise la două- sul său protocronist. Sau regretul că Ioan Alexandru „nu zeci şi ceva de ani distanţă unui de altul. Variaţia stilistică şi şi-a ţinut marea promisiune“. aceea a siguranţei criteriilor folosite este minimă. Ceea ce Descoperim la Nicolae Manolescu, în succesiunea cro- diferă este tonul, poziţia, judecata. Totul se pliază pe argu- nicilor despre acest din urmă autor, ca despre atîţia alţii, mentele şi principiile care sînt în cazul fiecărei cărţi altele. chiar modul lui de a face, de asemenea fără să… ştie şi Neputînd să rămînă impersonal, criticul nu are cum să se într-un mod natural, revizuiri. De altfel, într-o paranteză repete. Ce-i drept, cu o autoritate cîştigată de la primele fie zis: ce altceva este istoria critică a lui Nicolae Manolescu cronici din „Contemporanul“, Manolescu n-a avut parte decît revizuirea unor întregi capitole de istorie literară, ba de ezitările începătorului. De aceea, nici nu există un tra- a unora care par de la început nu tocmai adecvate revizu- seu al devenirii sale critice, indiferent dacă este vorba de irilor? Dacă nu mă înşel, cu ani buni înaintea revoluţiei strategia comentării unei cărţi, sau de nivelul stilului şi al puteai citi în „Revista de Istorie şi Teorie Literară“ paginile conştiinţei meta-critice. Şi dacă cineva ar încerca să fixeze fermecătoare despre Ureche, Costin şi Neculce. anumite puncte de reper în devenirea criticului, va trebui
Invitatul revistei HYPERION 21 să se refere exclusiv la conţinutul studiilor sale, lucru pînă în cazul unor autori parcă nu tocmai justificată. Cred că la urmă mai puţin relevant. Diferă tonul, diferă acuitatea n-ar fi trebuit să lipsească dintr-o astfel de sinteză numele observaţiilor – uneori certitudinea unei judecăţi, supusă lui Vasile Vlad, al lui Nichita Danilov, sau al altor scriitori. altor întrebări, devine ceva mai fragilă. Nu sînt imposibile Se află, în schimb, Perpessicius cu volume apărute după nici schimbările clare de atitudine. În 1967, scriind despre război, dar însumînd cronici din perioada interbelică. Să Vestibul, Manolescu afirmă din capul locului: „Un roman nu exagerăm, însă. Şi dacă ar fi să răspund acestor obser- ca acesta consacră un prozator. E departe de a fi o carte vaţii, juste în felul lor, aş spune că, la drept vorbind, nu fără cusur, dar e o carte care, nu numai nu ne lasă indi- acum, cînd publică aceste volume, face Nicolae Manolescu ferenţi, dar ne sileşte aproape la un dialog; ea nu trăieşte canonul. Asta s-a întîmplat vreme de cîteva decenii. Şi-n închisă în sine, ca o lume obiectivă, ci prin apelul pe care plus, s-o spunem limpede: nu e canonul nostru acesta (ca ni-l adresează“. Peste treisprezece ani, raportîndu-se chiar să includem numele pe care le credem noi viabile), ci… la aceste cuvinte, criticul conchide: „Am scris, cu o excep- canonul lui Nicolae Manolescu. ţie, despre toate cărţile lui cînd au apărut, ca un meseriaş ce mă cred al cronicii literare […]. Mă recitesc şi constat Aşadar, care sînt problemele pe care voiam să le mai că mi-au plăcut (vorbesc de reacţia spontană) mai mult supun, totuşi, atenţiei?! Problematizarea analizelor, îndo- primele trei romane decît următoarele trei. O observaţie iala provocatoare privind sensurile şi coerenţa interioară pe care am repetat-o cu oarecare consecvenţă, la mai toate, care le susţine, precizia tăieturii critice sau plăcerea con- a fost aceea privitoare la indecizia între formule incom- struirii demersului, toate acestea reverberează în enun- patibile: parabolă şi realism, tezism ideologic şi psiholo- ţuri memorabile, adevărate aforisme ale criticii. „Pon- gism. Dar dacă această structură ambiguă îl definea? Căci cifele suprarealiştilor nu sînt cu nimic mai prejos decît singurul roman neezitant al lui Alexandru Ivasiuc, cel mai acelea ale, să spunem, tradiţionaliştilor“, spune Nicoale franc realist, de acţiune şi aventură, Apa, este şi romanul Manolescu într-un loc. Altă dată: „în artă, originalitatea său cel mai slab. Deşi le-am citit şi recitit pe toate, scriind e chestiune de modele culturale în aceeaşi măsură în care de cîteva ori despre fiecare, rămîn cu un puternic senti- spontaneitatea e chestiune de elaborare“. Am putea conti- ment de iritaţie întîlnindu-mă cu fostele mele idei. Chiar nua, fără îndoială: „Literatura se schimbă după cum vrea şi dacă pe unele continui să le împărtăşesc, le-aş îmbrăca ea, nu după cum vrem noi“; „Maturitatea unei literaturi o azi în alte haine: azi, cred că ştiu ce defineşte factura pro- dau romanele ei“; „Calităţile noastre sînt defectele noas- zei lui Alexandru Ivasiuc“. tre duse la limită (sau dincolo de ea)“. Memorabile sînt, în realitate, toate analizele minuţioase privind un autor. Un În fine, incitantă în totul cartea lui Nicolae Manolescu singur exemplu: „Mircea Ivănescu ţine de categoria poe- (ştim bine, o spunea un francez, stilul e omul), iar spa- ţilor preţioşi, afectaţi, care altădată s-ar fi numit galanţi. El ţiul unei cronici pare prea restrîns, şi nu doar din motivul scrie madrigaluri de un farmec voit desuet, cu un aer de invocat cîndva de Creangă: „scriu lung pentru că n-am uşor fin du siècle“. avut timp să scriu scurt“. Cîteva lucruri, oricît aş vrea să Este în toată această vocaţie a notaţiei precise şi nuan- sar etapele, cer mai multă răbdare. Pînă a le supune aten- ţate, în toată această insolitare a obiectului supus obser- ţiei, provocîndu-le, două-trei chestiuni discutabile, dato- vaţiei, o seninătate pe care puţini oameni de cultură o au. rate poate îngrijitorului de ediţie. Rareori Nicolae Manolescu devine sarcastic – cazul unui Nu sînt prea tare în istorism sec, n-am nici veleităţi de articol despre Marin Mincu. În rest, ironie fină, discretă detectiv, dar… folosind criteriul cronologic – ce alt criteriu nelinişte, încredere în propriul verb (va fi fiind la mijloc mai bun într-o discuţie despre canon?! –, Al. Călinescu e, şi puţin narcisism) şi asumarea unui mod de viaţă cul- plasat, totuşi după Şerban Cioculescu şi înainte de Edgar tural. Parafrazîndu-l, aş spune că el trăieşte printre cărţi, Papu, Constantin Noica, Al. Piru etc., iar Petre Stoica, îna- făcînd din profesiunea de critic de întîmpinare o plăcere, inte de Liviu Ioan Stoiciu, dar după Angela Marinescu, dacă nu o voluptate, cu aceeaşi naturaleţe cu care alţii nu Dorin Tudoran sau Adrian Popescu. Fireşte că situaţia nu trăiesc printre ele. se schimbă cu nimic prin aşezarea într-o altă poziţie din Trecînd peste toate acestea, eu trebuie să recunosc că volum. O zicem doar aşa, de dragul criteriilor… În plus, am citit cu mult mai mult interes volumul al treilea, cel cronica unui volum de proză al Anei Blandiana e plasat în dedicat criticii şi eseului. Şi, în măsura în care pot să mă volumul I al listei lui Manolescu, cel care se ocupă de cano- înţeleg, iată de ce: nul poetic. Fireşte, de asemenea, că ar fi fost interesant ca Nu ştiu dacă suma cronicilor din primele două volume toate cronicile despre un autor să fie reproduse. Dar prima pot deveni sursa indirectă a unui tratat despre poezie sau cronică din volum la o carte a Anei Blandiana conţine la despre proză. De altfel, cîteva din cărţile anterioare sem- începutul celui de-al doilea paragraf această frază: „Am nate de Nicolae Manolescu asta şi sînt, şi mă refer şi la mai remarcat aceste lucruri scriind despre A treia taină Metamorfozele poeziei, şi la Despre poezie sau la Arca lui acum un an. Ce-ar fi de adăugat?“. Şi nu acesta singurul Noe. La fel de adevărat este că o lectură atentă poate des- caz. Sînt sigur că se poate discuta, ca şi în cazul antologi- cifra cel puţin faptul că Nicolae Manolescu optează totuşi ilor de poezie din ultimii ani, despre absenţa unor nume, pentru ceea ce converge în sens. Pornind de la poezia lui
22 HYPERION Invitatul revistei Gellu Naum, el spune la un moment dat: „În ce ne pri- fieşi „subiectivitate afectivă“, nu doar o „operaţie pozitivă“; veşte, începem să devenim surzi la muzica gratuită a atîtor 6. În critică, independenţa de opinie este obligatorie; 7. Sar- experienţe poetice, din uniformitatea cărora rareori o voce cina criticului nu este de a explica o operă, ci de a o revela, distinctă se ridică, şi ne lăsăm tot mai des tulburaţi de o opera fiind asemenea unui apel sau asemenea unei hiero- altă muzică, a «ideilor»“. Deşi contextul e altul, ideea rea- glife; 8. Impersonalitatea îl determină pe critic să înţeleagă pare, fie cînd e vorba de poezia lui Virgil Mazilescu sau a şi ceea ce nu iubeşte, aşa cum îl obligă să iubească ceea ce lui Dimov („Lipseşte însă lirismul profund, lipsesc marile nu înţelege; oricum, un critic trebuie să fie un cititor com- metafore care înfloreau altădată pe cerul poeziei lui Leonid plet; 9. Dezacordul în critica literarăe întotdeauna firesc – Dimov“), fie că e vorba de proză, în general. „Într-o litera- uneori e chiar obligatoriu; dar judecata nu trebuie să fie tură ca a noastră în care pînă şi «revoluţiile» sînt, în ulti- niciodată confuză, aproximativă sau amînată; 10. Criticul mul timp, forme fără fond, cărţi ca aceasta (F, de D. R. trebuie să rămînă întotdeauna senin. Bucuria comunicării Popescu) sînt excepţii fericite. Suferim de carenţa fondu- şi bucuria provocării unei comunicări rămîne una din con- lui“. Ce-i drept, şi nu e deloc un lucru lipsit de importanţă: diţiile esenţiale ale criticii. Căci judecata critică trebuie să toate afirmaţiile sînt din… 1969. Chiar şi aceea referitoare ascundă şi puţină smerenie. la… revoluţii. Pînă la urmă, căutarea fondului, de care e Poate că toate aceste „legi„nu valorează prea mult, aşa vorba în toate aceste enunţuri, nu poate fi ruptă de refu- descărnate şi lipsite de exerciţiul propriu-zis al criticii; zul scriitorului român din acel timp de a dinamita realita- tea, recurgînd la un estetism care poate fi numit, prea bine, oricum, nu valorează nimic în afara vocaţiei. Dacă este şi evazionism. Faptul ţine, oarecum, de poziţia subversivă a necesitate la mijloc?! Greu de spus. În ce-l priveşte, Nico- criticii lui Nicolae Manolescu, care provoacă literatura la lae Manolescu are un moment de tulburătoare şi ferme- un alt exerciţiu decît estetismul gratuit, parabolic etc. Sînt cătoare interogaţie în această privinţă. Totul porneşte de lucruri invocate chiar de critic în scurtul „cuvînt înainte“ la Noica, pentru a ajunge la Socrate. „Întrebînd oraco- al cărţii. Fireşte că astăzi, poziţia aceasta poate părea puţin lul din Delfi dacă există om mai înţelept decît el, Socrate anacronică. Între timp, tipul acesta de literatură, polari- află cu stupoare că nu există şi-şi consacră viaţa spre a-şi zată de propria-i identitate, de care n-a dus lipsă literatura dovedi sieşi contrariul, dar descoperă că nici cei mai înţe- română de-a lungul timpului şi care o face, hai s-o spu- lepţi oameni nu ştiu nimic. Ba chiar că unii dintre ei îşi nem, intraductibilă, s-a centralizat. Şi dacă ne gîndim la ignoră pînă şi ignoranţa. Comentariul lui Noica este extra- metamorfozele optzecismului, poate chiar sub oblăndui- ordinar: «O viaţă de om n-a fost astfel decît ecoul ironiei rea lui Nicolae Manolescu. Cert este că nu găsim în croni- unui zeu… Dar, în fond, nu sînt toate vieţile aşa? A glu- cile mai noi, despre autorii penultimului val, afirmaţii care mit un zeu lăuntric cu noi, spunînd: e ceva de capul tău. să nege cu totul complementaritatea dintre operă şi sens. Şi ai făcut ca Socrate, numai că tu ai crezut ce spune el şi Dar poate că, dincolo de istoricitatea poziţiei lui l-ai dezminţit pînă la urmă pe zeu, în timp ce Socrate nu Manolescu în aceste privinţe, e deja exagerat să încercăm l-a crezut, şi pînă la urmă l-a confirmat». Mă gîndesc că reţinerea unei concepţii despre poezie sau proză, chiar am făcut critică literară, continuă Nicolae Manolescu, şi dacă discuţia despre un volum de poezie se dizolvă, dese- n-am făcut matematică din pricina unor întîmplări şi a ori, într-una despre ce e poezia. Ceea ce este sigur este că unor oameni amestecaţi în ele; nu poate fi vorba de vreo volumul al treilea devine implicit un tratat, şi unul dintre necesitate, nu, dar de ironia unui zeu, da; şi atunci nu cele mai atractive, despre ce e critica. Pentru un tînăr critic cumva l-am dezminţit prin critică, deşi l-aş fi putut con- (chiar dacă nici criticii nu se fac), se oferă aici o veritabilă firma prin matematică, de vreme ce mă îndoiesc mai abi- carte de legi. Cum este un profesionist al criticii, Nicolae tir că aş fi ieşit un bun matematician decît că sînt un bun Manolescu nu vorbeşte despre sine vorbind despre alţii şi critic? Problema pusă de Noica mă duce spre abis“. Să mi nu face din cărţile altora prilejul unei confesiuni mascate. se ierte toate aceste citate în citate, dar nu cumva decalo- Totuşi, observaţiile generale privind critica se întîlnesc gul pe care vi l-am propus ar fi trebuit să se sfîrşească cu frecvent, de unde şi rezultă caracterul metacritic al volu- constatarea că îndoiala de sine este prima şi ultima nece- mului. La drept vorbind, nu rezist tentaţiei de a reproduce cîteva din tezele explicite sau implicite ale, hai s-o spunem, sitate în critică, şi că tocmai această îndoială face ca abisul decalogului manolescian. să provoace zîmbetul discret al inteligenţei? Aşadar: 1.Criticul e un scriitor – iar critica nu este nici Nu ştiu dacă aceste volume ale lui Nicolae Manolescu pe departe un mod de a ne documenta asupra istoriei lite- vor fi utile, didactic vorbind (dar îndoiala e retorică), nici raturii; 2. Criticul trebuie să-şi asume dreptul la eroare, căci dacă bătălia pentru canon primeşte acum o piesă deci- altfel critica pierde pasul cu literatura; 3. În critică nu este sivă (cum a făcut canonul atunci cînd trebuia, cărţile sînt suficient să fii obiectiv (o condiţie esenţială) – trebuie să ai oarecum… redundante). O pagină de Nicolae Manolescu şi personalitate; iar personalitate nu înseamnă doar neali- echivalează, însă, cu invitaţia la un spectacol al inteligen- niere; 4. Farmecul criticii rezidă în posibilitatea de a scoate ţei pure şi gratuite. Obligat să urci pe scenă, să îţi asumi din premise asemănătoare, concluzii diferite; criticul tre- tu însuţi un rol, chiar că uiţi ameninţarea abisului, desco- buie să fie fără rezerve un democrat;5. Critica trebuie să perind voluptatea lui. Şi abisul e pînă la urmă tot un joc.
Invitatul revistei HYPERION 23 Daniel CRISTEA-ENACHE Bildungsroman O autobiografie intelectuală care se (re)citeşte cu încetul, pen- propria biografie, fie din Istoria cu majusculă, fie din amân- tru a savura subtilitatea critică pusă şi în fragmentele apa- două; şi totodată să se distanţeze de el, să-l privească şi să-l rent pur descriptive, este Viaţă şi cărţi de Nicolae Manolescu, considere din exterior, la scară, cu obiectivitate. Episodul este subintitulată Amintirile unui cititor de cursă lungă şi aflată la deopotrivă retrăit, în rememorare (mai ales în prima parte a ediţia a treia. cărţii, unde sunt evocate lecturile copilăriei şi adolescenţei), Într-un loc, mai precis chiar la începutul părţii a doua, şi analizat, pus în relaţie, inserat în Bildungsroman. autorul-personaj vorbeşte (scrie) despre sentimentele ameste- Ca să aplic grila din Arca lui Noe, Manolescu e „ionic“, cate care l-au încercat „deunăzi“, după ce a predat editurii Isto- „doric“ şi „corintic“ pe aceeaşi pagină, întrucât el îşi limitează riaO critică. „Dezlegat“, dintr-odată, de obligaţia de a mai scrie voit şi îşi lărgeşte în acelaşi timp perspectiva, face autoana- zilnic, eliberat, după un sfert de secol, de acest mega-proiect, liză psihologică, dar şi portretizări realiste, la limita compor- Manolescu se simte destul de ciudat. Eliberarea e însoţită de tamentismului, în fine, întoarce frecvent fila unei experienţe un gol pe care scrisul la Istorie, care-i ţinuse „tovărăşie“, îl de pe o parte pe alta, analizând cărţile citite în anii formă- umpluse încă dinainte de Revoluţie. Nu există o pagină simi- rii şi viaţa modificată prin ele. Lectura, în ansamblul ei, este lară pentru momentul imediat următor renunţării la cro- devoratoare, viitorul critic literar fiind încă din primii lui nica literară, în 1992. Intrarea în politica militantă, crearea ani de cititor unul nesăţios, lacom de cărţi, venite şi consu- şi ascensiunea Partidului Alianţei Civice (cu episoade rele- mate într-un „talmeş-balmeş“. La fel va fi şi scrisul, revărsat vante, relatate în carte) au ocupat sfera preocupărilor criticu- în varii încercări puberale în poezie, proză, teatru, în „reviste“ lui într-o asemenea măsură, încât acum, în câteva rânduri, el concepute la concurenţă cu cele oficiale. Junele Manolescu îşi declară regretul pentru a fi citit mai puţin în anii respectivi. e un neobosit cititor şi „editor“, un elev învăţând uşor şi un Chiar acum este un reper variabil, nu fix, deoarece auto- student căruia George Ivaşcu, omul providenţial al carierei biografia nu e scrisă cap-coadă într-un anumit interval tem- sale, îi va încredinţa în primăvara lui 1962 cronica literară poral, ci recuperează numeroase pagini din Cititul şi scrisul la „Contemporanul“. Prima lui cronică (debutul publicistic (2002) ori din Teme mai vechi. Manolescu are însă o însu- fusese în „Viaţa Românească“, în vara lui 1961, cu o recenzie) şire mai rară decât ar putea părea, în aria criticii şi istorio- apare pe aceeaşi pagină cu Cronica optimistului a lui Călinescu grafiei noastre literare. Spre deosebire de mulţi, prea mulţi – şi aici activitatea frenetică de poet, prozator, dramaturg şi colegi de breaslă, el îşi reexaminează şi îşi reevaluează mereu editor pe cont propriu se încheie. Decenii întregi, forma de scrisul, îl revizuieşte, ca altădată Lovinescu: nu neapărat în exprimare a lui Manolescu va rămâne aceasta a cronicii lite- sensul modificării judecăţilor de valoare, ci prin refacerea rare săptămânale, cu un transfer în 1971, de la „Contempo- contextului iniţial şi comparaţia cu cel prezent. Istoria lite- ranul“ la „România literară“, şi cu o întrerupere dramatică în raturii române, ca şi istoria propriei vieţi, se desenează ast- 1977, datorată… lăudării romanului Bunavestire al lui Breban. fel prin permanente reveniri şi adăugiri, ajustări şi corecţii. Treptat, cronicarul en titre, instituţionalizat şi devenit el Fluiditatea evoluţiilor ce scapă, adesea, şi celor mai compe- însuşi o instituţie literară, la fel ca Matei Călinescu, până la tenţi „observatori“ (a se vedea felul în care a receptat Cio- plecarea acestuia din ţară, Raicu ori Simion, va resimţi exer- culescu poezia generaţiei ‘60, după ce fusese un apărător de ciţiul criticii de întâmpinare ca o formă de birocratizare. calibru al modernismului interbelic) se însoţeşte, în cazul Refugiul va fi în seria deTeme , deschise şi către autori din lui Manolescu, de o mobilitate neobişnuită a gândirii critice. alte spaţii literare ori către subiecte derivând din lecturi de Aceasta îi permite să păstreze conturul unei perioade, fie din plăcere, nu din obligaţie. Evoluţia este inversă celor uzuale
24 HYPERION Invitatul revistei şi aproape că frapează. Dacă adolescentul visa oficializarea, spectacolul unei personalităţi fascinante, un subiect de o uimi- consacrarea, adultul consacrat caută tocmai eliberarea de toare complexitate psiho-morală. sistem, ieşirea printr-un fel de uşă secretă (uşile acestea îl Foarte bine conturate, sub raport tipologic, sunt perso- fascinează pe Manolescu, aşa cum galeriile îl obsedează pe najele din primul cerc familial: tatăl serios şi cu ochii curaţi, Cărtărescu) în spaţiul unei alte forme de expresie. De aceea, căruia îi repugnă bârfa şi care e salutat de foştii elevi spre fără glumă, a scrie despre fotbal şi a comenta cu Cosaşu o mândria fiului său mai mare; şi mama, o bunică, un bunic partidă de snooker e la fel de important pentru criticul nos- care „împacă“ valorile unei familii burgheze cu toxicitatea tru literar ca un capitol de istoria literaturii. Manolescu este, vremurilor noi. Sunt impresionante, din nou, scenele în care, aşa zicând, un disident al criticii literare, un autor în deza- cu părinţii aruncaţi în închisoare, elevul de şcoală, înfiat de cord principial cu orice formă de constrângere simbolică şi bunicii care îi vor da numele Manolescu, citeşte în paralel cu tatăl mamei marile romane ale vieţii sale de cititor. Bunicul orice „directivă“ tematică. matern este ceea ce azi s-ar numi un spoiler, fiindcă îi spune Excepţionale îmi par la relectură secvenţele de Bildungsro- ce se va întâmpla în Război şi pace; iar în camera strămătuşii, man reunite în ceea ce formează partea întâi a cărţii. Sime- elevul premiant citeşte ca posedat. Marele critic de mai târ- tria cu partea a doua este construită de autorul însuşi, după ziu a fost mai întâi un mare cititor. un excurs prin Mishima, Gracq şi Sartre, antipatizat, ultimul, Deşi în Viaţă şi cărţi devoalarea şi sinceritatea sunt aduse ideologic, dar văzut ca un spirit afin în fabuloasa descope- la forme extreme, la finalul lecturii autobiografiei persona- rire a cititului. Stilul însuşi diferă semnificativ. Este profund litatea autorului-personaj rămâne de „nedesfăcut“. Expresia şi autentic literar, în partea întâi, ca în cărţile de proză con- „în definitiv“, folosită des, e de o ironie savuroasă. Manolescu fesivă ale lui Ciocârlie, şi transparent-denotativ în a doua, pare că stă în faţa propriei vieţi cot la cot cu cititorul, foarte unde criticul se va putea obiectiva la maximum, devenind atenţi, amândoi, şi curioşi să vadă despre ce este vorba. în nu puţine rânduri o instanţă impersonală. O excepţie o [România literară, septembrie 2017] vor reprezenta paginile dedicate, spre final, legăturilor senti- mentale: aici avem surpriza unui Manolescu afectuos şi tan- * Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui citi- dru, cu armele lăsate deoparte, aproape fără apărare. Între tor de cursă lungă, ediţia a treia, revăzută, Editura Paralela verdictele lui critice reci şi sensibilitatea omului se desfăşoară 45, Piteşti, 2015
Răzvan VONCU Despre memorialistul Nicolae Manolescu Scriu, cu prilejul aniversării de 80 de ani, despre memori- Polirom, Iaşi, 2002). ile lui Nicolae Manolescu, intitulate Viaţă şi cărţi. Amintirile Am citit, sub semnăturile mai multor literaţi serioşi, această unui cititor de cursă lungă* (apărute în urmă cu un deceniu, afirmaţie, semn că la noi, după vorba lui Victor Eftimiu, şi în 2009), pe de-o parte, pentru că este firesc, la ceas aniver- ceea ce se publică rămâne inedit… sar, să-l căutăm pe critic şi acolo unde a dorit să ni se înfă- În realitate, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă ţişeze par lui-mème, dar şi din cauză că aceste memorii nu lungă, deşi reia capitolul Cititul şi scrisul din volumul omo- s-au bucurat de receptarea de care a avut parte Istoria critică nim (168 de pagini, din totalul de 477 ale noi iapariţii), este a literaturii române. Nici măcar pe palierul, mereu fertil la o altă carte. Mult mai amplă, partea a II-a, intitulată Scrisul noi,S al bârfei literare. Pe undeva, cred, e normal să fie aşa, deşi şi cititul, o redimensionează complet pe prima, înscriind-o amintirile unui autor în viaţă generează, de obicei, replici ale într-un alt cerc de semnificaţii. Nu e vorba neapărat de o por- altor autori, „personaje“ ale cărţii sau martori, reali ori închi- ţie suplimentară de dezvăluiri, de data aceasta, din lumea lite- puiţi, ai aceloraşi evenimente. Dar e păgubos să „rostogolim“ rară, care lipseau aproape în întregime din volumul publicat folclor literar (despre tot soiul de împrejurări din viaţa criti- în 2002, şi care acum înviorează, ici-colo, fluxul amintirii. cului, de la eliminarea din facultate la trecerea la „România Discret, de o bună-cuviinţă înnăscută, Nicolae Manolescu literară“), atunci când avem la dispoziţie o relatare la mâna nu-şi construieşte discursul memorialistic pe baza „povesti- întâi. Cel mai adesea, fidelă măcar faţă de punctul de vedere rilor cu scriitori“, atât de populare în lumea noastră literară. al protagonistului. Literatura este, pentru el (sunt conştient că rostesc o bana- S-a crezut, poate, că avem de-a face cu o simplă reeditare litate), un angajament de viaţă, de aceea jocul este strict cir- a volumului mai vechi, Cititul şi scrisul (apărut la Editura cumscris intelectului. Cei care caută „dedesubturi“, polemici,
Invitatul revistei HYPERION 25 justificări şi „pietre pentru templul meu“ – ca, de exemplu, pentru un timp, a părinţilor, deveniţi deţinuţi politici), stră- în mult-discutatele memorii ale lui Adrian Marino –, vor fi mătuşa, bunicii, bibliotecile copilăriei. Sugestia acestui capi- aproape sigur dezamăgiţi de sobrietatea şi amenitatea pre- tol este că o structură a devenirii ca om poate sugera o struc- zentei cărţi. Există, desigur, episoade şi rememorări, prieteni tură a devenirii ca scriitor. Altfel spus, un traseu de la citit la scriitori şi întâmplări mai puţin obişnuite: ar fi fost cu totul scris, de la acumulare la creaţia critică proprie. straniu să lipsească, Nicolae Manolescu fiind deopotrivă unul Sunt avertizat că Nicolae Manolescu este suficient de abil dintre actorii principali ai scenei literare, din 1962 până azi, şi şi de versat într-ale literaturii, ca să poată proiecta asupra tre- un om cu umor, care gustă o întâmplare cu haz. Totuşi, cen- cutului îndepărtat – copilăria mică şi mare, pre-adolescenţa trul de greutate, în Viaţă şi cărţi, cade în altă parte. – o structură care este a prezentului, selectând acele amintiri Cei care îl vor căuta, însă, doar pe Nicolae Manolescu în care îi confirmă portetul actual, după un bun obicei al memo- Viaţă şi cărţi, vor fi certamente încântaţi de amintirile sale. rialiştilor care l-au citit pe Eugène Ionesco. Dialogul părţii a Pentru că, în ele, criticul este prezent cu biografia şi biblio- doua, intitulate (în oglindă) Scrisul şi cititul, cu cea dintâi nu se poate să nu sugereze şi o asemenea interpretare, şi anume grafia sa, într-un discurs în egală măsură seducător prin luci- că autorul şi-a „rearanjat“ aminitirile din copilărie în func- ditate şi acaparant prin sclipirea intelectuală. Autorul pare că ţie de biografemele omului matur. Nu exclud, desigur, o atare nu-şi propune, aparent, altceva decât să ne povestească tra- posibilitate. Însă lipsa de ostentaţie a criticului, naturaleţea cu seul său de-a lungul unei vieţi exemplare în cultura română, care narează şi impresia de confesiune superioară sunt puter- lăsând concluziile la latitudinea cititorului, cel dintâi dintre nice şine fac să luăm memoriile ca atare, să salutăm partea lor aceştia fiind el însuşi. Sensurile – literare şi existenţiale – sunt, de conţinut real. Fireşte că, dacă aş scrie o biografie a criticu- în aceste rememorări, implicite. Rar am întâlnit un memo- lui, aş simţi nevoia să verific şi să probez, pe cât posibil, epi- soadele în care autorul pare că îşi „construieşte“, à rebours, o rialist mai puţin preocupat să se justifice, să „tragă spuza pe copilărie spirituală deziderală. Deocamdată, ca memorii, îmi turta lui“, decât Nicolae Manolescu. Nu putem vorbi, fireşte, plac şi mă mulţumesc cu ele aşa cum sunt. de obiectivitate, dar trebuie să vorbim de altceva, care în Mai interesantă, pentru cititorii care au parcurs Cititul şi literatura confesivă este chiar mai rar şi mai de preţ decât scrisul în volumul omonim din 2002, este, cred, partea a doua aceasta: anume, de onestitate. Memorialistul are dreptul la a cărţii în noua ei versiune, mult amplificată. Ea e, în egală omeneasca greşeală, cu condiţia ca aceasta să fie dezintere- măsură, o continuare cronologică a primei părţi şi, concomi- sată şi să decurgă dintr-un mod de a privi lumea şi oamenii, tent, o redimensionare a semnificaţiilor ei. Acum, fantasma în jurul căreia se structurează naraţiunea memorialistică este iar nu din dorinţa de a se pune pe sine mai presus de semeni scrisul. Nicolae Manolescu ne livrează o rememorare a unor şi de a-şi justifica toate opţiunile şi toate deciziile. De altfel, în momente şi stări care au contat de-a lungul carierei sale lite- ipostaza de memorialist, criticul Nicolae Manolescu, adept rare, pe fundalul unei „istorii“ personale a vieţii literare româ- al raţionalismului, admite senin şi firesc că nu poate explica neşti şi, inevitabil, al istoriei pe care am trăit-o cu toţii. Pri- totul. Examinând, bunăoară, împrejurările în care, după pleca- eteniile sale literare – Alexandru Ivasiuc, Monica Lovinescu rea lui George Ivaşcu la România literară, a mai zăbovit câteva şi Virgil Ierunca – relaţiile cu colegii de generaţie, cu George numere la Contemporanul (încăput pe mâna activistului Con- Ivaşcu, cu cenzura, cu Gogu Rădulescu, destinul cărţilor sale ş.a. sunt povestite simplu, fără acute, cu o ironie subterană stantin Mitea), criticul spune simplu: „Dumnezeu ştie de ce care este, în fond, semnul unei autentice modestii (cândva, nu mă lăsam dus!“ (p. 221).Onestitatea sa constă aşadar, în Fănuş Neagu avansa, în Cartea cu prieteni, sugestia că Nicolae primul rând, în a nu căuta cu orice preţ o explicaţie, eventual Manolescu e un mare timid: după lectura memoriilor, măr- una care să-l servească a posteriori. O viaţă de om, vorba lui turisesc că observaţia mă pune pe gânduri)… Iorga, nu este o hagiografie. M-aş opri mai mult asupra a două episoade splendide. Pri- Despre partea I, Cititul şi scrisul, am scris la timpul cuve- mul este rememorarea Revoluţiei, venită din partea unui scri- nit şi nu este locul, nici momentul să reiau observaţiile de itor care a fost, cumva, în miezul evenimentelor, fără a avea atunci. Voi mărturisi doar a fi avut impresia, în 2002, că nara- ulterior veleităţi de revoluţionar. Criticul, contemplând acele ţiunea memorialistică nu s-a încheiat, fiind obligatoriu un „va zile tragice şi turmentate, găseşte „măsura de aur“ a echili- urma“. Cantonată în perioada copilăriei şi a pre-adolescenţei, brului, care, fără a nega însemnătatea lor, le readuce pe palie- cu nesemnificative evadări în zona tinereţii, evocarea din Citi- rul firesc şi, mai ales, le sesizează fisurile: „Într-o cameră întu- tul şi scrisul, prezentă, cum spuneam, şi în cartea despre care necată, în care se adunaseră deja câţiva dintre redactori, am scriu aici, recupera un teritoriu, critic şi memorialistic toto- văzut următoarea scenă: aşezat pe scaun, cu huluba veşnici- dată, pe care l-aş denumi înainte-de-lectură. Adică acea zonă lor lui ochelari negri în gură, Dumitru Popescu-Dumnezeu o a conştiinţei în care se constituie personalitatea ce, ulterior, asculta atent pe Ecaterina Oproiu, care […] schiţa un punctaj va deveni critic literar, şi în care nu intră numai experienţele- al ceea ce ar fi trebuit să devină mesajul. De asemenea, […] literare şi culturale, în sensul strict al termenului, ci mai ales Alexandru Paleologu, Aurel Dragoş Munteanu şi nu mai ţin experienţele, aş zice, de sensibilitate: un peisaj urban (mai minte cine ascultau concentraţi, pătrunşi parcă de importanţa aşezat şi mai bogat la Sibiu, mai plicticos la Râmnicu Vâlcea), istorică a textului.[…] O amestecătură, adică, de foşti comuniş- o atmosferă familială aparte (marcată de dispariţia forţată, tişi de foşti dizidenţi, de oportuniştişi de oameni de bine. (s.m.)“
26 HYPERION Invitatul revistei (pp. 349-350). A fost, oare, Revoluţia altceva? Şi este România Viaţă şi cărţi este, indiscutabil, una dintre cele mai impor- post-comunistă altceva decât produsul acestei amestecături? tante cărţi de memorii ale literaturii noastre contemporane. Cel de-al doilea fragment memorabil narează iubirile lui Doar multele dezbateri stârnite de Istoria critică… au făcut ca Nicolae Manolescu. Subiect de intensă fabulaţie în lumea lite- această operă să nu fie salutată aşa cum se cuvine: ca opera rară, femeile din viaţa criticului se bucură de o memorie fru- unui mare prozator, ascuns în spatele celui mai important cri- moasă şi înaltă, care eliberează erosul de tot ce este carnal, tic literar român, de la G. Călinescu încoace. fixându-l definitiv pe palierul spiritului. Citind acest episod, cu melancolia lui difuză şi cu tot acel „şi dacă…“ de care este * Nicolae Manolescu – Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor străbătut, ne încărcăm, parcă, de o puternică morală a iubirii. de cursă lungă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009
Vasile SPIRIDON Pentru un Eminescu al vremii noastre În câteva dintre editorialele sale din „România literară“, Substituind statura viabilă a poetului cu racla moaştelor prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui sale, riscăm să nu ne mai întâlnim cu adevăratul Eminescu Eminescu şi de comemorarea a 110 ani de la trecerea sa în momentele de graţie ale vieţii noastre sufleteşti şi spiritu- în fabuloasa-i posteritate, Nicolae Manolescu considera că ale, ci doar la prilejuri aniversare, într-un cadru organizat Poetul are dreptul de a fi din nou poet şi numai poet. Cu alte pe criterii festiviste. Nicolae Manolescu ne avertizează că, cuvinte, el trebuie să fie citit pentru imaginaţie lui excepţio- dacă dorim să facem o lectură adecvată (sau… fidelă) sau nală, pentru limba lui inimitabilă (deşi mereu imitată de-a dacă ţinem să scriem aşa cum trebuie despre poetul Emi- lungul deceniilor), iar nu să fie folosit drept instrument al nescu îndeosebi, suntem nevoiţi să cităm nu dintr-o sin- demagogieiI politice. În situaţia în care naţionaliştii idolatri gură ediţie, ci din mai multe, pentru a ne asigura de lecţi- şi mitomani au „doar prejudecăţi de aşezat, la zile fixe, pe unea corectă unui anumit text al său. Aşa încât, la aproape soclul statuilor poetului“ (Cultul lui Eminescu, în „Româ- fiecare dintre poezii, se impune căutarea într-o altă ediţie a nia literară“, nr. 1/1999), raportarea la Caragiale devenea variantei celei mai apropiate de original, iar o nouă editare inevitabilă: „Caragiale nu beneficiază, nici pe departe, de a operei eminesciene devine cu totul necesară. Adevăratul emoţionalitatea care-i cuprinde pe români când e vorba de cult pe care i-l datorăm lui Eminescu presupune, înainte Eminescu. La mijloc nu e o problemă de spirit critic, ci de de orice, o imensă osteneală şi răbdare în a-i descifra şi sensibilitate. […] Eminescu pare a întruchipa naţionalis- publica, în condiţii de maximă securitate şi rigurozitate şti- mul pur, curat şi ideal. În el plac măreţia şi eroismul nos- intifică, opera. Nu-l sărbătorim aşa cum se cuvine pe Emi- tru, grandoarea istoriei noastre. Din contră, la Caragiale nescu doar prin organizarea de evocări pioase la aniversări prevalează negativitatea: critica abuzului de naţional, batjo- şi comemorări, ci prin reeditări şi bilanţuri critice. Altimi- corirea scumpelor noastre prejudecăţi, caricatura mândriei neri, „Tot restul e declamaţie festivă a unor oameni care-şi patriotice. […] Eminescu este un idealist. În moralitatea fac din Eminescu o icoană dată jos din pod de două ori pe lui înaltă şi abstrasă, românului îi place să se contemple ca an“ (Cultul lui Eminescu, în rev. cit., nr. 1/1999). În urma Narcis în apa izvorului. Caragiale este realist. Oglinda pe apariţiei mai multor ediţii, Nicolae Manolescu deplânge care el ne-o pune sub ochi, în piese, ca şi în momente, nu faptul că, în orizontul eminescologiei, nu apar tineri cer- ne convine. Nici ieri, nici azi, într-o tranziţie mereu relu- cetători harnici, pricepuţi şi entuziaşti care să se apuce de ată către civilizaţie. Nu limba eminesciană este limba vor- munca reeditării operei eminesciene. Ce-i drept, este o bită de români, ci limba lui Caragiale. Dar cum să recu- muncă prost plătită, în situaţia de fapt în care nici Facul- noaştem asta? O oarecare doză de emfază romantică ne tăţile de Litere nu mai pregătesc filologi, dar ea a devenit flatează orgoliul naţional, anacoluturile, agramatismele mult mai uşoară, graţie tehnicilor computerizate actuale. şi etimologiile populare din vorbirea eroilor lui Caragiale Nevoia de a avea un Eminescu al vremii noastre îi era ni-l jignesc. […] La Eminescu accentul cade, indiferent de evidentă editorialistului prin înseşi contestările aduse odată nuanţe, pe veneraţie, pe iubire, pe ură, toate, sentimente cu mult pomenitul număr din revista „Dilema“. Acele explo- puternice şi clare. La Caragiale, pe deriziune, pe glumă, zii de orgoliu juvenil nu ar fi trebuit interpretate ca o con- pe emoţii, aşadar mai puţin nete. […] Eminescu e geniul testare a operei eminesciene (a cărei hermeneutică a fost nepereche. Caragiale e… Caragiale“ (Eminescu şi Caragiale, benefică de-a lungul anilor), ci a mitului care pare intangi- în rev. cit., nr. 3/2000). bil. De fapt, „nici un om serios nu se îndoieşte de locul şi
Invitatul revistei HYPERION 27 de rolul lui Eminescu în cultura românească“ (Luna Emi- Eminescu al viitorului imediat nu va mai fi un anumit Emi- nescu, în rev. cit., nr. 3/1999). În idolatria religioasă arbo- nescu, nici acela maiorescian (deşi o revenire la splendoa- rată, care nu reprezintă deloc o dovadă vie a iubirii faţă rea formală a antumelor pare a-i atrage pe unii comenta- de poet, există o confuzie a realităţii cu mitul. Din cauza tori), nici acela călinescian, împins la limită de Negoiţescu ei, se blochează lucrarea spiritului critic şi se descurajează (deşi nu pare să se fi stins de tot focul din măruntaiele ivirea noilor piste interpretative, perpetuându-se clişee marelui romantism eminescian). Va fi, după cât ne este care golesc abordările de conţinut. Aşadar, critica mitu- omeneşte cu putinţă a ghici, un Eminescu întreg şi plu- lui Eminescu nu ar trebui confundată, cum fac iconodulii ral, capabil a ne surprinde prin laturi ignorate ale poeziei, lui, cu simpla contestare. Şi în privinţa ipotezei suprimă- nu doar majestuos sau emfatic, dar şi ludic sau bântuit de rii gazetarului Eminescu în urma unor comploturi, Nico- jocurile unei fantezii pornografice, nu doar bijutier al ver- lae Manolescu îşi pune câteva întrebări: „Simple întrebări sului, dar şi sublim neglijent, în stare de enorme şi comice de bun simţ rămân în aer: cum de nu s-au mirat şi n-au bâlbe, autor de chinezerii delicate şi de umbre pe pânza protestat apropiaţii poetului când un om perfect sănătos vremii, dar şi pamfletar trivial, posesor al tuturor tehni- a fost dus la nebuni? cum de a acceptat o somitate ca dr. cilor şi schimbându-le după plac, în stare de realismul cel Şuţu să-l trateze dacă nu era bolnav? şi cum ar putea fi cali- mai viguros şi de livrescul cel mai pur, stilizând arghezian ficat gestul lui Maiorescu de a-l ucide civil pe poetul pe oribilul, sfărâmând bacovian organele poeziei, mitizând ca care tocmai îl lansa ca pe cel mai de seamă al românilor?/ Blaga şi evocând nostalgic ca Pillat, continuându-i pe tot Boala scenariilor e, s-ar zice, de la o vreme, o boală naţio- nală“ (Politizarea bolii lui Eminescu, în rev. cit., nr. 34/2000). poeţii (pe marii naivi ca şi pe micii meşteşugari) din seco- Cele scrise de directorul „României literare“ despre lul XIX şi anticipându-i pe toţi (academizanţi, simbolişti, Eminescu la sărbătoarea a 150 de la naşterea poetului şi modernişti, păşunişti) din secolul XX“ (Pluralitatea poe- la 110 ani de la trecerea în eternitate au caracter de vala- ziei eminesciene, în rev. cit., nr. 2/2002). bilitate permanentă. Spicuirea lor din editoriale dovedeşte De obicei, ceea ce este scris în editorialul unei reviste că pecetea permanenţei şi a pertinenţei în interpretările săptămânale stă pus sub pecetea actualităţii imediate (ceva marelui critic pot fi găsite nu doar în Istoria critică a lite- mai de durată decât aceea cotidiană, conferită prin edito- raturii române sau ci şi în editorialele din revista pe care rialele din ziare). Or, frazele citate mai sus dovedesc fap- o conduce de 30 de ani. Ele sunt actuale atât la 60 de ani, tul că Nicolae Manolescu scrie de 30 de ani editorialele în cât şi la 80 de ani ai criticului. De exemplu, următoarele aceeaşi tonalitate înaltă pe care a adopta-o în redactarea două fraze, scrise cu doi ani mai târziu, ar fi meritat să intre Istoriei critice a literaturii române. În aşteptarea cu inte- în Istoria critică a literaturii române: „[…] a venit timpul res a ediţiei a doua a acesteia, îi urăm domnului profesor unei mai bune înţelegeri a pluralităţii poeziei eminesciene. „La mulţi ani!“.
Nicolae OPREA A trăi pentru a citi şi a scrie La un an după apariţia integrală a Istoriei critice a litera- traiectoria vieţii şi formării scriitoriceşti – ca într-un turii române // 5 secole de literatură, Nicolae Manolescu Bildungsroman impregnat de livresc -, proiectată într-o publică un admirabil volum de proză memorialistică (şi ramă autobiografică deloc convenţională, urmărind firul eseistică), Viaţă şi cărţi, cu subtitlul Amintirile unui cititor unei cronologii de tip proustian. Amintirile „cititorului de cursă lungă. Cartea de confesiuni biografice şi livreşti de cursă lungă” au fost transcrise în două părţi simetrice: fusese prefigurată prin alte două: Cărţile au suflet (1995) şi Cititul şi scrisul – care exprimă „nevoia de a citi a ado- Cititul şi scrisul (2002). Iar unele dintre „teme“ vor fi relu- lescentului” şi Scrisul şi cititul, reflectând aceeaşi nece- ate din alt unghi sau dezvoltate narativ în formula memo- sitate organică la vârsta adultă. Cum subliniază în con- rialisticiiL mediate prin dialog. Mă refer la interviul amplu text: „biografia mea intelectuală se construieşte, toată, în care deschide volumul omagial Nicolae Manolescu -70, rea- funcţie de această simetrie.” În finalul primei părţi, criti- lizat de Ion Bogdan Lefter, datat septembrie-octombrie cul se declară un „vicios al lecturii” şi conturează un ori- 2009 (Bucureşti şi Paris). Şi, mai cu seamă, la Convorbiri ginal autoportret al omului cu cartea în mână: „În ce mă cu Nicolae Manolescu (2017), un „jurnal dialogat” provo- priveşte mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. cat de Daniel Cristea-Enache. Împrospătându-şi memo- Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc, aşa cum ria, autorul Istoriei critice reconstituie în Viaţă şi cărţi am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă
28 HYPERION Invitatul revistei lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea mate- confesează mai încolo: şi m-a făcut să scriu eu însumi. În rială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. lipsă de colaboratori, scrie şi critică literară în revistele sale, Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc, dimi- cu observaţii incisive. Într-un fel de concurenţă imaginară neaţa, în călătorii (ba chiar şi în tramvai), pretutindeni cu fondatorii Şcolii de la Târgovişte (Radu Petrescu, Mir- şi oricând, citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin o carte cea Horia Simionescu), scriitorul precoce schimbă titlul în mână. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. primei reviste (cu rezonanţă leninistă!) în Poezia şi con- Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane cepe, în anii imediat următori, alte reviste olografe, citite poliţiste: aceleaşi, de multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac în familie: Literatura română, România pitorească, Pagini şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am literare şi Făt Frumos. Recitind numerele păstrate peste uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fie- vreme, scriitorul de azi, văzând înclinaţia spre proză în care dată întreagă. În cele mai multe cazuri, le ţin perfect încercările sale, le evocă autoironic: „Nostimada o con- minte şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără stituie o proză istorică pe care, pe la cincisprezece ani, o să le am dinainte, să le deschid şi să le ordonez, aşa cum produceam mai abitir decât Sadoveanu şi Sinkiewicz (…) eroul Orbirii lui Canetti îşi depune pe rafturi invizibile Dacă o ţineam tot aşa, vă daţi seama că îl egalam pe auto- cărţile din cap, una câte una, cu grijă şi cu tandreţe, atent rul Fraţilor Jderi. În cantitate, fireşte. Despre valoarea pro- să nu le murdărească ori să nu le boţească. Pe cele noi, zei cu pricina, mă abţin, cu multă demnitate, de la orice le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părăsit apreciere. Dimitrie Cantemir era eroul unuia din aceste niciodată. O carte nouă este lucrul cel mai frumos care romane din care scrisesem mai multe capitole. Romanul mi se poate întâmpla./ Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că se chema Izvorul temeiniciei, iar partea întâi (căci o luasem n-am citit toate cărţile.” biograficeşte), Minunile învăţăturii, 1685-1709. Debutul În reconstituirea primilor ani de viaţă, cu reminiscenţe e aşa de sadovenian (dar când îl citisem pe Sadoveanu?) de memorie, Nicolae Manolescu recunoaşte că „prima acti- încât merită să-l citez…” Despărţirea de proză se produce vitate pe care memoria mea o înregistrează, în care sunt ceva mai târziu, la sfârşitul facultăţii, când George Ivaşcu eu subiect individual şi orgolios, este scrisul. Nu cititul îi propune să scrie cronici literare la „Gazeta literară”. În (care mă prindea ca şi joaca): scrisul. Am devenit conşti- februarie 1962, profesorul (şi protectorul său, în ultimele ent de mine scriind. Mai ales că nu ştiu cum şi când am decenii comuniste), fără să ţină seama de refuzul iniţial al învăţat literele. Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintot- studentului („scriu proză, nu critică”), îi intuieşte voca- deauna. Nici părinţii mei nu-şi amintesc cine şi când m-a ţia: „Dumneata ai structură de critic”. De altfel, în câteva învăţat să le citesc. M-am pomenit citind, aşa cum m-am capitole, Nicolae Manolescu recunoaşte rolul binefăcă- pomenit jucându-mă: înainte de a fi eu însumi.” Iar raţi- tor al lui G. Ivaşcu în cadrul vieţii literare şi universitare. unea lecturii ca pasiune – şi vocaţie – este definită după Dincolo de recunoştinţă, însă, îi schiţează portretul cu mai multe secvenţe evocatoare: „Sigur că cititul e una din rară obiectivitate în astfel de cazuri: „L-am numit odată marile bucurii ale vieţii şi printre puţinele vicii care nu pe George Ivaşcu, şi nu cred că am exagerat, omul provi- trebuie pedepsite. Dar eu nu l-aş separa, nici măcar din denţial al biografiei mele. Când l-am cunoscut, abia tre- raţiuni de demonstraţie, de învăţătură. A citi înseamnă a cuse de cincizeci de ani, era un bărbat prezentabil, elegant, învăţa. E o formă de experienţă sau, mai bine zis, un mul- cu o notă de distincţie în felul de a se purta şi îmbrăca, pe tiplicator pentru experienţele noastre: căci, dacă ne-am care originea ţărănească se vedea tot aşa de puţin cum se mărgini la ceea ce putem trăi sau vedea în jurul nostru vedea la Zaharia Stancu sau, judecând după portretul căli- într-o viaţă de om, am fi foarte săraci. Există neîndoiel- nescian, la Goga. Ivaşcu era un gazetar înnăscut, cu sigu- nic o şcoală a vieţii. Şi nu stă în intenţia mea s-o opun ranţă cel mai de seamă făcător de reviste culturale din a cititului, ca baba lui Călinescu. Cred, din contra, că citi- doua jumătate a secolului XX. Ca profesor şi publicist era tul furnizează vieţii o enormă cutie de rezonanţă, în care departe de a fi strălucit. Oportunismul, care l-a ajutat să întâmplările trăite de noi se confruntă cu cele trăite sau învingă dificultăţile, deloc mici, ale gazetăriei, nu i-a priit imaginate de alţii şi în care, prin comparaţie, semnificaţi- nici profesorului, nici publicistului. Orele de curs din anul ile le sporesc considerabil. Malraux spune cam aşa: nimic al cincilea despre Mitrea Cocor nu mi s-au şters din minte din ce mi se întâmplă numai mie nu are semnificaţie (…) până astăzi. Oare cum Dumnezeu a reuşit să vorbească Abia cărţile ne dezvăluie cu adevărat înţelesul lucrurilor despre un asemenea subiect săptămâni la rând? Editori- pe care le trăim.” alele îi erau debitoare limbii de lemn a epocii.” Plăcerea de a scrie se conjugă, la Nicolae Manolescu, cu Deloc întâmplător, aşadar, memorialistul din Viaţă şi plăcerea lecturii încă din pragul adolescenţei. În 1953, în cărţi îmbracă vestmintele unui povestitor cu har care îşi casa bunicilor materni din Râmnicu Vâlcea scrie/caligra- extrage istorisirile din amintire. Nu sunt rare referinţele fiază aproape singur (rareori, ajutat de fratele său) revista la funcţia de povestitor, aflat într-un permanent dialog cu Familia, în care, mărturiseşte, „umpleam cele câteva pagini cititorul, de genul: „Dar întâmplarea cea mai bine păstrată cu fragmente de roman de aventuri, istoric sau de călă- în minte aşteaptă să fie povestită”; „Cred însă că merită să torie.” Cele mai multe, concepute în maniera Jules Verne. vă povestesc”; „Dar să povestesc cum a fost…”; „Şi acum, Insula misterioasă a acestuia i-a marcat adolescenţa, se iată singura poveste pe care mi-o amintesc”; „Vreau să
Invitatul revistei HYPERION 29 povestesc cum a fost urmărirea…”; „Tot ce s-a petrecut în Nicolae Manolescu revigorează memorialul prin apel la realitate am aşternut acum pe hârtie” etc. Încă din ciclul intertextualitate şi raportarea la documente sau manus- celor şapte volume de Teme, publicate între 1971 şi 1988, crise (jurnale, caiete, crâmpeie din revistele olografe) care Nicolae Manolescu uzează de naraţiunea confesivă, rela- sunt retopite în substanţa confesivă. Autenticitatea este tând întâmplări semnificative din existenţa sa ori portre- asociată astfel cu sinceritatea deplină. tizând figuri familiare (şi familiale). În Viaţă şi cărţi este Modelele recunoscute ale amintirilor din Viaţă şi cărţi invocat exemplul „temei” Julien Green şi strămătuşa mea sunt „autobiografia politică” a lui Mario Vargas Llosa Peş- (care dă titlul volumului respectiv), unde sora bunicii tele în apă, autobiografia spirituală a lui Yukio Mishima dinspre mamă devine personaj. La fel, întâmplarea rela- din Soarele şi oţelul, Cuvintele lui Jean Paul Sartre şi Citind, tată în altă temă despre arestarea mamei sale, fără a spune scriind de Julien Gracq. Dar funcţie modelatoare îndepli- „despre ce era vorba”. Evenimentul dramatic este repoves- nesc mai toate cărţile de ficţiune citite de autor (cum spune: tit sumar, cu frazare sacadată, în Amintiri…: „Mai multe „care m-au format”). Dintre lecturile formative, din ado- persoane au năvălit în cameră. Purtau uniforma Securi- lescenţă chiar, este remarcat romanul lui Alain Fournier tăţii. Au legitimat-o pe mama şi i-au cerut să se îmbrace Le Grand Meulnes: „Recitindu-l ulterior, am descoperit şi să-i urmeze. Mama s-a emoţionat îngrozitor. Nu-şi în el toate motivele de ordin sentimental sau livresc, care nimerea hainele. Şedeam în pat, în capul oaselor, şi pri- în adolescenţă, mă împingeau să citesc. Este în Le Grand veam. Mama a vrut la un moment dat să se ducă la toa- Meulnes o legătură foarte subtilă între planul vieţii şi acela letă (emoţiile treceau prin stomac, şi la bunicul, şi la ea, al ficţiunii. O uşă secretă le desparte. De o parte se află şi la mine), care era afară, în curte, de când casa fusese realul (…) şi de cealaltă ţinutul imaginar (…) Tărâmuri împărţită între mai multe familii. Unul dintre securişti vecine şi definitiv separate. Care comunică doar acciden- s-a ţinut după ea. Îmi imaginez că mama s-a întors cum a plecat. Closetul era o alcătuire din şipci de lemn, ca ace- tal, pentru ca apoi să nu mai fie posibil să regăseşti trece- lea de la ţară, prin care puteai privi înăuntru. În timp ce se rea dintr-unul în celălalt.” Cert este că Nicolae Manolescu îmbrăca, le-a cerut musafirilor nepoftiţi să stea cu spatele. a reuşit să realizeze osmoza dintre viaţa cotidiană şi ima- S-au conformat fără comentarii. Unul privea fotografiile ginarul cărţilor modelatoare. Şi subliniază până-n finalul de familie de pe perete, altul răsfoia cărţile de pe nopti- Amintirilor importanţa fundamentală a scris-cititului: „A era bunicului. Am îmbrăţişat-o pe mama, pe care n-am citi şi a scrie mi s-au părut totdeauna îndeletniciri fon- mai văzut-o doi ani şi jumătate. Cum, în aceeaşi noapte, datoare ale omului care trăieşte în universul culturii ver- la Sibiu fusese arestat şi tata, am rămas la Râmnic, în cus- bale. Nu se poate spune cu precizie ce vârstă are acest om todia bunicilor.” Dintr-un alt volum, O uşă abia întredes- pe planetă şi nici dacă va supravieţui, şi cât timp de aici chisă, este preluat subiectul din Tot mai înveţi maică? în înainte, impactului cu alte tehnologii culturale, bazate pe care sunt consemnate primele observaţii despre citit şi imagine. Dar el a fost secole la rând stăpânul necontestat scris. Talentul memorialistului este reliefat prin alter- al unei lumi pe care nu ne-o puteam imagina fără el (…) nanţa firească a imaginilor din realitate cu acele din ficţi- Nimeni nu spune că nu există viaţă în afara cărţilor. Toată unea cărţilor citite. Refuzând categoric confesiunea strict problema este dacă viaţa în afara cărţilor nu e cumva atât biografică („În nici un caz nu voi scrie o autobiografie”), de săracă, încât să nu merite a fi trăită.”
Arcadie SUCEVEANU O personalitate iradiantă Începând cu sfârşitul anilor ’70, i-am urmărit cu fidelitate înfrunte inerţiile cano- – mai întâi din Cernăuţi, apoi din Chişinău – cronicile nice ale regimului. Nici- din revistele Contemporanul şi România literară, din care odată nu i-am întâlnit i-am detectat numaidecât discursul inovator şi profilul numele stând „ruşinat“ nonconformist. Chiar şi noi, tinerii intelectuali aflaţi de în paginile de revistă cealaltă parte a sârmei ghimpate, dar care eram la curent consacrate unor aniversări „rituale“ ori sub o cronică cu ceea ce se întâmplă în literatura română, înţelegeam la cărţile mediocre ale unor celebrităţi galonate. Tăcerea că Nicolae Manolescu este criticul cel mai radical şi mai sa vizavi de unele nume şi cărţi, în contextul de atunci I (ca, de altfel, şi în cel de astăzi, doar motivele fiind acum proaspăt al generaţiei tinere, cronicarul care nu face com- promisuri. Din textele sale răzbătea forţa unui caracter altele) era una „semnificativă“, iar pentru mulţi, proba- integru, inflexibilitatea unui spirit independent, dispus bil, foarte deranjantă. Noi o înţelegeam ca atare: ca pe să nu-şi negocieze „demnitatea minimei libertăţi“ şi să
30 HYPERION Invitatul revistei un semn sigur că opinia lui Nicolae Manolescu impune cu statura sa intelectuală, i-am apreciat întotdeauna apti- respect, iar cuvântul său se bucură de credit moral. tudinile manageriale, miza practică a demersurilor sale Tot cam pe atunci, i-am citit monografia Contradicţia în calitate de administrator al cetăţii literare. (Îmi permit lui Maiorescu, lăsându-mă fascinat de virtuţile sale inter- cu acest prilej să deschid o paranteză, exprimându-mi pretative: această lucrare atipică, în care analiza literară ferma convingere că, în pofida bătăliilor interne şi a tri- se împletea ingenios cu psihanaliza, configura o altă faţă, bulaţiilor convulsive înregistrate în ultima perioadă în mai vie, mai „modernă“ a lui Maiorescu, fapt ce venea sânul breslei, USR rezistă în timp graţie priceperii şi oarecum în contradicţie cu opiniile canonizate care cir- autorităţii sale ireductibile.) Odată, pe când mă aflam culau în epocă. Apoi, de-a lungul acelor ani, i-am citit la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu“ de la Neptun, s-a şi alte cărţi: câteva din cele 7 volume de Teme, studiul întâmplat să stăm împreună o seară întreagă, la o masă Metamorfozele poeziei, eseul Arca lui Noe (o cuprinză- retrasă din restaurantul de la parter. În spatele măştii toare sinteză asupra romanului românesc, în 3 volume), sociale – privire severă, reticenţă glacială, atitudine „ina- volumul Despre poezie, şi am înţeles, fără dificultate, că bordabilă“ – mi s-a relevat un „alt“ Manolescu: descătu- – dincolo de ideaţia extraordinară şi scriitura dezinhi- şat, colocvial, plin de umor şi de o călduroasă afabilitate bată şi inconformistă – demonstraţiile critice sunt exe- umană. Timp de 10 zile, i-am urmărit discret apariţi- cutate „cu pană de scriitor“. Aproape în fiecare din aceste ile ritualice la masa de scris: dimineţile, retrăgându-se lucrări, „spectacolul critic“ conţine, de regulă, un sce- într-un colţ al grădinii, figura sa de monstrum erudi- nariu al ideii, o parabolă descrisă cu efecte estetice. Ele- tionis rămânea ore întregi în faţa calculatorului, scri- gant şi savuros de fiecare dată, fără a-şi reprima de multe ind în transă, cu febrilitate, aproape fără intermitenţe, ori ispita polemicii, stilul autorului conjugă cu măiestrie ori lăsându-se absorbită de vechiul deliciu al cititului. rigoarea scientistă cu inteligenţa disociativă şi libertatea Niciodată nu l-am văzut să coboare pe plajă. Serile, în imaginaţiei. Nu este pagină în care urechea cititorului să schimb, şi le petrecea înconjurat de prieteni şi de mem- nu surprindă „cântecul“ ascuns „al ideilor“, iar ochiul să brii familiei, în discuţii pline de o energie luminoasă şi nu decupeze cu uşurinţă „pe artistul din criticul Nico- de un elevat glamour intelectual. lae Manolescu“, aşa cum scrie undeva Ion Negoiţescu. Într-un moment greu pentru mine, prin 2011 sau Erau anii când, la Cenaclul de luni, înfiinţat şi coor- 2012, când devenisem un paria, întrucât îndrăznisem donat de el la Facultatea de Filologie a Universităţii să câştig alegerile pentru funcţia de preşedinte al USM, din Bucureşti şi la care au debutat majoritatea poeţilor „atentând“ la statutul de „preşedinte inamovibil“ al pre- optzecişti, Nicolae Manolescu punea „caratele ziditoare“ decesorului meu, domnul preşedinte al USR Nicolae ale unei noi paradigme literare. Destul de tânărul încă, Manolescu mi-a acordat sprijin moral, m-a sunat îngri- pe atunci, profesor şi mentor literar intuise în creaţia jorat şi mi-a adresat cuvinte de încurajare. Atitudinea sa celor ce veneau în literatură un nou orizont, după care de solidaritate, de o adevărată nobleţe, m-a determinat poezia îşi schimba haina şi recuzita, arătându-şi o altă atunci să-mi resetez opţiunea şi să-mi înving starea de faţă – cea a postmodernismului românesc. derută ce mă cuprinsese. Pentru asta, şi pentru altele, îi În vara lui 1988, pe când mă aflam în prima mea sunt recunoscător. vizită în România, ca invitat la cursurile de vară ale Dar empatia mea pentru Nicolae Manolescu cunoaşte Universităţii bucureştene, am fost încântat să-l întâl- şi o reţinere: autorul celebrei Istorii critice a literaturii nesc şi să-i ascult o prelegere despre romanul românesc române pare să-şi fi construit o părere preconcepută des- contemporan. La acea vreme, Nicolae Manolescu avea pre literatura din Basarabia. Am ferma convingere, însă, deja consacrată reputaţia criticului „curajos“, cu atitu- că va veni un timp când marele critic, învingându-şi dine radicală, care dă semne de „inadecvare“. Numele această (atât de păguboasă pentru noi) inerţie, va desco- lui, pus sub o cronică sau sub o recenzie cât de mică, era peri că spiritul basarabean actual nu e „fatal tradiţiona- un semn sigur de recunoaştere şi apreciere. Omul era list şi mesianic“, că nu toţi scriitorii, luaţi cu hurta, sunt încă tânăr, nu împlinise nici 50 de ani, şi avea „tăietura“ „defazaţi“, că reprezentanţii noilor promoţii au învins intelectualului rasat: distincţie severă, autoritate „natu- golurile şi rupturile impuse de istorie, reuşind să se sin- rală“, caracter zidit într-o coloană vertebrală inoxidabilă. cronizeze totuşi, chiar dacă există unele excepţii (dar M-a impresionat atunci atât magnetismul ideilor, cât şi, unde ele nu există?!), cu literatura română în ansamblul mai cu seamă, discursul analitic nonconformist al criti- ei. În ce ne priveşte, suntem oricând pregătiţi să-i punem cului şi profesorului Manolescu, cu afirmaţii tranşante, la dispoziţie 20 sau chiar 30 de nume şi titluri de carte cu accente disonante în acel context al „epocii de aur“. reprezentative, competitive, cu nimic mai prejos decât După 1989, am avut (îl mai am şi acum) privilegiul de multe dintre cele ce figurează în cuprinsul Istoriei… sale. a mă întâlni de mai multe ori cu dl Nicolae Manolescu, Sunt onorat să fiu contemporan şi să am privilegiul fie pe fondul unor evenimente culturale, fie în calitatea să mă aflu în contact nu doar instituţional, ci şi interu- sa de preşedinte al USR şi în calitatea mea de membru al man, atunci când se iscă prilejul, cu această originală şi Consiliului USR sau de preşedinte al USM. Deopotrivă iradiantă personalitate.
Invitatul revistei HYPERION 31 Leo BUTNARU Generozitatea maestrului Trăitor în colonizatul spaţiu inter-riveran românesc Prut – Nistru, debutant în poezie, în sinea mea tindeam să mă ase- măn (…imaginativ…) cu virtualii mei colegi de studenţie, de generaţie literară din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Îmi dădeam seama că am avea şi unele puncte de contact în ce priveşte citirea cărţilor şi publicaţiilor româneşti, însă erau inevita- bile şi deosebirile care ne-ar fi marcat orientarea artistică, în general, formarea, preferinţele, nuanţele canonice, de stil. Eram sigur că şedinţele de la „Cenaclul de luni“ al lui Nico- Irina Petras, Nicolae Manolescu T şi Leo Butnaru, Bucureşti lae Manolescu se ţineau la un alt nivel, temperament, regis- tru tematic abordat, în discuţii sau recitaluri, decât cele din cenaclurile chişinăuiene. Acolo, la ei/ la ai mei din dreapta participat la o întâlnire literară cu elevii şi profesorii liceului Prutului, era totuşi mai multă libertate, dexteritate în plăs- „George Bacovia“. Şi tot atunci, generos, maestrul Manolescu muirea de sine a unui june poet sau prozator, decât le aveam mi-a solicitat versuri pentru „România literară“. Le-am tri- eu într-un regim imperial-bolşevic, opresiv, deznaţionaliza- mis… neamânat şi… neamânat au fost publicate! Atunci, mi tor. Iar colegii mei de generaţie îl aveau în faţă, şi ca perso- se întâmpla ca şi cum un re-debut poetic, însă unul poten- nalitate, şi ca valoare, pe un adevărat maestru – pe Nicolae ţat de celebritatea pe care o avea respectiva revistă literară. Manolescu. Îi invidiam şi speram ca, odată şi odată, să ne (re) Iar generozitatea maestrului Nicolae Manolescu a fost una cunoaştem personal, să scriem literatură română… cot la cot, de bun augur, influenţând prezenţa mea în cuprinsul litere- pană lângă pană (poate chiar… aripă lângă aripă). lor româneşti. Îmi amintesc că aceste şi alte gânduri mă copleşiseră, cu Peste, iată, trei decenii trecute, îi mulţumesc din nou maes- plus de intensitate, în noiembrie 1990, când, la Bacău, am trului Nicolae Manolescu pentru încrederea pe care mi-a avut norocul, bucuria şi onoarea de a-l cunoaşte pe celebrul acordat-o atunci, demult, la Bacău, urându-i distinsului cori- meu coleg Nicolae Manolescu. Mai mult ca atât, împreună am feu al literelor noastre tradiţionalul: La mulţi ani!
Adrian POPESCU Patru piloni, un nume „Literatura este o chestiune de raportare permanentă, de com- dialogului cu cărţile dar parare spontană, ea trăieşte colectiv, sub cerul liber, nu izo- şi cu viaţa literară. Cro- lată în colivie.“ …O sugestivă definire a naturii literaturii ca nica literară a fost dese- relaţie, cum o vede Nicolae Manolescu. (Convorbiri cu Daniel ori celula din care s-a Cristea Enache). Mai mult, critica ar fi „o relaţie critică înteţită“ născut istoria sa critică. aşa cum crede Jean Starobinski. De reţinut că literatura nu e Judecata estetică aplicată textele autorilor celor cinci veacuri un experiment solitar, dar un dialog cu epoca, cu oameni din de literatură română nu s-a făcut în condiţiile izolării de ambi- jur. Nicolae Manolescu a fost mereu în mijlocul luptelor lite- anţa istorico-socială, dar autorul este departe de a le aplica rare, de la primele lui cronici din revista de cultură, destul de o grilă sociologică. L Concepţia estetică, sincronizarea, occidentaliza- deschisă noutăţii, relativ mai independentă, tematic, „Con- temporanul“. În 1962, tânărul a fost chemat acolo de George rea, plus talentul sunt cei patru piloni, trei teoretici, unul Ivaşcu, apoi, timp de patruzeci de ani, Nicolae Manolescu a carismatic-personal, pe care se sprijină opera unei vieţi con- fost cronicarul literar „en titre“ cel mai apreciat, un condei sacrate literaturii. Peste tot găsim plăcerea de a citi, plăcerea alert nelipsit din actualitatea cea mai fierbinte a arenei, nu a de a scrie, un fond senin, rar întrerupt de o dezamăgire sau tribunei literelor române. Criticul îşi reia, un timp, mai recent, alta, dar nicioată blazare sau ipocrizie. Un mod direct de a cronica literară din revista „România literară“, după o pauză înfrunta problemele ivite, nu puţine, altele ieri, altfel, altele, mai lungă, ţinând din 1993, ambele, cronica şi revista, deve- acum. Să conduci breasla scriitorilor este o artă, dar şi un act nind emblematice pentru Nicolae Manolescu. Acum, la o prin care de bună-voie îţi atragi majoritatea descărcările de vârstă aniversară, Nicolae Manolescu scoate ediţia a doua umoare neagră ale „confraţilor„… Cu ce rămânem, la urma a „Istoriei critice a literaturii române“ în fond tot un rod al urmelor, din toate aceste prietenii, onoruri, funcţii, duşmănii,
32 HYPERION Invitatul revistei acte de bunăvoinţă, decizii, delimitări de neaveniţii ambiţi- Nicolae Manolescu reuşeşte să traseze, să descrie, să cla- oşi? Cu cărţile pe care le-am scris, desigur, „Istoria critică a sifice, să judece, precum G. Călinescu, în altă epocă, relieful literaturii române“ dar şi cealaltă istorie, concentrată, teoriile exact al câtorva veacuri de literatură. De la „uriaşii munţilor“, despre roman, despre poezie, eseurile despre literatura stră- cum îi numea un critic francez pe marii romancieri la, am ină, prozele confesiv-autobiografice au rezistenţa data de o zice noi, „iubitorii fluviilor“,poeţiii, sau „cercetătorii zăcămin- vocaţie adevărată care n-a pierdut vremea. Statura intelectu- telor“ criticii.O lume credibilă, pentru că nu-i lipseşte nici- ală, calitatea de profesor universitar veritabil, multele legături odată criteriul axiologic. Cel care agită „sita“ cea care cerne afective de neşters, numeroasele simpatii ale cititorilor, haloul valoarea de non-valoare, aurul de sterilul pretenţios, nu aţi- vrăjit, pe care-l ţes aceştia în jurul lui Nicolae Manolescu, sunt, peşte. Aici, la criteriul axiologic, vedem, clar, că nu e loc de de asemenea, bunuri simbolice preţioase. Iubirea intelectu- ală arătată literaturii contemporane, vreme de şase decenii, întors, criticul nu negociază, nu cedează. Dar unde cedează? cel mai adesea i se întoarce autorului, ca recunoaştere a rolu- „Culmea este că în viaţa de fiecare zi eu practice morala creş- lui major, orientativ, jucat vreme de câteva decenii, acestea tină, cu mai multă convingere decât unii creştini. Îi iubesc nu dintre cele mai puţin tensionate politic. Uneori, recunoş- pe semeni, îmi face bine să-I văd fericiţi, mi-e milă de eicând tinţa datorată Profesorului nu i se mai întoarce lui Nicolae suferă.“ (Convorbiri cu Daniel Cristea Enache). Ce mai poţi Manolescu, aşa cum ar fi normal, civilizat, omeneşte, mai mult, adăuga? Nimic. Un om împlinit, un nume, un simbol al pasi- ea se preface uneori în ingratitudine şi contestare. unii pentru scrisul lui şi al altora. Nicolae Manolescu.
Liviu Ioan STOICIU „Optzecistul“ Nicolae Manolescu „Optzecistul“ Nicolae Manolescu, valabil şi la tinereţe (din natural, mirând pe mulţi că vremea Cenaclului de Luni, a susţinerii cronicilor la adresa mi-aş fi schimbat radical atitu- „optzeciştilor“) şi la… senectute, din 27 noiembrie 2019! dinea faţă de preşedintele Uni- Nu pot decât să-i fac o reverenţă şi să-i urez mulţi ani fru- unii. I-am admirat de când mă moşi de aici înainte. Fiindcă literatura română a avut şi are ştiu sensibilitatea critică, opera, m-a inhibat cu felul său nevoie stringentă de autoritatea sa critică, în particular şi în nobil de a fi. Dacă a ratat ceva Nicolae Manolescu, apa- fruntea săptămânalului România literară şi a Uniunii Scri- rent (domnia sa nu regretă nimic), a fost ascensiunea în itorilor (o pedeapsă mai mare decât să conducă Uniunea plan politic, dar şi acolo a avut steaua sa, a fost candidat la ScriitorilorO nu i se putea da; „Toţi artiştii şi scriitorii în spe- preşedinţia României şi a condus un partid nou (pe care cial sunt nebuni. Ce-mi trebuie mie balamucul ăsta imens l-a topit într-un partid istoric PNL, în anul 2000). Că veni cu colegii noştri cărora orice le-ai face nu e bine?“, declara vorba, într-un interviu din 2013, întrebat cu „După 1990 aţi Nicolae Manolescu înainte de alegerile pentru conduce- intrat în politică. Ce v-a determinat?“, Nicolae Manolescu a rea Uniunii Scriitorilor din 2013; atunci când l-am votat în răspuns: Aveam o mentalitate de paşoptişti. În fond, Româ- Consiliul Uniunii pentru al treilea mandat, deşi eram per- nia, până la Carol I şi chiar şi în timpul domniei acestuia, a ceput că mă aflu pe o baricadă adversă, m-am gândit că-şi fost clădită de intelectuali. O revoluţie precum cea din 1989 merită soarta; personal i-am mulţumit că a acceptat să can- putea marca o rupere de trecut la fel cum s-a întâmplat cu dideze, să rămână în fruntea Uniunii; după două mandate Revoluţia de la 1848 faţă de perioada Regulamentului orga- dificile, Uniunea reuşind cu greu să-şi ducă traiul, plină de nic. Asta era în capul meu, o nouă generaţie de paşoptişti. Un datorii, era cazul să încerce să se bucure de echilibru la al motiv de suflet – cu scuze că mă introduc în „ecuaţie“, aşa treilea mandat; magic, la al treilea mandat a reuşit să aducă mă simţeam şi eu (cel ce scrie aceste rânduri) la Revoluţie, Uniunea la un nivel invidiat de celelalte uniuni de creaţie, un „paşoptist“, naiv, când am fost pus de revoluţionari, la să mă refer numai la ele). Un destin incredibil, Nicolae Focşani, în 22 decembrie 1989 în fruntea judeţului Vran- Manolescu e „marele critic al literaturii române“ (care a cea şi afară se trăgea în draci cu gloanţe adevărate… Eu impus şi o istorie canonică a literaturii române, de viitor), m-am retras după trei luni, fără să fiu membru al vreunui e „profesorul universitar emerit“; a primit cea mai înaltă partid. În acelaşi interviu, întrebat cu „După anul 2000, aţi distincţie a statului român; a fost ambasador UNESCO la mai primit oferte de a vă înscrie într-un partid?“, Nicolae Paris; e academician titular. Cât am fost în Consiliul Uni- Manolescu a răspuns: Am primit, dar am refuzat. Faptul unii, mi-am făcut datoria, „criticând“ conducerea Uniu- că m-am retras din politică a fost una dintre puţinele mele nii (eram arătat cu degetul ca un duşman al ei). Din 2013, fapte bune incontestabile… Într-un fel, Nicolae Manolescu după ce m-am retras, o dată reales Nicolae Manolescu, Uni- împărtăşeşte destinul lui Titu Maiorescu. Are demult asi- unea şi-a găsit un făgaş onorabil. Azi îi arăt toată simpatia, gurat soclul la statuia sa. (7 octombrie 2019. BV)
Invitatul revistei HYPERION 33 Adrian LESENCIUC Nicolae Manolescu şi propensiunea spre critica de direcţie Nicolae Manolescu este, fără îndoială, criticul literar care momente date ale evoluţiei burgheziei naţionale“. Despre a avut rolul cel mai important în stabilirea şi menţinerea o selectare a aspectelor relevante în procesul de decantare ierarhiei valorilor literare autohtone. După trei decenii de în raport cu grila socială este vorba şi în parcursul criticu- cronică literară, în care a citit, analizat şi întâmpinat peste lui Nicolae Manolescu, adică despre o identificare a ariilor 1.000 de cărţi apărute în intervalul 1962-1989 – cronica sa de divergenţă şi convergenţă dintre tendinţele autohtone şi de la România literară (1972-1989) devenise instanţa incon- cu cele din exterior. Dar, pentru a ajunge aici, la o decan- testabilă, certificatul pentru consacrarea fiecăruia dintre acei tare teoretică de substanţă, Nicolae Manolescu nu se gră- scriitori care, în peisajul slabului dezgheţ ideologic, sperau beşte. El lasă să treacă valul antiistorist al anilor ’60, dar săN devină nume notorii ale literaturii române –, Nicolae nu se îndepărtează în critica literară de ideea de sinteză Manolescu a înţeles valoarea capitalului propriilor lecturi şi şi, vom vedea, nici de cea de direcţie. Altfel spus, în aşe- a optat pentru o istorie literară, pe care a numit-o distinc- zarea lui temeinică în teoria literară, Nicolae Manolescu tiv şi justificat Istoria critică a literaturii române. Acest par- recurge la precauţie în proiecţia teoretică şi procedează curs în domeniul criticii este unul exemplar: pornind de la mai degrabă în acord cu perspectiva maioresciană, decât eseuri şi de la cronica literară cultivată cu răbdare, conti- cu cea lovinesciană. nuând cu studiul monografic dedicat lui Titu Maiorescu şi Revenind la pasul cel mai relevant în parcursul său, cel cu alte monografii (Al. Odobescu, Mihail Sadoveanu), dar de la critic la istoric literar, sunt de analizat cel puţin două şi cu importante lucrări de teorie literară: Arca lui Noe şi aspecte: scrierea (la două mâini) a unei istorii literare după Despre poezie, el se închide (aparent) cu o curajoasă isto- un „gol istoric“ de jumătate de veac de la precedenta lucrare rie literară supusă revizuirii. Nicolae Manolescu acoperă, de aceeaşi anvergură, cea a maestrului G. Călinescu, şi asu- aşadar, pe parcursul celor aproape şase decenii de activi- marea dimensiunii „critice“ a acestei istorii literare. Golul tate în câmp literar toate subgenurile criticii literare – şi de cincizeci de ani este explicabil prin greutatea vremuri- enumerăm într-o logică a asumărilor, amintind de proiec- lor totalitare (care nu au permis decuparea istoriei literare ţia din lucrarea dedicată în 2009 operei marelui critic de de hăţişul social-politic al desfăşurării faptelor), dar şi prin Laszlo Alexandru (Criticul literar Nicolae Manolescu, Para- alinierea criticilor literari fie la structuralismul anistoric lela 45), ipostazele/ rolurile jucate: cronicar literar, eseist, francez (anii ’60-’70), fie la postmodernismul fragmentar monografist, polemist, istoric literar, teoretician literar. Şi american (anii ’80-’90). Istoria literară realizată la două memorialist. Dar din acest parcurs de excepţie, chiar dacă mîini nu se prezintă drept o lucrare monodimensională, referenţială rămâne, din multe puncte de vedere, Istoria rezumându-se doar la înregistrarea faptelor literare majore critică…, Nicolae Manolescu este, cu siguranţă, şi cel mai ale celor cinci secole de literatură. Orice istorie literară se important teoretician al romanului românesc. Refuzând reduce, de regulă, la astfel de fapte. Nicolae Manolescu dă importul de teorii de-a gata din Occident, de fapt neac- adâncime proiectului şi propune, prin urmare, o istorie ceptând alinierile nerodnice ale unor scriitori români la multidimensională, convergentă, bazată pe lecturi multi- mode şi tendinţe din simpla dorinţă de a reduce decalajul ple, de profunzime, acolo unde instrumentarul critic a înre- în raport cu alte literaturi (anii ’70 sunt reprezentativi pen- gistrat rezultatele care au trecut proba timpului. Această tru refuzul său categoric de importuri teoretice cu tentă dimensiune critică a istoriei sale literare – adevărata isto- ideologică), Nicolae Manolescu construieşte fără grabă rie literară este întotdeauna o istorie critică, ne avertizează un proiect teoretic redutabil, consistent, ancorat deopo- Nicolae Manolescu – este explicabilă nu numai prin profun- trivă în studiile de teorie literară ale Occidentului adapta- zimea analitică a constructului, ci şi prin apelul la singurul bile producţiei literare autohtone şi în realitatea romanu- criteriu valid, de la care nu s-a abătut niciodată – criteriul lui autohton şi îl numeşte Arca lui Noe. „Am încercat să estetic. În trecerea de la cronica literară la istoria literară ofer în Arca lui Noe un tablou tipologic şi istoric al roma- devine limpede demersul inductiv al unui proiect al întregii nului românesc“, rezumă fidel Nicolae Manolescu pro- sale opere, dinspre cazul particular al fiecărei lucrări ana- pria intenţie privitoare la complexul aparat tipologic apă- lizate şi comentate, aşezate ulterior pe o scară a valorilor, rut în ediţie definitivă în 2018, continuând cu modestie: spre cel general, al lansării unor ipoteze cu grad ridicat de „Romanul românesc n-a inventat, presat de mentalitatea generalitate, valide la nivelul unor generaţii, unor genuri, socială, nicio formă literară absolut propice. Aceste forme unor contexte. Aceste ipoteze se coagulează în teorii – iar existau mai demult: problema a fost de selectare a lor, în clasificarea romanului românesc din Arca lui Noe în doric,
34 HYPERION Invitatul revistei ionic şi corintic, de pildă, este unul dintre rezultatele aces- Puia-Dumitrescu în O istorie a Cenaclului de Luni, rezu- tei coagulări – şi conduc la o înţelegere complexă a între- mând opiniile cenacliştilor Radu Călin Cristea, Călin Vlasie, gului care poartă numele de literatura română. Traian T. Coşovei, Ion Bogdan Lefter, Florin Iaru, Romulus Plecând de la aceste înţelesuri ale unui parcurs critic, să Bucur, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu, Magda Cârneci, facem câteva notaţii suplimentare. În primul rând, Nicolae Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu, Romulus Brâncoveanu, Manolescu venea după o experienţă de persoană profund Mircea Scarlat, Ioan Buduca, Eugen Suciu, Daniel Pişcu, implicată în derularea faptelor din istoria noastră literară, Iulian Costache. Rezultatul firesc a fost acela al identifi- aceea de coordonator al Cenaclului de Luni. Criticul literar, cării Cenaclului de Luni cu Nicolae Manolescu, al înţele- în plin exerciţiu de exprimare prin instanţa incontestabilă gerii imposibilităţii de separare a nucleului constitutiv al a criticii sale din România literară, a contribuit direct la generaţiei ’80 de criticul fondator. Practic, luând în calcul formarea unei generaţii literare, creând propriu-zis cena- experienţa de critic literar, consolidarea conceptelor de teo- clul prin corporalizarea unui spirit al vremii. M-am oprit rie literară, experienţa de coordonator de cenaclu care a asupra acestui episod pentru că, prin înfiinţarea la 3 mar- condus la schimbarea radicală a parcursului literar autoh- tie 1977 a Cenaclului de Luni, Nicolae Manolescu a intuit ton, putem trage concluzia că rezultatul firesc a fost acela într-o încercare de coagulare a unor energii profilul unei al impunerii sale drept critic de direcţie. Istoria critică a alte vârste a expresiei literare, a unei alte generaţii. „Prin literaturii române a devenit instrumentul prin care direc- intervenţiile sale, dar în principal prin prezenţa alături de ţia a fost coerent formulată şi asumată. Dar, din această tinerii din acest club literar, Nicolae Manolescu reprezenta perspectivă, Nicolae Manolescu trebuie înţeles nuanţat în coloana vertebrală a Cenaclului de Luni“, notează Daniel raport cu ceilalţi critici fondatori.
Theodor DAMIAN Nicolae Manolescu la New York Cenaclul literar „M. Eminescu“ din New York a fost înfiin- emoţii pentru că toţi ştiam cine este Nicolae Manolescu, ţat în 1993 în cadrul Institutului Român de Teologie şi Spi- dar şi pentru că nu ştiam cum va veni şi cum se va situa ritualitate Ortodoxă, pe lângă Biserica Ortodoxă Română în mijlocul nostru. „Sf. Ap. Petru şi Pavel“, de către Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Pe atunci ne ţineam şedinţele cenaclului vinerea, în sala Damian. La conducerea Cenaclului, în scurt timp, s-a ală- socială a bisericii anglicane (episcopaliene) „Sf. Andrei“ turat criticul şi istoricul literar M. N. Rusu. din Astoria, New York. Scopul cenaclului a fost educativ prin aceea că şi-a pro- Acolo am lansat, înainte şi după vizita celebratului critic pus să aducă în emigraţia română cultura literară de acasă, literar volume semnate de autori de primă mărime în lite- darC şi de a menţine şi cultiva prin aceasta, conştiinţa iden- ratura română contemporană (Aurel Sasu, Gellu Dorian, tităţii etnice a românilor din acest colţ de lume. Cassian Maria Spiridon, Lucia Olaru Nenati, Acad. Sorin În afară de lecturi de poezie, în special, din autorii cla- Comoroşan, Aurora Cornu, Magda Cârneci, Vasile Andru, sici şi contemporani, dar şi de cultivarea talentelor locale, Grigore Vieru, Mircea A. Diaconu, Dumitru Chioaru, Mir- Cenaclul literar „M. Eminescu“ s-a axat în scurt timp pe cea M. Ionescu, Gabriel Stănescu, Gheorghe Pârja, Adrian lansări de carte ale autorilor români din ţară şi din Ame- Dinu Rachieru şi mulţi alţii. rica, precum şi pe invitarea unor personalităţi marcante în Domnul Nicolae Manolescu a venit cu o modestie, fapt cultura română care să aibă aici întâlniri directe cu comu- absolut admirabil, la fel de mare ca şi prestigiul de care se nitatea românească şi care să relateze despre fenomenul bucura în ţară în calitate de autoritate recunoscută şi respec- cultural contemporan tată în ceea ce privea din România. discernerea valorilor În acest context şi destinul literaturii Cenaclul „M. Emi- române în viitor. nescu“ a fost ono- Îmi aduc aminte rat ca în anul 2000 cum am vorbit cu să aibă vizita presti- Domnia Sa când a giosului critic literar, ajuns la New York, Prof. univ. Dr. Nico- cum am stabilit ziua lae Manolescu, direc- şi ora întâlnirii cu torul veteranei reviste comunitatea română România literară. de aici în cadrul Vizita Domniei Cenaclului literar, sale la cenaclul nos- cum am convocat pe tru a fost încărcată de obişnuiţii Cenaclului
Invitatul revistei HYPERION 35 şi alţi interesaţi şi cum am pregătit alte detalii ale întâlni- menţionat şi în revista Lumină lină/Gracious Light din acea rii noastre. perioadă (Nr. 4/2000). Sigur, şedinţa de cenaclu a fost o lecţie exemplară de A urmat o călduroasă recepţie unde Dl Nicolae istorie şi critică literară, de informare în detaliu cu starea Manolescu s-a întreţinut cordial cu cei prezenţi, veniţi literaturii române la zi, cu noutăţi legate de autori vechi în număr mare ca să aibă posibilitatea unei întâlniri faţă şi noi, de fenomenul înmulţirii editurilor private şi de cri- către faţă cu Domnia sa, iar a doua zi am mers împreună cu un grup din cenaclu la un preot român din New Jer- teriile de selecţie a valorilor, despre necesitatea, starea şi sey care a oferit o recepţie specială în cinstea distinsului stadiul traducerilor operelor scriitorilor români în străină- nostru oaspete. tate şi despre motivele publicării în editurile din România Amintirea prezenţei sale în Cenaclul literar românesc a scriitorilor româno-americani. În această şedinţă Dom- din New York a persistat multă vreme, ea rămânând un nia sa a lansat cartea mea Rugăciuni în infern, apărută la eveniment luminos şi semnificativ în istoria de 26 de ani Editura Axa din Botoşani, carte pe care a binevoit să o a acestei instituţii de educare a românilor de peste ocean şi prefaţeze, prezentată o zi înainte şi la sediul Centrului întru valorile esenţiale ale culturii şi spiritualităţii nea- Cultural Român din New York (ICRNY azi), eveniment mului nostru.
Lucian VASILIU Treptele Capitoliului Treapta I. Prima oară (sper să nu greşesc: arhiva mea docu- Cenaclu. Am aranjat programul, astfel încât luna aceasta mentară zace, virgină, într-un pod de casă rustic), întâ- să fie numai a voastră.“ iaşi dată l-am văzut pe tânărul critic şi universitar Nico- Descinşi direct de la Gara de Nord, ne-am întâlnit, lae Manolescu (eu, de vreo 20 de ani, el de vreo 35!), la o spontan, cu Nicolae Manolescu, noi cei trei juni poeţi seară tradiţională „Rotonda 13“ de la Muzeul Literaturii, ieşeni, pe treptele de la Casa Scânteii. Parcă eram pe coordonată de inefabilul, inepuizabilul, ludicul Şerban treptele Capitoliului, cu Imperatorul binevoitor în dia- Cioculescu. Eram elev de Şcoală postliceală bibliotecono- log colocvial. mică,T în Bucureştii profesorului drag, prozatorul Costache Următoarele trepte, scări, praguri au consemnat sec- Olăreanu. Se întâmpla într-o iarnă, prin anul 1973: Nico- venţe pitoreşti, colocviale, de regulă, la Botoşani, la lae Manolescu era la fel de brunet, cu sprâncene de Şcoală Alba-Iulia, la Cernăuţi (unde părinţii, taţii noştri ilus- Ardeleană, cu privire incisivă de George Ivaşcu… Ironia traseră România interbelică), la o şedinţă PEN CLUB (cu socratică mustea în colţul buzelor conspirative! temă dedicată globalizării, în Munţii Carpaţi!), la emisiu- Treapta II. Împreună cu amicii ieşeni din cercul revis- nea prestigioasă Profesiunea mea, cultura (timp de circa o telor Dialog şi Opinia studenţească, Liviu Antonesei şi oră, Magistrul Manolescu m-a seminarizat pe teme cul- Nichita Danilov, am fost invitaţi să citim la deja celebrul, turale, despre Junimea în varianta ei ieşeană, maioresci- incendiarul Cenaclul de luni. Reproduc dintr-o epistolă ană, despre restaurarea monumentelor, cu impact pozitiv primită de la Traian T. Coşovei (datată 12 aprilie 1981): în finalizarea lucrărilor de reabilitare a casei junimistului, „Am şi vorbit la telefon cu dl. Manolescu şi i-am spus că primarului Vasile Pogor, locuinţă emblematică, sediu al veniţi la Bucureşti pe data de 20 aprilie şi că ne vizitaţi la celor 12 muzee şi case memoriale ieşene).
36 HYPERION Invitatul revistei Treapta, între trepte, pe care o port mai bine în inimă, se referă la un episod petrecut în vara anului 1989, pe fond de cădere a Comunismului în Estul Europei. Era, ca în vis, o treaptă mişcătoare, incertă, pe plaja de la Neptun. În faţa Casei de vacanţă a scriitorilor, loc unde se adunau şi convorbeau, mai tăcut, mai pe şleau. Eram cazaţi în staţiunea Olimp. Nefiind acceptat mem- bru al U.S.R. (deşi îndeplineam condiţiile formale, dosarul îmi fusese blocat la filiala Iaşi – ca necorespunzător politic). Ne promenam, candizi, cu soţia Iolanda şi fiica Luiza (fiul Cezar a venit pe lume după prăbuşirea Zidului de la Berlin!). – Hei, Lucian! Mai cu seamă, ce faceţi voi pe aici? Dintr-un grup de „chiloţari“ (cum le spunea univer- Nicolae MANOLESCU și Lucian VASILIU sitarul, eseistul Luca Piţu) s-a deşirat în altitudine vrân- la Zilele Convorbiri literare”, Iași, mai 2001 ceană prozatorul Corneliu Ştefanache. În grup, tolăniţi în reflexivitate: Ana Blandiana, Romulus Rusan, Zigu Ornea şi Nicolae Manolescu. Aflând că nu aveam acces la Neptunul scriitorilor, Ana Blandiana (care mă ştia de la Poşta redacţiei, din revista Contemporanul, anii 1971-72, din vremea când eram în ultime clase de liceu, în urbea lui Tache, Ianke şi Cadâr), ne-a invitat să ne revedem, pe seară, în parcul Casei de creaţie. Timp în care, Nicolae Manolescu intrase în dia- log cu soţia Iolanda şi cu fiica noastră. La invitaţia lui generoasă, irezistibilă, Luiza avea să par- ticipe la un concurs tradiţional (recitări, desene, spectacol). Avea să primească primul ei premiu, la 5 ani, din mâna binevoitoare a Preşedintelui Juriului, Nicolae Manolescu. Iar noi, entuziaşti părinţi, am propus echipei Blandiana-Rusan-Ornea-Ştefanache-Manolescu să mer- gem în apropiere, la Cofetăria de la „Belvedere“, la o pră- Primăvara anului 2013, București. jitură, în numele leoaicei Luiza (născută în 15 august, de Nicolae MANOLESCU în biroul proaspăt inaugurat Sfânta Maria). Aşadar, o mică… aniversare! de la noul sediu al Uniunii Scriitorilor Din păcate, în întunecatul an 1989, în miez de sezon estival, cofetăria se închidea la orele 20:00. Ajunsesem cu un sfert de oră după program. Ospătăriţele au fost ferme în a ne bloca entuziasmul. Dar, cum fusesem ajutor de ospătar în vacanţa dintre clasele a XI-a şi a XII-a (dece- dase tatăl meu, trebuia să facem faţă treburilor familiei, noi, cei trei băieţi!), am prins curaj şi am cerut să vorbesc cu Şeful! Am avut şansa să-l aflu în cabinetul în care făcea monetarul zilei. L-am rugat, respectuos, să ne îngădu- iască, peste program, să fim serviţi cu ceva dulce! Iniţial, m-a refuzat categoric. Am apelat atunci la un reper con- junctural: – Ştiţi, nu este vorba numai despre fiica mea de 5 ani! Suntem în compania unor scriitori importanţi, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu… – Ana Blandiana, Nicolae Manolescu? De ce nu spu- neţi aşa? Vreau să-i cunosc şi eu! Îi citesc şi îi respect! Îi ştiu de la „Europa liberă“. Rămâne între noi, ofer eu masa şi plata ei. Vă rog să mă prezentaţi! Nicolae MANOLESCU și Emil BRUMARU. De atunci, mărturisesc treapta de nisip din vara anu- Iași, martie 2011, Zilele Francofoniei, lui tulbure şi ferice 1989, a rămas un fel de podium de BCU „Mihai Eminescu” marmoră al amintirilor relevante, de tip 80-optzecism!
Invitatul revistei HYPERION 37 Cassian Maria SPIRIDON Despre metamorfozele lui Nicolae Manolescu Cu intrarea în scenă a lui Nicolae Manolescu, cronica lite- ani), în cîteva volume. Pen- rară şi-a recăpătat statutul de formator de opinie şi gust tru revistele literare, el con- literar, existent din vremea lui Maiorescu şi eradicat odată sideră prezenţa cronicarului cu instaurarea proletcultismului în cultura naţională. un rău necesar, iar autorita- Aşa cum Titu Maiorescu şi-a început strălucita sa cari- tea revistei o dă cronicarul şi eră la 21 de ani, Nicolae Manolescu, la nici 23 de ani, în nu criticii, pentru că acesta 1962, prelua cronica literară la cea mai citită revistă de este prezent la postul său număr de număr, singurul, de atunci, Contemporanul. Aici este chemat de şeful publi- altfel, ce ar putea fi tras la răspundere pentru opiniile caţiei,C G. Ivaşcu. Prin preluarea României literare, de sale. Şi, conchide aforistic: „Criticii vin şi se duc, croni- către acelaşi, titularul cronicii literare de la Contempo- carul rămîne“. Articolul este o ars poetica a cronicarului ranul îşi va transfera şi el rubrica. literar, dar şi o veritabilă laudatio. Nu ştim cît de perene Alături de E. Lovinescu, care a încercat şi reuşit să pul- vor fi opiniile sale critice din cronicile literare (mai ales verizeze prejudecata facilităţii criticii, conform preceptu- că n-au fost niciodată adunate în volum) asupra unor lui „la critique est disée, mais l’art est dificile“, şi Nicolae autori contemporani, în majoritate importanţi, impuşi Manolescu, prin prestaţia sa exemplară, va înălţa cro- şi/sau mai ales, prin demersurile sale, poate Istoria cri- nica literară la artă. În primul volum din Teme, apărut tică a literaturii române va fixa formula definitiva a vizi- în 1971, cînd avea deja cîţiva ani buni de susţinere săp- unii sale critice asupra literaturii naţionale în general, şi tămînală a cronicii literare, va defini cronica drept „acea a celei contemporane în special. specie de critică avînd toate obligaţiile şi nici unul dintre La apariţia Lecturilor infidele (1966), Nicolae drepturile criticii; mai mult, ceea ce eseul sau studiul doct Manolescu, la 27 de ani, este deja un autor deplin for- reuşesc să ascundă aşa de bine sub aparenţa de autono- mat, vocea, cum remarca şi Mircea Mihăieş în prefaţa la mie faţă de obiect, cronica e obligată să pună în cea mai Totul despre Nicolae Manolescu, îi era deja perfect contu- deplină lumină. Iată: rată. În pseudopostfaţa Lecturilor… ţine să precizeze „că Cronicarul e singurul critic care admite să fie jude- nenorocirea, moştenită, a criticului român – constatată cat după eficienţa analizelor sale. Cronica are o latură şi de alţii – e de a nu găsi terenul pregătit pentru inter- morală, care la critică se observă mai greu, dar pe care ea pretare, de a se transforma, de nevoie, în arhivist, paleo- o scoate în evidenţă. În sfîrşit, cronica nu îngăduie nici graf, istoric şi chiar arheolog“. Tot aici vom afla şi o primă o mistificare; criticul fără talent se poate refugia în isto- definire manolesciană a criticii, ce este o „lectură per- ria literară, dar cronicarul seamănă cu un actor, silit să manentă, care implică toate lecturile noastre anterioare, apară pe scenă, cu toate reflectoarele şi privirile aţintite reflecţiile, confruntările, generalizările, o idee despre lite- asupra-i şi, deci, în imposibilitate de a se arăta mai talen- ratură – personalitatea noastră întreagă“. Demersul critic tat sau mai inteligent decît este în realitate. nu se poate dispensa, ne avertizează criticul, de o filoso- De n-ar fi decît atît, decît această umilinţă a profesiei fie asupra artei, se înţelege, de multe alte lecturi în orice sale, şi tot am avea cuvînt să scriem un elogiu cronicarului“. domenii. Şi, pentru a-şi justifica infidelităţile, consideră Ceea ce, prin acest articol, criticul împlineşte, nu fără orice nouă lectură, în critică, lipsită de fidelitate faţă de trimitere, e drept indirectă, la propria persoană. cele anterioare. Nicolae Manolescu afirmă „că opera lite- Tot aici, în continuare, apreciază cronica drept o Cenu- rară nu există «obiectiv», că existenţa ei trebuie dovedită: şăreasă a criticii, lipsită de speranţa întîlnirii cu un prinţ, sensul criticii este de a dovedi această existenţă, convo- situaţie în care „nu rămîne decît frumuseţea şi, poate, ero- cînd toate elementele care o fac posibilă“. ismul gestului. Cronicarul e un martir, un sacrificat pen- Încă din acest prim volum, publicat de autorul Teme- tru o himeră. Publicistica ne dă, în general, sentimen- lor, există, in nuce, ideea unei istorii critice a literatu- tul goalei vanităţi a scrisului: cronicarul are de înfruntat, rii, în formă, cum remarca şi Mircea Mihăieş în prefaţa mai mult decît oricine, acest sentiment, căci cronica stă amintită, mai mult expresiv-latentă decît direct-explicită. sub regimul efemerului“. Nicolae Manolescu a respins totdeauna rolul de inter- Aflăm aici şi justificarea, motivarea refuzului autorului pret al literaturii, de profesor de literatură, l-a preferat pe Lecturilor infidele, de a-şi aduna miile de pagini de cro- cel de artist. I s-a părut că, în orice moment „din istoria nică literară (scrisă săptămînal mai bine de treizeci de criticii există două categorii de critici: profesori şi artişti“
38 HYPERION Invitatul revistei cărora le corespund: spiritele didactice şi spiritele crea- se face de la considerarea operelor ca valori individuale toare. Aceasta este şi diferenţierea pe care o face criticul la considerarea lor ca structuri generale“. De altfel, pe celor două categorii. Şi argumentează într-un alt arti- aceste principii va publica, în 1968, Metamorfozele poe- col (Căutarea lui Averroes) că, în măsura în care criticul ziei, în care este prezentată poezia română modernă prin „are talent şi nu se mărgineşte să „explice“ literatura, ci o creatorii ei producători de noutate, de la Al. Macedonski asumă după o viziune originală, şi el îşi depăşeşte pro- pînă în pragul deceniului proletcultismului (1948-1958), iectele, în sensul că începem să-l citim pentru el însuşi în care poezia, practic, a dispărut editorial. mai mult decît pentru opera analizată“. Să recunoaştem, În acelaşi spirit va publica o antologie, alcătuită de Mir- Nicolae Manolescu se află în această fericită postură. Sin- cea Mihăieş, Metamorfozele romanului (însoţită de Meta- tetic şi uşor paradoxal, în aceeaşi idee, apreciază că „scri- morfozele poeziei), în 1999, unde, în prima, sînt cuprinse itorul se depăşeşte prin spirit critic şi criticul prin spirit texte din ampla operă critică Arca lui Noe. Eseu despre creator“ şi presupune că „la nivelul cel mai de sus, orice romanul românesc (1980). critică devine eseistică“. De altfel criticul, în concepţia * aceluiaşi, trebuie să poarte în permanenţă „o mască de Nicolae Manolescu ştie a schiţa în două, trei fraze pro- autoritate şi fermitate“, iar Maiorescu este modelul care filul unui autor important, ca într-o radiografie Röentgen, ilustrează întocmai această aserţiune. Manolescu consi- din care, dintr-o privire, specialistul îţi stabileşte cu exac- deră că „socialmente, ca tip, criticul seamănă totdeauna titate diagnosticul. În O uşă abia întredeschisă (Teme 6 – cu Maiorescu“. El trebuie să aibă tăria de a afirma sau 1986) face diferenţierea între cititorul obişnuit şi cel pro- infirma talentul unui autor, altfel nu poate fi un critic de fesionist, caracteristic, în principal, criticului, în matrice vocaţie, un critic adevărat. Aceasta nu înseamnă că el este călinesciană. Remarcă raritatea „descoperirilor“ de lectură, scutit de îndoieli, dar ele nu vor fi niciodată de natură deoarece despre marea majoritate a operelor importante publică. Pentru lucidul autor al Dreptului la normalitate, ştim deja foarte multe lucruri, încît, dacă la adolescenţă criticul se află „între Scilla teoriei şi Caribda analizei: avem bucuria unor astfel de „descoperiri“, dar care nu obligat să treacă, de fiecare dată, prin îngusta strîmtoare lasă urme perene în memorie, cele de maturitate „repre- care le desparte; şi riscînd, de fiecare dată, să eşueze, în zintă experienţe ciudate şi profunde“. Criticul mărturi- pura abstracţie sau în purul impresionism“. seşte că, la activul vieţii sale de cititor, nu a avut decît o Cele şapte volume de Teme sînt un banchet spiritual, singură astfel de experienţă, cînd a citit Orbirea lui Elias oricînd de folos iubitorului de literatură. Ele reuşesc, cum Canetti şi a avut revelaţia unui mare roman. Recunosc, ne declara criticul că şi-ar fi dorit, în alt context, într-un şi pentru mine Orbirea a fost o experienţă similară. Cînd, interviu din Convorbiri literare, nr. 1/1999, să provoace după cutremurul din 1977, am fost chemat la oaste, am o imensă poftă de lectură. Citind Teme-le, Virgil Ierunca descoperit, în biblioteca Şcolii de ofiţeri pe care o urmam va concluziona că „Nicolae Manolescu e bolnav de litera- la Bacău, romanul lui Canetti, pe care citindu-l am avut tură“, că „nu cultivă paradoxul, ci evidenţele“, şi că această la rîndu-mi o experienţă extraordinară. A fost pentru lectură ne oferă „un cert spectacol al inteligenţei“. mine, atunci, o lectură de neuitat. După cum preciza şi-ntr-un editorial recent din Româ- Pentru autorul Lecturilor infidele, limbajul criticii i-a nia literară, dar şi într-un eseu din Teme 3 (1978), dacă fost suficient pentru a-l exprima complet, şi drept urmare înainte vreme se scriau „istorii: ale literaturii, ale poeziei, „nu a tînjit după alte forme de expresie“. ale romanului, acum se scriu metamorfoze“. Comentînd Poate cel mai longeviv critic din literatura română, şi opiniile unor importanţi critici şi teoreticieni, români şi nu atît ca existenţă fizică, se înţelege, ci ca prezenţă con- străini, încearcă o explicare a preferinţelor pentru meta- cretă în arena criticii (32 de ani de menţinere săptămîn- morfoze: „opoziţia pe care Todorov o crede lichidată nu e ală a criticii literare, fără întreruperi semnificative), a aceea tradiţională dintre estetic şi istoric, în planul valo- avut întotdeauna puterea de a-şi metamorfoza opiniile, rii, ci o alta, între structură şi evoluţie, în planul forme- de la o generaţie la alta (evitînd astfel să fie criticul unei lor. Lanson şi Călinescu o aveau în vedere doar pe prima: singure generaţii), rămînînd actual şi atent la ce-i mai istorie-valoare. I. Tînianov şi formaliştii, voind a o înlătura, nou în literatura noastră. Cum declara într-un interviu au creat de fapt o a doua: structură-valoare. În plus, o răs- din Orizont (nr. 11/1999), cea mai mare groază a sa ar fi turnare a dificultăţii istoriste: de la o temporalitate externă să vină un moment cînd n-ar mai înţelege literatura la fără transformare internă, la o transformare internă fără modă. El a fost cel care descoperă sau se lasă descoperit temporalitate externă: cum să inserăm temporalitatea şi ales de generaţia ‘80, la Cenaclul de luni şi nu numai, artistică în aceea reală. Este exact distanţa de la ceea ce de a-i fi Criticul. înainte se chema «istorie» la ceea ce azi se cheamă «meta- * morfoz㻓. Către finalul eseului Istorie şi metamorfoză se În pofida numeroaselor sale metamorfoze, Nicolae constată că „în acelaşi fel în care istoria literară devine Manolescu rămîne fidel vocaţiei sale fundamentale de metamorfoză a unor genuri (ori forme), critica estetică critic literar, pe care întotdeauna a ilustrat-o exemplar. devine poetică, adică teorie: în ambele cazuri, trecerea (Convorbiri literare, nr. 12, decembrie, 1999)
Invitatul revistei HYPERION 39 Daniel CORBU Despre Nicolae Manolescu şi aureola unui mare critic şi istoric literar Rugat să scriu pentru prestigioasa revistă „Hyperion“ un Independend scurt portret despre criticul şi istoricul literar Nicolae faţă de modele Manolescu la prilej aniversar, am tresărit, înfiorându-mă. (deşi în epocă erau Poeţii vorbesc despre un critic sau altul mai mult sau pregnante, magne- mai puţin „dat în Paşte“, dar sunt de numărat pe degete tice chiar, persona- cazurile în care au scris despre ei. Îmi vine în minte doar lităţile unor critici ca Maiorescu, Lovinescu sau Călinescu, Arghezi care scria despre Eugen Lovinescu, tot cu un pri- ale unor eseişti ca Tudor Vianu sau Mihai Ralea), Nico- lej aniversar. Pe loc mi-am spus că e o prejudecată ce tre- lae Manolescu a devenit repede un model. Cine urmăreşte buieR depăşită şi că aş putea scrie cu egală bucurie despre spectacolul cărţilor sale de la Lecturi infidele (debutul din Titu Maiorescu şi teoria formelor fără fond, căreia i-a dat 1966) şi până la Istoria critică a literaturii române (2008), înfăţişare, despre Eugen Lovinescu şi întreaga teorie a îşi dă repede seama de asta. Metamorfoze, apărută în 1968 sincronismului unei literaturi, despre George Călinescu (o sinteză a tendinţelor şi curentelor din perioada inter- vizionarul, constructorul unui edificiu critic de izbitoare belică) şi Despre poezie, 1987 (o analiză originală a poe- originalitate şi, de ce nu, despre criticul lucid, aureolat de ziei cu speciile ei literare) sunt eseuri de reper în literatura riscul primei mize, Nicolae Manolescu, care mi-a fost şi noastră. La ele se adaugă cele şapte volume sub titlul Teme. profesor la Universitatea bucureşteană, în 1983 îndrumă- Tot între cărţile de reper să aşezăm cele două monografii tor chiar al lucrării mele de licenţă. (Contradicţia lui Maiorescu şi Sadoveanu sau utopia căr- Nu pot vorbi despre criticul şi istoricul literar Nicolae ţii, precum şi Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Manolescu decât cu un sentiment de admiraţie şi nevicle- apărută (1980-1983) în trei volume. Ca şi alţi comentatori, nită preţuire pentru atâţia ani consacraţi unei munci cu mi-i dat să consider Arca lui Noe cea mai acribioasă, mai totul şi cu totul subiective. Cronicar, monografist, eseist cuprinzătoare şi mai originală sinteză asupra romanului şi teoretician al genurilor, istoric literar. Tânăr poet, des- românesc. Nicolae Manolescu dezvoltă aici, pornind de chideam revista săptămânală „România literară“ şi prima la coloanele templelor greceşti, cele trei vârste ale roma- rubrică citită era cronica semnată de Manolescu. Îşi asu- nului: doric, ionic şi corintic, trei categorii corespunzând mase, cu această cronică, riscul primei mize faţă de căr- romanului clasic omniscient, romanelor la persoana întâi ţile abia apărute şi faţă de autorii lor, vârstici sau tineri. şi romanelor postmoderne. În ce priveşte Istoria critică a Domnia Sa făcea astfel, printr-o intuiţie care doar la cei literaturii române, prin ediţia definitivă din 2008 rămâne aleşi le este dată, o selecţie a valorilor cum n-ar fi făcut-o una din cărţile noastre fundamentale. multe jurii competente. Se punea, cum s-ar spune popu- Aşa cum bine spunea în Lecturi infidele, „pasiunea e un lar, gheara de leu pentru emiterea unui verdict. Cât pri- purgatoriu ca şi suferinţa“. La toate cărţile Domniei Sale, veşte tinerii aflaţi la prima carte, cel mai longeviv cronicar cuprinse şi necuprinse în acest scurt articol al nostru, care din literatura română a ştiut să îndemne şi să încurajeze formează o operă de reper, se adaugă o strălucitoare cari- sute de oameni dăruiţi acestei mari iluzii care este litera- eră didactică universitară la Catedra de literatură română tura. La fel, din şedinţele Cenaclului de luni (se desfăşu- a Facultăţii de Filologie din Bucureşti (începută în 1963), rau la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa“), coordonato- asumarea preşedinţiei Uniunii Scriitorilor din România şi rul Nicolae Manolescu a făcut un adevărat salon unde se activitatea de membru al Academiei Române. citea literatură, se consumau causerii, se dezbăteau teorii La vârsta olimpiană de acum, să-l fericim cu gândul literare (postmodernismul, de pildă), se oferea prilejul tine- pe statuarul Nicolae Manolescu, truditor de marcă întru rilor scriitori ai generaţiei 80, din Bucureşti sau din ţară, frumos şi bine, pentru tot ce a făcut şi face pentru cul- să se cunoască între ei. Erau întruniri tonice, care forti- tura română. ficau pe fiecare adevărat creator de literatură participant.
40 HYPERION Invitatul revistei Ioan Radu VĂCĂRESCU Viaţa, cititul şi scrisul M-am nimerit într-o vară, acum câţiva ani, la Neptun, odată ciudată, de gravură cu Nicolae Manolescu. Dincolo de faptul că e o bucurie întot- veche cu burguri deauna să şezi blând şi să-l asculţi pe Nicolae Manolescu, indi- medievale şi castele, ferent despre ce e vorba, nu se poate ca să nu apară, cumva, cu ziduri de cetate o chestiune nu doar definitorie pentru cei din preajmă, dar şi turnuri din care chiar ceva anume care să poată fi povestit cu drag la un se risipesc bătăile moment dat. Eu, matinal din fire, dis-de-dimineaţă eram la ceasurilor, cu străzi plajă, însă veneam înapoi acasă pe la zece, taman pe când înguste pe care se turiştii vilei „Zaharia Stancu“, scriitori au ba, se îndreptau văd cavaleri, tru- cătreM soare şi mare. Domnul profesor Manolescu era la locul baduri, neguţători lui: la masa cea mare de la marginea grădinii, spre răsărit, şi baroni, ori alunecă negre şi tăcute landouri. Dar probabil citind. După vreo câteva zile, un vecin de cameră, desigur, tabloul e o halucinaţie a poetului care-şi regăseşte sufletul nu scriitor, necunoscut mie, care merg la Neptun de mulţi rătăcitor în aceste fantome.“ (despre Radu Stanca), „Emil ani, m-a oprit într-o zi pe hol şi m-a întrebat direct: „Dom- Brumaru e un poet inteligent, original, stăpânind un regis- nule, am văzut că de mai multe ori aţi stat de vorbă, la masa tru, dacă nu foarte variat, oricum destul de întins, sugestiv aceea de către mare, cu domnul care stă acolo în fiecare muzical şi plastic, decorativ, totodată somptuos şi discret (un dimineaţă şi citeşte. Fiind vecini de cameră, îndrăznesc să desen pe o foaie de ceapă), şi o limbă de o rară savoare în vă întreb: cine e domnul?“ „Cine să fie“, i-am răspuns, la fel care leuşteanul, mărarul şi alte buruieni miraculoase şi-au de direct şi deloc surprins de întrebare, „domnul profesor amestecat tăria subtilă.“ (despre Emil Brumaru), „Oniricul Manolescu.“ Vecinul m-a privit cu interes şi mi-a spus că, lui Leonid Dimov este un sentimentalism, o visare cu ochii desigur, auzise de domnul Manolescu, dar cum de domnul deschişi…“ (despre Dimov), „M. Ivănescu, în fond, petrar- profesor nu merge la plajă, la baie, doar e în vacanţă, numai chizează. Impresia de studiu provine din graniţa pusă între stă acolo şi citeşte. Nu i-am răspuns nimic vecinului cel vre- poet, cel ce spune, şi poezie, ceea ce este spus.“ (despre Mir- melnic, i-am zâmbit profesional, ca la hotel şi mi-am făcut cea Ivănescu), „O vibraţie fantastică se naşte din detaliile cele coada colac. Însă în mintea-mi, pe dată, îmi reveniră cuvin- mai realiste, aşa cum aerul fierbinte al câmpiei dă la iveală tele dintr-o carte pe care nu cu mult timp în urmă faţă de miraje.“ (despre „Iarna bărbaţilor“ a lui Ştefan Bănulescu), întâmplarea pe care tocmai v-am spus-o o citisem cu mare „Nu poeticul face poezia, ci poezia face poeticul“, „Canonul plăcere, „Cititul şi scrisul“, ediţia de la Polirom, din 2002, în se face, nu se discută“, şi am putea continua aşa pagini după care Nicolae Manolescu chiar despre aceasta povesteşte (în pagini. Iar cât despre canon, dacă tot veni vorba, invitat fiind, contextul „scrisului şi cititului“), plecând de la G. Călinescu: de „România Literară“, să fac o „listă canonică“ privitoare la „Un om în toată firea care stă cocoţat în vârful patului, ziua critică, istorie literară şi eseu (1918 – 2018), nu mai puţin de în amiaza mare, şi citeşte nu e, nici el, considerat un individ opt cărţi (unele în mai multe volume) de Nicolae Manolescu normal. În vreme ce alţii se scoală dis-de-dimineaţă ca să mi-au „ieşit“ la numărătoare, ceea ce, cred, spune foarte mult, se ducă la lucru, el face ochi abia pe la nouă-zece şi se pune din punctul mau de vedere, despre valoarea operei manoles- pe citit! El, adică, nu munceşte? La urma urmelor, din ce cinene, dincolo de, repet, „plăcerea lecturii“ oferite de aceste trăieşte? Ei, dacă n-ar trebui să-şi câştige din greu existenţa, pagini (a se vedea însă şi înţelesul dat de RomLit termenu- credeţi că altora nu le-ar plăcea să citească? Vorba babei lui de canonic, la care m-am conformat, desigur): „Lecturi lui G. Călinescu:
Invitatul revistei HYPERION 41 Bogdan GHIU Criticul-instituţie, sau antrenorul de literatură Clasic sau tradiţional (la rigoare, aceşti doi termeni pot fi puşi Universitatea însăşi, în între ghilimele), nu se poate scrie despre un critic – el scrie întregul ei (lor). despre tine. Cu atât mai puţin se cuvine (cu atât mai mult nu Nicolae Manolescu a se cuvine) ca un poet să scrie despre un critic, ca un poet oare- fost Contra-Profesorul care, în niciun caz Poetul, să scrie nu despre un critic oarecare, de Literatură. Şi nu ştiu, ci despre Critic. Poeţii sunt actorii-scenă-materie-suport ai nu sunt chiar sigur, absolut sigur, văzând ce-a urmat, ce literaturii (în acelaşi timp actori şi materie, subiecţi supuşi, urmează, că filosoful Constantin Noica va fi reuşit să fie individuali-amorfi), în vreme ce Criticul este nu numai Jude- „antrenorul de genii“ care îşi propusese să fie, dar sunt abso- cătorul,C ci artistul suprem, Sculptorul care, prin dubla, prin lut sigur, pot jura cu mâna pe inimă că Nicolae Manolescu a contradictoria tehnică a artei sale (supreme), altfel spus în fost antrenorul nu de genii, nu al Poetului, ci de poeţi, antre- acelaşi timp prin eliminare şi prin modelare, constituie Lite- norul de (Contra-)Literatură al Epocii sale. ratura – sau măcar imaginea ei, literatura-imagine. Epocă despre care trebuie să recunoaştem că nu ar fi Criticul este un artist plastic pentru că literatura însăşi devenit Epocă dacă nu s-ar fi încheiat, şi pe care am putea-o, este (la fel ca societatea) materia plastică supremă. chiar, numi, Epoca Literaturii. Nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu cele de mai sus, să Nicolae Manolescu a fost (este, în eternitate) Profesorul propun această imagine a Criticului-Sculptor dacă subiec- şi Criticul care a ştiut să refacă Şcoala în afara ei, prefigu- tul nu ar fi fost unul, din nou, suprem, altfel spus dacă nu rând, în acest fel, viitorul, prezentul de azi. m-aş fi gândit la unul dintre puţinii Profesori pe care îi (mi-i) Nicolae Manolescu, Profesorul meu, Profesorul nostru, recunosc, Nicolae Manolescu. este Criticul-Instituţie: în sine, ca suprem Operator Plastic Nu e drept, este, chiar, de-a dreptul revoluţionar ca eu, asupra Literaturii, şi afirmând Critica-Instituţie. poetul, şi nu Poetul, ci un poet oarecare, să scriu despre Atât cât s-a putut, altfel spus atâta timp cât a fost nu Critic. Or, mi se pare că acest sentiment de disconfort este numai necesar, ci urgent, vital, adică atâta timp cât Litera- simptomul unei schimbări de epocă şi de sistem literar, dacă tura şi Arta erau ameninţate de Ficţiunea Politică. nu chiar de ieşire din orice sistem, sau măcar din Sistem în Acum, azi, am învins, şi a învins realitatea. Epoca Litera- a-sistem sau într-o pluralitate, într-o puzderie de sisteme. turii Sistemice a luat sfârşit, sau am ieşit noi, grăbiţi, din ea. Nicolae Manolescu, multă vreme marginalizat sistemic În secret, ca un zeu devenit ocult, Criticul-Profesor va în Facultate, a fost şi este Profesorul – şi a oficiat ca atare în continua să oficieze, întreţinând şi afirmând suprema Plas- instituţii para-sistemice, cum a fost şi acea adevărată Şcoală ticitate a Literaturii. (postmodernă) de Literatură care a fost Cenaclul de Luni, Din sistem, Criticul a devenit o Funcţie inclusă, supra- acea heterotopie sistemic-instituţională în care se adunase, personală, a Literaturii. marginal şi răsturnat, ca o utopie împlinită, dar doar la Nicolae Manolescu este una cu literatura română. nivel micro, ca machetă, Facultatea de Litere, dacă nu chiar La mulţi ani literaturii române! (Berlin, 22 octombrie)
42 HYPERION Invitatul revistei Ovidiu PECICAN Nicolae Manolescu 80 Optzeci de ani nu mai înseamnă astăzi o codă în domeni- În literatură se ile unde contează acţiunea gândului. O minte bine antre- cade investit un nată, mereu activă, îşi continuă traseul, întru o superi- capital social capa- oară împlinire, ilustrând credinţa lui Constantin Noica bil a-l valorifica după care vârstele mai înaintate eliberează omul de înda- pe cel privat ofe- toririle faţă de societate, aducându-i, odată cu pensiona- rit de scriitorii rea, deplina stăpânire asupra timpului propriu şi posibili- înşişi“ (p. 62). tatea investirii acestuia în creaţie. Un alt avantaj ar putea „… Există o sin- fiO acela că, perspectivele ample, de sus, „din zborul vultu- gură cultură adevărată, aceea a elitelor intelectuale, din rului“, nu sunt uşor de obţinut la tinereţe şi nici măcar la rândul cărora au făcut parte toţi marii creatori ai lumii; maturitate, când încă experienţele de viaţă şi de lectură s-ar şi, în paralel cu ea, de când şcoala a devenit obligatorie, putea să nu se fi limpezit suficient. Calea sintezelor se des- există un multiform spectacol de divertisment pe gustul chide, în asemenea cazuri, mai înlesnit oamenilor celei de marelui public. Cultura şi divertismentul coexistă, dar nu a treia vârste decât celor din stadiile precedente. Descope- e normal ca succesul comercial al unuia să distrugă valoa- ririle din medicina ultimelor decenii şi conexiunile dintre rea celeilalte şi să-i ia locul în mintea şi în sufletul omu- domeniile de cercetare ştiinţifică având aplicaţii în zona lui de astăzi“ (p. 63). bunei prezervări a condiţiei fizice şi psihice a omului au „Singurul lucru care va putea să conteze, la un moment transformat tot mai mult senectutea într-un platou gene- dat, este valoarea şi capacitatea operelor literare de a ros, pentru destui cărturari, scutindu-i de finaluri preci- exprima în mod universal umanul“ (p. 62). pitate şi de boli penibile. „Criticul adevărat n-are tată, n-are mamă, n-are copii În aceste condiţii este firesc ca destule figuri luminoase şi, cu atât mai puţin, rude de gradul doi sau prieteni. Sin- de înţelepţi ai tribului să rămână pe mai departe active, pro- gura, lui obligaţie este faţă de ce socoteşte că trebuie spus ducând opere valoroase, evacuând prin exemplu propriu despre operele pe care le comentează. Este o obligaţie care superstiţia că în cultura noastră ar fi predestinate finalu- ţine de morala profesiei de critic“ (p. 110). rile precoce şi operele neterminate, rămase în stadii felu- „… Criticul adevărat nu mai citeşte opere, ci literaturi. rite de neîmplinire. Devenind, cu alte cuvinte, istoric literar. La patruzeci de În cazul lui Nicolae Manolescu, atingerea pragului de 80 ani, sugera G. Călinescu. În condiţii normale, ca acelea din de ani înseamnă o exercitare continuă şi susţinută a mun- interbelic, da, era vârsta potrivită. Lovinescu şi Călinescu cii intelectuale, cu rezultate deja cuantificabile în opere de şi-au scris Istoriile cam la această vârstă, iar Iorga, chiar mare ţinută. O istorie literară monumentală care, tocmai în mai devreme. Eu am început-o pe a mea la cincizeci şi am lunile din urmă, cunoaşte o reelaborare în vederea publi- încheiat-o la şaptezei“ (p. 151). cării ediţiei sale secunde, indică în mod clar că şantierul „Ideal ar fi pentru un cronicar să fie şi istoric literar. Dar criticului dublat de istoric nu stagnează, ci rodeşte pe mai asta nu se poate. Legătura e reciprocă: cronica te învaţă ce departe. Dincolo de această ispravă de mare reverberaţie importanţă are literatura actuală, în sens larg, istoria te ajută stau celelalte monografii şi sinteze: cea despre roman, cea s-o situezi în perspectivă. […] În plan practic, trebuie să despre poezie, revizitările de autori majori (Maiorescu), ne mulţumim cu aproximaţii…“ (p. 152) dar şi memorialistica, ansamblul Temelor, câte şi mai câte… „… Nu e firesc şi nici profitabil să te împotriveşti scrii- Reţin aici, cu prilej aniversar, câteva dintre zisele memo- torilor şi artiştilor“ (p. 63) rabile ale lui Nicolae Manolescu din cartea convorbirilor Asemenea punctări pot servi oricând de repere orienta- sale cu Daniel Cristea-Enache. Sunt clarificări omise, nu o tive într-un câmp ce pare aflat la îndemâna tuturor, în care dată, din vedere chiar de către scriitori din categoria pro- mulţi îşi exersează talentul, dar dintre care destui nu ţin fesioniştilor; chestiuni de ţinut minte ca adevăruri îna- seama că acestuia se impune să i se asocieze şi o viziune cât fara înţelegerii cărora o bună aşezare în interiorul litera- mai clară a regulilor specifice perimetrului respectiv; căci turii nu pare cu putinţă. literatura este, desigur, o artă, dar şi o ştiinţă – solicitând „O literatură nu e o sumă de personalităţi şi de opere; ea măiestrie – şi o vocaţie de care imperativele morale şi cele este, totodată, o suprastructură culturală şi o bază materială. axiologice nu sunt deloc străine (cel puţin în principiu).
Invitatul revistei HYPERION 43 Nicolae Manolescu trebuie iubit şi apreciat aşa cum este el* GELLU DORIAN ÎN DIALOG CU CĂLIN VLASIE (…) conta într-o istorie a literaturii române, s-au îndepăr- Gellu Dorian: Cum era Nicolae Manolescu, cel de atunci, tat atât de mult de modelul lor critic, de profesorul lor? faţă de Nicolae Manolescu, cel ce de acum? Unii au devenit chiar, dizgraţios, contestatari vehemenţi Călin Vlasie: Nicolae Manolescu era Dumnezeul nos- ai reputatului profesor, critic şi istoric literar? tru! El era imaginea coborâtă pe pământ a Adevăra- C.V.: Sunt doar câţiva pe care i-a luat „valul“ contestaţiei tei Valori literare. Pe el îl sorbeam, în el credeam total, absurde. Sunt unii la care nu m-aş fi aşteptat niciodată dar critic, fără el noi nu am fi existat poate. Pentru că că se vor dezice de propriul trecut aureolat de Cenaclul el ne-a dat curajul de a fi noi înşine în vremuri nu toc- de Luni şi de prezenţa activă a lui Manolescu. Cred că mai vesele…Părea pe atunci un om care nu se temea de mult aşteptata Istorie a literaturii a lui Manolescu i-a Cnimic. Nimeni pe atunci nu a mai fost ca el. Din păcate năucit pe mulţi, mulţi şi-au pierdut minţile sperând că cei care au ştiut asta, se fac azi că uită… Cât de urâţi, Manolescu va scrie într-un anume fel, desigur favora- moral, sunt cei care azi se fac că uită! De altfel eram prea bil, despre ei. Manolescu a scris ceea ce a „văzut“, ca un puţin interesaţi de consecinţe imediate, trăiam cu toţii ochi fotografic atent care nu lasă pe dinafară nicio sec- în viitor, complet necuplaţi la normele ideologice ofi- venţă memorabilă. Întristător mi se pare că lui Nicolae ciale. Un viitor care venea din marea noastră literatură, Manolescu i se neagă imensa contribuţie critică, cea care ante- şi antiproletcultistă, dar şi din literatura străină a creat practic canonul actual literar. Din păcate, sunt contemporană cu noi. Niciun scriitor notabil al genera- şi alte interese care îi determină pe contestatari, dar şi ţiei mele, 1980, nu s-a simţit prizonierul sistemului. În pe o parte din apărători, să propage într-un fel sau altul linii mari, portretul de azi al marelui critic este foarte imaginea lui Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniu- asemănător cu cel de ieri. Manolescu de azi nu e mai nii Scriitorilor din România. Acest gen de oportunism, puţin interesat de scriitorii care au cu adevărat valoare. „negativ“ şi „pozitiv“, mă dezgustă. Nicolae Manolescu Vreau să spun că între timp nu şi-a schimbat regulile trebuie iubit şi apreciat aşa cum este el. Opera lui este şi criteriile. Faptul că nu remarcă anumite aspecte sau suficient de puternică încât să nu aibă nevoie de apă- că omite mi se pare absolut normal – nimeni, într-o rători – că detractori în literatura română se găsesc la viaţă literară, şi ce viaţă!, nu controlează total police- tot pasul. falul enorm care e literatura. G.D.: De ce crezi că unii dintre membrii Cenaclului de Luni, * Fragment din dialogul publicat la rubrica pe care Nicolae Manolescu i-a cultivat şi le-a sugerat Invitatul revistei, Hyperion, nr. 7, 8, 9 / 2019. direcţia în care să meargă, unii dintre ei nume care vor
Nicolae CORLAT Nicolae Manolescu, criticul şi administratorul Am intenţionat să-i spun în faţă domnului Nicolae Mai întâi că regret că nu i-am Manolescu cele ce urmează, la Satu Mare, în Casa Poes- fost student la filologie, aşa cum sis, unde era sărbătorit la 80 de ani de viaţă, dar cu o seară s-au lăudat majoritatea dintre vor- înainte m-am pus la băut cu profesioniştii şi am fost mah- bitori, sau măcar să fi frecventat Cenaclul de luni, unde am mur a doua zi până spre seară că mi-a fost teamă că nu-mi ajuns marţi. Dintre cei prezenţi acolo în sală, numai eu şi găsesc toate cuvintele pe care aş fi vrut să i le spun. alţi câţiva timizi am tăcut. Aşa că mi-am promis că voi scrie 44A HYPERION Invitatul revistei ce n-am rostit. Nu despre criticul, profesorul, conducăto- vremurile cele mai grele. Dar preşedintele nostru a reuşit să rul de cenaclu sau despre prietenul Manolescu aş fi vorbit echilibreze balanţa. Asta a fost în cel de-al doilea mandat de ci despre Nicolae Manolescu administratorul. preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Spre sfârşitul Din 2005 până astăzi, Nicolae Manolescu este în fruntea mandatului, la îndemnul celor din consiliul de conducere breslei scriitorilor români, cu abilitatea unui sultan, unul ce al uniunii, s-a făcut schimbarea statutului, care-i permitea uneşte triburile rătăcite în pustie, dându-le un sens. Privit fostului preşedinte să mai candideze la preşedinţie, pen- de la distanţă, pare un Cid imbatabil, galopând pe calu-i tru că vechiul statut nu dădea voie decât la două mandate. alb spre tabăra delatorilor. A avut oponenţi pe măsură în Se profilau proiecte pentru scriitorii români. Tineri pre- 2005, la primele alegeri la care participam ca delegat al Filia- cum Cipariu, ce se arătau destul de dinamici, i-au fost ală- lei Iaşi. Eram proas- turi, mai mult, ei au păt membru al Uni- redactat noul sta- unii Scriitorilor. tut. S-a votat, a tre- Din partea falan- cut fără probleme. gei moldave can- Au venit şi alege- dida atunci Cezar rile pentru al trei- Ivănescu, Don lea mandat, cel din Cezar cum îi spu- 2013 până în 2018. neam toţi, un ade- Cipariu, candidat vărat cezar al poe- şi el la preşedinţia ziei limbii române. scriitorilor a pier- A fost trist Don dut clar în faţa lui Cezar după numă- Nicolae Manolescu, rarea voturilor, a scorul a fost unul venit la masa noas- care l-ar fi făcut pe tră, m-a privit uimit oricare să înţeleagă şi a exclamat: şi tu şi să accepte înfrân- Nicolae?! A realizat gerea. Dar nu cei că şi ai lui, cei care de teapa lui Cipa- şi astăzi îl citesc şi-l riu. Dintr-un can- cinstesc, au ales atunci cu mintea limpede. Uniunea Scriito- didat mic, s-a născut un detractor mare, unul care a con- rilor venea după o perioadă de creştere, după un Laurenţiu testat până şi statutul pe care îl redactase chiar el. Aşadar, Ulici providenţial, după un Uricaru demisionar din cauze al treilea mandat a fost unul al luptelor, dar nu lupte cin- care nu-l priveau numai pe el. Am ales Raţiunea! Dar Nico- lae Manolescu nu ni s-a arătat ca un triumfător, dimpo- stite, pentru că detractorii n-au preferat lupta corectă. Au trivă: a venit pe la toţi, a ciocnit un pahar cu noi, l-am feli- încercat să provoace pagube dintre cele mai însemnate bres- citat, părea tăcut, probabil ştia ce-l aşteaptă. Vremurile grele lei scriitorilor, din care şi ei făcuseră parte, unii cu funcţii aveau să înceapă nu imediat, ci după alţi trei – patru ani, de conducere, chiar vicepreşedinţi. S-au găsit destui care timp în care economia României se prăbuşea, intrasem cu să-i urmeze, dar nu suficienţi. Unii s-au împotmolit prin toţii în criza cea mai cumplită de la război încoace. Cele- cârciumi, acolo se întâlneau detractorii şi-şi puneau ata- lalte uniuni de creaţie au fost şi ele lovite. Artiştii plastici îşi curile la cale. Cei mai mulţi scriitori au înţeles că nu-i tim- vedeau falimentat cel mai important bastion al lor, Polico- pul destrămării, că ar trebui să fie uniţi. Şi i-au mai acor- lorul, un brand românesc ce le aparţinea. Au pierdut sedii dat încă un mandat longevivului preşedinte Manolescu. în toată ţara, galerii de artă pe care le administrau. Dar nu Pe scurt, asta ar fi povestea mandatelor de administra- valorile materiale sunt cele mai importante. S-au divizat, tor, de manager al Uniunii Scriitorilor din România. Că a apărut o nouă uniune cu acelaşi nume, UAP. O strategie s-a pierdut, sau s-a câştigat în această perioadă, putem care nu făcea decât să împartă creatorii în tabere, cât mai vedea numai cu gândirea trează, neumbrită de prejudecăţi: multe tabere. Se încercase şi cu scriitorii. Dar înţelepciu- scriitorii beneficiază de un adaos la pensia de stat, de încă nea lui Nicolae Manolescu a reuşit să împace spiritele. Asta jumătate de pensie, ceea ce nu-i puţin pentru mulţi dintre a fost în primul mandat. În cel de-al doilea mandat, trebu- scriitorii pensionari, de pensii de merit pentru un număr rile obştii scriitoriceşti au fost de altă natură. Criza finan- destul de mare dintre membrii uniunii; revistele Uniunii ciară de după 2008 a lovit din plin Uniunea. Au falimentat Scriitorilor beneficiază de finanţare directă de la stat; din unii dintre contractanţii care au închiriat spaţii deţinute de fondurile strânse de uniune, din chirii, din timbrul literar Uniunea Scriitorilor. Ne-au lăsat cu datorii imense. Credi- şi din alte surse, se finanţează de la un an la altul tot mai torii noştri de-atunci erau statul, prin impozitele pe care multe acţiuni ale scriitorilor, se susţin financiar premii tra- le datoram, salariaţii şi furnizorii de utilităţi şi de servicii diţionale, organizarea unor gale importante în care scri- pentru revistele Uniunii. Mulţi ne citeau prohodul. Au fost itorilor români le sunt recunoscute meritele şi valoarea.
Invitatul revistei HYPERION 45 d „Literatura este, prin excelenţă, o manieră de a regăsi direcţia cea bună, NORDUL“ RALUCA FARAON ÎN DIALOG CU MATEI VIŞNIEC
„O piesă de teatru, în special, este ca o piesă de teatru, mă gândesc, evident, la actori, mă întreb la fiecare pas dacă respectivele replici vor suna simplu şi casă pe care un arhitect o construieşte eficient pe buzele lor… Un arhitect mi-a spus cândva un pentru nişte oameni care trebuie să se lucru foarte frumos, ceva de genul „construiesc case pen- simtă bine în ea“ tru ca oamenilor să le placă să facă dragoste în ele“. Într-un fel şi eu construiesc piese în aşa fel încât să-i fac pe actori Raluca Faraon: Domnule Matei Vişniec, sunteţi un scriitor să le iubească, să „facă dragoste cu cuvintele mele“ şi apoi complet, abordaţi diverse genuri literare cu aceeaşi siguranţă, să le transmită cu drag spectatorilor. cu firescul exprimării. S-ar părea că scrieţi extrem de uşor, poate chiar spontan. Indiferent cât de grav ar fi mesajul care „Orice cuvânt este un ICEBERG“ se configurează în scrierile dumneavoastră, acestea trans- mit bucurie, una autentică. Aţi putea spune că vă caracte- R.F.: În „Cabaretul cuvintelor“, se configurează poezia ca inte- rizează o stare extatică a scrisului? rogare şi redescoperire a sensului limbajului. Dar nu e nici- Matei Vişniec: Este adevărat că, atunci când trece o zi fără odată grav acest demers, ci ludic şi duios. Credeţi că Poetul să scriu măcar o pagină, mă simt destul de nefericit, am ar trebui să fie un copil perpetuu care descoperă limbajul ca Dimpresia că am pierdut ziua, mă simt vinovat faţă de mine şi cum l-ar învăţa pentru prima oară? însumi. Când construieşti un edificiu literar (mă feresc de M.V.: „Cabaretul cuvintelor“ este o culegere de texte scurte (eu cuvântul operă), ai nevoie de continuitate. În ceea ce mă le numesc module) pe tema limbajului (personajele sunt… priveşte, secretul este continuitatea. Rareori mi se întâm- cuvinte). Sunt un fel de micro-piese sau monoloage des- plă să scriu şase ore sau opt ore pe zi, de fapt, încerc să tinate să fie citite, dar şi puse în scenă. Dintotdeauna am scriu puţin, dar în fiecare zi… Dacă dimineaţa reuşesc să scris piese pe care le-am considerat ca fiind şi nişte pagini mă concentrez trei ore, ziua este câştigată şi pot pleca apoi literare „autonome“, de natură să producă emoţie, interes, mulţumit la redacţie, la Radio France Internationale, unde satisfacţie intelectuală şi la lectură, nu doar atunci când mă aşteaptă tot cuvintele (dar altfel de cuvinte, cuvintele sunt montate pe scenă. Scriind această culegere, am recurs, cu care analizez actualitatea). Au fost momente în viaţa evident, la „armele poeziei“. Am imaginat, de fapt, o suită mea când am simţit aripa extazului scriind anumite pagini, de situaţii povestite de cuvinte „nemulţumite“, de cuvinte mai ales atunci când mecanismul ficţiunii este atât de bine „răzvrătite“. Ca şi cum unele cuvinte nu ar mai fi de acord lansat încât am impresia că povestea se scrie singură. Dar, cu modul în care sunt folosite de oameni, sau ca şi cum în general, în faţa foii albe, mă simt mai degrabă respon- unele cuvinte nu i-ar mai înţelege pe oameni. Am intrat, sabil. Deci, mai mult muncă decât extaz, mai multă con- deci, într-o ficţiune plină de vase comunicante între om strucţie decât revelaţie. O piesă de teatru, în special, este şi cuvintele din mintea sa sau din jurul său. Noi, oamenii, ca o casă pe care un arhitect o construieşte pentru nişte folosim deseori cuvinte despre care nu ştim absolut nimic, oameni care trebuie să se simtă bine în ea. Când scriu o adică nu ştim cum s-au născut, cum au evoluat, cum au
46 HYPERION Teatru ajuns la noi, ce înrudiri au cu alte cuvinte din alte limbi. 30 de ani, este o ţară în care islamul „a cucerit“ unele teri- Este totuşi uluitor să utilizezi o viaţă întreagă cuvinte cărora torii urbane, o spun fără ezitare mulţi editorialişti francezi. să nu le cunoşti… biografia. Acesta este primul semnal de Ceea ce nu înseamnă că sunt senine discuţiile despre ce ar alarmă lansat de acest volum de „module poetice“ legate trebui făcut pentru ca ideologia Fraţilor Musulmani să nu de cuvânt. Aproape orice cuvânt este un iceberg. Ceea ce mai câştige teren în rândurile populaţiei de origine musul- vedem din el este o minusculă părticică, 10 la sută. 90 la mană… Am dat aici doar un exemplu despre ce înseamnă sută se află în adâncul oceanului. Acolo trebuie însă plon- „gîndirea politică corectă“: un „limbaj“ bazat pe autocen- jat pentru a înţelege mai bine cine sunt „monadele“ cu care zură care te împiedică după o vreme să mai vezi realitatea. comunicăm. Cuvintele, „monade“ ale limbajului născo- cite de om, au o viaţă a lor, independentă de om… Tulbu- „Poezia mea se infiltrează de multă vreme rătoare au fost uneori descoperirile mele scriind despre în proză şi în piesele mele de teatru“ cuvinte. De pildă, descoperirea faptului că multe cuvinte sunt supărate pe om, că îl consideră un trădător al limbaju- R.F.: Aveţi un dar extraordinar de a „corporaliza“ cuvintele, nu lui articulat. Din lene, omul începe să „vorbească“ tot mai prin personificare, ci, realmente, cuvintele devin fiinţe, cu mult cu imagini… Omul şi cuvântul au parcurs împreună o viaţă autonomă, cum se întâmplă în „Cabaretul cuvinte- o lungă perioadă de timp, în care s-au forjat, s-au format lor“. Este acesta un experiment literar sau doriţi să atrageţi reciproc. Iar acum omul începe să devină un „mutant“, atenţia cu privire la rolul lor în comunicare, pe care avem să-şi piardă încrederea în cuvânt datorită industriei de tendinţa să îl neglijăm? jocuri şi de divertismente create de el. Ne putem imagina M.V.: Am scris multe piese şi multe texte pentru a fi spuse în viitor o lume a unui om regresiv, care devine un sclav al pe scenă. Teatrul este un loc magic unde totul este posi- ecranelor, în timp ce cuvintele rămân încarcerate în cărţi bil. De exemplu, este posibil ca un actor să se prezinte în – muzeele unei epoci când omul şi cuvântul aveau multe faţa spectatorilor şi să spună „eu sunt cuvântul singură- lucruri să-şi „spună“. tate“. Convenţia teatrală funcţionează imediat şi spectato- R.F.: În cadrul Festivalului Internaţional de Poezie de la Bucu- rii nu mai văd actorul de pe scenă, ci ideea de singurătate reşti, din 2017, înaintea vizionării spectacolului „Cabaretul care se auto-psihanalizează în faţa lor. Există o dimensi- cuvintelor“ regizat de Alexandru Nagy, de la BCU, aţi spus une ludică în această complicitate. Spectatorii devin nişte un lucru foarte interesant, citez din memorie: „Cuvântul copii avizi de poveşti şi imediat intră într-o stare de aştep- om a devenit mai important decât omul“. Vă referiţi la noile tare pozitivă, îşi spun „ia să vedem ce ne va povesti cuvân- ideologii ale limbajului, mai ales la corectitudinea politică? tul singurătate“. Scriind atât de mult pentru scenă, teatrul M.V.: În general, după ce un scriitor îşi publică paginile pe s-a infiltrat cumva şi în paginile mele de proză sau în poe- care consideră că trebuia să le arate omenirii, el n-ar mai mele mai recente. După cum poezia mea se infiltrează de trebui să se „explice“. Deseori am fost întrebat în diferite multă vreme în proză şi în piesele mele de teatru… Antro- împrejurări: „ce aţi vrut să spuneţi în piesa dumneavoas- pomorfizarea cuvintelor mi s-a părut că funcţionează bine tră?“ sau „ce aţi vrut să spuneţi în scena cutare?“. Mi-am în „Cabaretul cuvintelor“. Ele pot fi încarnate de actori, care pus treptat la punct o mulţime de strategii pentru a nu apoi le descarnează pentru a le diseca neliniştile… răspunde direct la aceste întrebări, dar pentru a-i incita R.F.: Aceeaşi impresie de „cuvinte cu viaţă autonomă“ mi-a pe cei care mă întreabă să-şi găsească răspunsuri singuri. lăsat-o şi piesa de teatru „Cuvintele lui Iov“, dar acolo există Aşadar, deseori, evit întrebarea frontală evocând, de exem- mai multă gravitate, aproape ritualică. Sunteţi de părere că plu, contextul în care am scris unele piese, povestiri sau există cuvinte speciale, despre care scriitorul zilelor noas- romane. Mi se pare mult mai interesant pentru cel intere- tre avertizează că s-ar putea desemantiza în comunicarea sat de literatura mea să-i povestesc ce motivaţii am avut de zi cu zi? când am început să scriu o culegere precum „Cabaretul M.V.: „Cuvintele lui Iov“ este o piesă scurtă, inspirată din per- cuvintelor“ decât să-i explic ce am vrut să comunic cu ea, sonajul biblic cu acelaşi nume. El este cel care, torturat ce mesaje am vrut să le transmit oamenilor… Îmi este mult până la ultima suflare de nişte mesageri ai Răului, îşi pro- mai uşor să vorbesc despre frământările mele personale clamă tot până la ultima suflare credinţa în Dumnezeu. În în faţa actualităţii, în faţa noilor forme de alienare, decât piesa mea, personajul cu acelaşi nume, torturat tot de nişte despre ceea ce mi-am propus să obţin în sufletul cititoru- mesageri ai Răului, îşi proclamă credinţa în OM. Din toată lui… Pot vorbi, de exemplu, şi despre frămîntările mele drama sa nu rămân vii decât cuvintele pe care le-a pronun- în faţa expansiunii acestei forme de paralizie mentală care ţat. Cuvintele spuse de el, şi prin care îşi exprimă convin- este gândirea politică corectă. Urmăresc de mulţi ani cum gerea că totuşi omul rămâne cea mai fabuloasă creaţie din ea se infiltrează în universităţi şi în viaţa politică, în presă univers, îi prelungesc viaţa lui Iov, îi perenizează mesajul… şi în dialogurile dintre oameni. Islamul radical, de exem- Există, da, în multe dintre textele mele cuvinte-cheie, cărora plu, care îşi propune efectiv distrugerea civilizaţiei occi- încerc să le „dau cuvîntul“, încerc să le fac să vorbească toc- dentale şi înrădăcinarea sa ireversibilă în Europa, nu are mai pentru că am impresia că societatea le obligă să tacă. un aliat mai bun decât gândirea politică corectă. Au apă- Este cazul cuvântului OM. Într-o societate care nu se mai rut în Occident noi coduri de prudenţă care paralizează construieşte pentru OM (ci pentru CONSUMATOR), mi reflecţia critică. Când îndrăzneşti să critici comunitaris- se pare important să-l repunem pe OM în centrul vieţii. mul care se instalează în multe oraşe ale Europei occiden- R.F.: Piesa „Cuvintele lui Iov“ mi se pare importantă şi pentru tale, eşti taxat de islamofob. Franţa, unde trăiesc de peste faptul că Iov pare omul zilelor noastre care suferă pentru că
Teatru HYPERION 47 e lipsit de direcţie, de sens. „Vorbăria“ cosmică în care tră- R.F.: Sunteţi unul dintre puţinii scriitori contemporani pentru ieşte e doar zgomot. Personajul ajunge la o pace interioară care e important un anumit erotism courtois, seducător şi pentru că „aude“ în sfârşit cuvintele, se aude pe sine. Poate delicat în acelaşi timp. În „Scrisori de dragoste către o prinţesă fi literatura pentru omul guraliv de azi o modalitate de reve- chineză“, dar şi în romanele dumneavoastră, se remarcă un laţie a cuvântului? fel unic de evocare a corporalităţii, o senzualitate irezistibilă. M.V.: Literatura îi poate da chei omului contemporan pentru Credeţi că e necesar acest demers în condiţiile în care azi se toate angoasele sale, pentru toate neliniştile sale. Aş spune scrie destul de frust, evitând orice pudoare, despre atingere? chiar că fiecare librărie este ca un fel de farmacie cu poţi- M.V.: M-am jucat şi eu, în culegerea intitulată „Scrisori de dra- uni magice. Există câte o carte frumoasă şi profundă pen- goste către o prinţesă chineză“ cu genul „erotic“, cu fantas- tru fiecare durerere sufletească, pentru fiecare senzaţie de mele erotice… Mai ales într-o serie de monoloage intitulate panică pe care o trăim. Mai rămâne să putem găsi cartea „Cum am dresat un melc pe sânii tăi“. Dar ceea ce mi-am potrivită pentru ceea ce, efectiv, ne doare. În cursul vieţii propus a fost cu totul altceva, şi anume să creionez situa- mele, am recomandat deseori cărţi unor oameni debuso- ţii „incandescente“ utilizînd cât mai multă tandreţe ver- laţi. Literatura este, prin excelenţă, o manieră de a regăsi bală şi chiar puţin umor. Le recomand tuturor iubitorilor direcţia cea bună, NORDUL, şi, deci, de a ne resitua într-un de poezie şi un spectacol pe textele mele intitulat „Despre spaţiu de unde ni s-au luat reperele. tandreţe“, a fost montat la Bucureşti, la Teatrul Dramatur- „O limbă nu se dezinhibează prin decret“ gilor Români, de regizorul Felix Alexa. De fapt, ar trebui să apreciem diversitatea. Este foarte bine că avem atât de R.F.: O altă constantă a cuvintelor „vişnieciene“ (pentru că au multe tipuri de scriitură, că fiecare încearcă să-şi impună devenit inconfundabile) este tandreţea. O tandreţe fie duioasă, un stil şi să exploreze cât mai curajos domeniul posibilu- cu o umbră de tristeţe, fie generată de umorul seducător. lui în galaxia literaturii. Toate cuvintele devin importante astfel, chiar şi cele care nu R.F.: Aţi publicat de curând la Editura Tracus Arte un volum ar avea „dreptul“ să fie literatură (aparent impudice). Ce de poezie cu un titlu foarte interesant: „Vi se pare cumva părere aveţi însă despre o anumită tendinţă a poeziei con- nedreaptă dispariţia dumneavoastră?“. Impresia mea este temporane care afişează un limbaj dezinhibat, cinic aproape? că poezia în acest volum se poate „auzi“, datorită vervei şi M.V.: Am citit şi eu autori care încearcă acest tip de „dezin- jocului de rol. Credeţi că s-ar datora acest aspect experien- hibare“, şi nu m-au convins întotdeauna. Chiar şi un mare ţei ca dramaturg? poet precum Emil Brumaru, în ultimele două decenii de M.V.: Cu siguranţă. Ultima secţiune a volumului este chiar viaţă, a „forţat nota poetică“ şi a căutat, în zone ale limba- destinată actorilor sau studenţilor la actorie, sunt ca nişte jului mai greu de digerat, noi forme de provocare… Unele numere de echilibristică verbală. Mi-am intitulat, de altfel, dintre aceste experimente bazate pe cuvinte „fără perdea“ aceste poeme unde apar tot felul de invenţii verbale: „exer- i-au reuşit, altele nu. Literatura populară este plină de ghi- ciţii de muzicalitate pură“. duşii, plină de poveşti cu tâlc, poetul anonim a fost întot- deauna şi „hâtru“, el ştia să compună şi „altfel“ de versuri „Singurul lucru care mă angoasează în şi cimilituri, pentru un public avizat, producţii poetice care îşi aveau rostul în anumite momente ale vieţii. Părerea mea faţa foii albe este ca nu cumva să devin este că o limbă nu se dezinhibează prin decret, adică în manierist“ ritm accelerat. Faţă de limba franceză, de exemplu, limba R.F.: Există în acest recent volum de poezie publicat o plăcere română este mai „pudică“. Citesc deseori în limba fran- netrucată a jocului semantic, mai ales în ultima secţiune ceză texte erotice care simt că nu pot trece „mot à mot“ în „Încheiere“, cu „Poeme strict muzicale“. Observ schimbarea româneşte. De exemplu, cuvîntul „merde“ pe care fran- cezii îl folosesc atât de des. Noi nu putem spune „merde!“ care s-a produs în timp, pentru că poezia din tinereţe era mai chiar la fiecare pas, cum o fac ei. Iar uneori sensul este gravă, aproape cerebrală. Ce a determinat această schimbare? exclamativ şi trebuie găsită o echivalenţă. Când un francez M.V.: Nu ştiu… Poate frica de a mă repeta. Singurul lucru spune „Merde! J’ai fait une bêtise…“, fraza trebuie tradusă care mă angoasează în faţa foii albe este ca nu cumva să mai degrabă prin „Fir-ar a dracului, am făcut o prostie…“ devin manierist. În jumătate de secol de febrilitate poetică, În Franţa, când un regizor sau un actor se află înaintea am scris în total şase volume de poezie. Nu prea multe… unei premiere, i se urează tot aşa, „Merde!“. Sensul acestei Poezia îmi dă un fel de coloană vertebrală. Oriunde aş fi, urări rămâne însă necunoscut pentru mulţi oameni, inclu- dacă am o „fulguraţie“, mă opresc, deschid un mic carnet siv francezi. De fapt, el îşi are originea cu câteva secole în şi notez… Poezia mai este şi o cometă pentru mine. Une- urmă, când spectatorii din „lumea bună“ veneau la teatru ori se îndepărtează, mă lasă singur pe anumite perioade cu trăsurile. Până când se termina spectacolul, aceste tră- de timp, dar apoi revine în forţă. suri aşteptau în faţa teatrului sau în jurul clădirii respec- R.F.: Dacă prin absurd, ar trebui să păstraţi o singură ipostază a tive, iar caii se mai „slobozeau“. Or, când se aduna mult scriitorului Matei Vişniec, care v-ar reprezenta cel mai bine, bălegar în faţa unui teatru, era semn că spectacolul atră- ce aţi alege: poetul, dramaturgul sau romancierul? sese foarte multă lume. Atunci au început să-şi ureze acto- M.V.: Ipostaza de fiinţă născută cu un grăunte de nelinişte în rii unii altora „Merde!“, ceea ce însemna, de fapt, „să ai cât suflet, grăunte din energia căruia îi neliniştesc şi pe alţii mai mult bălegar în faţa teatrului“, altfel spus, „să ai cât prin verbul poetic. mai mulţi spectatori“… R.F.: Vă mulţumesc.
48 HYPERION Teatru O ţară se ridică prin cultură GELLU DORIAN ÎN DIALOG CU CHRISTIAN W. SCHENK Gellu Dorian: Dragă Christian, cei mai mulţi dintre prieteni, prin lege// ş.a.m.d. Cum a trecut prin filiera cenzurii, amici, inamici, colegi ştiu despre tine cam puţine lucruri. de care prin naivitatea mea, nu ştiam mai nimic, abia Pentru unii ar fi bine să ne spui cine eşti, începînd cu mult mai târziu am conştientizat. Nu a trecut multă anul 1975, poate mai de dinainte, cînd ai intrat în vizo- vreme că m-am trezit cu doi indivizi de la securitate rul securităţii. E bine să se ştie, aşa cum se ştie şi despre care voind probabil să repare greşeala, m-au atenţionat alţii care şi-au făcut, poate pe merit, cine ştie, titlu de de această „deraiere“ propunându-mi să scriu câteva glorie din asta. Spui că statul german a dat pe tine sta- poezii patriotice, cum ziceau ei, spre reabilitare şi ştiind tului român 40.000 DM, să te lase în pace, să fii cetă- că mentorul meu Vasile Copilu-Cheatră, care nu avea Dţean german, ocrotit de legile unui stat democratic occi- drept de semnătură, să le raportez ce face, ce poves- dental. Cum s-a petrecut? teşte, ce scrie „la subsol“ cât şi despre actorul, drama- Christian W. Schenk: Eu am fost întotdeauna de părere turgul şi poetul Darie Magheru car nici el nu ar fi fost că faptele vorbesc pentru sine, ceea ce faci, cum eşti, conform cu partidul. Deci era în vizirul lor. Evident că cum te comporţi în societate, ce realizezi şi nu a te nu am scris fiindcă nu era linia mea de expresie poe- afirma prin ceea ce ţi s-a întâmplat sau prin ce ai tre- tică şi nici nu le-am spus ceva fiindcă nici nu aş fi avut cut. În fine, dacă tot mă întrebi, îţi pot povesti câteva ce. Vorbeau ei cu mine chestiuni delicate, cu un puşti amănunte „scurile“, amănunte prin care unii „s-au ridi- care n-a trecut prin ce au trecut ei? În viaţa mea nu am cat“ social, politic, cultural, alţii au încercat să se „pro- făcut politică, dar mulţi ani am suferit din cauza ei, ca fileze“ şi nu în cele din urmă să se „impună“, în cazul mulţi alţii. De atunci au început „vizitele“ permanente în speţă, cultural. (Am folosit ghilemele în mod spe- ale securităţii la atelierul mecanic unde aveam locul cial să-mi exprim dezacordul cu astfel de practici). Nu de muncă pe atunci. Evident nici „invitaţiile“ perma- am vorbit – decât în particular – şi nici nu am scris sau nente la sediul securităţii din Braşov nu lipseau. Încer- notat în curriculum vitae unele dintre aceste amănunte, cările de intimidare nu lipseau, ameninţările de tot felul. părându-mi-se private şi probabil nesemnificative pen- Nu am fost lovit sau brutalizat fizic iar prin naivitatea tru cariera mea de scriitor. Începusem să public destul mea nici cele psihice nu m-au afectat în mode deose- de târziu, exceptând modestul meu debut în Revista bit. Mult mai târziu, fiind deja plecat, am conştientizat Luminiţa, ca membru al Cenaclului Astra în Braşov, în prin ce-am trecu, prin ce aş fi putut trece. Toate astea anul 1972. În 1974 am publicat, fără intenţii sociale sau abia când am intrat în legătură cu exilul românesc: Ion politice, două poezii, una intitulată „Transilvania“ şi a Caraion în Elveţia, Ştefan Baciu în Honolulu, Alexan- doua „Ceva şi despre ea“. Nimic spectaculos! În prima dru Lungu în Bonn şi grupul din Franţa, ca să dau doar descriind situaţia mea de minoritar, în a doua dragostea câteva exemple. În fine, în 1975 am reuşit să strecor o jugulată de situaţia de atunci: Dragostea e interzisă prin scrisoare la Ambasada Germană după care am depus lege/ excluzând legile poştale/ şi inviolabilitatea corespon- şi pe cale legală o cerere de plecare definitivă în Ger- denţei/ ceva mărunţiş şi gata,/ dar… dragoste e interzisă mania. Prompt am fost mutat disciplinar la cariera de
Dialogurile revistei HYPERION 49 piatră din Bartolomeu/Braşov unde am lucrat până în zile înainte de zbor (plecare era obligatorie cu avionul) anul 1976 şi evident că nu am mai reuşi să public nimic. să ridicăm paşapoartele, am vândut în mare grabă tot „Plimbările“ mele spre sediul securităţii şi înapoi s-au ce puteam vinde şi, spre norocul nostru, am avut atâ- intensificat devenind săptămânale. În cele din urmă ţia bani să plătim trenul până la Bucureşti şi să putem am primit paşaportul (valabil 24 de ore) la finele anului cumpăra şi biletele de avion. Securitatea ne-a lăsat în 1976, luându-mi-se în mod abuziv şi cetăţenia română. pace, dar la serviciul de paşapoarte ne-au lăsat să aştep- Ajuns în Germania am fost direct puricat de securita- tăm o zi întreagă şi pe urmă ne-au trimis acasă pentru tea germană fiindcă mulţi s-au strecurat, pe atunci, ca a doua zi de dimineaţă. De rezolvat s-a rezolvat numai informatori. Evident că ei au ştiut mai multe decât aş pe la ora 16:00, cu valizele ce le aveam că abia, abia am fi fost eu în stare să le spun. Ce era să le spun, fiindcă apucat trenul. La aeroport altă măgărie, aveam biletele nu ştiam nimic! Atunci am aflat că România la început de avion, dar de la Braşov nu ni s-a dat viza de ieşire a vândut evreii Israelului în valută forte, cu sprijinul (nu ştiam nimic despre aşa ceva) ceea ce s-a rezolvat financiar USA, ca pe urmă să vândă germanii pe bani abia la Băneasa cu ajutorul unui vameş/securist foarte grei. Eu am fost cumpărat cu suma de 40.000 DM care, bine intenţionat; mai existau şi dintre aceia. La aeropor- pe atunci, era o sumă imensă. Toate mergeau neoficial! tul din Frankfurt pe Main am fost întâmpinaţi de Cru- G.D.: Ai dat vreodată ochii, atunci, dar şi după aceea cu cei cea Roşie care ne-au dat 250 DM bani de întâmpinare care te-au urmărit? şi ne-au dus la Nürnberg unde era un centru de înre- C.W.S.: Nu am avut plăcerea asta… Până în 1985 veneam gistrare şi de repartizare. Acolo, după toate formalită- în mod regulat în România şi luam materiale pentru ţile, am primit 500 DM şi bilet de tren până la Boppard revista pe care o conduceam „Convergenţe Româneşti“, pe Rin, Renania Palatinat, unde locuiesc acum. Acolo dar asta-ai altă poveste. Mergeam în majoritatea cazu- iarăşi am fost înregistraţi şi am locuit 6 săptămâni într-o rilor la Bucureşti, dar şi la Braşov, şi aveam în perma- pensiune până am primit o repartizare de apartament. nenţă codiţe securiste după mine. Toţi cei cu care vor- În toată această perioadă am fost fără cetăţenie! Totul beam sau îi vizitam acasă trebuiau să întocmească un a durat. Actele trebuiau să meargă în capitală, la Bonn proces verbal cu ce am vorbit, pe unde am umblat şi în cele din urmă am fost încetăţeniţi. împreună etc. Niciodată, în acea perioadă nu am fost G.D.: În Germania ce ai făcut în primul şi în primul rînd? întrebat/interogat de către securişti, ci doar cei cu care C.W.S.: În primul rând a trebuit să mă obişnuiesc cu noua aveam contact, o practică normală pe atunci sau ce se societate fiindcă în afară de limbă şi literatură nu cunoş- înţelegea prin normalitate. team nimic. Statul mi-a dat 500 DM pe lună dar voind să G.D.: Cum ai început să scrii poezie? Că, în fond, totul ţi mă integrez cât mai repede m-am angajat la un magazin s-a tras de la nişte poezii publicate, care nu au convenit alimentar unde nu făceam altceva decât să umplu raf- ochilor ocrotitori ai dictatorului. turile şi să etichetez preţul pe mărfuri. După primirea C.W.S.: Prima poezie am scris-o ca preşcolar, mai exact cetăţeniei am început în ianuarie 1977 să fac o şcoală am dictat-o fratelui meu mai mare cu cinci ani. Mai târ- de tehnician dentar lucrând într-un laborator 4 zile pe ziu am avut norocul să-l cunosc pe Tudor Arghezi care, săptămână şi o zi şcoală. Între timp am absolvit clasa doi ani mai târziu, a dat ordin să mi se publice o poe- XIII-a (fiindcă în Germania se fac 13 ani) şi mi-am luat zie în Revista Luminiţa, poezie plagiat după Zdreanţă… al doilea bacalaureat, primul în România după absolvi- aveam pe atunci vreo 11 ani. Pe urmă, mult mai târ- rea clasei a XII-a. M-am înscris la facultatea de medi- ziu, am frecventat Cenaclul Astra din Braşov şi iarăşi cină (Universitatea Guttenberg din Mainz) pe care am mult mai târziu am debutat în revista cu acelaşi nume. reuşit să o absolv în anul 1985, după care doi ani de Cum am spus mai sus, de la a treia sau a patra publi- stagiatură şi specializare în chirurgie maxilo-facială în care am intrat în dizgraţie. cadrul stomatologiei (Frankfurt şi Dortmund). În 1984 G.D.: Cum a fost în armată? Cum a fost la Braşov? Şi apoi, am preluat conducerea revistei „Convergenţe Româ- drumul exilului. Cum te-a primit Germania? neşti“ la început ca redactor pentru Germania, după C.W.S.: Evident, pentru acele vremuri, armata am făcut-o care ca Redactor-Şef. În 1986, printr-un complex de la trupele de Geniu, „Diribau“, cum îi spuneam noi pe împrejurări (ar fi multe de povestit) am scris un edito- atunci. Unitatea E 0455 de la Galaţi, Combinatul Side- rial împotriva urbanizărilor ceauşiste care mi-a atras rurgic Gheorghe Gheorghiu Dej. Săpat şanţuri, con- două „titluri onorifice“ deodată: Persona non grata strucţii de drumuri şi poduri, recoltat (ca şi în timpul şi Duşman al poporului! Evident că nu am mai putut şcolii de altfel). Pe urmă am fost mutaţi la şantierele intra în ţară, dar din nou, colac peste pupăză, am înce- Barajului Lotru, noi lucrând la subteran, la tunelurile put să fiu bombardat cu scrisori anonime, ameninţări de aducţiune a apelor pentru viitorul lac de acumulare. cu moartea şi teroare telefonică noaptea. După 90 am Colac peste pupăză, aşa din senin, ne-au prelungit sta- fost „reabilitat“ (de parcă aş fi fost infractor) de către giu de două ori cu câte o lună. La Braşov, după ce am Ion Iliescu şi Frontul Apărării Naţionale (sau cam aşa primit împreună cu părinţii, înştiinţarea că în timp de ceva). Toate astea s-au terminat în mai 1988 când m-am 14 zile trebuie să ne cumpărăm bilet de avion şi cu două mutat de la Dortmund (Lünen), Westfalia de Nord, la
50 HYPERION Dialogurile revistei Kastellaun în Renania Palatinat unde mi-am deschis un C.W.S.: În toată lumea, cu mici excepţii (exotice). Mai cabinet. Despre revista Convergenţe vom putea discuta simplu ar fi să spun pe continente: Europa, America cu altă ocazie fiindcă este o întreagă poveste în care au de Nord şi de Sud, Canada, India, Australia, Orientul fost implicaţi Michael Titus (Omul nostru din Londra, Îndepărtat, Israel. Cea mai bună reţea de difuzare este cu l-a numit Ion Mihai Pacepa în cartea lui Orizontul Amazon urmat de BOD şi Libri plus câteva mai mici. Roşu), Marin Ceauşescu, Şeful Agenţiei Comerciale Pot fi comandate atât online cât şi în fiecare librărie, Române din Viena şi nu în cele din urmă semnătura doar cititori să fie… Cele mai interesate sunt biblio- Elenei Ceauşescu. tecile universitare cu secţii de romanistică! Eminescu, G.D.: Cum s-a împăcat poezia cu medicina? de exemplu, a intrat în cel de-al douăzecilea an şi mai C.W.S.: A fost de multe ori întrebat. Se împacă la fel de bine e încă pe piaţă cât şi prima antologie de lirică română cum se împacă cu celelalte meserii. Să nu-i uităm printre contemporană din 1994. alţii doar pe: Jehuda ha-Levi, Petrus de Ebulo, François G.D.: Lumea e interesată să ştie cine finanţează aceste cărţi. Rabelais, Paul Fleming, Friedrich Schiller, Georg C.W.S.: Eu le finanţez! Cu Institutul Cultural Român nu Büchner, Arthur Conan Doyle, Anton Pawlowitsch mă am prea bine. Motivele sunt multiple, motive care Tschechow, Arthur Schnitzler, William Somerset Mau- sunt în contradicţie cu „politica mea editorială“, cu gham, Albert Schweitzer, Alfred Döblin, Gottfried Benn, felul meu de a vedea ce şi cum se finanţează unele pro- Michail Afanassjewitsch Bulgakow, Hans Carossa, sau iecte culturale, pe ce se risipesc banii şi mai ales că nu pe Vasile Voiculescu. Cum s-au împăcat ei, aşa încerc mi se pare o instituţie calificată îndeajuns pentru artă în general. Pot să-ţi dau un exemplu care, cel puţin pe să mă împac şi eu, păstrând, evident, proporţiile. mine, m-a şocat. Am dat anul trecut unei edituri ger- G.D.: Cu ce scriitori importanţi germani ai intrat în contact? mane o carte masivă din versurile mele în limba ger- C.W.S.: Printre cei cu care am intrat în contact, pot enumera mană. Când am primit 20 de cărţi de la editură ce crezi doar câţiva, se numără: Reiner Kunze, Hilde Domin, că scrie pe pagina doi? Publicat cu sprijinul Institutu- Wolf von Aichelburg, Bruno Hillebrand, Günter Grass, lui Cultural Român! Adică cum? Eu scriitor german, Gerald Bisinger, Ludwig Greve, Friedrich Achleitner, cu o carte în limba germană, pentru publicul german, Wolfgang Bächler, Johannes Schenk, Roland Erb, Ulla autor cu cetăţenie germană, editură germană sprijinită Hahn, sau Rainer Hesse. Mai puţin cu poeţii din Banat… de acest institut? N-am înţeles lumea şi editorul mi-a spus: „Dacă-s proşti atunci de ce să nu iau banii“? Tot „Cititorul de poezie, dacă mai există aşa la aceeaşi editură am vrut să-l scot pe George Bacovia şi am vorbit la Târgul de Carte din Frankfurt cu Minis- ceva, este total dezorientat“ trul Culturii şi cu Reprezentanţa ICR din Germania: „Păi să vedeţi… drept de autor… aprobări… stampile G.D.: Cînd ai constatat că poezia română trebuie promo- şi semnături…“. Mi-a ajuns şi am scos cartea pe cont vată insistent? propriu în două ediţii diferite! C.W.S.: Cred că a fost prima întâlnire a scriitorilor din G.D.: Ce impact are poezia română în spaţiul german? întreaga lume, pe la începutul anilor 90, fiind invitat de C.W.S.: Cum am spus mai înainte, cel mai mare interes îl către Laurenţiu Ulici. Atunci mi-am dat cel mai bine au universităţile din ţările de limbă germană: Germa- seama câte legături cu restul lumii literare/poetice s-au nia, Austria, Elveţia, şi o parte din Luxemburg şi Liech- rupt în anii 50-90 de ambele părţi. Am fost confruntat tenstein. În rest poeţii germani sunt interesaţi de ceea cu „traducerile proletcultiste“ făcută la bandă rulantă ce se întâmplă pe câmpul liric Est-European şi prin atât în Germania de Est cât şi în România. Exemple nu cărţile traduse de mine au această posibilitate. Nu aş sunt necesare! Din păcate şi în Germania cât şi în Româ- putea spune cu mâna pe inimă că interesul este diferit nia s-au „împământenit“ acele traduceri făcute de unii de cel din România. care nu cunoşteau limba germană, în cazul ăsta. Bănu- iesc că şi din sau în alte limbi situaţia era asemănătoare. Nu poţi traduce o poezie (în special) prin intermediul „În România dacă un scriitor îşi ridică unui cunoscător. Poezia trebuie nu doar înţeleasă ci şi puţin capul deasupra celorlalţi, vin din simţită. În cazul acelora de atunci (nici astăzi nu este zece, nouă şi-l bagă la fund“ o excepţie) un cunoscător, mai mult sau mai puţin al limbii, făcea o traducere lineară, aproximativă, după G.D.: Cunoşti foarte bine situaţia literaturii române, aici, care cel care aducea textul în forma finală se lua după în leagănul limbii române. Ce ne poţi spune despre nive- textul intermediarului! lul ei? Dar despre situaţia vieţii literare, de breaslă? Se G.D.: Cîţi poeţi români ai tradus şi promovat în Germania? aseamănă modul de organizare a breslelor din cele două C.W.S.: În volume aproximativ 50-60, cu antologii cu tot literaturi din care, cu siguranţă, faci parte? în jur de 250 de poeţi contemporani şi clasici. C.W.S.: Nivelul se încadrează cu absolută siguranţă în G.D.: Unde circulă aceste cărţi? cel al spaţiului german. Şi aici şi acolo se scrie multă
Dialogurile revistei HYPERION 51 poezie, şi bună şi slabă. Din punct de vedere editorial este totuşi o mare diferenţă. În România la fiecare scară de bloc (ca să exagerez puţin) se înfiinţează câte o edi- „O ţară se ridică prin cultură şi fără ea, tură, dispare alta, se publică prea mult, evident con- sau dacă dispare doar în analele istoriei, tra cost. Cititorul de poezie, dacă mai există aşa ceva, se duce de râpă“ este total dezorientat. Apar mii şi mii de cărţi de poe- zie anual. Sincer să fiu, la un moment dat, sunt şi eu G.D.: Tu preţuieşti foarte mult prietenia. Ai avut prieteni debusolat. Ajung de multe ori, când primesc o carte, din toate domeniile, mari personalităţi, dar şi oameni să citesc prima, una pe la mijloc şi una la sfârşit. Slavă mai putin interesanţi. În ultima vreme, deşi eforturile Domnului mi-am format simţul valorilor lirice şi nu tale de a face foarte mult pentru poezia românească, din sunt uşor de dus în eroare. Din păcate despre viaţa lite- respect şi prietenie, te-am văzut nemulţumit de reacţia rară din România nu pot spune acelaşi lucru ca despre unora sau altora. nivelul valoric. Sunt mult prea multe orgolii, lipsă de C.W.S.: Cum să fiu mulţumit când toate cele ce se întâm- modestie, colegialitate, lupte interne, grupuri şi gru- plă acolo parcă lucrează împotriva creatorului? Insti- puleţe care se războiesc până la sânge. Nu în cele din tuţii dezinteresate, consilii judeţene sau municipale urmă umbra dictatorială în spaţiul literar încă nu a (fără să generalizez) care par a lucra împotriva cultu- dispărut mai ales când citesc că se fac tot felul de liste rii. Slavă Domnului că mai există sufletişti care se sacri- obscure de scriitori/poeţi… Că în fruntea literaturii se mai hotărăşte tot dictatorial mă dezamăgeşte profund. fică pentru cultură. Fără aceştia totul s-ar duce de râpă; Nu pentru mine, eu îmi urmez calea, dar pentru con- sper să mai existe în viitor, din noua generaţie, astfel de fraţii din ţară care trebuie să trăiască obstrucţionaţi de oameni! Iarăşi repet şi subliniez, nu e vorba de mine ci astfel de sisteme postcomuniste. Pe urmă se vorbeşte de cei care şi-au sacrificat şi-şi sacrifică în continuare mereu de capitală şi… restul e provincie. Adică cum? viaţa şi timpul pentru cultură. Eu trăind în alt spaţiu Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care eu, şi sunt afectat doar din dragoste pentru prieteni şi prie- nu numai eu, am plecat de la Filiala Bucureşti la cea tenie, de suferinţa sacrificiilor pe care le fac şi mai sunt de la Iaşi! Am spus în repetate rânduri că în România şi atacaţi. Aşa nu merge! O ţară se ridică prin cultură dacă un scriitor îşi ridică puţin capul deasupra celor- şi fără ea, sau dacă dispare doar în analele istoriei, se lalţi, vin din zece, nouă şi-l bagă la fund. În Germa- duce de râpă. Avem bune exemple în marile culturi şi nia situaţia e inversă, dacă unul din zece reuşeşte să-şi imperii. Prietenia a constat pentru mine întotdeauna ridice capul, vin alţi nouă şi-l ajută să se ridice şi mai o piatră fundamentală a convieţuirii, al sprijinirii şi mult. Oare România să nu aibă scriitori de talia Her- ajutorului reciproc. Am avut prieteni buni din toate tei Müller? Oare nu sunt scriitori care să se ridice la domeniile, nu numai literatură. Au mai rămas puţini. nivelul Premiului Nobel? Spun cu absolută siguranţă: Poate că la un moment dat şi vârsta îşi spune cuvântul, Există, oameni bune, există! Să nu existe din 1901 de ceea ce totuşi nu cred. Majoritatea au dispărut dar faţă când au început decernările? Desigur că există! Din de cei care au mai rămas încerc să le rămân prieten cât păcate istoria ne arată şi o altă faţetă a situaţiei scri- mai fidel. Cât despre duşmani?! Nu am! Sunt doar din- itorului din jurul Carpaţilor! Nu pot spune colegilor tre aceia care nu mă agreează dintr-un motiv sau altul, de breaslă decât ceea ce spun de zeci de ani: Uniţi-vă! dar vorba aia:…caravana trece!
52 HYPERION Dialogurile revistei hristian W. Schenk, în cei treizeci de ani de cînd se ocupă în mod constant Cde poezia română, de la Eminescu pînă azi, a făcut mai mult decît oricare instituţie din România pentru promovarea unor nume de poeţi şi, evident, pen- tru promovarea poeziei lor în spaţiul german. Iată în această pagină doar o parte din copertele cărţilor poeţilor români, traduse recent, într-un efort mai mult decît considerabil. În realitate sunt mult mai multe cărţi şi autori, pe care Christian W. Schenk, el însuşi un poet remarcabil, le-a promovat cu tenacitate, răbdare şi spe- ranţă într-un spaţiu de mare cultură europeană. Efortul lui merită o atenţie spo- rită din partea statului român. Cine ar trebui să atragă atenţia acestor foruri, pen- tru ca astfel, numele lui, alăturat numelor de poeţi români traduşi în germană de el, să fie distins pentru acest efort? Noi o facem aici, în acest mod, trăgînd un sem- nal alarmă, în speranţa că va ajunge acolo unde trebuie.
Dialogurile revistei HYPERION 53 Magda URSACHE Epistolarium În plină internetizare, sub dominaţie Facebook plus alte reţele sunt –sau, dacă vreţi, la fel de tiranice, Christian Schenk publică pieziş o carte sangvinul“. Schenk masivă de corespondenţă pe hârtie, de 586 de pagini, format e neamţul care a impresionant: A4. Îl cunosc bine pe prietenul Schenk: Scri- rămas român, pri- sori 1991-2002, Editura Dionysos, 2019, e, în fapt, un elogiu vind mereu în spate; al prieteniei literare pe termen lung, pentru că există o poe- navetează între acasă zie a prieteniei. Mai mult decât Scrisori, neutru, s-ar fi putut şi casa de pe munte. intitula Scrisori de la prieteni (şi sunt sute şi sute), ca să-i pot Îşi poartă românis- ziceI lui Doc, cum îmi place să-l apelez: Spune-mi cu cine te mul, îngrijorat de însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti. Ca şi corespondenţii săi, Doc un conflict între cele două limbi („germanul din mine tra- e frivol şi radical, exuberant şi melanholic, împovărat de tre- dus în română“). Lui Vasile Copilu-Cheatră, în 7 iulie 1991, îi cerea vremii şi tânăr tată euforic, calm fără fisură şi tensionat, scrie: „sunt o umbră peregrinând între două culturi şi limbi“, decent reticent şi pamfletar uneori înverşunat, homo contem- şcolit în româneşte, dar deţinând maghiara maternă şi ger- plativus şi ludic, suit pe un „obraznic cal dactil“, în reverie mana paternă. Eu cred altceva: că balansul între două idio- pe Rin şi preocupat de cifrele contabile ale cabinetului den- muri, între două idiostiluri e benefic.Abia poziţionat „între tar, dar mereu compasiv, umăr de sprijin contra grijilor, fră- idiomuri“, poţi spune ca eseistul Gabriel Mardare: „idiomul mântărilor, necazurilor, exasperanţelor celorlalţi. După cum e omul.“ Omul îmbunătăţit! Şi sunt departe de a considera mereu prezent e sentimentul de datorie faţă de poezia română, că vocabula (cuvântul) ar fi „un personaj cosmopolit“. Poe- care, şi cu efortul său, ar vrea „să se deschidă Europei„şi se zia n-o fi având hotar, dar cuvântul are, cu siguranţă. Cel deschide prin Streiflicht: antologia celor 81 de poeţi, „mar- potrivit de Arghezi se înrudeşte cu velniţa oltenească din ginali ai nemărginirii“, spre a le spune ca Nicolas Catanoy. modesta cămăruţă de lucru din Mărţişor. Notează Emil Cio- Când am fost împinsă afară de la „Cronica“ şi din critica ran, într-o scrisoare către fratele Aurel Cioran,din 7 februarie, de poezie chiar de cei pe care-i consideram amici, am arun- 1974: „Schimbând idiomul, am renunţat la o parte din mine, cat colecţia revistei, dar şi scrisorile. Am păstrat una singură, în orice caz, la o bună parte din viaţa mea“. Replica vine de la de la Nichita Stănescu, având pe foaia cam mototolită urma Aron Cotruş cu Graiule, Măria-Ta, care începe astfel: „Vorba: rotundă a unui pahar.Cu tara selecţiei am rămas. Păstrez doar pasăre măiastră, /cu cuib în inima noastră“. scrisurile lui Paul Goma şi scrisorile care îmi vorbesc des- În Jurnal duminical, Vasile Gogea are o frumoasă recitire pre Petru. Doc le-a păstrat pe toate: emoţionante sau distante, a întoarcerii lui Ulise. Cum nu poate pătrunde în Cetate cu o triste sau vesele, fixând un sentiment, o emoţie, un peisaj… umbră grozavă după el, neliniştitul călător o ascunde noaptea, Mulţi sunt dăruiţi, dar există şi nedăruiţi, seci şi sece, în mare o ţintuieşte cu funii grele şi o acoperă cu un soi de schelărie grijă numai pentru propria persoană. Pe alocuri, semnează de forma unui cal. Reuşeşte să intre astfel acasă. Iar schele- şi cei ce nimic nu au a-i spune lui Christian (Willy) Schenk. tului de lemn al umbrei rămase dincolo de prag îi cresc două Amicizie immortali? Colegialitatea breslei? Ce poveste! aripi de măslin, înfrunzind verde. A pace. Era ca-ntr-un Blues de Adrian Alui Gheorghe: „Mi-ai cerut,/ Dar să revin la Epistolarium. Cum scrisorile sunt pentru Doamne,/să îmi iert duşmanii// dar nu mi-ai cerut/ să îmi Christian Schenk evenimente, dacă răspunsul întârzie poe- iert/şi prietenii“.„Amicii“, musafiri în casa noastră, incluzând tul se nelinişteşte: „Voi m-aţi uitat, prieteni? Nu vă cert!“ Unii şi tărăboanţa de Dacie, se făceau că nu mă văd pe stradă; nu nu-i mai scriu pentru că mereu zilele intră-n sac, însă Doc, mai aveam parte de salutul celui devenit redactor specializat „legat telepatic şi- de ce nu?-carpatic “ (M.N.Rusu) de confraţi, pe poezie în locul meu de drept, cu ajutorul activului: PCR are parte de iubire, de încurajare, de laudă, de stimă. Mircea (nu Dumnezeu) era prezent în toate ce sunt. Oprită din drum, Petean îi urează „spor la glorie“. Îi răspund: „ In Liebe“ (Şte- am trăit cu Petru în nirvana blocoteţului de pe Copou (50 de fan Baciu), „cu sentimente cordiale“ (A. Marino), „cu afecţi- ani) şi a fost bine, de rău ce ne-a fost. N-am putut să ne lăsăm une colegială“(Anania), „cu dragoste“(Cezar Ivănescu), „cu dislocaţi din România, nu ne-am desprins de spaţiul nostru frăţie“ (M.N. Rusu) ori „cu dăruire“, ca Vasile Copilu-Cheatră, şi am plătit la greu. „Nu te naşti nepedepsit în Balcani“, con- mentorul poetului tânăr, care i-a descoperit primul harul şi-i stata Emil Cioran. Nici acum, singură ca Odiseu cu umbra sa, încurajează constant munca de traducător: „Va fi ca şi cum în Itaca sa, nu m-am lăsat dislocată de un Vodă de la etajul un strop de cer se va transforma în stea.“ Steaua cu numele superior, termopanist de felul lui, care, vreme de peste un an, Schenk.Şi Gellu Dorian, din Botoşani, 28 aprilie 1999, îl şi-a dărâmat inconştient pereţii de rezistenţă ai apartamen- îndeamnă să nu renunţe la antologie: „ar însemna să te laşi tului. La un cutremur, voi deveni, în fine, femeia fără umbră. învins de un mic vânticel potrivnic. Şi ar fi păcat“. Christian Schenk a putut pleca în Vest, a tăiat funiile E ştiut că scriitorii nu se au la lingurică, aşa cum se mai corabiei şi a trecut Rubiconul, ajungând în Germania. Scrie spune: lui Schenk nu-i place Marta Petreu, Zaciu, detestat N. Breban, în Viaţa mea II: „ardeleanul, neamţul care uneori de mulţi, nu-l suportă pe Bulgăr şi reciproca, Marino cam
54 HYPERION Dialogurile revistei pe toţi (şi-i neconvingător în destule privinţe), destui pe N. esenţial e marea cultură, de aceea luptă să amelioreze vizibi- Manolescu. Mircea Zaciu îl numeşte „critic dubios“ şi-i la litatea poetului de la Est de Vest. fel de nedrept ca Alexandru George prăfuindu-l pe Al. Piru Christian Schenk a trecut prin patimile antologatorului sau ca Gh. Bulgăr etichetându-l pe Al. Cistelecan „minte (pe care le cunosc şi eu), a fost cuprins de tristeţe la comen- sucită“. Iată de ce Shenk a pus discret între paranteze drepte tariile unora, cât se poate de absurde, dar şi mai mulţi l-au „referinţele“ hazardate ale unora despre ceilalţi.Unde-s cro- refăcut sufleteşte, preţuindu-l. Oricum, o antologie e discu- şetele? La lista de refuzaţi (ca necunoscuţi, deci nereprezen- tabilă, subiectivitatea fiind şi trebuind să fie la ea acasă, însă tativi) a lui Dan Tărchilă. Ele, misterioasele croşete, rezultă, nucleul valoric trebuie să fie indiscutabil. Marii absenţi rămân în aceste cazuri, tot din sentimentul prieteniei: să nu supere. Cărtărescu, Turcea, Mazilescu, dar ediţii îmbunătăţite vor Bunul Doc îşi doreşte să amelioreze mai fi, la Editura Dionysos sau în relaţiile între scriitori. „Ceva Ver- altă parte. Iar explicaţia că Turcea boten“, atunci când trebuie, mena- şi Mazilescu nu i-au trimis „mate- jează prietenia.În logica inimii, eu îl riale“ (de unde, din cerul lor de din- văd încă pe Doc prieten cu Adrian colo?) nu-i scuzabilă. Alui Gheorghe. Ce-i important e faptul că epis- Dar şi Christian Schenk are parte tolele sunt o reconstiture vie a vieţi- de intrigi, „unele chiar brutale şi lor de cărţari, la vreme deosebit de agresive“ dinspre Adrian Păunescu. ambiguă. Spre ce tranzităm? Spre M.N. Rusu îi scrie din Bucureşti, în promovarea non-valorilor, numai 17 iunie, 1991: „Pe cât a fost succesul bune de aruncat la Müll? Vitrinele tău de mare aici, şi la Braşov, pe atât librăriilor „capitalizate“ sunt încăr- de mari au fost obstrucţiile făcute cate de impostori; sute de edituri de să nu scriu despre tine, mai ales la apartament (sau de toaleta aparta- „România literară“(…).Măi persona mentului), fără redactori specializaţi, non grata. Dar asta-i viaţa pe la noi, umplu câmpul. Revistele de cultură hop ş-aşa! Nu-i aşa?“ Şi era, în 1991, sunt din ce în ce mai fragile (voca- doar începutul războiului postsoci- bula lui Radu G. Ţeposu, dintr-o alist româno-român. În ciuda aces- scrisoare, an 1993). Aflăm mereu tui fapt, Schenk îi traduce pe poeţii despre blocajele financiare ale revis- de frunte şi face treabă nemţească. telor („Caiete critice“, „Literatorul“, Fiind realist, doreşte imposibilul: ca „Contemporanul“,„Luceafărul“ erau lista sa să-i mulţumească pe toţi. A gata să sucombe în 1994), iar legă- lucrat la antologie trei ani şi a înche- turile dintre scriitori sunt din ce în iat lucrul într-un an roditor: 1994. Pentru selecţie, a apelat la rafinatul critic de poezie Al. Cistelecan (care i-a propus ce mai interesate financiar,financiar, financiar…Decepţionat, pentru antologare pe Ion Mureşan şi Aurel Pantea), la Mir- Schenk se plânge lui Ştefan Baciu: „Suntem singuri pe lumea cea Zaciu (insistînd pentru Radu Afrim), la Eugen Simion, asta, noi poeţii, noi cei din diaspora,cei din ţară…Cine ştie Ştefan Borbely, G.Vulturescu (sugerându-i pentru sumar pe cine ne adulmecă.“ Şi asta în septembrie, 1992. Ion Stratan, Angela Marinescu, Mircea Ciobanu, Petre Sto- Totuşi! Constantin Cubleşan îi scrie, în 20 octombrie, 93: ica, Mihai Ursachi). Crohmălniceanu refuza să scrie o prefaţă „Literatura mi-a dăruit, cred eu, cele mai frumoase clipe din a antologiei dacă sunt acolo „nume compromise“ şi anume viaţă, clipe de revelaţie a frumosului şi a ideilor înalte.“ Da, lăudacii lui Ceauşescu. În privinţa apologeţilor lui Stalin, scrisul e o patimă. „Odată luată e greu să poţi scăpa de ea şi, la ca Nina Cassian (Kaţian pentru Catanoy), printre care s-a drept vorbind, nici nu doresc să scap“, mărturiseşte Cubleşan. numărat şi vorbitorul de patru limbi şi ruseşte, poreclit de Părintele Anania trudeşte, „în atelierul biblic“, la cele 2000 de Ion Barbu Bacilul Croh, n-a avut rezerve. Nu, în mutaţia etică note subsolice la Noul Testament, pe care le încheie în 1992. a lui Crohmălniceanu nu cred, cum nu cred că s-a autoexi- Iar condiţia poetului Schenk de la baza traducătorului,ca lat ca persecutat politic sau că a plecat din România musai să zic aşa, este să înoate contra canonului, pentru a deveni ca să-l înţeleagă pe Caragiale. – greu lucru – canonic. Şi Christian Schenk rămâne mereu Schenk a luptat cu vanităţi şi orgolii, cu cârteli urâte, dar în travaliu poetic. şi cu lipsa de consens a scriitorilor, megalomani şi egolatri. Restul, într-o scrisoare către un prieten de aproape. A rezistat ca stânca lui Loreley, de 132 de metri, la observa- ţia că Romulus Vulpescu ar fi „un naţionalist şi un fascist“ N. B. Dragă Doc, nu Ioanid Romanescu a apărut la şi că, pe cale de consecinţă, n-ar avea ce căuta în antologie. Humanitas, în 1992, lângă Cioran, Mircea Eliade, Steinhardt, Goethe şi-a părtinit poporul, fără a fi certat pentru asta de ci alt Ioanid şi anume Ion Ioanid, cu Închisoarea noastră cea nemţii lui; Arghezi a crezut în „viitorul şi puternicia neamu- de toate zilele, în 3 volume.Alte mici corijări ţi le voi trimite în lui nostru“, cum îi scrie lui Doc părintele Anania, în octom- privat, pentru că e un Muss, un must să-ţi corectezi cu grijă brie 1995. Sthiuitorul german-român ştie că pilonul etnic ediţia a doua a acestui epistolarium-document.
Dialogurile revistei HYPERION 55 A R A R N E N E T V T V O I O I L S L S O T O T G E G E I I I I A A
Florentin PALAGHIA CALE LIBERĂ În otava proaspăt cosită dintre două lumi trecătoare trupul ca o larvă putredă e gată să se prăvale.
Semăn cu o dihanie care perforează trecutul, pe jumătate stranie în spaţiul neutru.
Ea cântă Ave Maria, pe uşa larg deschisă. greieri de sticlă lucioasă invadează iar glia.
Pereţii au colţi şi muşcă şi sfârtecă prin ceaţa fereastra larg deschisă spre altă dimineaţa… PERPETUUM Mă agăţ iar de cer unde-o lume dispare între mine şi tine peste false hotare.
Şi alergi şi alergi risipită în mine rătăcind printre nori şi zăpezi alcaline.
În imensul fior ce în ceruri ne poartă
56 HYPERION Poesis ne întoarcem uşor pregătesc gropile istoriei. la a naşterii poartă. Caut trecutul Bulgări de cernoziom de care nu pot să mă rup, plămădind pe hotare măsor spaţiile dintre cuvinte, din ţarână un om repet ultimul catren din tinereţe şi din ape o mare. şi mestec înfometat lumina râncedă. Groparii înfuleca hămesiţi PEISAJ CU SOLDAŢI pacea pământului Luptătorii, răpuşi de oboseală, Trec rânduri-rânduri au descoperit casa goală. cohorte de grăniceri palizi Doar umbrele doamnelor de stambă scormonind pe arătura proaspătă răvăşind aerul ca o goarnă oasele îngalbenite mai valsează prin unghere—stinghere. şi hainele lor strălucitoare în aerul nebulos Lacrimi de ceară curg se umplu cu decoraţii. demiuuuuuuurg prin viaţa lor anterioară Bunul meu prieten nu răspunde, şi se usucă Haosul l-a înghiţit, şi se răscoală. lumea lui de promoroacă s-a risipit odată Doamne, cu pavajul răscolit hălăduiesc prin văioage de uitare. umbrele lor divine să se roage ! ÎN SATUL LOR DIN CER Rimele lor Se leagănă şi cerul se contopesc cu binele şi ochii căutând şi cerurile cu albinele, în lumea din oglindă nestematele cu renegatele, părinţii tremurând. dorurile cu agatele, criptele În volbura luminii deschid aripile zdrobiţi de amintiri de vuiesc coloanele. se cern închipuirii atâtor rătăciri. Construim castele pentru iele Au luat cu ei trecutul de le spulberă vântul şi timpul trecător, mâncând pământul. poverile şi scutul Luptătorii răpuşi zdrobiţi de-atâta dor. se răscoală retrăgându-se obosiţi Pe cergi închipuite în casa goală… au semănat cu grâu pământuri rătăcite ORAŞ TRIST şi cai ţinuţi în frâu. Toropit,oraşul trist, E linişte şi slavă spânzurat de diguri potrivnice, în satul lor din cer sucombă în singurătate. acoperit cu lavă, în care nu mai pier. Trecătorii paşnici se strecoară Şi aşteptându-şi fiii prin suburbiile învelite cu rouă în priviri cu diguri de asfalt fumuriu, se pierd închipuirii muncitori harnici atâtor amintiri.
Poesis HYPERION 57 Adrian LESENCIUC privirea ţi-e mărginită de gene ar spune orice neavenit gEneida e filtrată, e stoarsă [fragment] sângerând sălbatic frumoasa mea, tu ai genele lungi până când se traduce într-un simplu poem până în Africa Ecuatorială, ar spune din patru litere întâmplătoare cei ce te văd prima oară, şi se încălzeşte în supa până în supă îţi ajung, în care se-nmoaie până în supa primordială unduitor genele cei care se-agaţă de ele urcă din căldura aburindă din fideaua rămasă pe fundul farfuriei am să învăţ poemul acela să ştiu totul despre tine nici tu nu ştii, dar zâmbetul tău să ştiu să scriu iubirea nu ascunde nimic în patru litere genele tale lungi ascund, în schimb, să te apropii în zorii dragostei noastre conştiinţa de lumină şi să te lipesc de retina sângerie printre gene pe retină e sânge – sângele tău sângele asfinţiturilor noastre iubita mea, tu ai genele lungi din vremea când supa aceasta se servea şi m-am îndrăgostit de privirea ta pe farfurii din porţelan de Thalassa, din zori sângele tuturor cailor ucişi sub şa privirea ta de faianţă sângele norilor în zori privirea de ceramică Thetis cu ornamente sarmate şi încâlceala de vise prinse ca verdeaţa în cochilii de marginile farfuriei îmi bântuie genele doar visul meu verde şi proaspăt am încercat să-ţi contemplu fluxul se-agaţă de fideaua moale a genelor tale privirii abisale şi-am găsit întunecate păduri de alge verticale cum să vorbesc despre identitatea genelor tale înfiorătoarele-ţi gene când ele curg paralel dinspre lumina zorilor cu degete trandafirii şi asta pentru că eu te-am privit sfios, – ha! ha! ce frumos copiezi, spuse în cor ştrengăreşte, cu ochii de cârtiţă mulţimea numită Homer – dinspre zorile cu gene trandafirii din cauza genelor tale nu pot vedea sângerii dacă porţi semnul lui Cain obturând calea spre lumină, dar cred, după orizontul însângerat când ele se aliniază ca soldaţii al privirii, că istoria nu te-a ocolit la inspecţia de dimineaţă – unde-ţi ţii toate întâmplările, genele mierlei transmit încolăcit peste vieţi toate zâmbetele, copilăria toată, fluieratul cea zugrăvită pe pereţii inimii? cu care îţi însoţeşti dimineţile – într-un fond de investiţii, îmi răspunzi, într-o monedă convertibilă, într-un cont lumina pătrundea pieziş, strecurat, sângeriu din doar patru caractere în acea dimineaţă ca şi cum ţi-ai fi strâns pleoapele poemul acesta despre genele tale iar mănunchiul de gene răsfoite trebuie rescris – frumoase ca mâinile măcelarului – dar mi s-a stricat tastatura s-ar fi împletit singur în cosiţe n-au mai rămas decât patru litere din care să recompună întregul orice cititor al privirii mimetism – aşa se numeşte – e singura mea şansă să mă afirm ca individ – împletirea aceea de vise cei ce mă colonizează vor uita, evident, pe genele tale lungi că poemul e al meu şi că nu poate să pari de departe fi rescris în singura carte în cele patru litere Eva înainte de ispitire spre a mă elibera de chingile dar cu ispita latentă genelor dăltuită în privire tale
58 HYPERION Poesis măcar spuma sau o pieliţă cât de cât necesară
din aproape în aproape te ghidezi cu uşurinţă se întrevăd coşuri de fum pătrăţoase şi braţe de băr- bat care să le susţină e încă genul de loc unde trăiesc victimele violenţei conjugale şi cred că doar bărbaţii pot să
genul de loc pe care îl construieşti paraclisul memoriei tale găuri nivelate şi linii imprecise, fără pasi- une fără şoapte desperecheate fără motive pentru care să ne întâl- nim şi să bem nişte cafele cel puţin să ne adresăm două cuvinte Sorina RÎNDAŞU genul de loc în care scufundarea e fresh şi hrănitoare pentru teroarea pe marginea nevoilor că ai 40 şi te urâţeşti
dezvoltate în somn genul de loc mi-am stabilit balansul sunt gata acum să în care dacă renunţ nu sunt slabă sunt un geamantan care s-a umplut şi fermita- încep / să închei lanţul ontologic al tulburărilor mele tea niciunei pieli nu mă mai deschide o ratare uriaşă sau cum singurătatea îşi scoate de data asta dresurile şi se face comodă în sufragerie hai să ne aşezăm amândouă aici pe marginea nevoilor dezvoltate în somn vârstă cu vârstă bucăţi mici de usturoi pe masă motivul pentru care glandele lacri- pe bune că-mi place poziţia asta male funcţionează corect nimeni nu se-apropie nici eu plus faptele care nu oferă explicaţii nu mai trag după mine revolta sensul nevoia stu- rană după rană după rană pidă de a ceda puterea vindecătoare a conştientizării uşile sunt încuiate mereu e vorba despre arhitectura migrarea din corpul meu în al ei nu lasă la mijloc mea interioară şi obsesia intimităţii domestice nici măcar disperarea cuvintele se întrepătrund ca ţesăturile în ecou la ce bun să fii singur impulsurile întotdeauna când vorbesc singură îmi inventez devin nule tu devii nevoia de a roti sta- alt nume rea asta flămândă ca pe un să nu apară emoţii discursive sau tristeţea de cub rubik a te avea doar pe tine până ameţeşte şi se satură e singurul cadru care permite bucuria medie
[ca şi când te înfăşori în permafrost şi pentru prima dată scufundarea e fresh căldura interioară iese la suprafaţă şi hrănitoare şi clădeşte schimbul de identitate vârstă cu vârstă] la nivelul memoriei se scriu jurnalele supravieţuitorilor la ultimul nivel camera se umple de concluzii nu ce rămâne la suprafaţă se păstrează, restul se neapărat ale tale doar decupaje ale psihicului odihneşte cu bărbia proptită la fund şi se într-o structură obişnuită asta ar fi fost normal dar nu dizolvă până la schelet, nu îmbătrâneşte mi s-a permis niciodată niciodată să termin puzzle-ul şi să ies afară ca şi cum n-aş fi lipsit în toţi anii ăştia câteodată nu rămâne nimic deasupra, nici
Poesis HYPERION 59 un cadavru tandru mă muşcă gingaş de lobul urechii mi se întorc maţele şi tot nu descifrez mesajul, cuvântul, tot nu să-ţi pară rău nu are cum, orgoliul tău e sin- gurul lucru fără măsură în univers ce vrea să îmi transmită fluviul, ce vrea prin descompuşii mesageri mi-ai zis să te las liberă, mi-ai zis e probă de iubire, aşa mi-ai zis sau nu mi-ai zis şi totul e doar o proiecţie nici fluviul de regrete nu există, cadavrele sunt doar sanvişuri uitate cu săptămânile în bucătăria unde doar sticlele de alcool au căutare să mă trezesc la realitate, să mă trezesc sunt atât de reale cadavrele, plutesc ambalate-n baloţi perfect ordonate, exact ca ideile proaste exact viziunile înguste despre viaţă exact ca prejudecăţile Andrei VELEA exact dar cred că ştiu, cred baladă cinică / bacovia vs. slipknot cadavrele murmură un secret încifrat despre noi, un secret ce dimineaţă obişnuită, limbile lor, pe jumătate descom- cadavrele de pe fluviu murmură un cântec cinic puse, ascund adevăruri, ascund zumzet infernal în bolul de gânduri în care ne învârtim ar trebui să le sărut, ar trebui picurat la picătura chinezească e fluviul azi, cadavrele toate să îmi ofer buzele tuturor acestor mesageri plutesc bete fericite şi cântă ceva despre noi la unison, cântă pentru ca adevărul despre tine să fie revelat o elegie din valuri de sânge şi nămol, în bolul de cenuşă, sub cerul roşu, pe flu- parfum distilat în cel mai apropiat abator viul presărat de cadavre ce spun cadavrele, ce spun atunci s-ar face lumină, s-ar cât de frustrant e să-ncerci să le descifrezi cuvintele pocite razele soarelui ar recompune interesan- scuipat din care s-a evaporat apa, ţii morţi în locuitori vii şi anoşti carcasă de animal plutind peste ora- din abatoare s-ar năpusti afară animalele proaspăt tăiate şul afundat în gânduri mărunte dar ştiu că nici această umilinţă nu ar fi destul, conectate la nori sunt venele şi roşu lugubru e cerul orgoliul tău cere mai multe, sub care ne facem inutil promisiuni pe viaţă, ar vrea o lecţie universală, nu una locală, apoi le încălcăm de trei ori până la apus ceva de notat în manualele de istorie ale tutu- păstrează-ţi nervii pe mine, îndeasă-le ror lumilor posibile şi imposibile cele mai scumpe mâncăruri în gură să bem, cadavre dragi, să bem până vomită în inima mea singurul adevăr despre noi nu poate fi decât de alcool fluviul ăsta dulce din infern camuflată în ură, iubirea ta e doar de scris în mesaje să bem şi să ne veselim, ce frumoasă e viaţa un beţiv ordinar se pişă pe zidul pe care mi-ai atât de senzual plutiţi, parcă dansaţi desenat cândva cele mai frumoase cuvinte nici cerul nu e roşu sânge, ci roşu trandafir nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu cenuşa nu-i cenuşă, e aerul mici- cum mă suportă aerul dimprejur, nu ştiu lor compromisuri de fiecare zi cum de nu mă leagă fedeleş şi îţi oferă nici sfinţii nu-s sfinţi pe aici cel mai ascuţit şi ruginit tăiş, nu ştiu să bem şi să ne veselim cadavrele toate murmură un cântec cinic despre noi am înţeles, am înţeles dau să le astup gurile infernale, dar pumnul mesajul e că nu e niciun mesaj mi se afundă în carnea inconsistentă cât de frustrant e nimicul şi câte gânduri ne facem hilar şi oraşul-bol intră în rezonanţă, mintea e greu de acceptat vidul în suflet fuge să ofere petale de normalitate tuturor fericiţilor, să bem şi să ne veselim, să toarne plumb în aripile fluturilor să ne schimbăm în fiecare zi, ce largă e viaţa şi să îndese orice intenţie de înălţare primeşte la sânul ei şi pe cei morţi demult în cea mai aspră cenuşă ce fain e cântecul murmurat de cadavre gândurile tale despre mine, gândurile să-l remixăm, ar putea deveni astea trebuie să fie, asta zgomotul de fond al universului, ar putea cadavrele toate au un cuvânt de la tine, cântă dar să ne dăm singuri palme, să aplaudăm aşa bolul cu cerul înroşit se umple de cenuşă fericirea e tâmpă dau să ascult, m-aplec spre fluviu, m-aplec şi bacovia ascultă spliknot pe repeat
60 HYPERION Poesis Margareta CURTESCU Alexandru Ovidiu VINTILĂ poemul infinit (-iv) Amour 1. a trăi printre decupaje a-ţi redacta elocvenţa elanul a petrece cu ochii norii corbii chien fou a înţelege câte ruguri s-au stins aripile câinelui din inimă câte râuri au amuţit te duc dincolo de răcoarea calmă a ploii de vară a-ţi uita zilele pe care ai gravat calcuri ţi-e frică de faptul că totul se va sfârşi a pune totul cap la cap a înţelege plutirea capului tău a renunţa pielea aromită a unor sentimente trecutul a servi mingea a ţinti cu precizie peste fileu unei dureri a fi singură în teren buchetul de crini poate fi o bucurie în sine – a persista în tine ţie frică de faptul că totul. atât
2. a-ţi zdreli privirea de colţurile zilei a te retrage cu un surâs în scuarul ticsit cu flori de crăiţe sau a intra în în lumea hruba pavată cu mentă unui singur limbaj a urmări fâlfâitul tristeţii a-ţi asculta deopotrivă în somn paşii gândurile a te atinge de linişte în singurătate ca de-o zeiţă ordonând lumea sau având impresia că o poţi ordona: omul în faţa apei ca în faţa sângelui a persista în tine sau poate mai ceva atât ruleta rusească a unei clipe memoriile dansatorului mort garabet andrei tarkovski mihai 3. a te pierde în zare fără niciun regret un nevinovat preocupat de a nu privi înapoi a-ţi zice că începutul are chipul gândul sinuciderii şi al acestei ape mângâioase şi al în disperarea asta nebună din oase acestui inel de lumină ce i se pe prag odihnesc ofrandele tot roteşte în preajmă unei dimineţi tihnite e timpul a sosit vremea a sorbi din nou aerul încărcat înoţi spre insula fericiţilor şi asta să fie de miresme şansa ta de a-ţi ţine ochii închişi într-un fel a persista în tine de tăcere atât
Poesis HYPERION 61 Cornelius DRĂGAN suferi când pietrele se sparg în liniştea nopţii ce e dincolo hrăneşti pasărea din interior axul de cer devine trecut eşti om bun în sinea ta – femeile stau lipite de măreţia muntelui e dată de peretele rece spaţialitate iubito tată ieşi afară! eu sunt Dumnezeul tău doar eu cadavrul ce-l vei îngropa ţin strâns în mână poemul la moarte care se naşte prin transfer de energie caii vorbesc zi în care nu plouă soarele nu e bipolar ci pur şi simplu inert aici e locul nostru acelaşi ciclu şi atât aprind febril o tigară dimineaţa devreme oasele dor urmăresc fumul albicios aproape Duminica patimilor nu ştie fantomatic cum se disipă-n de milă materie neagră pun întrebari filosofice nicio tăcere la masa tăcerii de ce cum unde când niciun infinit în coloana infinitului apoi uit puiul de prepeliţă agonizează cîntaresc gurile de cafea cu grijă la vederea zborului fraţilor săi asemenea unui budist tibetan niciun sentiment kafkian ridul de pe sticlă nicio urmă de rânjet pe faţa ochiul vede ce i se oferă lupului care atinge prada niciun joc absurd tremurul nervilor despoaie nicio conotaţie sexuală inexact celulele vii suntem exact ce trebuie nevinovaţi pe stradă să fim sentiment ciudat pluteşte în aerul scopt suntem exact unde trebuie eu-maimuţa privesc politicianul ce să fim mănâncă un zemos cu poftă ne atingem papilele lobul urechii se şopteşte-n cască Lumina limbile gura vine de la Răsărit totul la locul lui fix acolo acesta e dansul nostru timpul izolează mersul râd zborul dragostea ta oamenii care mor pe stradă şi mă vor strivi în piept moartea apăs butonul teleport văd locul unde e îngropat frica leagă tata amintiri inexacte iarba îmi inundă plămânii regula războiului din mă las pe vine să miros mai bine care adn-ul iese pământul modificat teribil sunt ceva mă atrage mai jos cearcane negre oboseala de a trăi cu buricul degetelor pot să simt puţină iubire o picatură de sudoare pregătită să se scurgă prin nară
62 HYPERION Poesis pe cărări străine Te caut să mor trăind.
Respiraţie prin creier Mă rog pe dinafară spre înlăuntrul meu.
Mă rog când beau când mănânc când merg mă rog.
Marcel MIRON Păstrez gura puţin ocupată de hrană Eroii de vrajbă Visători de timp pentru patrie să nu-mi inunde cuvintele biruitori apele de sus. pentru ţărână sfinţi Pe bolta neagră pentru cer. a cerului gurii crepusculul zilei trecute adoarme.
Florile Încă alerg prin mine Florile după cuvântul pierdut ochi de lumină din minte spre inimă zâmbet de curcubeu cărarea bătută parfum în vieţile noastre. în marele pustiu. Prin ele ţărâna vorbeşte cu Dumnezeu. Sfat cu îngerul Pelerin Vine seara frate înger Prăfuit sfârşitul zilei peste noi cu sufletul veşted rulează cerul pe lângă prispele moarte şi închide – l în carte trec să nu pierdem stelele în căutarea Ta! căzătoarele lumi către inima mea Fără elan în strălucire murind. am plecat de acasă unde trăiam murind. Inima mea se leagănă când pluteşte Acum în câmpul de vise.
Poesis HYPERION 63 Îm lumea asta ticălos tocmită, Mustind a hoit, a jeg şi a pirită, În loc să zburd prin câmpuri Elizee.
Încă mă-mbrac cu mantia cernită, Trufaş cuprins de rang şi logoree, În loc să caut o sublimă cheie Ce îmi deschide camera tihnită.
Dar traversez o maiestuoasă mare, Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi Şi amăgiri de umbre trecătoare.
Adrian MUNTEANU Culcat pe prund, cu visul căpătâi, Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care Decor incert A fost uitat din clipa cea dintâi. Pământul sterp. O creangă ca o ghiară În descărnate ţarini costelive; O creangă strâmbă, cioate strânse-n stive; Particulă în ocean Hidoase umbre-n prunduri înfioară. Particulă-n oceanul de cuvinte, Cât mi-aş dori să le găsesc măsura, Din boabe seci voi pregăti colive Să dau consoane-n praf stelar de-a dura Chemând pe-acei ce vor dori să moară, Şi să îi scot confuziei un dinte. Cu trupul lor subţire ca o sfoară, Răpuşi de boli în tainice ogive. Obscur pion, cu somn îmi ferec gura. Pe câmpul vast, sădit cu oseminte, Prin viscolul ce mi-a pătruns în sânge, Cât aş lupta să le cioplesc morminte Pe câmpul gol doar fulgi răzleţi se-aştern. Seminţelor ce şi-au pierdut armura! Din norul gri un înger palid plânge Inclus în val, chiar valul mă mai scoate Şi lacrimi cad înnegurat şi tern, La ţărmul blând pe care vieţuiesc. Dar în decorul ce incert se strânge Nescrise legi în mine dau din coate. E poezia glodului etern. De-aş vrea tot zborul arcului ceresc Un pas fragil Să îl supun, va trebui-ntre toate Un pas fragil, înspăimântat de biciul Întâi pe mine să mă cuceresc. Trasând în carnea semnelor o dungă, Strivea uitarea şoaptelor, să-mpungă Bob de rouă În piept trudit candorile şi viciul. Pe funia secundei pun piciorul. Încerc balansul peste râpi abrupte E prea târziu. Prin ziua cea mai lungă, Când taine-n trup se sfarmă întrerupte Când s-a pornit, neprevestit, supliciul, De zbaterea ce-a năpădit pridvorul. Am înecat în timp viclean deliciul Unei blândeţi, ca-n trup să nu ajungă. Între dorinţi, urzeli vor să se-nfrupte Din rănile însângerând covorul. Am strâns fărâma vocilor acestea M-a biciuit în trist manej dresorul Ce nu-mi încheagă lira mea de bard, Ispitelor, purtând deşarte lupte. Pierzând pe drum imaginea şi vestea Sub mine focul mistuieşte groapa Din gest curat ce s-a ascuns sub fard. Nădejdilor din zborul decăzut. Zăpezi însângerate scriu povestea Pe glodul sterp se zbate-n chinuri apa Acelor vise ce-au murit pe gard. Şi-n lânced mâl puhav s-a prefăcut. Nu-i prea târziu Un bob de rouă îmi străpunge pleoapa, Încă mă las furat de-adânci clişee Purtând mirarea ei în neştiut.
64 HYPERION Poesis mergînd spre cealaltă parte a zilei şi nu ştiu dacă ce se aude sînt urlete de durere sau strigăte de bucurie. rămîn cu ochii închişi pînă acasă, păstrez în minte o ultimă imagine a ta aşa cum pe retina unui mort rămîne întipărită ultima clipă a vieţii sale. L.G. nu mai ştiu ce ne mai ţine împreună. poate foaia de hîrtie glasată în care odată a fost împachetată o pereche de mănuşi, poate pliurile de piele de pe chipul fiecăruia dintre noi, poate liniştea ce încă mai spune poveşti de necrezut. simt de parcă aş da cu lopata în pămînt îngheţat şi tare Mihai MARIAN cînd mă gîndesc la trecut. suntem atît de îndepărtaţi şi aproape ostili, Lilian Gish! reflectîndu-se din oglindă, despre ceea ce văd firmele clădirilor de birouri de peste drum despre aurele celor din jur, luminează magic bucătăria, fotografia ta înrămată. despre plimbările pe holul spitalului la impactul cu podeaua un ou explodează cu tandreţe. de la camera de gardă şi pînă la automatul de cafea mă aşez. în genunchi. stau şi privesc minute în şir (75 de paşi nesiguri) gălbenuşul cum se întinde, se solidifică, despre structura labirintică ascult apa curgînd în chiuvetă, a gesturilor cu care asistentele schimbă branulele, îţi simt mîinile care-mi dau brînci într-un urlet. pregătesc perfuzoarele, şi apoi, întuneric în întuneric, despre oamenii care intră şi ies din firma cu pielea moale şi dulce, de servicii funerare de peste drum, cu buzele vopsite în alb: despre escadroanele de gînduri care se strîng tăcerea. în jurul oului fragil al dura materului, despre orezul cu lapte dulce pe care îl primesc unii din noi, despre dialogurile casante dintre stropi şi logaritmi, strada R, mi-ar plăcea să îţi pot povesti, dar îmi e imposibil să găsesc o durere strada H. negativ care să îşi dorească să fie spusă, ştii, am avut un vis şi ştiu că voi sfîrşi prin a tace noaptea trecută, aşa cum se tace după o bătălie lungă. un vis în care se crăpa asfaltul sub mine. un bulgăre gigantic de bitum şi pietriş trecea pe deasupra capului JPEG (avalanşa venea cu repeziciune, cel puţin o dată pe lună, orgie a smintelii care în cele din urmă ne spunem „la revedere“. întăreşte raţiunea). cel puţin o dată pe lună, am fost izbit cu forţă de puntea din lemn mă ghemuiesc pe bancheta din spate a unui microbuz ce atîrna deasupra oraşului cu genunchii sprijiniţi pe scaunul din faţă ascuns în ceţuri, şi căştile-n urechi. de puntea pe care voiam să o trec spre tine. în fiecare staţie se aude şoferul întrebînd un înger, îmbrăcat în uniformă militară cine coboară, şi cu fulgii cenuşii cine are bagaje în spatele maşinii ai aripilor ieşind de sub vesta antiglonţ, într-o limbă mutilată de rutină. îţi stătea de pază alături, cu puşca aţintită de la fereastra mată nu pot vedea cerul sau oamenii către orice ar fi ieşit din adîncuri.
Poesis HYPERION 65 Fără cuvinte şi rol. Nu-mi rămâne decât marmura unui alt infinit… Şi încă toate de mai jos: Busuiocul aspru al renunţării, Cald încă aburul gurii şi al lumânării, Albul de acatist al unui pom la prima sa cununie cu primăvara, Albinele nepăsătoare la rostul lor bogat, Care, mătănii fac în fiece floare… Mă binecuvânt atunci din zumzetul mieriu, Ca o gustare a unui dincolo pur, A grâului ofrandă, înnobilat Poate, cu ultima voastră lacrimă. Aşa mă furişez din viaţă, fără zgomot. Nimeni să nu afle. Şşşttt… Navetiştii Mulţimea forfoteşte leneş prin zăduf, Silvia ANDRUCOVICI Briza râului abia îmblânzeşte amiaza. În gara duminicii albe, O sutră a trecerii Provincial, mileniul râde cu faţa la trecut. Să bem un pahar împreună, zici. Să bem, să dăm de pământ cu norocul chior! Dreaptă şi vie ca o flacără, Un timp să ne mai scăldăm în matcă Cuminte în solitudinea sa de cuarţ, Şi aduceri aminte, Fata îşi aşteaptă sortitul. Să spargem conturul fiinţei acestea, Degetele-i strânse în doi pumnişori Care ne strânge rău pe la coate şi subsiori, O floare mică după ureche, De mergem aşa, neîncovoiaţi, Stângaci un zâmbet. Şi sobri, groaznic de sobri… Mătasea stacojie îi flutură nerăbdător pe sâni. Deşi, uneori, ne doare un adânc plin de băşici sângerânde… Locomotiva umple dintr-o dată tot spaţiul. Să evadăm, zici, pe falezele calde, Zgomot şi fum. În boare de răsărit nou cu aripi albe, El coboară solar, Şi umbre de zbor pe feţe şi în gând! Împărţind în dreapta şi stânga surâs. Se caută din ochi, Ispiteşti… Apoi, se aruncă în grabă unul spre celălalt, Împrăştii dorinţă şi-apoi m-arunci în deşert. Cu sete sorbindu-şi respirarea. Nu ştii că te-am visat? Îşi şoptesc unul altuia: Şi m-am legat? – Eşti raiul meu… aleasa… Ah, o picătură de-ai pune pe capul meu, – Te doream.. Pe buzele fripte sau pe inima mea! Obraz lângă obraz, La umbra ta subţire şi înaltă, Merg lipiţi, levitând aproape. Sfânt bizantin, El Greco modern, citadin.. O fericire aurie îi acoperă. Odihnă primesc Şi desfătare, şi Grădină. Dimineaţa zilei de luni. Gara banală, murdară… Deja pleci? Trenul înghite lacom călători. Ai plecat? El pleacă. Dar setea şi rana? Doi navetişti aflaţi pe pragul dragostei. Paharul promis… Neîmpăcaţi cu rostul timpului. Iubirea? Cui s-o dau? – …raiul meu. Una cu umbra-mi de-acum, – Ce faci când raiul plânge? Zâmbesc discret, – Un sipet. Să păstrez lacrimile parfumate nestemate.
66 HYPERION Poesis b Ovidiu PECICAN Picioare mai lungi decât viaţa – Şi, de fapt, ce s-a întâmplat? – vru să ştie doctorul, îndată Mă simţeam destul de incomod şi fără ca el să îşi încrunte ce după mine se închise uşa. sprâncenele şi să îşi bosumfle buza de jos, dar la urma urmei – Ce vedeţi – am încercat eu să îi spun, indicând demon- asta era, nu venisem la bal… strativ, cu ambele mâini, scaunul cu rotile din care îi vorbeam. Acum cioturile mele, dreptul mai lung decât stângul, dar Din mine rămăsese doar jumătatea superioară, eram un nu cine ştie ce, îşi etalau terminalele pline de cicatrice roşii, bust care se termina abrupt cu fesele şi cu organele mele de violente, scârboase. Ştiam cum arată, doar eu trebuise să mă reproducere. Din fericire, acestea rămăseseră intacte, mă şi obişnuiesc să trăiesc cu „asta“. miram de unde atâta noroc. – Ce v-a trebuit să faceţi aşa o chestie? – m-a apostrofat el, S– Ce văd e una… Iar ce vreau să aud de la dumneavoas- atingând acum cu degetele strecurate într-o mănuşă sanitară tră, e cu totul alta. Prin urmare?… de cauciuc reliefurile accidentate ale rădăcinii picioarelor mele. – Ce să vă spun? Sunt scriitor şi… – Să dorm acolo? – am murmurat aproape neatent, preo- – Asta ştiu. Mai departe. cupat mai ales de eventualitatea profund dezagreabilă că, fără Era un pic enervant sau, cel puţin, aşa mi se părea să vrea – sau chiar vrând, mai ştii?! – mi-ar fi putut atinge organele genitale abia protejate de privirile lui prin chilot. mie că este. – Nuuu… Să mergeţi la cenaclul animalelor sălbatice. –… şi am fost invitat la un cenaclu. Am dat din umeri cu tot regretul de care eram în stare. Ce – Aşa… să îi fi spus? Că, la urma urmei, vine o clipă când orice scrii- – Da. Era un cenaclu ce funcţionează pe lângă Grădina tor trebuie să îşi părăsească odăiţa protectivă şi să se avânte în Zoologică din oraş. realitate? Cât tupeu ar fi trebuit să am ca să i-o pot arunca aşa, – Aşa… în obraz, din scaunul meu de invalid?… Am preferat să tac… – Da. Şi discuţiile s-au prelungit, s-a făcut noapte… Iar În schimb, el a continuat. gazdele m-au invitat să rămân până a doua zi. – Nu trece lună fără să ne vină de acolo oameni acciden- – Perfect. taţi grav. Ce copilărie! Ar trebui să fie clar că la zoo nu sunt – Da. Şi a doua zi m-am trezit în cuşca jaguarului. Aşa… animalele din ogradă, ci fiare din păduri şi din junglă… I-am arătat cioturile de unde, până nu chiar atât de demult, L-aş fi putut contrazice, cu gândul la găinile din cenaclu, îmi răsăreau picioarele. Nişte picioare robuste, stăteam des- la măgarul Vrăjmaşu şi la celelalte vieţuitoare paşnice pre- tul de bine înşurubat în ele… zente în timpul şedinţei la care citisem eu, dar m-am gân- – Mda, văd – murmură doctorul. dit că era mai prudent să tac. În fond, avea dreptate. Picioa- De fapt, era mai mult un mârâit. Părea nemulţumit de rele mele dispăruseră nu pentru că le-ar fi ciugulit nişte ceva. Am aşteptat însă fără să cer lămuriri rezultatul delibe- păsări de curte… rărilor lui interioare. – În martie – a continuat doctorul, piruetând înapoi spre – Dezbrăcaţi pantalonii, trebuie să văd… – a spus în cele birou, aşezându-se şi căutându-şi ochelarii şi instrumen- din urmă, fără ca expresia figurii lui să se fi schimbat. tul de scris (îl avea în buzunarul de la piept al halatului, dar,
Beletristica HYPERION 67 aşa cum facem toţi, tocmai acolo nu încerca să dea de el) – care îmi povestea existau în realitate şi, în anumite condiţii, au scos de acolo trei vizitatori decapitaţi. Evident, nu li s-au puteau deveni şi ale mele. găsit capetele, aşa că înmormântarea a trebuit pregătită pen- – M-ar cam interesa, vă daţi seama… tru toţi trei cu sicriele închise. – Staţi că nu am încheiat. Cercetătorii japonezi au pus la Am tresărit fiindcă auzeam pentru prima oară despre punct nişte proteze. Sunt, şi ele, programate electronic să întâmplarea aceea macabră. Nu era dintre cele pe care zia- reacţioneze la stimulii musculari ai posesorului şi benefici- rele oficiale o popularizau. ază de o flexibilitate incredibilă. V-ar scuti de orice auxiliar, – Vă număraţi printre norocoşi. Au mai trecut prin spi- readucându-vă la o dinamică verticală aidoma celei dinainte talul nostru şi alte victime de la Grădina Zoologică, dar ele de accident. n-au avut tot atâta noroc. – Se poate aşa ceva?! – am exclamat uluit. – Dacă noroc putem numi asta – am zis, nemaiputând Nu îmi venea să cred că apăruseră deja pe piaţă astfel tăcea, cu privirea la cioturile mele dezgolite. de substitute. Îmi era cam frig şi tremuram vag, dar – recunosc – nu – Cu puţin efort şi cu foarte, foarte mulţi bani, desigur – aveam curajul să întreb, deocamdată, dacă mă puteam mi-a zâmbit doctorul. îmbrăca la loc. Era prima oară când îmi zâmbea. Probabil era o chestiune Şi-a dat o secundă jos ochelarii, privindu-mă la rădăcina de strategie de marketing. Dar asta nu conta, îmi venea să sar nasului, aproape curios. Probabil că îi păream de-a dreptul din scaun şi să îl îmbrăţişez. Nici nu sperasem în aşa ceva… căzut din lună. Poate şi nerecunoscător. – M-aţi putea ajuta să le obţin? – Păi judecaţi şi singur, domnule Coriolan. Fosta Miss – Cum v-am spus, totul depinde de abilitatea dumneavoas- Univers de anul trecut a apelat la serviciile secţiei noastre tră de a procura sumele foarte ridicate pe care noile picioare de chirurgie plastică. La Zoo i s-a smuls, pur şi simplu faţa le solicită în schimb. care a trebuit reconstruită de la zero. Chiar că, în condiţiile * astea, nu aveţi de ce să vă plângeţi. Habar nu am cum de mi-am luat inima în dinţi ca să Avea dreptate, trebuia să o recunosc. Deşi mă trăgea vin până la şnapanul din faţa mea. De fapt, să nu mă îmbăt curentul în zona genitală, cel puţin rămăsesem cu ea întreagă. cu apă rece: ştiu prea bine cum. Mi-am călcat pe ultimele Nimic de zis! resturi de demnitate, mi-am înghiţit cu anticipaţie, preven- – Lucrurile stau după cum urmează – a adăugat apoi, tiv, întreaga doză de umilinţă, m-am autoeviscerat moral şi văzând că m-a înfrânt şi că nu mai zic nimic. – Pe piaţă au mi-am extras mental coloana vertebrală, aruncând-o când apărut auxiliare preţioase, care vă pot îmbunătăţi viaţa incre- colo… Iar acum stăteam în faţa lui Franz, licheaua abjectă dibil de mult. Toate costă însă de la foarte mult la inimagi- din liceu, scârbosul dispreţuitor al tuturor valorilor în care nabil. Să vă spun totuşi câte ceva despre ele? eu crezusem şi, în parte, mai credeam, zâmbindu-i lăcrămos, Am dat din cap imediat, fără să clipesc. Doar pentru asta în pofida oricăror eforturi de a mă controla cât mai bine. venisem, să aflu ce soluţii pot exista în lumea medicală pen- Venisem după el până în restaurantul ăsta de guşteri unde tru problema mea. Cu trauma nu-mi făceam gânduri, de ea altminteri nu că n-aş fi intrat, dar nici nu s-ar fi pus problema trebuia să mă ocup pe cont propriu, cu alte mijloace. să fiu primit. Aparţineam altei lumi, cea care calcă pâmântul – Cele mai simple se referă la cadre metalice cu rotile, ghi- cu piciorul, nu o dată desculţ. Şi chiar dacă nu mai aveam date automat, cu motoraşe. Bârâie un pic, mai ales când bate- cu ce călca pământul jilav de după ploaie sau pe cel prăfos ria e pe cale să se golească, dar vă asigură o mobilitate mai din vremurile secetoase, continuam, de fapt, prin tot restul mare decât cea de care dispuneţi acum. fiinţei mele, să aparţin aceleiaşi lumi. În ultimele luni învăţasem pe propria piele diferenţa din- Franz, în schimb, izbutise. Probabil nici nu-şi mai amin- tre excesiv de rău şi foarte rău, ca şi pe cea dintre foarte rău tea că împărţeam cu el, prin pauze, sendviciurile mele din şi nu chiar atât de rău. Cu un astfel de cadru mă plasam cam pâine neagră sau cu cartofi, unse cu maioneză ori cu muştar tot pe aici pe undeva, era clar… – cu ketchup nu-mi plăceau, deşi erau la modă – şi cu câte o –… Sunt şi cârjele rabatabile, reglabile ca dimensiuni, felie de parizer, de salam sau cu feliuţe de cremvurşti presă- cu senzori de stabilitate şi cu input şi output electronic. Le rată la mijloc. Mi le făcea bunica, cotrobăind prin borcane fabrică, evident, asiaticii, în serie mică, deocamdată, fiindcă şi în frigider, şi ţin minte că o dată, când nu se putea altfel, sunt abia într-un stadiu experimental. Nu ştiu dacă v-ar con- mi-a strecurat – spre surpriza mea ruşinată – între felii nişte veni foarte mult, dar e inutil să vă spun că sunt mai perfor- bucăţele de slănină. mante decât cadrele metalice. Pe vremea aceea Franz nu făcea mofturi. Era un băiat de Trebuia să ştiu că nu sunt la o prezentare de produse expo- treabă, lupta şi el cu viaţa cum putea. Sau cel puţin aşa mi ziţionale, totuşi, aşa că am întrebat: se părea mie. Accepta orice i-ai fi dat şi, câteodată, venea şi – Ţara noastră le importă? el cu câte ceva. El procurase odată pentru băieţii din clasa – Nu sunt disponibile oficial şi nu, nu le importăm. Dar noastră o rădaşcă adusă într-un borcan şi asasinată apoi ritu- dacă vă interesează cu adevărat, ştiu pe cineva care vi le-ar alic, pentru a i se putea recolta coarnele cheratinoase. Eram putea aduce în condiţii de maximă discreţie. cu toţii convinşi că pisate atent, acestea dădeau o pulbere În sinea mea m-am mai înseninat. Rezulta că doctorul pe care adolescenţii din cartierul nostru o numeau praf de nu vorbeşte doar ca să se afle în treabă, ci că lucrurile despre forţă. Era vorba de un afrodisiac mitizat, pe seama căruia se
68 HYPERION Beletristica puneau minuni de vitejie. Nici despre cantarida dată vitelor Continuam să tai ziarele şi revistele pe care mi le puneau nu vorbeam atâta pe atunci… trecătorii în braţe cu foarfeca mea ascuţită, în fâşii lungi, în Acum Franz învârtea banii cu lopata… De fapt, nici nu îi scaunul cu rotile care îmi devenise un soi de prelungire învârtea, fiindcă între timp banii aproape că dispăruseră sau, firească, de parcă mi s-ar fi sudat carnea şi oasele pe pielea oricum, căzuseră în dizgraţia marilor cumpărători de orice şi pe metalele care mă susţineau deasupra roţilor cauciucate. fel. Conturi şi carduri de plastic, criptomonede şi altele de Nu-mi mai lipsea decât un scripete ca să mă înalţ până la genul ăsta făcuseră ca ei, banii, să rămână la îndemâna săra- ceruri şi să scap de toată mascarada asta care îmi producea cilor şi a înapoiaţilor incapabili să folosească noile instru- un rău interior de departe mai intens decât durerile fizice mente financiare. Cu siguranţă că Franz nu era unul dintre ei… de care corpul meu se plângea clipă de clipă fără să îl audă – Şi ai idee cam ce preţ ar avea picioarele alea meseriaşe? nimeni. Acolo, la ieşirea-intrare de la Zoo, de care mă legase – voia să ştie fostul meu coleg, acum săltat printre inşii care întâmplarea pe care imprudenţii o numesc Destin, şi de care îşi asigură fără probleme discreţia. nu mai voiam acum eu să mă dezleg, dădeam zi de zi un Ca dovadă că mă primise şi pe mine în separeul ăsta cu spectacol calm şi monoton, nu lipsit de public. Tăiam con- aer de Schönbrunn sau de Versailles. Eram amândoi într-un centrat lungi fâşii verticale din paginile tipăriturilor cotidi- mediu aseptic şi muzeal, puteai linge de pe jos orice, atât de ene, azvârlindu-le apoi în lădiţa de carton de alături. Se mai curat era totul. Iar chelneriţele bombate aveau mişcări de oprea câte cineva, încercând să îmi ofere un bănuţ de ocazie, felină bine instruită, cu siguranţă că nu erau deloc inocente. în semn de solidaritate sau pentru a-şi spăla cugetul plin de Mi se turnase şi mie licoarea urinie după care se dădeau în temeri; ori, pur şi simplu, din bucuria că nu se afla în locul vânt toţi parveniţii şi toate japiţele care îi anturau. Nu de băut meu. Dar în asemenea ocazii protestam vehement, folosind îmi ardea însă mie. Întrebarea fusese directă şi nu aveam de cât mai multe neologisme, spre a marca într-un mod cât mai ce să-i ascund răspunsul. La urma urmei, nu pentru picioare subliniat că obiectul acţiunilor mele de asanare nu era obţi- venisem la el, renunţând pentru asta la mine însumi? nerea de câştiguri. Singurul dar pe care îl visasem cu impru- I-am spus suma pe care voia să o audă, atent la reacţia denţă îmi apărea acum ca fiind imposibil. Câteva monede de metal, mediocre şi ca valoare, şi ca înfăţişare, nu mă puteau care urma. Dar Franz era prea relaxat pentru a avea vreo salva de mine însumi. Nu aveau cum. reacţie direct. Falsul meu prieten, aş fi putut spune, de nu m-aş fi temut – Ceva de gustat nu vrei? – m-a îmbiat, poate pentru a de inexactitate, mă părăsise. Îmi era însă cât se poate de clar câştiga un pic de timp. Sau poate nu. că nu poţi fi părăsit decât de prieteni sau de duşmani ade- – Acum ştii bine ce vreau – i-am răspuns, zâmbind oportun. văraţi. Cei „pseudo“, sosiile lipsite de autenticitatea cea mai – Ai naibii de mulţi bani!… – remarcă în treacăt. mică, nu au cum îţi prejudicia şi, de vreme ce nu îţi fuse- – Le fac numai pentru bogaţi? seră în niciun fel aproape, nu te puteau şi nu te pot părăsi. – După mine, nu. Le fac doar pentru foarte, foarte bogaţi. Sufeream deci, dacă înţeleg bine, şi mai tare decât dacă între A râs scurt, probabil recunoştea în replica mea stilul nos- mine şi Franz ar fi preexistat o prietenie adevărată, pentru că tru de odinioară, când umblam prin vestiarul fetelor, după ora raportul simulat dintre noi, deloc înrădăcinat în vreo formă de sport, făcându-le să dea după noi cu ce apucau în mână. de autenticitate sau de stabilitate, mă degrada şi mă înjosea – Probabil! şi mai mult. Mă şi întrebam, cu un alt glas imaginar, cum Îşi drese un pic vocea, intrându-şi în rol, apoi mă întrebă: naiba de mai înăpeam în jilţul meu pe roate de atâta orgo- – Şi?… Pe când le vrei? liu rănit, de atâta demnitate străpunsă, de ruşinea de a fi eu – Nici ieri n-ar fi prea rău – i-am explicat succint, dar însumi, redus la condiţia de neajutorat. pe înţeles. … Aşa că tăiam pe mai departe în fâşii toată vorbăria fără Râse din nou. Am luat-o ca pe o promisiune. rost şi toate pozele frumos colorate cu irealităţi imediate… – Tu nu bei nimic? – a privit el la paharul din faţa mea, în Să se ducă, să nu le mai văd. care bulele continuau să se îndrepte spre suprafaţă. Nu toate. Când lădiţa mi se umplea, de peste zid Agache îşi întin- Unele rămâneau lipite de pereţii oblici ai cupei. dea trompa liniştit şi, apucând cutia de un capăt, o sălta de – Acuma, da – am zis eu. lângă mine, ducând-o dincolo, într-un loc ştiut de el, nu şi Şi am închinat. de mine, probabil nimic altceva decât un tomberon. Nasul lui ciupit de vărsat îmi displăcea la fel de tare, în – Eşti un domn, bătrâne!… Mii de mulţumiri – mormă- pofida faptului că mă străduiam din răsputeri, în acea clipă, iam când aveam chef de asta. să uit cine mă cred şi să îl… iubesc. Nu întotdeauna. Erau zile când gura mea refuza să se * descleşteze. Oricum, mi se părea mereu că din ea emană un Trecuseră câteva luni buni, nici nu mai ştiu câte – înce- dampf insuportabil, aşa că preferam să o ţin închisă. Cu cine tasem să le mai număr după ce se scursese şi a şasea… De să fi trăncănit, de altfel? la faimosul Franz Norwest, cum îşi spunea de când devenise Mai trecea uneori gardul, coborând dintre crengi fără zgo- cineva, nu îmi venea nicio veste, aşa că preferasem să mi-l scot mot, Olivia. Era singura maimuţă discretă pe care o cunoş- din cap. Lumea nu ştie, dar speranţa fără urmări este, pe ter- team şi, prin asta, părea o contradicţie a naturii. Se număra, men lung, la fel de corozivă ca disperarea. Te macină pe dină- tocmai de aceea, printre puţinii amici pe care îi mai supor- untru, iar eu nu eram în situaţia în care să îmi permit asta… tam prin apropiere. Când credea că nu observ, mai lăsa în
Beletristica HYPERION 69 preajma mea câte o nucă de cocos gata pregătită să-i pot Într-adevăr, privirea mea începu aproape imediat să se soarbe lichidul acela hrănitor. Numai că eu eram un ins difi- curbeze şi să se aburească, astfel încât nu mai ştiam cât din cil, mie zeama respectivă îmi părea greţoasă şi mă prefăceam ceaţa dimineţii îmi intrase în ochi şi cât din aburul ochilor că nu o boserv. Ca să nu o supăr, acceptam uneori însă bana- mei avea să inunde strada… nele sau alunele pe care mi le aducea. Apoi am mai apucat să simt trompa lui Agache – Eşti bine? – mă întreba stereotip şi inutil. încolăcindu-se treptat şi delicat în jurul mijlocului meu şi Ce, nu se vedea cum sunt? Îmbrăcămintea mea, oricât ridicându-mă din scaunul meu ambulant. Sau numai mi se de îngrijită ar fi fost – şi zău că mă preocupam de ea cu o părea că mă înălţam? Că mai puteam să înţeleg?… pedanterie de filfizon, spre a evita confuzia dintre mine şi Ultima imagine pe care mi-o amintesc era cea a acoperi- un ins zdrenţăros, cu mâna întinsă –, nu avea cum ascunde şurilor caselor mai scunde. Până atunci parcă nici nu băga- infirmitatea oribilă care mă ţintuia. Aşa că dădeam din mână vag, ca să nici nu vorbesc, dar nici să nu tac. Nu voiam să o sem de seamă că unele erau cu ardezie. rănesc pe Olivia, la ce mi-ar fi folosit?… În ziua lăptoasă care începuse acum, mă apucasem destul Când m-am trezit, tropăiam nerăbdător şi cam buimac de devreme de tăiat frunzele mele de hârtie la câinii bipezi pe un pat de paie, într-un grajd, parcă. Erau lângă mine o din proximitatea potenţială. Era încă o zi aidoma celorlalte mulţime de figuri dintre cele bine ştiute. Pe unele nu le mai din ultima vreme, o miercuri continuă, insipidă şi cenuşie, văzusem demult: Vrăjmaşu, măgarul savant, apoi găinuşa oricâte culori ar fi trecut prin faţa mea. Şi asta pentru că mă Flory, Agache şi Olivia… Era şi directorul de la Zoo, dom- aflam, în aparenţă, definitiv cantonat în miercurea vieţii mele. nul Sandache… De astă dată Olivia a apărut, cu totul neaşteptat, pe poarta – Felicitări, domnule Coriolan! – mi-a spus chiar el, pe larg deschiză a Grădinii Zoologice. Recunosc, mi se părea un ton oficial. – Vă miraţi de darul pe care vi-l facem? A cu totul neobişnuit. fost dorinţa expresă a lui Doru, masculul minunat al echipei – Bei o chestie răcoritoare? – a vrut să ştie după ce a pri- noastre de zebre. Preţuia foarte mult prozele dumneavoas- vit în acelaşi ritm cu mine, când de-a lungul, când de-a latul tră scurte, iar ideea de a vă ceda partea inferioară a trupu- bulevardului de după şirul de ulmi din faţa trotuarului. Trafic lui propriu la săvârşirea lui din viaţă i-a aparţinut în între- sufocant, maşini silenţioase, când şi când câte un urlet muzi- gime. Sper să vă bucuraţi de noua dumneavoastră libertate cal din interiorul unui autovehicul strident, dat la maximum de mişcare şi să simţiţi în picioare întreaga vigoare a priete- de conducătorul auto imatur şi fanatic. – Mulţumesc – i-am zis, dând pe gât conţinutul brun al nului nostru dispărut. Iată că acum, în loc de două picioare, sticlei înşurubate pe care mi-a pus-o în mână. aveţi patru; de cea mai bună calitate africană. Era bună, cu un gust mai aparte şi proaspăt scoasă de Cei care puteau, aplaudau acum. Ceilalţi – după caz: fâl- la ghiaţă. fâiau din aripi şi cotcodăceau, înălţau trompa folosind-o ca – Să nu-ţi faci probleme, e o băutură uşor euforizantă – pe un tulnic, răgeau spre cer emoţionaţi sau tropăiau de zor. s-a scuzat maimuţica asta blândă şi decentă, pe care, în fun- Eu aveam lacrimi în ochi: câştigasem nişte picioare, dar pier- dul sufletului, ajunsesem să o îndrăgesc. dusem poate pe cel mai fidel cititor…
70 HYPERION Beletristica Grigore CHIPER Cu romanul în vacanţă Autocarul a pornit. La geam se preschimbă cunoscutele – Vedeţi? Oamenii vor să privească. Şi firma noastră a peisaje urbane şi rurale. Până la vamă a fost linişte, i-am făcut un efort financiar şi a pus în salon nu unul, ci mai zis linişte de acomodare. Cei care şedeau pe partea expusă multe monitoare. soarelui au tras jaluzelele şi în salon s-a lăsat semiîntune- Anticinefilul se gândeşte că tocmai ghinionul lui a fost ricul care armoniza perfect cu atmosfera de toropeală şi să nimerească lângă unul dintre ele. reverie. Abia înainte de vamă şi duty free a început agita- – Nu vă supăraţi, dar nu era mai bine ca în locul lor să ţia care a schimbat totul. micşoraţi preţul biletelor? – Nu judecaţi corect, domnule. E mai bine să stai în întu- După vamă unul dintre şoferi a pus un film rusesc, mai neric şi în incultură? exactA un serial, care va rula non-stop ore în şir, cu excepţia Şi atunci anticinefilului îi vine în ajutor altul recurgând pauzelor efectuate din patru în patru ore. Acţiunea filmu- la ultimul argument imbatabil: liniştea copiilor care sunt lui are loc undeva pe malul Volgăi, în cadrul unor comuni- viitorul nostru. tăţi, care se ocupă preponderent de pescuit, iar comercia- Dacă nu ar fi intervenit acest domn, nu am fi scăpat lizarea caviarului le aduce mari chilipiruri. Pe acest fundal de cele trei episoade rămase. Cinefilii erau foarte hotărâţi. apare criminalitatea organizată atrăgând după sine toate M-am convins de asta la mare, când unul dintre ei mărturi- consecinţele. Evident că Moscova nu poate tolera situa- sea că a renunţat la mare şi stat în camera din hotel doar ca ţia, de aceea trimite un poliţist în civil, care, trecând prin să urmărească episoadele ratate şi să se convingă că baro- огонь, вода и медные трубы, va rezolva cu succes pro- nul icrelor era cel pe care îl bănuiserăm toţi. blema. Folosesc aici viitorul, pentru că după miezul-nopţii Suntem cazaţi într-un hotel, al cărui nume nu îl pot m-am adresat şoferului rugându-l să deconecteze televi- divulga ca să nu fiu învinuit de publicitate în favoarea zoarele şi să întrerupă serialul. Şoferul tăcea dându-mi ast- localului respectiv. Aş putea atrage mânia concurenţilor. fel de înţeles că aşteaptă ce vor zice fanii filmului. Şi unul Dar e vorba şi de altceva. Dacă proprietarul hotelului ar fi de acord să îmi ofere un onorar, s-ar putea face o excep- dintre admiratori a apărut: ţie cu toate riscurile de rigoare. Sau dacă ar fi de acord să – Lăsaţi să meargă, aşa va trece noaptea mai repede. îmi ofere, în condiţiile noastre, măcar un mic onorar, aş – Nu vreau să treacă mai repede, vreau să treacă în linişte, putea să îi reproduc numele într-o formă deviată sau fan- nu m-am lăsat eu. tezistă. De exemplu, dacă hotelul s-ar numi Madeleine, ar Altcineva, care a consultat internetul, i-a sărit cinefi- putea deveni eventual Mădălina. lului în ajutor: Stăm pe o plaja aproape pustie după ce săptămâna tre- – Nu a mai rămas mult: trei episoade. cută s-a abătut pe aici o furtună devastatoare, cu victime – Trei episoade e mult pe timp de noapte, nu cedez eu, umane. Probabil că atunci când oamenii aud de jertfe, îşi transformat în anticinefil. depăşesc mai greu fricile. Am discutat cu două persoane Intervine şoferul: care părăseau hotelul în ziua în care sosiserăm noi şi mi-au
Beletristica HYPERION 71 spus că a fost teribil. S-a întâmplat pe la vreo zece seara şi a Europei, încât devenea mai mult decât clar că propozi- ei au avut mare noroc că se aflau în cameră. Nu i-au invi- ţia pare un clişeu banal. diat însă pe cei care făceau o plimbare înainte de somn Soţia zice brusc: sau pe cei pe care grozăvia i-a prins pe vreo terasă. Nu îmi – Mi-ar trebui şi mie o astfel de pălărie. venea să cred că nu am observat niciun semn al furtunii – Ce fel de pălărie? întreb gândindu-mă că jumătate din- atunci când am coborât din maşină. Dar mă înşelam, căci tre femeile de pe plajă poartă pălării. cineva mi-a arătat în curând cum o parte din lambriul de – Ca a administratoarei noastre. pe podul unui balcon de la marginea clădirii lipsea, for- – De aia băieţească? mând o gaură mare. – Zi-i şi aşa. Şi acum stăteam în faţa altui semn: plaja goală pe care – Vom lua cu siguranţă dacă e sub cinci euro. se bronza o mână de turişti neînfricaţi sau pur şi simplu Seara am văzut împreună cu ea o astfel de pălărie expusă neinformaţi. Eu mă aflam printre aceşti turişti fără să ştiu într-un butic sau poate una foarte asemănătoare costând la care categorie să mă refer: la agenţia de turism de acasă 4,5 euro. Am remarcat că e o pălărie în stilul anilor 60-70 ai o funcţionară m-a liniştit că furtuna trecuse la vreo 15-20 secolului XX. O astfel de pălărie purtase, în acei ani înde- de km de locul în care urma să plec. părtaţi, şi tata şi chiar un unchi de al meu. După ce soţia Luasem la etaj, deoarece camerele de la parter, cu 30 de a măsurat-o, nu a mai pomenit că ar fi vrut să o cumpere. euro mai ieftine, se epuizaseră. La faţa locului însă nu am Noi alesesem un loc pe plajă situat în dreptul a două regretat: de sus puteai vedea marea în toată splendoarea yachturi ancorate în larg, la o distanţă nu prea mare. Unul ei de zi şi de noapte, pe când între camerele de la parter şi se numea Mercury, celălalt – Quiksilver. Între ele, ceva mai mare se interpunea o livadă de măslini, pe care o străbă- departe, era priponită o barcă cu motor. Nici una din cele team zilnic ca să ajungem pe plajă. trei ambarcaţiuni nu am văzut să fie pornită vreodată, deşi Erau evident alte hoteluri situate chiar în preajma nisi- motoarele erau pe ele, cu elicele ridicate şi scoase din apă. pului de pe litoral. În aceste hoteluri nu conta unde ai Altfel, dacă ai fi vrut să închiriezi o barcă cu motor de la camera, doar că localurile erau pustii. Din cauza furtunii terminalul Water Sports de la plaja alăturată a unui hotel recente sau doar a preţurilor mai ridicate? de lux, te-ar fi costat 120 de euro per oră. Îmi pusesem în geantă romanul Vânătorii de zmeie şi Înotam deseori cu băiatul până la acea barcă legată cu o băiatul citea de zor din el. Voia probabil să mă ajungă cu frânghie de mal. Ne agăţam de bord preţ de câteva minute orice preţ: eu citisem acasă nouă capitole ca să mă conving înainte de a înota mai departe sau de a ne întoarce înapoi. că iau o carte bună cu mine şi acum credeam că mă pot Eu am avut curiozitatea să mă ridic puţin şi să mă uit ce relaxa. Ajunsesem exact acolo unde Amir părăsea Afgha- se află în barcă. În afară de găinaţ nu era nimic. nistanul şi începea o nouă perioadă în viaţa lui. De la un moment dat a început să ne aştepte pe barca – Ţi-ai luat mingea de acasă, i se adresează băiatului din zare un pescăruş sau albatros. Ştiam că pescăruşii soţia, şi încă nu ai scos-o din geantă. emit nişte sunete caracteristice, dar pe ăsta nu l-am auzit – Lasă băiatul, îi sar eu în apărare, vezi că el nu este un să strige în vreun fel. Când înotam spre barcă singur sau necititor. împreună cu fiul, pasărea (noi i-am zis albatros) se muta Vedem că pe plajă umblă administratoarea, o moldo- încet-încet în partea din faţă, apoi, după ce ne apropiam veancă măritată cu proprietarul hotelului, un grec mai în în chip ameninţător din punctul lui de vedere, îşi lua zbo- vârstă. Poartă o pălărie bej cu borurile mici, iar panglica rul de fiecare dată. care împrejură cilindrul e de o culoare indecisă mai întu- Într-o zi stăteam pe mal şi ascultam cicadele din livada necată. Când se apropie de noi, ne dăm seama de sco- cu măslini. Albatrosul se rotea deasupra noastră în cer- pul vizitei ei. Problema e că excursia promisă de agen- curi line. Îl admiram cum planează făcând cerc după cerc ţia de turism nu este inclusă în preţul sejurului. Sunt însă fără să mişte din aripi. El continua să se învârte, iar eu am multe persoane, printre care ne aflam şi noi, care ar vrea coborât în apă înotând agale înspre barcă. Băiatul se apro- să facă o croazieră pe la mânăstirile de pe Muntele Athos. pia de capitolul IX al cărţii şi a hotărât să rămână pe mal. De aceea ea voia să afle dacă adună numărul minim pen- Am privit spre pasăre, i-am strigat de câteva ori în gând: tru ca excursia să aibă loc, întrucât de data asta sosiseră „Come to home!“ şi am continuat să lopătez. Fiind aproape mai puţini turişti cu autocarul. Vom fi foarte dezamăgiţi de barcă, am văzut cum albatrosul a picat şi a aterizat pe dacă excursia va fi contramandată. Noi regretam că în bord. El nu te lăsa să înoţi mai aproape de vreo zece metri, această zonă se organizează numai o excursie şi ne gân- de aceea eu am decis să îmi schimb tactica. După ce m-am deam ce vom face anul viitor dacă ne va plăcea destina- apropiat de linia sa roşie, m-am scufundat şi am încercat ţia pe care o alesesem acum. Va trebui probabil să ne cău- astfel să mă apropii cât de mult posibil. Dar când am ieşit tăm o altă locaţie. Este bine ca într-o zi din cele şapte să o de sub apă, am observat prin apa sărată care mi se scurgea dedici unor zone frumoase ale Greciei. Deunăzi privisem pe ochi cum albatrosul fâlfâie din aripi luând altitudine. la televizor un documentar cu Simon Reeve: Grecia – cea I-am povestit băiatului despre întâmplare. El a zis fără mai frumoasă ţară a Europei. Altminteri, România câşti- a-şi ridica ochii din carte: gase şi ea într-un top denumirea de cea mai frumoasă ţară – Nu este uşor să te împrieteneşti cu o pasăre.
72 HYPERION Beletristica Hotelul nostru se afla la periferia staţiunii, situat într-un Ea voia să pară, sau poate chiar aşa era, mereu veselă golfuleţ sau mai degrabă o curbură de apă intrată în uscat. şi jovială. A aruncat 10 ani din vârsta pe care o împlinise La o extremitate sunt pietre uriaşe căzute pe plaje din malu- şi s-a bucurat de cât de tânără e. Am desfundat sticla de rile abrupte şi stâncoase, făcând plajele practic impracti- şampanie şi am ciocnit cele şapte persoane adunate în jurul cabile, la cealaltă – riviera, cu hoteluri scumpe, cu terase totemului nostru. şi rânduri de şezlonguri şi umbrele plasate într-o linie Am făcut o remarcă vizavi de prisosul de bucurie dreaptă. Ţi se face impresia că opulenţa e cea care creează exprimat în contrast cu mutrele neutre ale celorlalţi. Ea formele geometrice. Pe o terasă observ cum se ridică o mi-a răspuns: domnişoară îmbrăcată într-o fustă galbenă scurtă. Poate – Mă bucur că mama m-a făcut frumoasă! e una dintre acele care traversează mereu plaja noastră Era foarte suplă. Cred că făcea parte dintre acele femei îndreptându-se acolo/aici. nu foarte multe care, indiferent de vârstă, nu pun kilo- E dimineaţă şi fac jogging până la rivieră. Pe şezlon- grame pe ele. guri nu e nimeni. Poate şi pentru că pătratul umbrei lăsat Brusc, s-a ridicat şi a început să danseze singură în de umbrela staţionară cade undeva alături de ele. La noi lumina a câtorva telefoane mobile, luate cu noi. Am făcut haosul ce domneşte e creat şi de mişcarea în permanenţă a poze. Eu nu îmi luasem telefonul. De fiecare dată când îl umbrelelor şi a şezlongurilor în funcţie de rotaţia soarelui. deschid să fotografiez, îmi apare „Suplimentaţi stocarea“, Între terasă şi plajă cresc câţiva palmieri seculari. Ai pentru că uit să şterg fotografiile adunate ca junk. putea face poze aşa cum apar turiştii fericiţi pe pliantele După ce punctul culminant al sărbătorii se potolise, companiilor turistice, dacă nu te-ar deranja alţi turişti tolă- ne-am adunat toţi molcom în jurul „rugului“. Stăteam niţi pe iarba de sub copaci ca pe pajiştea din faţa Capito- ca nişte oameni din preistoric înghesuiţi la focul moc- liului din Washington D.C. nind. Am zis: Treci pe lângă rândurile ordonate de şezlonguri aşa – Tot aşa, cu zeci de mii de ani în urmă, oamenii se adu- cum ai trece pe lângă un cimitir al eroilor. Unii au rezer- nau la foc. Ce s-a schimbat în esenţă? vat şezlongurile punând pe ele obiecte personale exact cum Mi-am dat seama, după tăcerea lăsată, că era prea grav facem şi noi din cauza numărului mai mic al şezlonguri- ceea ce spusesem. Cuvintele mele au fost aşa cum în unele lor decât al turiştilor pretendenţi. Pe un şezlong remarc cărţi întâlneşti amestecuri surprinzătoare şi totodată incom- un roman mare şi gros, în stil american, al lui Kate Mor- patibile de stiluri. ton. Pe altul cineva a lăsat o carte groasă, doar că în for- A doua zi am venit pe plajă. Eram aceeaşi companie risi- mat pocket book, a Tatianei Ustinova. Cartea e în origi- pită în imediata apropiere a mormanului de pietre rămas nal. Văzând cărţile, mi-am amintit urgent de romanul meu de aseară. Am dus pietrele la o margine încercând să şterg rămas „deschis“ la capitolul IX. astfel clipele trăite ieri. Într-o altă seară am sărbătorit ziua de naştere a vecinei Băiatul îmi spune: noastre de cameră. O chema Ana. La început mi s-a părut – Mata nu erai, dar albatrosul a fost la barcă, apoi a zbu- straniu că e singură pe cât de atrăgătoare şi sociabilă este. rat. Îţi imaginezi? A „mârâit“ cam un minut, după care Dar în scurt timp situaţia s-a clarificat: soţul Anei era şofer şi-a luat zborul. de cursă lungă. Se văd nu rar, ci foarte rar. Acum e în Cehia. Toţi au intrat în apa caldă din golful nostru. Eu m-am I-am spus în ce împrejurări am văzut moldoveni la Praga gândit că poate ar fi mai bine să mai recuperez din lec- acum vreo doi ani. Într-o dimineaţă devreme de noiem- tura amânată. Băiatul trecea deja de faza americană a lui brie am mers la un târg organizat în preajmă şi am văzut Amir, după care protagonistul va fi nevoit să revină în la un butic cu bere tare doi moldoveni cu halbele în mână, ţara sa măcinată de război şi distrugeri în masă. „Voi citi, după ce îi văzusem pe alţii săpând un şanţ pe o stradă lângă mi-am zis, până când va veni din nou albatrosul şi se va Kaufland-ul unde mergeam după cumpărături. aşeza pe barcă“. Ana nu a zis nimic, dar mi s-a părut că e dezamăgită O văd pe sărbătorita noastră de ieri. Părul şi-l prinsese de amintirile mele ceheşti. sus în ideea probabil de a intra în apă. Împlinea în aceste zile o vârstă oarecum rotundă, ter- – Como estas? o întreb. minată în 5. Ea a hotărât să serbăm noaptea, de aceea noţi- Nu ştiu dacă a auzit sau a înţeles, căci în depărtare se unea de ziuă de naştere e doar un fel de a spune. Am adu- auzea răsunând tare „Bella ciao!“, melodie pe care nu o nat toate pietrele mai mari de pe plajă şi am construit un mai auzisem de foarte multă vreme. Olimp în miniatură, mai ales că toţi cei prezenţi la serbare Citeam din romanul lui Khaled Hosseini şi priveam spre s-au odihnit în trecut la poalele Olimpului. singura adresă din zare. Ajunsesem şi eu în fine la partea Pe pietre a pus câteva lumânări, iar în vârf – o farfurie în care Amir îşi trăia viaţa americană, nu mai puţin încâl- cu ciocolate şi marmeladă, în care a înfipt sticksuri, for- cită decât cea pe care o avusese acasă. Eram împărţit între mând o ikebana improvizată pe loc. „Acestea sunt acele a citi cât mai mult ca să plec acasă cu romanul terminat şi ariciului de mare“, a comentat ea ca şi cum într-un ceas a nu pierde ţinta din vedere. Când am venit la mare, mă rău, căci a doua sau a treia zi a călcat pe un arici adevărat lăfăiam în faţa băiatului cu avansul de circa 100 de pagini, rămânând cu cinci ace înfipte adânc în talpă. acum situaţia se inversase.
Beletristica HYPERION 73 Brusc, am zărit că albatrosul „meu“ apare. Înainte de a – De toate. ajunge la barcă, a căzut în picaj şi a prins probabil ceva din Această discuţie a trădat poate câte ceva din misterul apă. Eram prea departe ca să văd dacă a înghiţit prada sau singurătăţii ei. o duce în cioc la barca „sa“. Poate îşi face rezerve pe noapte, Pe plajă erau neobişnuit de puţine persoane. Ne obiş- mai ştii? Următoarea dată voi căuta mai atent urme de ast- nuiserăm în trecut cu aglomeraţia. După ce sârbii, sosiţi în fel de rezerve în barcă. Îmi imaginam că păsările sunt ca şi weekend în hotelul de alături, plecaseră, plaja a intrat în ele- noi, care mâncăm, bunăoară, seara, apoi, după câteva ore, mentul său. Erau aici câţiva români, alţi câţiva ruşi şi ai noş- mergem la frigider. tri. M-am trezit cumva din toropeală când a sunat viber-ul Seara frecventam restaurantul de obicei în grup. Stă- unei conaţionale. Ea a alergat spre telefon şi a deschis. team la o masă comună. Ne aşezăm după un format presta- – Scuză-mă, a zis, dar trebuie să vorbesc în engleză, pen- bilit în zilele precedente. Eu şedeam lângă băiat. Ana zice: tru că sunt acum în Grecia. – Dragă, stai lângă bărbat! i se adresează soţiei. Eu dacă Nu am desluşit ce au mai discutat, întrucât conversa- aş fi acum cu bărbatul meu, aş fi în al nouălea cer şi nu aş ţia s-a încheiat foarte repede. şti cum să-l corcolesc. M-am culcat la prânz pentru o clipă-două. Nu obişnu- După masa servită i-am arătat Anei, care era mereu în iesc să dorm de-amiază, ci doar să mă odihnesc. De data căutare să facă vreo poză, un pin roman. Ea auzise pentru asta am aţipit. Parcă înotam, ca de obicei, avântându-mă să prima dată de un astfel de arbore. Ea a întins mâna şi eu ajung în larg, cât mai departe. Nu mi-a plăcut niciodată să am fotografiat-o ca şi cum ar fi ţinut copacul pitic în mână. mă bălăcesc la mal. Acum însă dorinţa de a te îndepărta de Excursia promisă se produce în cele din urmă. Ana îşi mal era dublată de o frică imensă, care continua să crească. dorise foarte mult ca excursia să aibă loc în chiar ziua ei Mi se părea că undeva în faţă era ascunsă o coasă cu vâr- de naştere. Îşi făcuse şi un plan anume, dar nu a fost să fie. ful ascuţit, tăinuită sub apă, exact cât să îţi spintece burta. Aşa îmi explic acum improvizaţiile ei cu pietrele adunate Revin la roman pentru a-l da gata primul, dar şi pen- grămadă şi cu dansul „din buric“. tru a-i oferi timp băiatului să îl ducă până la capăt. Soţia Suntem la Ouranoupoli, un orăşel minuscul, tipic pen- nu avea nicio şansă. tru riviera grecească. De aici vom fi îmbarcaţi pe feribot. În După-masă apa e mai tulbure din cauza valurilor mai oraş nu e nimic deosebit de văzut în afară de un turn medi- mari care agită nisipul. Am traversat repede porţiunea eval din port. În maximum 10 minute faci turul oraşul şi de alge scoase de la fund şi bancul de nisip format în apă, te edifici. Mi-a atras atenţia că alături de casa de bilete e după ce crezi că ai ajuns la adâncime. Am zărit o pană un birou special unde se obţin permisurile pentru Athos. pe suprafaţă, căreia iniţial nu i-am acordat atenţie. Abia E atât de uşor să nimereşti pe Athos sau e doar o aparenţă? când am văzut a doua, mi-am ridicat ochii ca să constat În tot cazul, noi îl vom vedea de la distanţă, de pe mare. că albatrosul era cocoţat ca un cocoşel pe partea din faţă Băiatul observă că nu vede nicăieri nicio cameră video. a bărcii. Semăna mai curând ca un căpitan din filmele cu E o enigmă şi pentru mine că nu sunt camere. La întoarcere ghida ne conduce la o terasă din port ca desene animate. să luăm masa. Când ajungem acolo, observăm că se putea – Hai să-l ocolim, îi zic băiatului. ajunge la acea terasă pe un drum cu mult mai scurt. După – De ce? ce ne-am ridicat de la masă, am mers înapoi pe drumul – Să nu-l speriem. scurt fără să bănuim ceva. Întâmplător, am ridicat ochii – De ce să nu îl speriem, insistă el. şi am sesizat că preţurile, afişate la un loc extrem de vizi- – Pentru că luntrea e casa lui. bil, sunt un pic mai mici. Abia acum ne-am dat seama de – Nu e casa lui. ce patroana de la hotel, care ne era şi însoţitoare, ne con- El spune aşa pentru că nu a citit romanul până la capăt. dusese anume la acea terasă şi o luase anume pe acel tra- Am fost prevăzător şi mi-am mai luat un roman pe seu de ocolire. tabletă, descărcat de pe un site rusesc. În scurt timp, am fost O vedeam pe o doamnă din grupul cu care sosiserăm dezamăgit nu de Saunders, la care am trecut după Hosseini, în această tură că e mereu singură. Nu era nici frumoasă, ci de faptul că romanul era de fapt un fragment. Site-ul nu nici urâtă. Era mai degrabă acel gen de femeie despre care mă avertizase în niciun fel. Ruşii sunt nişte sharowi, cum poţi spune că dacă ţi s-ar fi dat, printr-o întâmplare, să fii am aflat din celălalt roman că îi numeau afganii pe ruşi în alături de ea nu ţi-ar fi respingătoare. timpul invaziei Afghanistanului. Soţia îmi povesti apoi că într-o seară se adunaseră într-o Am citit romanul lui Hosseini pe nerăsuflate. Locuri societate feminină în care se afla şi doamna cu pricina. uitate şi puţin percutante acum pentru mine, precum Toate stăteau la taclale, în vreme ce ea butona întruna tele- Kabul, Kandagar, Djalalabad, Kindukush, dar şi Peshawar, fonul cu ecranul mare. Nu participa la discuţie. Şi atunci Islamabad, îmi reveniseră în memorie şi îmi deveniseră soţia a hotărât să o implice. foarte familiare. – Este ceva pe internet? După ce citeşti o carte, te simţi de parcă ai avea mâi- – Da. nile dezlegate. – Ce anume? Într-o seară, cumpărasem o bere şi o pusesem la frigider.
74 HYPERION Beletristica – Ei, bere! a zâmbit ironic soţia, sugerând că nu o Ea nu a ezitat mult când mi-a întors-o: interesează. – Dar ai facebook? În altă zi, între orele 3 şi 4 când e siesta, propun să mer- Trişam, de fapt. Am căutat dansul ei printre postări, dar gem în camera de la hotel şi să luăm vreo gustare între nu l-am găsit. Am găsit doar poza cu pinul în mâna dreaptă. mese. Soţia refuză. Mergem împreună cu feciorul. Scoa- Trebuia să-mi amintesc dansul şi pinul măcar acum când tem berea de la frigider. El zice: am fost expediat la ea. Dansul ei semăna cu al unui per- – Cum îţi pare berea? sonaj dintr-un film celebru al lui Gaidai. – E bună. Stau culcat pe patul din hotel şi mă gândesc că roma- – Prima dată când am băut un pahar de Corona, era nul lui Hosseini. The Kite Runner are toate ingredientele caldă şi mi s-a părut aşa şi aşa. pentru a satisface orice public. Iar eu şi băiatul reprezen- – Toată berea e proastă când e caldă, tot aşa cum toată tăm tocmai acel public diferit. Romanul e bun de citit, bun berea pare bună când e rece. de predat şi bun de făcut în baza lui creative writing. Pot fi Seara când ne întoarcem cu toţii în cameră, soţia des- urmărite cu multă claritate elementele de construcţie, evo- chide uşa frigiderului: luţia personajelor, subiectul şi intriga la scara întregii opere – Unde e berea? sau pe anumite segmente limitate, expresiile de mare suges- Apoi mi se adresează nitam-nisam: tivitate, ritmul alert, palpitant, de film hollywoodian, etc. – Poate te duci la Ana? Drumul de întoarcere de la mare e acelaşi drum făcut – La Ana? Cum să mă duc când ea are soţ? am turnat invers. De data asta urmărim un alt serial rusesc: o dramă eu gaz pe foc. casnică. Unul dintre oamenii prosperi vine din capitală – Care soţ? Şofer de cursă lungă? în provincie pentru a dezvolta o regiune delăsată econo- Atunci m-am gândit pentru prima dată la dansul Anei mic. Aici se intersectează cu o femeie pe care o întâlnise în acea seară de pomină. A spus că îşi mai sărbătorise în la Moscova în prima lui tinereţe şi cu care avusese o rela- companii accidentale ziua de naştere pe plajă. Am regre- ţie amoroasă pasageră. Femeia trăieşte drama Rusiei pro- tat că nu am avut telefonul mobil cu mine. În schimb ea funde, are şi o fată, a cărei vârstă coincide cu anul des- nu se despărţea de telefon, încercând să prindă, cum se părţirii lor. Şi atunci, presată de griul care o înconjoară, spune, clipa. E viaţa celor care trăiesc mult pe reţelele de decide să profite: îi spune businessmanului că el este tata socializare. O vedeam cum îşi lucrează poezele în photo- fetei. Omul nu se împotriveşte şi o acceptă. Apoi lucrurile shop înainte de a fi postate. Am respirat uşurat, când nu involuează şi mai tare: doamna piere într-un accident auto, m-am regăsit în nicio postare de a ei. I-am zis maliţios: fata se dovedeşte că nu este de fapt fiica lui etc. Totuşi, tri- – Eu nu deschid niciodată fotografiile atunci când pe una misul de la centru înfruntă cu stoicism şi mărinimie mul- apare semnul plus şi un număr din două sau chiar trei cifre. tiplele greutăţi ivite în cale.
Raluca FARAON Proscrisul (FRAGMENT DE ROMAN) Zeúdan privea derutat cei doi ochi dintre palme, încer- nebune în locul acela strâmt numit inimă. Îşi devenise când să-şi dea seama în care dreaptă sau stângă să-i aşeze. propria carceră şi din nou apăruse senzaţia bizară că res- Cei doi ochi zâmbeau perfid în colţul pleoapei şi-l încur- piraţia lui avea consistenţa lemnului putrezit de ploaie. cau în calcule: stânga e porţiunea dintre occipital şi fron- Se ridică brusc şi merse de-a lungul camerei tal, iar dreapta e tot ce există între frontal şi… ei bine sprijinindu-se de pereţi. Încerca sentimentul greu al nu, e absurd, n-o va scoate la capăt vreodată, ce ţi-e şi criminalului achitat care-şi revendică dreptul de a fi cu aritmetica asta! Aruncă cioburile de culoarea vinului zdrobit sub ghilotină. De ce tocmai criminal şi nu pun- amărui, îşi aprinse cu un gest grăbit o ţigară şi privi spre gaş sau simplu găinar, liber de a subordona legea cre- fereastră.Z Soarele răsărea între două coaste de albastru dinţei sale de rege-vagabond? Se întreba în ce fel ideea şi lui Zeúdan i se făcu brusc frică de orbire. Ţigara avea de crimă devenise încetul cu încetul singura lui raţiune un gust ciudat, de creier carbonizat, deşi niciodată nu se de a exista, silindu-l să se îndepărteze de ceea ce opinia hrănise cu aşa ceva – nu la modul obişnuit. Cu gesturi generală a numit formal umanitate. Oricum, criminalul mari, de arhiereu îmbătrânit între file, trase draperiile, virtual nu are nevoie de victimă pentru a se simţi vino- se împiedică de ochii săi sticloşi şi se lungi în pat. Îi era vat şi, într-o oarecare măsură, mântuit. Îşi explica aceasta frig, oasele îi alunecau unul peste altul, strângându-se prin faptul că o crimă are măcar jumătate de justificare
Beletristica HYPERION 75 şi implică inevitabil penitenţa – simţul dostoievskian al i-au pus femei în braţe şi i-au spus: „Trebuie, eşti obli- condiţiei păcatului pentru asigurarea mântuirii, moti- gat chiar, să demolezi miturile – aceasta e unica realitate vul sinuciderii amânate. „Poate“, medita el neîncrezător. posibilă“. Zeúdan i-a privit stângaci, s-a scuturat pe tălpi Se opri lângă pick-up. Şi dacă ar ucide liniştea dementă de nisipul rece al concretului – supremă valoare – şi a a camerei sale pentru a curge sânge din sunetele grave, acceptat să i se smulgă ochii. Un Oedip laş? Nu, doar că numite în şoaptă trupul unui zeu? „De ce nu…?“ La Zeúdan era un visător incurabil, iar gestul acesta inuman urma urmei, îi plăcea Mahler, acest nebun cu colţi fru- l-a bucurat într-un fel deoarece în camera sa cu drape- moşi ce-şi înfige mâinile cu violenţă în sufletul tău amă- rii mari nu mai erau posibile tribunalul, responsabilita- rât, scuturându-l de reverul cămăşii: „Suflete, trebuie tea şi demnitatea morţii pe rug. Existau doar el, cu oase să cunoşti disperarea ţicnitului care plânge, de vreme răsucite, labirintice, Mahler, şi nişte ochi goi, aproape ce există culoare!“ Zeúdan se înfurie brusc, ştia el bine trişti care-i posibil să-i fi aparţinut cândva. În cele din că se amăgeşte singur imaginându-şi că există culoare urmă Zeúdan şi-a dat seama că imaginile cu icari şi sisifi sau muzică a sferelor. Ce vrei însă, nebunii cred în orice, îl lăsau indiferent. De altfel, era mult mai uşor să tragi numai în nebunia lor nu! Cu toate acestea, ispita auto- draperiile decât să urci aripile sau stânca. Şi cum soa- flagelării era atât de puternică, încât aruncă placa pră- rele era sleit, niciunul din zeii de mai sus n-ar fi cunos- fuită în instrumentul de tortură şi muzica ţâşni ca un cut victoria căderii. Oricât de greu i-ar fi fost, Zeúdan glonte dintr-un revolver aţintit spre tâmplă. Se simţi sin- fu nevoit să recunoască faptul că îl sufocau atâtea sinu- gur. Întunericul părea lipicios, avea senzaţia neplăcută a cideri plătite, voia să afle de o sinucidere sinceră, nemo- unui asfinţit fără vlagă. Aerul vibra ca sub atingerea unui tivată, comisă din nevoia de tristeţe şi nu de atmosferă. arcuş de vioară, dar în momentul acela vioara era ulti- Recunoştea deschis faptul că toată istoria mântuirii se mul lucru la care trebuia să se gândească. reduce la un fel de sinucidere plătită: Cristos a acceptat Îşi aprinse încă o ţigară din care trase cu sete. O obse- de bunăvoie să fie răstignit, după care oamenii s-au răz- sie supărătoare îl frământa în timp ce simfonia întâi a bunat multiplicându-i răstignirea, aşa că astăzi te loveşti lui Mahler îi atingea cu freamăt simţurile: de unde oare peste tot de crucifixuri, pe străzi, în tramvaie, pe coloana teama aceasta de animal hăituit în faţa mirosului iute al noastră vertebrală. lumii de dincolo de retină, de ce trăgea draperiile când Lui Zeúdan i se făcu deodată silă. Acestea erau sim- soarele se arunca pe cer ca o târfă, lăsându-se avut de ple divagaţii gratuite în care nu credea. Ceea ce nu putea toate fiinţele cu două sau cu patru picioare, cu gheare el suporta era duhoarea de lume satisfăcută, poluată în ameninţătoare pe ochi, pe frunţi, cu surâsuri largi, stri- urma discuţiilor savante despre capitalism utopic şi neo- vite de canini? Şi, din nou, pentru ce îl asculta pe aus- comunism în renovare sau despre creşterea galopantă a triacul sălbatic care lovea cu mânie în sufletul său, de-i preţului la varză. Nu, hotărât lucru, Zeúdan ura din plin venea să plângă fără niciun motiv aparent, cu lacrimi lumea de Afară. Îşi aprinse mecanic o ţigară pe care-o calde pe creier? E adevărat, la început se bucura şi el ca stinse apoi nervos în podul palmei – niciun ţipăt. Aparen- toţi ceilalţi de lumina obosită a soarelui: la urma urmei, ţele nu înşeală niciodată, îşi repeta, era absolut convins toţi oamenii sunt la fel, nu?! Asta până când sentimen- că nu a greşit alegând Visul. Poate că oamenii se temeau tul de bordel ieftin l-a aruncat în această cameră întune- de el şi din această cauză l-au alungat, scoţându-i ochii. cată, smulgându-i ochii şi depunându-i aproape ritualic Cine ştie dacă nu era un suprazeu şi zeii de dincolo au în palme. Nu l-a putut înţelege niciodată pe Oedip: în faţa simţit asta, iar drept pedeapsă i-au dat imitaţia aceasta Sfinxului, el ar fi rămas mut şi încrâncenat decât să răs- de închisoare, măcar dacă l-ar fi aruncat într-o temniţă pundă că omul este cel care creşte în membre odată cu infectă, să simtă şi el că e mare şi puternic, să fie liber!. creşterea zilei. Cum adică, omul e măsura tuturor lucru- De fapt, în acest moment, Zeúdan realiză că polemiza rilor?! Doar i s-a întâmplat de-atâtea ori să simtă că nu de unul singur, se simţi actor ratat reluând un monolog are oase de ajuns pentru a măsura gândul de a se fi năs- uitat… Adevărul era că nu ştia nici el prea bine de ce stă cut! Cine ştie însă, poate se înşela şi de mult timp privea închis, de ce are ochii scoşi. Mahler, el e de vină! Opri realitatea cu ocheanul întors, astfel încât lumea văzută de pick-up-ul şi deveni brusc neputincios. Apoi i se făcu el era eul său bombat, curbat în stânga (locul damnării, somn şi, părând că-şi închide ochii, adormi. al eşuării proiectului desăvârşirii înainte de păcat). Din * această cauză, se simţea nenorocit: el, Zeúdan, nu păcă- De după draperii, dimineaţa părea mohorâtă, iar tuise niciodată şi astfel plânsul lui nu avea nicio moti- Zeúdan era obosit după polemica din noaptea trecută vaţie, ba mai mult decât atât, era atât de inocent încât i în care n-au fost nici învinşi, nici învingători. Ochii săi se părea că lucrul acesta se transformase într-un delict. verzi îşi pierduseră total vigoarea şi Zeúdan simţi atroce Îşi repeta mereu că oamenii au fost pentru el nişte aripa de mort a solitudinii impuse. De fiecare dată când vise pe care le-a trăit ca atare, dar ceilalţi n-au înţeles şi polemiza de unul singur, fălcile i se încleştau ca într-o i-au tăiat pletele, i-au dat să bea, l-au târât prin latrine, menghină, îl dureau ca în urma unei torturi medievale.
76 HYPERION Beletristica Ce trebuia să mărturisească, mai exact? Despre ce tre- se bucure de prilejurile modeste sau înălţătoare pe care buia să dea iarăşi şi iarăşi socoteală? Oare nu se mai poto- i le oferea viaţa, anume pentru a fi el fericit. Îi era frică lesc odată vocile acelea indescifrabile, ca un cor beat pe numai la gândul că viitorul ar putea să se configureze o scenă renumită, generând o isterie cosmică? Oare va fericit, ca o cămară cu fructe mirosind a rai neîntinat. Îi trebui să suporte o viaţă întreagă eşecul de a fi, senza- era frică că ea s-ar putea dezintegra, pălmuindu-l înainte ţia că ocupă un loc nemeritat sub soare, tribunalul celor pentru obrăznicia de a şi-o fi închipuit în carne şi oase. care te huiduie pentru că nu te hlizeşti cu gura până la Dar nu, de data aceasta Zeúdan era sigur: era reală şi o urechi la o glumă vulgară, fără sare? De ce suferă, mai iubea cu toată forţa sa de suprazeu. Încetă să-i mai fie exact? Care e sensul durerii acesteia care creşte ca o frică de moarte, se îngrozea de realitatea prea evidentă caracatiţă hidoasă, ţinându-l mereu şi mereu în întune- a visului care era ea. Şi peste toate (Zeúdan vedea bine ricul îndoielii? Ei, în acest punct, ridică sprâncenele cu lucrul acesta), ea îl privea cu genunchii sprijiniţi de cerul mirare: a pronunţat cumva cuvântul „suferă“? Uite că a gurii şi îl aştepta. făcut-o, da… poate nu ar fi o catastrofă să recunoască Zeúdan se hotărî în final să se întoarcă în mitul demo- asta. Suferinţa nu e chiar aşa de rea faţă de tortura eşe- lat, să se îmbete cu soarele gălbui, să-şi piardă cunoş- cului, a orgoliului care te aruncă în temniţa singurătă- tinţa între palmele ei mirosind a liliac. Trase draperiile, ţii. Are un gust de dulceaţă de cireşe amare, îţi înmoaie îşi căută zâmbind ochii, aşezându-l pe stângul în dreapta genunchii şi te face să plângi, dar e mai bine după… e şi invers, apoi se strecură printre gratii. Acum da, abia chiar mult mai bine… acum ştia ce e păcatul… Îşi revizui cu ochii minţii întreaga existenţă, ajun- *** gând la concluzia că totul ar fi putut fi altfel dacă n-ar Vă întrebaţi de ce nu am nume, vă întrebaţi desigur fi întâlnit-o pe ea. Deveni melancolic, dar nu era toc- cine sunt. Ei bine, nu sunt ce s-ar putea numi un perso- mai rău, un fel de ameţeală plăcută – drogul amintiri- naj tradiţional: mi se urâse să locuiesc prin poezie, să fiu lor –, după Vis, a doua sa realitate. Îi reveneau apăsător prezenţa serafică a unei atingeri de cuvinte mai mult sau în minte noaptea aceea fără capăt, ninsoarea cu aromă mai puţin ritmate şi m-am gândit să contaminez imagi- de liliac, umbra trupului ei, sculptură creată fără daltă… naţia acestui personaj neclar. De aceea, lirică fiind, îmi Fusese frig atunci, dar un frig care aducea bucurie, pen- permit să folosesc persoana întâi. tru că aşa puteau să fie împreună, un frig care o scosese Sunt o făptură maleabilă, deşi în rândurile de mai sus aproape despuiată din casă, un frig care parcă aburea par unica „ea“, născută din aşteptările şi dorul lui Zeúdan, respiraţia tuturor locuitorilor din oraş care încremeni- abstracte, reci ca gheaţa, impalpabile. Ca orice făptură seră ca în povestea cu frumoasa adormită… Îl rugase să de Vis-închisoare, sunt şi nu sunt o femeie. Configu- îl aştepte într-un loc precis, un zid din cărămidă din care rată într-un anume fel în imaginaţie, par aproape reală, ieşeau pe ici, pe colo nişte firicele de iarbă uscată, ca un aproape tangibilă, aproape senzuală. De fapt, sunt un zid al plângerii pentru o faptă necomisă încă, dar cum- contur filologic al unei poveşti de dragoste care s-a cro- plit de vinovată. O aştepta făcând rotocoale din fumul nicizat în durerea neîmplinirii, într-un Vis-închisoare de ţigară dublate de aburii respiraţiei calde… nu ştia ce cu aromă de liliac, într-o noapte de ninsoare albastră… o să-i spună, cum poţi să consolezi pe cineva care e atât Acest personaj autoflagelator care se chinuie de câteva de complicat, atât de imprevizibil, care pleacă în miezul pagini să existe printre cioburi de regrete şi memorie încu- nopţii de acasă cu respiraţia întretăiată pentru că nu e iată cu lacătele orgoliului mă confundă cu o iluzie. Nu înţeleasă, pentru că sufletul ei e o arhitectură de senza- sunt o femeie pentru el, sunt doar proiecţia unei dorinţe, ţii bizare? Mai presus de asta, vedea clar cum se contu- ca şi cum ochii reali şi-au pierdut direcţia şi se deschid rează Visul-închisoare, petalele cu iz de trup atins întâia înăuntru, precum o floare de lotus răsucită în interior, oară şi încă o dată ea, cu coastele încâlcite într-o formă devenită plantă carnivoră, autodevoratoare. oarecare de suflet. Zeúdan zâmbi: „Aşa e, nimicul este Dar aş putea fi: aş putea să zăbovesc la graniţa dintre întotdeauna albastru“, ar fi zis ea. frustrare şi teroarea renunţării, până când păcatul de care Brusc îi fu teamă că ar putea întinde mâna, atingându-i se vorbeşte să nu mai fie păcat, ci o împlinire firească a umerii, sânii mici, vaporoşi, genunchii aduşi cu un scân- bătăii inimii. Aş putea să ciocănesc periodic în scoarţa cet la gură. Îşi imagină că s-ar putea strecura printre gra- cerebrală ca să nu mă uite de tot, timp de douăzeci de tii şi apoi să o strângă în braţe, s-o aducă în camera lui ani, de fiecare dată când, undeva în lume, ninge cu fulgi cu draperii, nebuni şi cioburi. Cu toate acestea fu chi- uriaşi. Aş putea să adun toate amintirile de lângă zidul nuit de îndoieli: dacă e un vis cu lacăte multe şi grele, plângerii şi să le activez de fiecare dată când se ascultă, dacă n-a suportat nici ea lumina soarelui? Poate că nu-i undeva în lume, Mahler. Aş face ca în căuşul palmei lui place Mahler, poate că nu-i plac nebunii glorioşi ai întu- stângi să rămână urma caldă a inimii mele pe care aş nericului… Se gândi cu groază că toată viaţa a fost o fire fi vrut să o îmbrăţişeze. Pentru că inima unei femei se problematică, nereuşind din cauza scepticismului său să îmbrăţişează altfel decât corpul ei: întotdeauna inima
Beletristica HYPERION 77 unei femei se îmbrăţişează cu sângele unui sacrificiu intuiţi corect, este mâna lui care îmi atinge uşor şira spi- personal. Şi l-aş lăsa să o facă, să renunţe la inima lui, nării… Dar nu e numai asta… ca un sacrificiu suprem, pentru ca să trăiască netulbu- Mă las locuită în primul rând de tristeţile lui, de căde- rat emoţional, cu plăcerea eternă a unei retorici de ser- rile lui nervoase, de trecerile lui bruşte şi uneori neaş- tar. Iar eu aş trăi cu sângele renunţării lui, cu inima cio- teptate de la exuberanţă la depresie, de la zâmbet bine- bită, cu genunchii sprijiniţi de cerul gurii – aşteptând. voitor la ţipăt care se lipeşte de toţi pereţii, care ar vrea *** să lovească, să strângă de gât chiar… Când are o criză, Dragă domnule V., mi se înmoaie picioarele, creierul meu se goleşte, se face Vă acuz deschis de plagiat şi de furt emoţional! Da, întuneric, e rece, pare că de undeva, din adânc, va apă- vedeţi bine, m-aţi plagiat şi nici măcar nu ştiţi asta. Vă rea moartea; simţi efectiv cum ţi se pregăteşte sicriul explic imediat, genialul meu domn, deşi scrisoarea aceasta şi nu vrei asta. De la 16 ani trăiesc crizele lui, nici nu îl nu are nicio şansă să vă pice în braţe sau sub ochi, de cunoşteam pe atunci, nu e bizar, domnule scriitor, să aceea îmi şi permit să v-o scriu acum. trăieşti crizele cuiva care nu te cunoaşte şi pe care nu îl Cred că aveţi obiceiul să mă visaţi, visaţi creierul cunoşti? Să simţi clar uneori când totul se prăbuşeşte în meu cameleonic şi inima mea gonflabilă, care se umflă jurul tău şi că nu eşti tu cel care o faci? Să te cauţi înne- şi îşi schimbă culoarea în funcţie de persoana cu care e bunită, cu mâinile înăuntrul tău ca într-o baltă de sânge, în contact… visaţi fiinţa mea care e un adăpost pentru poate-poate te găseşti, poate totuşi nu ai pierit de tot în gândurile, dorinţele şi pierderile de memorie ale unui războiul ăsta care înfige periodic arme albe în tâmple? bărbat, de aceea nu aţi putut spune adevărul şi aţi creat Gustul metalic din gură întrucât trebuie să vorbeşti şi în romanul dumneavoastră anumite personaje şi situa- nu vrei deloc pentru că ţi se pare că totul e inutil, corpul ţii care par atât de incredibile, încât nu puteau fi născo- greu pe care îl târâi de colo-colo, dorinţa de a sta pe întu- cite decât de un computer… neric, furia care ar vrea să spargă cu putere orice întâl- neşte în cale, da, domnule romancier, iată ce mă locuieşte Da, domnule romancier, sunt supărată, mă simt tră- pe mine periodic, iar dumneavoastră v-aţi permis să cre- dată, căci eu exist cu adevărat şi chiar sunt o persoană deţi – cum aţi putut să vă închipuiţi măcar fără să verifi- „lo-cu-i-bi-lă“, intelectual, emoţional şi, mai nou, sexual. caţi? – că o astfel de situaţie e atât de incredibilă încât nu Când cineva se gândeşte la mine intens, eu mă golesc poate fi decât rodul unei induceri psihotic -mecanizate? uşor-uşor de mine însămi şi mă colorez în identitatea Din fericire, între spaime întunecate şi vise de fecioară acelei persoane, în gândurile sale cele mai ascunse, pe isterică vizitată de zburători, există momentele care îmi care, poate, nu le divulgă nici măcar creierului său: gân- sunt cele mai dragi şi pentru care mă bucur cel mai mult: duri secrete, pătimaşe, vinovate, impudice, crude şi tan- clipele când mă simt strigată pe nume, când îi simt mâi- dre, deopotrivă. Dar, atenţie, domnule V., nu se întâm- nile cu tot cu cureaua ceasului ţinându-mi obrajii plini plă oricum fenomenul acesta, trebuie ca eu să iubesc la de lacrimi, atunci când eu însămi am o criză profundă, disperare acea persoană şi doar pe ea, să respir odată cu momentele când mă simt ţinută în braţe, legănată uşor, ea, să-mi bată inima în acelaşi timp, în acelaşi ritm cu ea. când mâna lui îmi caută bătăile inimii, momentele care Aţi ghicit, desigur, vorbim despre un bărbat, dar care vor rămâne peste ani şi absurdul depărtării, momentele e real, în mod uimitor! Misterios, fragil, nervos, timid, pentru care ar trebui să mă invidiaţi, domnule V., pen- încurcat, stângaci, laş, perseverent, fidel în obsesia sa, tru că sunt cele care creează poezii superbe care se ţin încâlcit ca un ocean de liane, vaporos ca o aripă de înger… de mână, se sărută, se topesc în emoţia cărnii metafore- Câteodată aş vrea să îmi închipui că tot ce scriu din prea- lor, în acelaşi fluid care e iubirea noastră… plinul inimii mele şi din tensiunea mea carnală reţinută De aceea, domnule, pot spune că m-aţi plagiat ca idee, mi le-a scris el mie… Oare cum rezistă, eu nu aş putea dar nu veţi putea niciodată, dar niciodată vă spun, să scri- dacă cineva mi-ar scrie aşa, sub torentul ăsta de cuvinte eţi ceva asemănător (deşi sunteţi un scriitor genial, viu şi literare care sărută, mângâie, excită, provoacă, zgârie, se adevărat), pentru că nimeni nu mai e ca noi, nimeni nu lasă penetrate şi ţipă? Poate că doar se gândeşte la mine locuieşte ca noi şi de atâta timp unul în creierul celui- intens, dar, de multe ori, fiinţa mea interioară „simte“ lalt, în interiorul arterelor până la transformarea sângelui mâini care desfac înnebunitor coapse, care mângâie apă- în făptura celuilalt, da, domnule V., am devenit singura sat sau suav zone interzise de mă înroşesc toată de plă- făptură din universul acesta care în loc de sânge se simte cere vinovată… mă „simt“ aruncată, adunată, aplecată, traversată în tot corpul şi ţinută în viaţă de visele unui privită goală atât de intens, încât încep să plâng… Pot bărbat care le controlează şi le colorează cum vrea el… fi locuită grăbit sau pot fi locuită îndelung, la ore târzii * în noapte sau pe furiş în timpul zilei… Uneori, când nu E posibil să fiu unul din visele lui, de fapt: iniţial sunt atentă sau nu mă gândesc deloc la el, spatele meu alb-negru, insipid, de-abia vizibil, deturnat să devină tresare nervos, ca sub atingerea unui curent electric: da, colorat şi aproape tangibil…
78 HYPERION Beletristica Remus Octavian CÂMPEAN Pescăruşele* Patru femei, patru destine. Patru caractere, patru perspective. – Ne grăbim?, întrebă Dora fără să se întoarcă, lăsându-şi Toate în căutarea identităţii, afirmării şi recunoaşterii în noua capul într-o parte. paradigmă a lumii: egalitatea de gen. Dora, o luptătoare ce nu – Să nu îmi spui că ai uitat… acceptă înregimentarea în clişee sociale de gen. Uma, o privi- Un val mai îndrăzneţ şterse jumătăţile de inimă de pe nisi- legiată social prin naştere, ce nu se regăseşte ca femeie în prac- pul ud. N-a apucat să le ferească. tica masculină a puterii. Ida, un caracter onest, fidel, protector, – Ai văzut că pescăruşii sunt la fel? ce eşuează într-un univers familial prăbuşit din interior. Zita, – Iar începi… înfluturata fiică a Dorei, ce ia o decizie tradiţionalistă – să îşi – Nu, nu, vorbesc serios, priveşte şi tu. Masculul şi femela urmezeP bărbatul – într-o lume ce se doreşte novatoare. Pot fi sunt la fel, au penajul exact la fel. Nu îi distingi prin nimic. deschise vechile fundături înspre limanuri noi, liberatoare? – Dora, te rog, întârziem… Mai trebuie să trecem şi pe la Romanul este construit ca o spirală a vieţii cu patru braţe. hotel să ne schimbăm. Ca un vârtej vărsându-se într-o bulboană neclară. Cele patru – Mai ai răbdare puţin. O să ne aştepte. Suntem oricum în femei converg unanim spre o concluzie revendicativă: lumii vacanţă. Vezi? Nu îi deosebeşti. ăsteia îi lipseşte o doagă, o dimensiune formatoare. Cea femi- Dincolo de linia de asalt a valurilor ce veneau impertur- nină. Şi nici măcar nu ne dăm seama când şi unde s-a pierdut, babil spre ţărm, un pâlc de pescăruşi se lăsa să plutească haz- pentru a o aduce înapoi… liu. Frământările neregulate ale mării îi făceau să salte pe rând, 8 martie 2018, Mallorca dezordonat, ridicându-i şi coborându-i fără nicio logică. De pe mal arătau ca un pumn de mingi de cauciuc aruncate pe – Vii? jos. Doar că pescăruşii nu se opreau din săltat. Dora stătea aşezată pe malul mării. Pe hotarul unde nisipul S-a aplecat şi a desenat din nou arcuirea dublă pe nisipul trece din maroul dens şi ud în auriul prăfos şi uscat. Cu spatele ud. Chiar în faţă. Picioarele ei, aşa cum stăteau încrucişate gol, cu faţa spre mare, îşi ţinea picioarele într-o îmbrăţişare tan- pe hotarul de nisip ud-uscat, arătau la fel cu inima zgâriată dră. Arcuite într-o poziţie florală, le ridica din călcâie atunci pe umed. Două arcuri încleştate, pornite împreună, întoarse când capătul târât al unui val dădea să treacă hotarul. Privea unul spre altul. Cum altfel? în gând până departe în larg. Nu uita să îşi ferească picioarele – Îl vezi pe cel ce zburătăceşte acum? Ăla e mascul. – mecanic, discret, ritmic – de apa insistentă, dar inofensivă. – Nu ziceai că sunt la fel? – Mai stăm? – Ba da, sunt la fel, dar acela e mascul, cu siguranţă. Se aplecă puţin în faţă şi desenă cu mâna stângă o arcadă pe – Deşi nu mă interesează, m-ai făcut curios. Cum aşa? partea udă de nisip. Ca o virgulă mare. Semăna cu piciorul ei – Pentru că ea – arătând în larg – e femela. Cea care stă. Îl stâng arcuit din şold până pe nisip. Se îndreptă de spate şi cu un lasă să-şi facă numărul. gest asemănător, cu dreapta, desenă şi perechea, aplecându-se – Aha… imperceptibil. Două arcade, ca două jumătăţi de inimă imi- – Vezi? Îl vezi cum zburătăceşte peste ea? Nu o lasă în pace. tând împletirea picioarelor ei aşezate pe nisip. Şi ea stă.
Beletristica HYPERION 79 – Şi asta e tot ce te face pe tine să crezi că acela e mascul? – Îmi faci o poză? Zita îşi întinse faţa cu totul într-un zâm- – Da. E ca la oameni. bet prin deschizătura monumentului, ţinându-se cu mâinile – Cu singura mică-mare diferenţă că noi nu suntem la fel. de marginile deschiderii ca de rama unei porţi. Şi pentru asta sunt recunoscător. Putem merge acum? – La ce îţi trebuie? – Nu suntem la fel? Aşa crezi? – Cum la ce? Să mă vadă trupa. Ei NU au poză cu un monu- – Dora, hai odată, pentru numele lui Dumnezeu. Te apucă ment închinat lor. filozofiile în cele mai nepotrivite momente. Vino să mergem, – Zita… e târziu. Am stat toată ziua la plajă, vreau să ajung în cameră, – Da, acest mo-nu-men-tal mo-nu-ment îmi este dedicat să fac un duş… fără doar şi poate. – Parcă el are gâtul puţin mai gros. E ceva mai ferm. În rest „Monumento dedicado á Zita“. Vezi? Scrie pe soclu. nicio diferenţă de penaj. – Unde? zâmbi Dora. Altfel, total diferiţi. – O să scrie. După ce îmi faci poza. Cel puţin pe poză va Marea îi săltă din nou ca pe popice. Masculul insistent scrie. O să corectez eu această scăpare a autorităţilor. Sau a se dezechilibră, dar se salvă împingându-se din aripi în aer sculptorului. într-un roi de stropi. Valul ajunse până la mal şi mai şterse – Bine. Zâmbeşte. încă o dată inima de pe nisipul ud. Dora o desenă la loc, liniş- – Maman, zâmbesc deja de două minute. Mă mai ţii mult tită, de îndată ce ultimele spume ale valului se topiră în nisip. în poartă? Continuă să-şi ignore partenerul de discuţie. De fapt, schim- bul de vorbe dintre ei nu se putea numi discuţie. Ea nu vor- Secunda imediat următoare se poticni lăsând o amintire bea cu el, iar el nu înţelegea cu ce greşise. Din nou. Ea, vor- veche să salte din rând. Din trecut, chiar în Grădina Regelui. bind cu spatele la el, îl irita încă şi mai mult. Era ferm convins Un salt de mai bine de douăzeci de ani. că o făcea dinadins. – Mai stai mult în poartă? Nu-l mai tot aştepta. Vine ori- – Deci… pescăruşi sau inimioare pe nisip? Să ştiu măcar cum. Vine când vrea. Crezi că o să-ţi facă statuie că-l tot care e motivul pentru care întârzii la recepţie. La recepţia pen- petreci cu privirea în lungul drumului, ca pe un rege? Nu era tru care am bătut atâta cale. prima dată când Ida o apostrofa astfel. Trecea de câteva ori – Noi finanţăm proiectul. Dacă batem palma. Ai uitat? pe zi prin faţa casei Dorei. Fie în drum spre magazinul din – Şi nu trebuie să ne dăm silinţa să batem palma mai întâi? intersecţie, fie venind de la piaţă. De multe ori o surprindea Şi apoi să avem fiţe filozofice… pe Dora dând o fugă până la poartă să vadă dacă nu cumva – Nu înţelegi nimic. Ai gâtul gros. Şi scurt. era el întorcându-se acasă. Trebuia să fi venit demult de la fabrică dar, poposea cu băieţii la bar. Ea totuşi mai fugea la *** poartă din când în când, pentru ca el să găsească zâmbetul Făcură un ocol în drum spre locul demonstraţiei. Se abă- de întâmpinare la locul lui. În poartă. – Nu stau, am ieşit doar cu treabă prin curte şi… am arun- tură prin Grădina Regelui. Aveau timp. Zita se învârtea în cat o privire. jurul sculpturii ce domnea de pe un soclu jos, accesibil şi – Da, da… parcă nu te văd eu cum stai? Ca la fotograf. retras într-un capăt al grădinii. Dora le privea aşezat, pe amân- două, de la o distanţă autoritară. Ca un juriu. La ora aceea de *** amurg, în Grădina Regelui din Mallorca, erau doar ele. Cel În Mallorca era sărbătoare. O sărbătoare tensionată. Dar nu puţin în jurul „Oului“. Aşa numeau localnicii sculptura aceea, genul acela de tensiune ce are potenţialul de a se învolbura, ci „Monumentul Femeii“1. Pragmatic. Dora găsea destul de haz- o încărcătură stingheră, uimită. Cu toţii, bărbaţi, femei, copii, liu, amar-ironic, ca în piaţa-grădină intitulată auster „a Rege- ar fi dorit să sărbătorească ziua de 8 martie, aşa cum o făceau lui“ să troneze, de fapt, Regina. Iar fete ca Zita îi erau perio- în fiecare an. Cu flori, cu mesaje de ataşament, cu seri roman- dic prinţese uimite. tice, în restaurante de seară, la mese cu lumânări şi vin preves- – Aşa arăt eu? zise Zita, foindu-se în jurul „Oului“. titoare de nopţi înmiresmate de amor. Doar că de data aceasta, – Aşa ne văd ei. de acest 8 martie, femeile din Mallorca şi nu numai, au decis Dora nu se mişca de la locul ei. Îşi privea fiica, la vârsta să sărbătorească doar ele. La ceasurile serii, când altă dată ar trecerii prin poarta iluziilor, cum făcea rotocoale, curioasă, în fi început să intre la braţul bărbaţilor în restaurantele din piaţa jurul „chestiei“ ăleia, numite monument. Monumentul „Oului“, centrală a oraşului. Douăzeci de mii de femei de toate vârstele aşa ar fi trebuit să se numească. Nu „al Femeii“. „Al Oului“. au umplut până la refuz spaţiul de aproape un kilometru din- Locuitorii Mallorcăi bine văzuseră despre ce era vorba. Des- tre Plaza España şi Via Roma. Nu mai era 8 martie. Era 8M2. pre ou, nu despre femeie. Prinţesele oricum nu aveau de unde să înţeleagă la vârsta coacerii. 2 8 martie 2018 – zi istorică pentru feminism, cunoscută sub numele de „8M“. Uriaşa demonstraţia feministă a strâns peste 20.000 de 1 Sculptura intitulată „Monument Femeii“, avându-l ca autor pe Joan femei în Mallorca. Alte zeci de mii au protestat simultan în Madrid Miró, este amplasată din 1972 în Grădina Regelui din Palma de şi în alte oraşe ale Spaniei. Protestatarele au inundat Plaza España Mallorca. Este compusă din două elemente principale: o piesă în până la Via Roma. Sloganul memorabil sub care s-a impus mişcarea formă de ou aşezată pe o formă rectangulară deschisă în mijloc de un a fost „Dacă noi ne oprim, lumea se opreşte“. Mii de femei din lumea gol, tot în formă de ou. Din acest motiv localnicii denumesc monu- întreagă au mers la Palma de Mallorca pentru a chema la egalitate mentul, simplu, „Oul“. între bărbaţi şi femei. „Nu vreau complimente, vreau respectul tău“
80 HYPERION Beletristica La orele târzii, când piaţa era plină şi văzduhul cald zumzăia – Apoi povestim. Povestim mult. Ştii că te iubesc? de vocile lor, toate aceste sărbătorite se unduiau ca un stol Intrară în bar ţinându-se pe după talie, dar paşii li s-au imens de pescăruşe pe o mare liniştită. O mare calmată fără desperecheat în scurt timp. Aşa că Dora a lăsat-o în faţă pe drept de apel. Ca şi cum frământările din adâncurile mării ar Zita. Şi-a tras fiecare câte un cocostârc de scaun, lângă tej- fi fost ferecate să nu poată ieşi la suprafaţă, iar singura undu- gheaua barului. Stăteau faţă în faţă privindu-se ochi în ochi, ire posibilă a apei ar fi putut veni numai de la vântul cald de de la egal la egal. pe uscat. Se mai auzea câte un ţipăt care nu făcea decât să – Tu chiar eşti cu ăsta? reverbereze difuz în freamătul femeilor din piaţă. Îşi cereau – Ai să înveţi în viaţa ta că un angrenaj funcţional e de pre- drepturile. Aici în Mallorca şi în toată Spania. Era un marş ferat unei opere de artă neperformante. anunţat şi mediatizat. Aşa aflase şi Dora de el. Ce ironie… cel – Tu şi sofismele tale… Zi mai bine direct că îţi place cum… mai mare protest feminist să se ţină într-o cetate maură. Câte – Zita, încerci să fii vulgară fără motiv. Şi nu-ţi iese, ca să femei or fi fost adulate şi încarcerate prin iubire posesivă în nu mai spun că nici nu îţi stă bine. imensul palat Almudaina din inima Mallorcăi? Câte soţii de – Trebuie un motiv ca să fiu vulgară? Faptul că îmi place să sânge albastru au fost legate în sacrul clausteriu al căsătoriei văd cum te strâmbi când te şicanez nu e destul? în maiestuoasa Catedrală La Seu pentru ca apoi să tânjească – Absolut deloc. Vulgaritatea este cea mai tăioasă armă a după bătăile de aripi ale pescăruşelor de pe marea ce îmbră- femeii. Este katana3 noastră. Nu e deloc de neglijat. Nu o irosi. ţişează strâns insula? Ce ironie ca tocmai aici douăzeci de mii Este atât de tăioasă şi tocmai de aceea atât de greu de stăpâ- de pescăruşe să rostească la unison, cu o decenţă revoltătoare, nit, chiar şi de către noi femeile. Poţi tăia mortal cu ea, dar te „dacă noi ne oprim, lumea se opreşte“. Şi ce noroc pe lume ca şi poate spinteca iremediabil, chiar pe tine, stăpâna ei. Dacă ele să fie în vasta lor majoritate nehotărâte. izbeşti cu ea pe unde îţi cade la îndemână nu faci decât să-i ştirbeşti lama. Vei avea apoi doar un fierăstrău de tăiat uscături. Ecourile uriaşei demonstraţii 8M încă pulsau în centrul – Mammy, încetează cu toate metaforele tale gravissime… Mallorcăi. Pub-urile găzduiau la ore târzii frânturi de demon- sunt doar cuvinte. Bine, bine am înţeles. Maman, despre ce straţie. Mulţimea se spărsese în fragmente tematice. Materna- a fost manifestaţia asta? – schimbă Zita subiectul din mers. lele, revendicativele, egalitaristele, militantele, sexistele, mode- – Despre noi. ratele, feministele, spectatoarele, mulţumitele, nemulţumitele, – Despre noi două? cele trase în haine mulate, cele cu haine oarecare, cele tunse – Poţi să spui şi aşa. E despre mine cea care am fost şi des- băieţeşte, despletitele, intelectualele, cele cuminţi, cele tinere, pre tine cea care nu trebuie să devii. cele întinerite, înţeleptele, localnicele, străinele, cele cu picioare – Aha! Deci… ce e între tine şi asistentul tău? – viră Zita lungi la vedere, cele cu picioare groase în blugi, lesbienele, cato- conversaţia din nou. licele, divorţatele, amantele, băutoarele de vin seara, cafegioa- – Tu! cele fumătoare, nimfomanele nemărturisite, frigidele plictisite, – Eu? Cum adică, eu? casnicele curioase, căruntele, creţele, voluptoasele, drăguţele, – Da, tu. Cu mult timp în urmă, dacă nu era el, poate că serioasele, fardatele, ştersele, tatuatele, decentele, sexualele, nici tu nu mai erai sau nu erai ceea ce eşti azi. Aşa a fost să fie. hilarele, floralele, distantele, metisele, îngrijitele, neglijentele, Ca el să-mi întindă mâna atunci când eram cu totul neajuto- yoghinele, măritatele, corporatistele, artistele, independentele, rată. Iar tu te cereai în lume. mătuşile, afectatele, excitatele, atotştiutoarele, tăcutele, cele cu – Cu ce te-a ajutat? Ţi-a dat bani? Trebuie să fi fost ceva funduri mari, croitoresele, cele cu sânii mici, blondele, exu- foarte important… berantele, brunetele, înzorzonatele, elocventele, socialistele, – A fost atât de puţin, judecând după standardele de azi, cele cu mulţi copii, cele cu soţi alcoolici, cele cu familii model, dar a fost totul atunci. nemăritatele din principiu, fumătoarele de iarbă, sensibilele, – Nu prea înţeleg, dar fie cum spui tu. Atunci… de ce îl cele cu poşete pline, languroasele, arţăgoasele. Femei de un repezi aşa cum o faci de multe ori? fel, femei de alt fel, femei de tot felul. Femei. Jumătatea lumii – Nu ştiu nici eu, îmi pare rău imediat, dar… s-a schimbat. adunată toată într-o piaţă. Câte ceva din toate intrase în fie- M-am schimbat şi eu. Ne-am schimbat şi nu împreună. Fie- care din pub-urile Mallorcăi. Ca şi cum, după demonstraţie, care după felul lui, după mintea lui, după dorinţele lui. Poate mulţimea de douăzeci de mii de femei din piaţă s-ar fi retras vom mai avea ocazia să vorbim despre subiectul asta. Acum pentru deliberări prin reprezentanţi. hai să bem împreună. Să sărbătorim aşa cum se cuvine seara – Intrăm aici? de 8M. Ca două amazoane. – Unde vrei tu, Zita. Doar să ne putem auzi. E cam plin – Se putea să nu găseşti tu o comparaţie ciudată? Che- şi zgomotos. ers4 maman! – Peste tot e aşa maman. Nu fi antisocială. Haide, ne aşezăm chiar la bar şi cerem mai întâi şi-ntâi un rând de * Fragment din romanul NEFEMEIA shot-uri. Tequila. (în curs de publicare) – Bănuiam eu că faci din astea! – i se uită Dora prin ochi, 3 Katana, sabia samurailor japonezi. A devenit cunoscută pentru zâmbind copleşită. rezistenţa, manevrabilitatea şi ascuţimea sa. Samuraiul era insepa- sau „Suntem strigătul celor care nu mai sunt“ sunt unele dintre lozin- rabil de katana sa. cile de impact ale „8M“. 4 Cheers (engl) – noroc!
Beletristica HYPERION 81 Dumitru IUREA Dim se-ntoarce în ţară Rămas singur pe peronul autogării din Toulon, lui Dim nu-i este furat, apoi telefonul trecea la altul şi tot aşa mai departe venea a crede că după aproape cinci ani de zile se întoarce acasă. până dispărea în buzunarul unuia ce stătea liniştit pe scan. Între timp au început să mai vină şi alţi români, aveau bagaje Omul păgubit, în încercarea de a-şi recupera telefonul, se mari, pline cu tot felul de lucruri, şi discutau despre preţul pe certa cu cel căruia i l-a dat, acela se clănţănea cu altul şi tot care îl vor plăti pentru transport. Autobuzul a venit cu o mică aşa, în sfârşit, se certau toţi între ei, provocând un scandal întârziere şi odată cu el şi-a făcut apariţia şi un grup de ţigani, de nedescris. Dar telefonul era dispărut fără de urmă. pe care Dim i-a mai văzut prin staţiile de autobuze din Tou- La aceste scene de furt, şoferii erau impasibili şi ascul- lon, în perioada când a lucrat în acea zonă. Faptul că feme- tau muzică cu sonorul dat la maxim. După aproape un ceas ileR aveau părul blond, vorbeau franceza şi erau îmbrăcate în de scandal şi de drum, autobuzul se apropia de Nice, unde alb, la fel ca băieţii, l-a indus în eroare şi în acele momente avea oprire, moment în care şoferii, la strigătele călătorilor, a crezut că sunt studenţi francezi. Dar după doar câteva au oprit muzica şi, făcându-se poliţai, încercau să găsească minute avea să-şi dea seama că a greşit, întrucât aceştia au hoţul de telefoane, dar fără succes; ei trăgeau de timp pen- început să vorbească tare şi în limba lor, ajungându-se la tru a calma spiritele, jucând un teatru ieftin. îmbrînceli chiar la uşa la care lumea se înghesuia să urce Între timp, autobuzul a oprit la Nice, iar ţiganii îmbră- în autobuz, provocând mare degringoladă între călătorii caţi în alb, de ziceai că sunt doctori, împreună cu femeile care s-au văzut împinşi dintr-o partea în alta, fără ca şofe- lor blonde încât credeai că sunt franţuzoaice din saloanele rii, care erau patru, plus ghidul, să intervină. Parisului, au coborît unul cîte unul pe lângă şoferii ce făceau Ăştia sunt hoţi, trebuie să fiu atent, gândi Dim, evitând ancheta, lăsându-i pe toţi să se descurce. Şoferii se certau cu mare atenţie provocările lor. între ei, nimeni nu mai ştia cum au urcat ţiganii în autobuz În final, lumea a urcat în autobuz, după ce fiecare şi-a plătit biletul, mai puţin cei care erau îmbrăcaţi în alb; lor, fără bilet, că nu e posibil aşa ceva, inducând în eroare pe cei şoferii şi nici ghidul nu le-au cerut nici un ban. Lucru tre- păgubiţi de bani sau telefoane şi ascunzând cu iscusinţă fap- cut neobservat de ceilalţi călători, dar nu şi de către Dim şi tul că şoferii, ameninţaţi erau în legătură cu hoţii. în felul acesta i se confirma faptul că sunt hoţi şi în strânsă După ce hoţii au dispărut pe furiş, în mulţimea de afară, legătură cu şoferii. Autobuzul era aproape gol, iar Dim şi-a în interiorul autobuzului s-a făcut linişte. Tot scandalul era ales un loc lângă fereastră, păstrând la picioarele sale sin- afară. În final, după multe tergiversări, autobuzul aproape gura geantă în care avea câteva lucruri personale şi ceva de gol s-a pus în mişcare. mâncare. Banii i-a ascuns în ciorapii ce-i avea în picioare. Singur pe două scaune, Dim privea pe fereastră frumu- După ce autobuzul s-a pus în mişcare, ţiganii au înce- seţea peisajelor franceze. Încă puţin şi intrăm în Italia, dar put să vâneze telefoanele călătorilor, în special cele care până în România mai este drum lung şi cred că e plin de hoţi, erau de ultimă generaţie. Intrau în discuţia cu oamenii, gândea Dim. Deodată, în liniştea din autobuz, s-a auzit o propunându-le telefoane noi, în acelaşi timp voiau să vadă melodie frumoasă, din filmele americane western. Era sone- ce telefoane au şi, dacă li se oferea unul ce prezenta interes ria de la telefonul său, ultima generaţia Nokia, la acea dată, pentru ei, îl dădeau la cineva din grup să verifice dacă nu exact ce căutau ţiganii. Dacă intram în vorbă cu ei, nu-l mai
82 HYPERION Beletristica aveam, se gândea Dim, scoţându-şi telefonul din buzunarul – Dumneata nu joci ? întrebă ţiganul. hainei unde-l ţinea ascuns, văzu că era J. R.: – Nu, niciodată, oamenii vor fi păcăliţi efectiv, sunt furaţi – Târziu, J. R.! Ai vrut să plec, am plecat, între noi totul cu acordul lor şi mie nu-mi plac hoţii ! s-a terminat… Cînd jocul era în toi şi miza era mare, şi-au făcut apari- Nu a răspuns şi a băgat telefonul la loc, fără să ştie că era ţia şoferii certând pe toată lumea. Unul dintre ei s-a urcat la urmărit. În spatele autobuzului, singur pe cinci locuri, era volan şi a pornit motorul autobuzului, iar ceilalţii trei invitau un ţigan tânăr, care nu s-a amestecat în scandalul anterior. călătorii să urce pentru că trebuie să plece, să respecte dia- Ăsta-i hoţ de distanţă lungă, se gândi Dim. grama. În acel moment s-a creat o busculadă. Călătorii prinşi Între timp autobuzul a intrat în Italia, oprindu-se de câteva în joc voiau banii înapoi pentru că sunt obligaţi să plece, iar ori prin staţiile de benzină pentru ca lumea să cumpere ceva hoţii nu voiau să-i dea, cerând să joace pe mize şi mai mari de mâncare sau să meargă la toaletă. La fiecare oprire, Dim şi până la capăt. Dar, fiind refuzaţi, în câteva secunde au dis- cobora lângă autobuz, fuma câte o ţigară, apoi urca din nou părut în boscheţii din apropiere, bineînţeles cu tot cu banii fără a intra în vorbă cu nimeni. Dar de fiecare dată de câte celor care au căzut în cursa lor, protejaţi de întuneric, unde ori a oprit autobuzul, în staţii, la oarecare distanţă parca şi nimeni nu a mai avut vreme dar nici curajul să-i urmărească. un microbuz cu inscripţii de Salvare, avea crucea roşie pic- – Dumneata ai avut dreptate, a spus ţiganul de lângă Dim. tată pe caroserie, din care coborau bărbaţi şi femei ce vor- – Aş fi vrut să nu am. În ziua de zi nu ştii cu cine te întâl- beau româneşte, dar care niciodată nu au intrat în vorbă cu neşti, cu cine stai de vorbă. Am impresia că hoţii se află ceilalţi călători români din autobuz. După aspectul lor fizic peste tot. nu prea păreau a se ocupa cu lucruri curate. După această oprire cu bucluc, şoferii i-au scos vino- La opririle din Italia au urcat în autobuz mai mulţi călă- vaţi pe călătorii care au cumpărat sau vândut câte ceva şi, în tori care se întorceau în România după câteva luni de muncă special, pe cei care au jucat alba-neagra şi nu voiau să recu- şi cu banii pe care a reuşit fiecare să-i strângă. Acum auto- noască sub nici o formă că vinovaţii principali erau ei, şofe- buzul era plin şi oamenii liniştiţi. Ţiganul care a stat singur rii, pentru că au oprit autobuzul în locuri retrase şi cât mai în spate şi-a părăsit locul şi i-a cerut voie lui Dim să stea întunecoase din staţiile de benzină, ba chiar că au fost în lângă el, întrucît, după spusele lui, era prea mult zgomot de legătură cu hoţii. la motor şi îl durea capul. Dim a acceptat, ba mai mult, i-a Apoi, la drum, în autobuz s-a instalat liniştea; cei care dat şi o pastilă pentru a-i calma durerile. Noaptea se aşe- au pierdut banii erau mulţi, iar tristeţea se vedea pe chipu- zase pe drum, iar autobuzul înainta silenţios pe autostrăzile rile lor. După alte două ore bune de mers întins, autobuzul largi şi frumoase, pline de panouri publicitare şi indicatoare, a oprit din nou, de data asta la lumină şi în faţa camerelor luminate de mii de becuri, aranjate într-o ordine perfectă. video într-o staţie de benzină. E frumoasă şi Italia, gândea Dim, încercând să nu doarmă Dim se uita la ţiganul care dormea lângă el, nu ar fi vrut pe scaun pentru a se bucura de imaginile feerice ale nopţii. să-l deranjeze dar trebuia să meargă la toaletă şi să fumeze Ca prin minune, şoferii de pe autobuz au devenit mai o ţigară. Trebuie să-l trezesc, nu pot ieşi altfel, şi-a spus în comunicativi cu călătorii, dar şi între ei. Pe motiv că ar vrea să sinea lui. cumpere ceva pentru cei din familie, au început să oprească – Hai, nu cobori? De data asta autobuzul a oprit bine. tot mai des în staţiile de benzină unde erau şi magazine, dar – Nu, nu cobor, a spus tânărul făcându-i loc să treacă. în zone cât mai retrase, îndemnând şi călătorii să coboare, Lângă autobuz, Dim şi-a aprins o ţigară. Voi merge mai să profite de oprire pentru a cumpăra şi ei câte ceva pen- târziu la toaletă, se gândi el. Apoi brusc a urcat în autobuz cu tru cei dragi. Un mic cadou din Italia, spuneau ei, sfătuindu-i ţigara aprinsă, fără să-şi dea seama de ceea ce face şi s-a oprit totodată să nu ia cu ei sume mari de bani, întrucât prin zonă lângă scaunul pe care stătea ţiganul care continua să doarmă sunt mulţi hoţi. cu capul rezemat pe spătarul scaunului din faţă. Dim l-a pri- – Dacă sunt hoţi pe aici de ce opriţi? întrebă o femeie vit mai atent şi a văzut că între picioarele lui era geanta sa cu din autobuz. fermoarul deschis, iar ţiganul verifica ce are în interior. L-a – Aşa prevede diagrama, doamnă. Trebuie să oprim, sun- bătut uşor pe umăr. Acesta a ridicat capul, privindu-l speriat. tem obligaţi, au răspuns şoferii la unison. – Ce cauţi în geanta mea? Odată oprit în staţie, în jurul autobuzului apăreau ca din – Avea fermoarul deschis şi voiam să-l închid. pământ femei şi bărbaţi, tot români. Unii voiau să vândă ceva, – Minţi fără ruşine! i-a spus Dim, al cărui pumn a ple- alţii voiau să cumpere, în special telefoane, oferind o sumă cat direct spre maxilarul ţiganului care a căzut ca electro- mai mare, dublă sau chiar triplă, dar din curiozitate, lumea cutat pe ambele locuri. Când vin înapoi să nu te mai găsesc cobora şi la lumina slabă a becurilor din autobuz se făceau fel în autobuz, a spus Dim şi a coborât jos. de fel de tranzacţii la care participau doar cei cu mulţi bani. A mers la toaletă, apoi a fumat ţigara până la capăt. Apoi tot cei din afara autobuzului începeau să joace Între timp şoferii s-au alarmat şi datorită martorilor i-au alba-neagra între ei, făcând o demonstraţie cât de serioşi dat dreptate lui Dim, iar pe hoţoman l-au transferat în alt sunt şi cât poate câştiga cineva dacă dublează suma. Mulţi autobuz care mergea spre România. În locul lui s-a aşezat au căzut în cursă şi au început să joace pe sume din ce în o fată care i-a spus lui Dim că se întoarce în ţară după ce a ce mai mari. lucrat în Italia trei luni de zile, unde a avut grijă de o fami- Fără să-l intereseze jocul, Dim privea de la fereastră. lie de bătrâni.
Beletristica HYPERION 83 – Nu am cîştigat prea mulţi bani, dar sunt suficienţi pentru După câtevea minute autobuzul a oprit. Într-o clipită a părinţi să repare casa, gardurile şi multe altele. Tare aş vrea fost înconjurat de vameşi cu câini şi cu fel de fel de detec- să-i pot ajuta pe ei şi pe toţi din familie. Am fraţi şi surori toare. După ce s-au învârtit de cîteva ori în jurul autobu- mai mici, nu au vrut să mă lase în străinătate dar, în final, zului, i-au făcut semn şoferului să tragă în faţa unei clădiri au fost de acord. Acum se vor bucura de întoarcerea mea. din apropiere, apoi călătorii au coborît cu toţii şi au intrat Cuvintele fetei i-au umplut inima de speranţe lui Dim, în sala de aşteptare pomenită de şofer şi în faţa unui ghişeu gândindu-se cât de surprinşi vor fi ai lui, cât de bucuroşi că micuţ au format un rând pentru a le fi verificate paşapoar- se vor revedea după aproape cinci ani. Am să-i anunţ de tele pe un scaner fixat pe birou, la vedere. Şi erai liber să treci. venirea mea când voi fi în România, se gândea el. A venit rândul lui Dim. A dat paşaportul. Vameşul l-a pri- În jurul orelor 13,00 autobuzul a oprit pentru ultima dată vit, apoi l-a pus pe scaner, moment în care pe un ecran din pe teritoriul Italiei, într-o parcare mare, plină de autobuze apropiere s-au afişat toate datele personale, dar s-a aprins ce veneau din Portugalia, Franţa, Italia, dar cele mai multe şi beculeţul roşu. erau din Spania. Din curiozitate, Dim a făcut un tur prin par- – Aici avem o mică problemă, a spus vameşul într-o care, peste tot erau numai români care se întorceau în ţară română perfectă. şi nu ezitau nici o secundă să se laude pe unde au fost şi cât Lucru la care Dim nu se aştepta. de bine o duc ei cu viaţa. Nefiind la curent cu informaţiile – Ştiu, am depăşit cele trei luni de zile cu drept de şedere din ţară, rupt total de realitate, lui Dim îi era greu să înţe- în Franţa, a răspuns Dim. leagă exodul de români în Europa şi pe loc şi-a adus aminte – Şi asta ar fi una. Dar sigur eşti d-ta cel de pe paşaport ? de cuvintele preotului din biserică: – Sigur ! – Când va veni vremea o să te luăm şi o să te ducem – Bine. Am să vă pun câteva întrebări de rutină şi dacă departe. Vei câştiga mulţi bani, o să trăieşti bine, dar nu te răspunsurile vor fi corecte, totul va fi bine. Ok, a spus vame- vei bucura de viaţă. Nu vei fi fericit… şul privind pe ecranul ordinatorului din faţa lui. În încercarea de a uita acele vorbe, Dim s-a îndreptat – Nici o problemă, a răspuns Dim, uitându-se înspre cei spre autobuzul său, în jurul căruia era din nou aglome- care aşteptau la rând. raţie mare. Iar au venit hoţii cu alba-neagra, se gândi el şi, Şi a început un adevărat interviu: unde s-a născut, anul, uitându-se mai atent o văzu pe fata ce avea loc pe scaunul luna şi ziua, şcoli absolvite, unde a lucrat, numele fraţilor, de lîngă el; era atrasă în alba-neagra cu o miză de 10 euro. surorilor, vecinii unde a locuit ultima dată şi care este ulti- Ea a fost lăsată să câştige, iar hoţii au ridicat miza la 20 de mul domiciliu în România. euro. Fata a scos din buzunar banii pregătindu-se să joace Calm, fără a tresări şi privindu-l în ochi pe vameş, Dim mai departe, moment în care Dim a intrat în mijlocul lor, a răspundea la toate întrebările. luat-o de mână şi a urcat-o cu forţa în autobuz. – Unde ai fost până acum ? – De aici nu mai cobori! Ai uitat de părinţii tăi, de fraţi, de – În Franţa. surori? Vrei să-ţi ia banii hoţii ăştia? Cu ei nu ai decât de pierdut. – Ai fost la puşcărie ? În timp ce Dim urca fata cu forţa în autobuz, a fost încon- jurat de hoţi, care îşi arătau lamele cuţitelor care le perfora- – Nu, am lucrat. seră buzunarele ameninţător: – Ai avut contract de muncă? – Fata vrea să joace. Las-o! a spus unul dintre ei – Nu, am lucrat la negru. apropiindu-se foarte mult de Dim. – Nu se poate aşa ceva în Franţa! – Nu, niciodată! Dacă vrei să bagi cuţitul în mine nu ezita, – Se poate. Este o istorie lungă… poţi să mă omori, dar ea nu va juca, a spus Dim întorcându-i – De ce ai plecat din ţară? spatele hoţului şi aşteptând să fie spintecat de acesta. – Să-mi ajut copiii. Banii nu-mi ajungeau niciodată de la La strigătele oamenilor din jur, hoţii au dispărut unul o lună la alta. Am trei, cheltuielile sunt mari. câte unul, nemulţumiţi că din mâinile lor a scăpat o pradă – Aveţi vreo dovadă că aţi făcut lucrul acesta? uşoară. Neînţelegând ce se petrece, fata era pierdută, dar în – Da, chitanţele de la poştă, cum am trimis banii. urma discuţiilor ce au avut loc în autobuz, cu ceilalţi călători, – Pot să văd şi eu? ea a înţeles cum stau lucrurile şi nu mai ştia cum să-i mul- – Desigur, a spus Dim şi a scos din geantă teancul de chi- ţumească lui Dim, care, în final, a acceptat ca ea să-i ofere o tanţe western-union, frumos aranjate într-un clasor. cafea până vor ajunge în România. Vameşul le-a luat, a verificat câteva dintre ele, apoi i le-a După minute bune de agitaţie şi scandal, şoferii au hotă- dat înapoi : rît într-un sfârşit să plece din parcare, iar după aproape o – Corect. Sunt adevărate. Dar ştii d-ta de ce ţi-am pus jumătate de oră unul dintre şoferi a vorbit la microfonul ghi- atâtea întrebări? dului, care dispăruse din nou din mijlocul lor : – Nu ştiu, dar aş vrea… – Vă rog puţină atenţie! Vom intra în Austria. La vamă o – În anul 2002 d-ta ai fost declarat mort şi dispărut. să coborîţi cu toţii. Vom merge într-o sală de aşteptate, unde – De cine? vor fi verificate toate paşapoartele, pe care vă rog să le luaţi – Asta o să afli d-ta cînd o să ajungi la Vereşti. cu voi. De acum începe bairamul vameşilor, dar să nu vă fie – Este bizară treaba asta, a spus Dim, căruia nu-i venea frică. Totul se poate aranja ! să creadă ce aude.
84 HYPERION Beletristica – Pentru faptul că aţi depăşit cu mult cele trei luni de stat – Ştii de ce te-am chemat? în comunitatea europeană, o să vă pun o amendă de 138 – Îmi dau seama. Am depăşit termenul de trei luni de de euro. Am să vă dau o chitanţă să o puneţi în paşaport şi şedere în comunitatea europeană şi dacă vreţi să mă ares- împreună să le arătaţi la toate punctele de frontieră pe unde taţi pentru asta, o puteţi face bucuroşi. Văd că brăţările sunt o să treceţi. Nimeni nu mai are voie să vă amendeze şi nici să pregătite. vă ceară bani în plus. Iar în ţară să vă faceţi alte acte. – Hei, nici chiar aşa! – De asta şi merg. – Atunci împuşcaţi-mă! Acuzaţi-mă că v-am atacat şi, – Bine. Şi după ce i-a vizat paşaportul, vameşul i l-a înapoiat, fiind în legitimă apărare, lumea nu vă condamnă. Oricum, urându-i drum bun la întoarcere în România. eu sunt declarat mort şi am fost căutat prin toată Europa. În acel momemt, oamenii care erau la rând, deşi au aştep- Acum sunt aici. O puteţi face în voia cea bună! tat aproape 30 de minute, au început să aplaude gestul şi – Nu suntem noi chiar aşa răi. La unguri ai dat 250 de euro. corectitudinea vameşului, strigând: Bravo, aşa da democraţie! La noi scapi cu 300. Suntem trei, dar mai ieftini ca ungurii! După ce au fost verificate toate paşapoartele călătorilor, – Nu cred că am atîţia bani. Am plătit autobuzul, am plătit autobuzul s-a pus în mişcare. Oprea ca de obicei prin staţi- amenda, am plătit toate chetele şoferilor, am dat la vameşii ile de benzină dar la coborâre oamenii nu mai erau întâmpi- unguri şi la intrare şi la ieşire. Este incredibil ce se petrece. naţi de hoţii cu alba-neagra, nici de bişniţari. Aceştia parcă – Pune pe masă tot ce ai prin buzunare. Trecem la verificare. au intrat în pământ. Supărat, Dim a scos totul şi a pus pe masă. Vameşii se La ieşirea din Austria, la vamă, Dim a arătat paşaportul cu chitanţa de la amenda plătită şi a trecut fără probleme. uitau unul la altul, la Dim şi la lucrurile de pe masă, unde La vama de intrare în Ungaria, treburile funcţionau cu mai erau doar 20 de euro. totul altfel. Cu motivul că vor trece mai repede, unul din- – Descalţă-te! a spus unul dintre ei. tre şoferi a strâns câte 10 euro de la fiecare călător ca să dea Dim execută ordinul. vameşilor, să nu le verific fiecare bagaj în parte. Apoi, cu – Şi ciorapii, la verificat! banii strânşi şi cu paşapoartele celor din autobuz, a mers la În acele momente i-au găsit ultimii euro cu care Dim ghereta vameşilor După câtvea minute s-a întors : credea că va ajunge acasă. Unul dintre vameşi i-a luat, i-a – Domnule Dim, vino te rog jos. numărat, erau 300, exact cât au cerut ei. Dim a coborît, iar şoferul a început să-i explice că dacă – Uite care este treaba, domnul meu. Dacă vrei să ajungi vrea să meargă mai departe trebuie să dea 250 de euro la să-ţi vezi copiii, renunţă la banii ăştia. Dacă nu, pe drum ai vameşii unguri, altfel va fi oprit aici până va da banii. Prins la mijloc, şantajat, Dim a dat banii. În primul rând nu voia văzut că se pot întâmpla multe. Autobuzul nu mai aşteaptă ca oamenii să mai aştepte în urma lui şi apoi dorea să ajungă mult. Spune repede ce hotărăşti. odată în ţară să-şi vadă copiii. Dându-şi seama că nu va putea proba niciodată hoţi- După ce au intrat pe teritoriul Ungariei, şi-au făcut din ile vameşilor care erau în cârdăşie cu şoferii şi cu bandele nou apariţia şmenarii cu alba-neagra, bişniţarii cu lucruri de de hoţi de pe traseu, Dim a renunţat la bani. Erau şi ultimii. vânzare şi copiii de ţigani cerşetori, supravegheaţi de la mică Era mulţumit totuşi că firma Atlassib era obligată să-l ducă distanţă de cei bătrâni care aveau nişte figuri înfiorătoare. până în Suceava. Avea transportul asigurat şi era bucuros Erau în toate staţiile pe unde oprea autobuzul, amestecându-se că acel calvar cu vămile se termina şi, în sfârşit, va ajunge printre călători, furau poşetele femeilor singure sau telefoanele acasă să-şi vadă copiii. din mâna celor ce vorbeau în acele momente, apoi dispăreau Lăsat liber de către vameşi, Dim s-a urcat din nou în în mijlocul celor bătrâni care le luau apărarea, acuzându-i pe cei păgubiţi că sunt mincinoşi, că cei mici nu au furat; ba autobuz şi s-a aşezat lângă fata pe care a scăpat-o din mâi- mai mult, treceau la ameninţări cu moartea. nile hoţilor cu alba-neagra. Cu greu şi cu multe scene incredibile petrecute prin sta- – Iar au vrut bani vameşii? ţii au ajuns în final la ieşirea din Ungaria. La vamă s-a repe- – Da, ăştia sunt mai hoţi decât cei cu alba-neagra. 300 tat povestea cu şantajul pentru Dim, acesta fiind obligat să de data asta! mai dea încă odată 250 de euro pentru a putea trece fron- – Am vorbit cu câţiva oameni să facem o chetă să vă aju- tiera în România. În plus, şoferii au făcut din nou chetă de tăm. Eu voi strânge banii, nu vă puteţi întoarce acasă fără câte 10 euro de om pentru a nu le verifica bagajele. nici un ban! a spus fata, hotărâtă să-l ajute. Au intrat în vama română, la Borş, unde Dim credea că, – Mai am 20 de euro. Sper ca în seara asta, târziu, să ajung odată ajuns pe teritoriul ţării sale, calvarul acestei călătorii acasă. Apoi mă descurc eu. Mulţumesc pentru gândurile bune. avea să ia sfârşit. S-a înşelat însă amarnic. După ce şoferii au făcut din nou o altă chetă de 10 euro Plecat din vamă, autobuzul a oprit în autogara din Oradea, de om, pe motiv că „Ai noştri nu sunt mai proşti ca ungurii!“, care era plină cu tot felul de oameni: ţigani cu alba-neagra, cu au dus paşapoartele la verificat. Nu după mult timp, Dim a cerşitul, cu furatul erau la tot pasul. Mie nu mai aveţi ce-mi fost invitat în ghereta vameşilor. Erau trei vameşi, iar pe un lua, îşi zicea Dim în gând, scârbit peste măsură de ceea ce birou, o pereche de cătuşe, la vedere. vedea în ţara lui…
Beletristica HYPERION 85 Stelorian MOROŞANU Cererea de înscriere în partidul liber-nostalgic Oh!, cât am iubit-o… Cum i-am dăruit – ca nici unei alte femei Lumpen-Proletar, prima formă de rezistenţă şi înfrângere – în – o bluză portocalie cu flori pirogravate şi o eşarfă de mătase raport cu socio-economicul bezmetic. sudată în trei puncte!… Cine?, cine ar mai fi iubit-o ca mine?!… Partidul Liber-Nostalgic are prevăzută o singură regulă de Cum am căutat un racord pentru inima ei – să pot să o înfi- aur: să fii atât de nostalgic, încât nostalgia să şiroiască pe tine letez de-a mea! – dar, aşa cum se întâmplă în marile drame ale – ca zeama de pe un şobolan scos din butoiul cu varză murată! umanităţii, la „Tehnotehnica“ nu se mai aduceau racorduri de O dată îndeplinită această datorie imperioasă – a fi nostal- 10 ţoli, de câteva luni, şi nici în depozite nu mai erau; pentru gic oricând, după orice, indiferent cum – apare şi un drept de atâta lucru, am rămas cu inima neracordată!!… Cine?, cine ar aur: să mori îmbălsămat în nostalgie, să-ţi folosească nostalgia mai fi iubit-o ca mine?!… cum telefonul mobil unui păduche surd! Mai trebuie să preci- O zez două aspecte: faptul că în acest partid cotizaţia se plăteşte Cum n-am găsit racord, să nu mi se consume iubirea degeaba, m-am apucat să dau cep la nouri, să văd îngerii ascunşi; i i-aş zilnic – în melancolii purulente – şi faptul că înscrierea se face fi împachetat în folie de aluminiu şi ar fi putut să-i bage la cup- pe baza unei cereri pline de nostalgii şiroinde, avizată de comi- sia desemnată a partidului; la această cerere lucrez eu, acum…) tor duminica după-amiază, când Dumnezeu trage un pui de Pe mine, onorată Comisie, mă recomandă prostia, idioţenia somn; însă nu am găsit nici un înger ascuns, probabil erau tri- şi dobitocia – nu neapărat în această ordine – mă recomandă mişi pe teren, aşa că nu-mi mai rămâne decât să aştept ca suti- faptul că am văzut, am auzit şi am tăcut – nu neapărat în această enul ei să coacă fructe; cine?, cine ar mai fi iubit-o ca mine?!… ordine. Mă uit la dvs., onorată Comisie, şi văd că nu aţi price- (Ajuns aici, am pus deoparte stiloul – neconvins, încă, de put mare lucru din trecuta mea iubire – cum, dealtfel, nu pri- justeţea acţiunii mele… Şi, dacă vreţi să ştiţi care era acea cepusem nici eu… Poate veţi înţelege ce vă voi spune despre acţiune, iat-o: tocmai scriam cererea de înscriere în Partidul pianul de la butonieră – astfel încât cererea mea să binemerite… Liber-Nostalgic, acum, la senectute! Totdeauna când vă gândiţi la acesta nu trebuie să scăpaţi din Pe cât de miraţi sunteţi voi, pe atât eram şi eu – de hachiţa vedere măreţul scop pentru care a fost creat: să permită sufle- care mă cuprinsese, să mă introduc în politica activă, la vârsta tului apoteoze muzicale şi ideatice oriunde şi oricând, indife- mea, la greaţa mea!!… rent de starea vremii sau a materialului din care este confecţi- Partidul Liber-Nostalgic, doamnelor şi domnilor, după onată haina cu butonieră. Odata stabilit acest lucru, cred că nu denumire ar părea un non-sens, căci orice nostalgie derivă mai miră pe nimeni (poate –din câte am auzit – pe revizorii de dintr-o necesitate impusă de un factor interior sau exterior – şine de cale ferată) faptul că astăzi putem, graţie lui, după un şi ar face bine să bage la cap acest lucru şi francezii, şi alţi car- urcuş de şapte ore spre piscurile Mestecănişului, să poposim, tezieni debusolaţi; numai că acest partid nu este un non-sens, să-l dechingăm de la butonieră şi să executăm – eu sau tu sau el devine din necesitatea înţeleasă – adică din libertate – el el – câteva remarcabile compoziţii, menite a ne fortifia pentru devine, ca un continuator pe o treaptă superioară, din Partidul ultima parte a căţărării, cea care ne va permite să stăm „sholder
86 HYPERION Beletristica by sholder“ cu cocoşii de munte (iar dacă ei nu vor dori, măcar am ajuns la conacul ei; aşteptând în penumbră, să mă anunţe cu stâncile golaşe trimise să ne întâmpine), compoziţii pe care majordomul, am văzut-o îndreptându-se, în maiestuoasa-i cri- mi le reamintesc întotdeauna cu plăcere: pastorala „Miniştri nolină, spre pupitrul „Voltaire“; calmă, pregătindu-şi cu minuţie arătând naţiunii cum se paşte“, „Concertul pentru sicofanţi şi fiecare gest, având grijă să nu-i lipsească din preajmă dalmaţia- abjecţie“, „Concertul pentru două mâini absolut inutile“, „Can- nul de a 17-a generaţie (am aflat după…), alesese o coală de hâr- tata pentru gemete şi litiază renală“, „Sonata pentru arhangheli tie chinezească, de culoarea paiului de secară; cu nările fremă- şi râmători“; totdeauna când aveţi pianul la butonieră, nu uitaţi tânde, ridică en suspense capacul călimării de onix şi simţi, cred, o regulă esenţială: urmaţi drumul drept al societăţii, nu căutaţi briza cernelii pe care, în fiecare zi, o părăseau meduze-cuvinte… ocolişurile şi scurtăturile, nu zdruncinaţi pianul şi încrederea Înmuie tocul – a cărui peniţă şoptea în tonalitatea notei „re“, mi lui în voi – să nu-l dezacordaţi; şi, pentru că pe Mestecăniş nu s-a părut, – şi se lăsă în voia gândurilor… Sigur, nu depindea mai trăiesc acordori de piane, trimiteţi-vă haina cu pian la buto- decât de ea dacă foaia de culoarea paiului de secară, tunel al tim- nieră înainte, să vă aştepte la popas; puteţi să trimiteţi şi sufle- pului cu doar două comenzi, trecut-viitor, va dezvălui poves- tele înainte, să nu vă îngreuneze la mers… tea lui Esenin într-o metalică zi de iarnă sau delirul poetic al lui (Este patru dimineaţa şi aud un oftat… Mă opresc din com- Rimbaud, în şura mamei sale; poate că peniţa va îngâna poves- pletarea cererii de înscriere în Partidul Liber-Nostalgic şi privesc tea bujorului care iubea o floare de colţ sau poate… în direcţia de unde s-a auzit oftatul – covoraşul din faţa patului… Însă, în masiva uşă a conacului se auzi ciocanul de bronz; –…Dar dacă Guvernul dă o lege a stârpirii vagabonzilor, a venea în vizită (am aflat după…) – ca de obicei, neanunţată – celor fără casă?… Pe unde scot cămaşa?!?… acest pezevenghi de nepot al domnişoarei Nostalgia, care nu se Era Visul; avea coşmare… Mai oftă o dată şi se întoarse pe mai hotărăşte să crească, mucosul de Prezent… partea cealaltă…) (Nevastă-mea doarme, surâzătoare, de parcă Dumnezeu i-ar S-ar putea ca, în drumul vostru spre piscul Mestecănişului, fi dat vată pe băţ… Visul, la picioarele patului, doarme şi el şi să vă întâlniţi cu harbujii cu perciuni – care au obiceiul de a se nu dă semne că ar mai avea coşmaruri… Eu, din respect pen- ruga prin acele locuri, mai singuratice; ca şi la bipezi, există şi tru voi, aş fi vrut să dezvolt o Idee fantastic de frumoasă – cum la harbujii cu perciuni prejudecata că rugăciunile te salvează n-aţi mai văzut de pe vremea lui Montaigne… de la extincţie, că rugăciunile îl îndepărtează de la tine pe Cel Am luat, iarăşi, stiloul în dreapta şi prompt, ca o muscă de Rău şi Hulpav; ca şi la bipezi, harbujii cu perciuni condensează closet ce asistă la recepţionarea unui nou transport de marfă, rugăciunea ca un extract-esenţă de înţelepciune şi simpla ei aştept întâlnirea cu Ideea – care, fie vorba între noi, mă amâ- transcriere va dovedi nivelul de gândire şi intercontextuali- nase de nenumărate ori; în sfârşit! – îmi şoptesc în barbă –, voi zare la care au ajuns harbujii cu perciuni: Doamne al harbu- pune neuronul pe tine şi vei ieşi jumulită, mai ceva decăt nevi- jilor cu perciuni! – spune rugăciunea – nu am decât o umilă novata de 17 ani care s-a dus să vadă colecţia filatelică a unui rugă către Tine, fă-mă un bolovan de ultimă categorie, tare şi regiment din Legiunea Străină!… şi, în timp ce îmi şoptesc şi nesimţit, să-şi rupă în mine dinţii toţi bipezii care-ar încerca îmi rânjesc în barbă, apare neisprăvita – că altfel nu pot să-i să mă mănânce, să-şi rupă osiile toate căruţele care-ar încerca spun! – de Idee, îmbrobodită cu un şal rusesc, având în picioare să mă ducă la târg! Şi, dacă unii s-ar gândi să mă vadă pus la pâslari până la genunchi şi întinzându-mi o hârtie cu ştampilă murat, cu tarhon, ţelină şi crenguţe de vişin, fă,Doamne, să se usuce doagele butoaielor care mă aşteaptă, fă să sară cercurile şi antet, cu urme de muci uscaţi: „Iată – îmi spuse ea, răguşit şi să ruginească! Iar dacă unii papistaşi, Doamne, ar spune că – certificatul meu medical; s-ar putea să-l prelungesc şi… cine acesta este rostul meu – fără să-şi rebobineze neuronii, fă-i să ştie când mă voi însănătoşi?… Plec, mă aşteaptă acasă o cata- înţeleagă că, de acum, nu vreau decât să pozez pentru reviste plasmă cu muştar şi două volume de San-Antonio…“ Şi m-a sexy şi de gastronomie, fă-i să înţeleagă că a apus epoca ingur- lăsat cu ochii beliţi şi cu neuronul răscăcărat – fufa naibii!!… gitării harbujilor de către bipezi, începând de la perciuni! Şi te Cum să mai scriu ceva, când ea era singura şi ultima Idee pe voi slăvi, Doamne, din toţi lujerii mei târâtori, din toţi perciu- care mai puteam conta?!?… nii mei înfoiaţi! N-avem ce face – aşteptaţi şi voi cu mine, să se însănătoşească (Nevastă-mea se trezeşte şi mă vede scriind… De mult, mica scârbă de Idee şi vă promit că voi stoarce din ea cel puţin de mult nu o mai miră acest lucru… Totuşi, din obişnuinţă, două fraze, cu blat filozofic şi glazură de erezii!…) mă întreabă: De aceea închei, stimată Comisie, nu înainte de a vă spune – Ce faci treaz, la ora asta?… despre uimirea lui Vasile Crainic, despre stupefacţia sa – atunci Ştie că urăsc întrebarea asta; ştie că nu mă las debusolat de când m-a înjurat, trimiţându-mă în pizda mamii mele, şi eu prejudecata bunului-simţ şi că, acelui care mă întreabă aşa ceva, i-am mulţumit, mai să-i sărut şi mâna!… nu mă apuc să-i povestesc cum am depăşit graficul producti- – Ce bine-ar fi, Vasile!, am continuat eu; tu ştii ce-am visat vităţii muncii, cum am luat copilul de grădiniţă în ultima săp- cât am stat acolo, în mama?… Nici nu-ţi poţi închipui ce culori tămână, cum am scris o felicitare socrilor la aniversarea nunţii avea Lumea asta, nici nu-ţi poţi închipui ce frumoşi erau oame- de sticlă şlefuită sau cum l-am atenţionat pe şef că are vomă pe nii – că-ţi venea să-i iei de pe stradă şi să-i pui pe pervazul bombeu; nu, îi răspund simplu, cum fac şi acum: ferestrelor! Acolo, Vasile, am visat că prin viaţă voi trece ca un – Troglodesc, dragă!… troglodesc!… mulţumesc de între- Făt-Frumos pe podul de aur, petrecut cu fluturări de mână de bare, asemenea şi dvs.!…) Zmeul cel Imberb… …Poate nu mă veţi crede, doamnelor şi domnilor, dar eu am – Ai visat frumos – s-a dezmeticit Vasile Crainic –, dar aici… văzut-o pe bătrâna domnişoară Nostalgia!… Se întâmpla pe vre- aici cum ţi-a fost? mea când eram un simplu comisionar de îngeri rebutaţi – şi aşa – Aici?… Aici, Vasile, mi-am ispăşit păcatul!
Beletristica HYPERION 87 – Păi, ce păcat?, că nu te ştiu deloc păcătos, iar de înjurat – de fluture şi se rostogoli pe toboganul care ducea pe Pământ; te-am înjurat din dragoste… totul dură o clipă paradisiacă – şi Dumnezeu avea toate moti- – Păcatul de a fi ajuns la greaţa de fericire; păcatul de a fi vele să fie necăjit… Dar nu pentru mult timp, căci heruvimii vrut să mă nasc!… care schimbau garda l-au văzut zâmbind şi răsucindu-şi mus- – Mă întristezi… Ştii ce-a spus dr.Al. George, pentru folosinţa tăţile, pe când îi spunea îngerului de serviciu pe Univers: noastră, a bipezilor? Că „primejdia stă în căutarea perfecţiunii – De-ai şti cât de tâmpit e Viciul, ai da în diabet de râs! Mereu pe acest pământ unde – prin definiţie – ea nu poate exista. În evadează şi mereu crede că mă păcăleşte, ascunzându-se la poeţi lumea păcatului, perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar şi la politicieni!… Puch!… să avem un nou ideal; idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea O fi aşa cum spune Dumnezeu – doar că eu trebuie să închei – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, această cerere…) torturi şi lagăre, ci – dimpotrivă – imperfecţiunea. Să recunoaş- Onorată Comisie, caut în borcanul cu memorie – şi o găsesc tem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea împuţinată; număr oasele – şi parcă se lasă prea uşor numă- spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.“ rate; fac inspecţia de front a iluziilor – şi rândurile lor sunt tot – Nu, serios?… Şi de când ţii minte tu citate, tu care nu puteai, mai decimate; prefir printre degete hectarele de hârtie mâz- în clasa a II-a, să înveţi pe de rost „Somnoroase păsărele“?!… gălită – şi curg o mulţime de gângănii, cărora nu le ştiu nici – Nici acum nu pot să învăţ, dar cu acest citat am reuşit, după măcar numele; chem zilele, să le am cataplasmă – şi ele râd, tre- trei luni de chin; şi ştii de ce l-am învăţat?, ca să mă pot apăra când mai departe; sparg ziduri, să am mai multe ferestre – dar superior – că sunt ceea ce sunt! zidurile opace cresc iarăşi, le udă demonii perverşi, cu sânge şi – Aha!… Bagi citatul şi spui că eşti prost dintr-un dat divin… limfă; din apă şi pământ mi-a mai rămas noroiul, din lumină Vasile, să lăsăm farafastâcurile astea, mai bine fă şi tu un lucru şi viaţă mi-a mai rămas stupoarea, din iluzie şi vise mi-a mai folositor: hai!, mai înjură-mă o dată, vasile!, cine ştie?… poate rămas nostalgia!… Nostalgia şiroindă – dinam pentru întune- am norocul de a mă reîntoarce!… ricul care începe să ne cuprindă!… Da, onorată Comisie, Vasile Crainic, atunci când m-am Onorată Comisie, pe mine mă recomandă faptul că văd, despărţit de el, avea gura căscată cam tot aşa cum o aveţi şi aud şi tac – neapărat în această ordine –, ceea ce promit să fac dvs. acum – de puteai să ajungi cu privirea până în pancreas!… şi sub stindardul Partidului Liber-Nostalgic – afla-l-aş la guver- (Acuşi se luminează de ziuă… Tocmai când mă gândeam nare pe viaţă! – drept care semnez olograf, acum, când zorii cum să închei – reiterând Comisiei că, pe mine, mă recomandă îmi intră tiptil în ogradă şi nevastă-mea îmi spune – în loc de prostia, idioţenia şi dobitocia, nu neapărat în această ordine –, bună-dimineaţa: am văzut cu privirea periferică pe Dumnezeu, care se întorsese – Că mare bou poţi fi!… către un înger cârtitor, să-i smulgă o pană; profitând de aceasta, (Din volumul-manuscris „EXERCIŢII DE DORLOTARE, Viciul dezlegă lanţul de orhidee cu care era legat de o tulpină MĂDĂRÂRE ŞI FURLANDISIRE“)
Tucu MOROŞANU Gobaia din Dersca Mai rar câmpulungean de sub enigmaticul munte Rarău, care când s-a hotărît să le citească în cenaclul literar de pe lângă să nu-l fi cunoscut pe profesorul Constantin Bărboi, cel oare- casa de cultură din oraş, a făcut furori, provocând avalanşe cum excentric. Puţini ştiu însă că dascălul de istorie, îndrăgit de comentarii şi aprecieri din partea confraţilor localnici de elevi, ce cânta şi la vioară, mai avea încă o pasiune: şahul, întru condei sau a unor oaspeţi cu nume de referinţă în sportul minţilor ascuţite, al firilor perseverente şi luptătoare, critica literară românească. pe care el îl cunoştea temeinic, practicându-l bucuros ori Îl respectam şi îl preţuiam mult pentru felul lui de a fi: de câte ori i se ivea prilejul, împreună cu renumiţi cunos- modest şi simplu, cald şi degajat, pentru modul în care îşi cători, dar şi cu diverşi ageamii, atunci când cei dintâi erau exprima ideile izvorîte dintr-o vastă cultură, apărându-şi-le mai greu de găsit. Dar indiferent de valoarea adversarului, M cu ardoare când se iscau inerente polemici cu alţi scriitori în timpul unor asemenea partide, ţinea în mâna stângă, ca încă de pe atunci remarcaţi, de talia lui George Bodea, Ion pe un talisman preţios, nelipsita-i pipă de ceramică întune- Filipciuc, Horaţiu Stamatin, Nicolae Brezeanu sau mai vârst- cată, ce se dezmorţea doar când fumul în care împătimitul se învăluia cu voluptate nu supăra pe nimeni şi se nimerea nicii George Ungureanu, Graţian Jucan, Dragoş Nisioiu, care ca el prin nu se ştie ce minune să aibă tutun. îi recunoşteau unanim valoarea şi originalitatea textelor lui Însă şi mai mic era numărul celor cărora bărbatul de vreo surprinzătoare. patruzeci de ani trecuţi, cu trăsături armonioase, ochi mari Cei cu mult mai tineri, ca Victor Ionescu, Liliana Ciornei, şi inteligenţi, păr bogat şi lung, cam rebel, destul de scund Toader Ailenei, Petre Cotnăreanu, Aurora Străjeru, Vasile la statură dar bine proporţionat, le dezvăluia faptul că în Ursache şi încă vreo câţiva, printre care mă aflam şi eu, mai sertarele din locuinţa sa ascundea nişte bijuterii scumpe: că nu îndrăzneam, conştienţi de fragilitatea şi diletantismul scrierile lui de proză absurdă, încântătoare, cu care, atunci nostru, să ne contrazicem mentorii, chiar dacă nu de puţine
88 HYPERION Beletristica ori ei ne provocau la discuţii ca să ne evalueze gândirea şi Opera cu pricina s-a dovedit excelentă. La fel, salata şi capacitatea creatoare. pârjoalele moldoveneşti, calde şi bine rumenite. Amfitrio- Întrunirile noastre, ale cenacliştilor, aveau loc, de obicei, în nul jubila. zilele de duminică dimineaţa, pe la orele nouă sau zece, astfel – Nu m-am aşteptat la musafiri, că aş fi cumpărat şi ceva că înainte de prânz, câţiva, trei, patru dintre noi, continuam de băut, fiindcă în cazul anumitor licori intervine magia lui dezbaterile în vreo crâşmă, la o fliuşcă amplificată, dacă Costică. Cât ai zice hocus-pocus dispar, se evaporă din casă. vreunuia îi „cârâia organul“ şi-l ţinea punga să facă cinste. – Găina e îmbrobodită. Crede că e noapte. Doarme. Atunci, dom’ profesor sau nea Costică, pentru cei mai apro- Mama a râs de mine că i-am pus basma. Ea visează boabe piaţi, devenea personificarea subtilităţii: volubil şi încântă- aurii şi cârâie încetişor, fericită. E sănătoasă şi dolofană. tor când nu depăşea măsura, cum se mai întâmpla încântă- Boghetă. Cu pene moi şi unghii lucioase. Cred că e cea mai tor, din când în când. cochetă porumbacă din Dersca. Trebuie să-i asigur un viitor Într-una din acele duminici, pe la sfârşitul lunii aprilie din luminos, s-a extaziat istoricul şahist-violonist. Ba chiar şi pescar, după unii. anul 1980, după ce am îngurgitat de două ori câte o cinzeacă – Fiindcă veni vorba de viitor, Costică dragă, este impe- de ţuică fiecare, la ieşirea din restaurantul „Carpaţi“, aproape rios necesar ca orătania să-şi mute cuibul din acest apar- gol la ora aceea când oamenii adulmecă prânzul pe la casele tament, iar tu să cureţi bec-lună găinaţii din cadă. Sper că lor, când dăm să ne despărţim, numai ce l-am auzit izbucnind ne-am înţeles. vesel, scuturându-şi de colţul mesei scrumul imaginar din – Tu eşti soţia mea! O voi muta la ferma cea de 121,5 mp, pântecele pipei: care tot a mea e. În arendă! Cu Lulă şi cu Luloaica. – Urzici, ştevie, lobodă! Ingredientele unui borş abscons, – Iepurii belgieni. Bineînţeles ai lui, a lămurit îndrăcit, de sezon! Victoriţa ete nevastă-mea! Mergem doamna amuzată. să ne dea! – Trebuie să găsesc nişte fân. Oare unde? a continuat dom’ – Costică, tu te-ai turmentat dintr-un degetar de rachiu? profesor frecându-şi febril mâinile. Cum să ne înfiinţăm noi la tine aşa netam-nesam, la ora – Vă dau cât vreţi dacă veniţi până la mine, în Capu mesei? Ce va zice doamna profesoară, colega noastră? s-a Satului, m-am oferit eu imediat, bucuros să-i pot fi de folos împotrivit bunul simţ bucovinean în conştiinţa bardului simpaticului amic. mângâietor de obcini, George Bodea. – Îi fac cuibar. Călduros. Ca să nu răcească! – Pe mine vă rog să mă iertaţi. Mă aşteaptă acasă doi băieţi Dintr-o dată s-a posomorît, rămânând cu ceaşca de cafea pe care îi pregătesc la engleză pentru olimpiadă, şi-a moti- suspendată între masă şi buze, cuprins de-o nelinişte rea: vat retragerea şi tânărul modernist teacher Horaţiu Stama- – Dar dacă Lulă, brigandul, i-l roade? Eu îl văd în stare! tin, spălând şi el putina fără drept de apel. – Puneţi-i botniţă, i-a sugerat candid Ion Filipciuc, – Găina e legată la ochi. Îmbrobodită. În baie. Victoriţa ridicându-se şi mulţumindu-i gospodinei pentru trataţie. este soţia mea. Borşul ei îţi dă putere de urs. – Când să vin cu un sac mare după fân? m-a întrebat, la – De urs, primăvara. Când îşi vede umbra şi-i ghiorăie plecare, nea Costică. maţele de râd şi veveriţele de el? a mustăcit cârcotaşul Ion – Şi mâine dimineaţă, dacă aveţi timp. Eu lucrez în schim- Filipciuc, cu binecnoscutu-i umor, găsind ca de obicei motiv bul de după amiază, am răspuns şi, la rândul meu, i-am mul- de a se amuza de entuziasmul prietenului nostru, fără inten- ţumit amabilei dumisale soţii pentru ospitalitate. ţii maliţioase. – Mama a pornit dis de dimineaţă cu autobuzul. Nevasta a Aşadar, luni dimineaţă, după plecarea la serviciu a con- pregătit revigorantul. O oală mare. Aşa că, după mine, marş! soartei mele, trebăluind prin şură cu nişte araci pentru fasole, mi-am auzit câinele, Zo, dând semn că la poartă bate cineva Eram oarecum derutat de ambiguitatea propoziţiilor sale necunoscut lui. Aflată prin ogradă, mama l-a identificat pe şi, înainte de a-i executa ordinul, am privit jenat spre muca- profesorul ce călătorea în fiecare zi cu autobuzul dinspre sau litul scriitor de alături, care, dintr-o clipire ce putea însemna înspre liceul militar de la periferie, unde predase cu ceva „ce-o fi o fi“, mi-a făcut semn să pornim după kafkianul grăbit. vreme în urmă, pe când era ea taxatoare în transportul local, Ajunşi în faţa apartamentului de la primul etaj, în blo- şi a exclamat bucuroasă: cul din buricul târgului, dom’ profesor a ţârâit lung sone- – Bună ziua, domnule profesor! Ce mai faceţi? Intraţi, câi- ria şi, când în cadrul uşii a apărut zâmbitoarea consoartă, nele e legat. Cred că-l căutaţi pe fiul meu, nu-i aşa? a rostit radios: Doar o clipă i-a trebuit bărbatului s-o recunoască, la rân- – Dragă, le-am spus că eşti nevasta mea. Că borşul tău clo- dul său, pe femeia care, spre deosebire de colegele ei, nu folo- ceşte puteri magice de care n-au habar. Le arăt găina. sea îndemnul „avansaţi înainte, tovarăşi“, când la orele de Ochii catifelaţi ai frumoasei doamne au licărit învese- vârf lumea se înghesuia în autobuzele hodorogite, neîncă- liţi de-a bnelea: pătoare, şi plăcut surprins a rostit puţin contrariat: – Le-ai zis că ţi-s nevastă? Mare noroc. Altfel cine ştie ce – Sărut mâna, doamnă Ileana. Aici staţi? Eu îl caut pe ar fi putut crede băieţii găsindu-mă în casă cu copiii, a râs cu Tucu, prietenul meu, ce mi-a promis fân uscat pentru cuiba- dinţii de invidiat dăscăliţa ce ne cunoştea ca pe caii cei breji. rul găinii aduse de mama de la Dersca, de la ţară. O pasăre Haideţi, intraţi, să-mi evaluaţi opera… culinară! deosebită, o cucoană, ce mai! Am nimerit oare la dânsul?
Beletristica HYPERION 89 – Aţi nimerit, dom’ profesor, am zis eu apropiindu-mă. de pe la prânz să asigure confortul acelei ducese cotcodouă- Dumneaei e mama mea. Se pare că vă ştiţi mai demult. toare de la Dersca, exilată, ajunsă ostatică în baia saloanelor Cu priviri curioase, pătrunzătoare, preţ de două, trei lui Constantin Şah-Prozator. secunde, ne-a cântărit pe amândoi şi a spus hotărît: – Al cui e ţuhalul cela, nea Mihai? am întrebat curios – Îi semeni bine. Ea nu face pleonasme. Nici tu nu faci. să aud ce-mi răspunde bărbatul voinic şi jovial, prieten cu Tu ai talent şi îmi vei umple sacul cu otavă, mi-a arătat spre toată lumea. ţuhalul de iută cât al lui Moş Crăciun. – Al profesorului acela simpatic, cam ţăcănit, ce poartă În pieptul mamei inima i-a înflorit ca un cireş, auzind iarna o şapcă croşetată cu moţ şi umblă cu o cutie de table că renumitul profesor îi laudă odrasla şi înduioşată a lansat subsuoară şi-n cealaltă mână, cu o vioară, la care eu l-am invitaţia la ea, în sufragerie, să bem o cafea. auzit cântând foarte frumos. E băiat bun şi cumsecade. Şi-i – E bună cafeaua dar nici o vişinată nu-i de lepădat, făcu place şi păhărelul… dumnealui cu ochii licărind a speranţă. – Unde-i acum? – Cu mare drag, a fost de acord mama privindu-mă ca pe – De-o jumătate de zi stă în sală. Bea şi se ciondăneşte cu un semizeu, adus pe lume tocmai de ea. meşterul Lang, curelarul, pe motiv că beţivul nu vrea să-i Am luat câte un păhărel, am sorbit şi din cafeaua ce nu se ia o comandă. Da’ cine ştie ce-o fi vrând, pentru că neamţul prea găsea pe atunci în comerţul socialist, iar mămuca a ieşit se jură că de aşa ceva el nici n-a auzit, darămite să facă vre- să-i burduşească ditamai sacul cu fân înmiresmat, aşa ca pen- odată. O fi vreo trăsnaie nemaipomenită, că nu degeaba nu tru un cuibar de ulitură cu pretenţii aristocratice şi a revenit se pot înţelege de atâtea ceasuri. când uiaga de jumătate de litru, după vreo oră de taifas, era N-a mai fost timp de cercetat problema, aşa că ne-am deşartă, iar nea Costică, euforic, îmi ridica în slăvi grupajul luat la botu’ calului romul de cuviinţă şi am ieşit pentru a nu de versuri apărute în ziarul „Zori noi“, cu câteva luni înainte. pierde…articulata ce ne-a dus în Arcadia noastră conserva- Astfel s-au scurs mai bine de două ceasuri de sporovă- toare şi indulgentă deopotrivă, la Capu Satului. ială şi pentru mine a venit vremea să merg la lucru. Am apu- A treia zi, având oarece treabă la primărie, am descins cat cu câte-o mână fiecare sacul, nu greu dar voluminos, şi în centru şi chiar la primii paşi, în drum spre instituţia cu petrecuţi de mama, am ieşit în uliţă îndreptându-ne spre sta- pricina, numai ce-l văd tăindu-mi calea pe nea Costică. Era ţia de autobuz, aflată cam la vreo două sute de metri, lângă palid şi abătut. Şi-i cârâia organul. L-am salutat, oprindu-mă, poştă, vizavi de gara din Capu Satului. încercând să-i ghicesc starea sufletească: Ne-am aburcat cu bagajul pe uşa din spate şi am rămas – Bună ziua, domnule profesor! acolo în picioare, încercând să ocupăm cât mai puţin spa- – Bună pe dracu’! a răspuns dumnealui cu năduf. ţiu, pentru a nu deranja pe nimeni. În centrul oraşului, după – Dar de ce sunteţi supărat, dom’ profesor? Ce-aţi păţit? vreo patru kilometri, ne-am despărţit; nea Costică, încălzit am îndrăznit să-l întreb. – puţin, coborând cu preţioasa achiziţie, iar eu, nu de tot dor- Am intrat în barul în care am fost cu două seri în urmă, nic de trudă, continuându-mi calea spre împlinirea destinu- unde îşi lăsase fânul la garderobă, am comandat băutura şi lui meu de strungar până la celălalt capăt al oraşului. în stilul său succint şi-a expus oful: Cele opt ore de muncă s-au scurs ca de obicei, monoton, – Pasărea cu sânge albastru a fost executată. Ca regina după bineştiuta rutină, şi la căderea întunericului, imediat Maria Antoneta. Decapitată. Fără ghilotină. Cu toporişca. De după orele zece, la terminarea schimbului, împreună cu cei- către Grozav, călăul de la parter. Victoriţa este soţia mea. Ea lalţi tovarăşi de chiu şi vai, vreo cincisprezece, ne-am ocupat l-a plătit cu o sticlă de bere de Solca. Alaltăieri, când ne-am locurile în diligenţa ce ne-a lepădat în buricul târgului, unde despărţit, m-am întâlnit cu Lang, beţivul. L-am rugat să-i cei trei aveam de aşteptat o jumătate de ceas până la sosi- facă botniţă lui Lulă. Aşa cum mi-a sugerat Filipciuc. Să nu-i rea altui autobuz, ultimul în acea seară, ca să ne ducă acasă. mânânce cuibarul încoronatei. A râs şi a zis că-s bolnav cu – Am avea timp suficient să luăm un…halimandroc în capul. Halal curelar! Habar n-are de meserie. Dar ştie să bar la „Carpaţi“, ca-nainte de culcare, a propus Stelian Sata- bea. Am ajuns acasă, cu iarba uscată în spate, la miezul nop- nucă, arătând spre restaurantul aflat la mai puţin de patru- ţii. Dimineaţa s-a pornit revoluţia în urma căreia suverana zeci de metri de staţia unde aşteptam plictisiţi. galinacee a fost condamnată şi dată pe mâna gâdelui Gro- – Că bine zici, a fost de acord Nelu, alias Pântecuţ, pornind zav. Victoriţa e tot nevasta mea. Acum se crede Robespierre. primul spre obiectivul ademenitor. E pusă pe fapte mari, pe reforme. În cazul meu, prohibiţie! Am pătruns tustrei în holul de unde, pe uşa largă, cu per- În cel al lui Lulă, gătit cu măsline. Copiii mei cer clemenţă dele de catifea verde, se ajungea în localul de categoria I-a, pentru mine şi pentru urechiat. L-au poreclit Casă-Grea, în care nu era permis accesul fără o ţinută adecvată şi când căci Luloaica i-a adus plocon unsprezece clăpăugi micuţi. să ne strecurăm pe o alta, din dreapta, unde funcţiona un Apropos! La casa ta s-ar mai găsi ceva nutreţ la nevoie? Dar bar mai modest, la intrarea în garderoba din partea opusă, vişinată…? i-a licărit o nădejde senină în ochii frumoşi, în mi-a fost dat să fac o descoperire ce m-a lăsat cu gura căscată. timp ce-şi ciocănea de călcâiul pantofului drept, al cărui Dincolo de gărduţul de lemn lăcuit, unde se înşirau cuierele şiret se desfăcuse, scula preţioasă din care pufăia cu câteva pentru hainele mai groase, pălăriile şi căciulile clienţilor, pe minute înainte, de ciudă, căci meşterul Lang, nepriceputul, un scaun înalt, tapiţat ca şi cel pe care şedea Mihai, portarul făcându-şi intrarea în local, îl salutase cu o plecăciune în şi garderobierul, trona sacul cu fânişorul ce-ar fi trebuit încă care profesorul bănuia oarecare obrăzicie, stângaci mascată…
90 HYPERION Beletristica Terapie narativă
Dumitru UNGUREANU Obiecte de uz curent cu rol civilizator în habitatul rural ungurenesc „Ce ţărani eraţi voi, cu castroane de tablă?“ Întrebarea Fiecare familie căuta să-şi arate „vrenicia“, să se „arănească“ aparţine redactorului care veghează asupra textelor mele, şi să aibă de toate, chit că pământul din care ai noştri îşi tră- nelăsându-mă să comit prostii cu iluzia că sunt măcar talen- geau seva fusese luat, nu dat la colectiv (Gospodărie Agri- tat, dacă genial nu mi-a fost scris pe frunte. Nedumerirea colă Colectivă, ulterior Cooperativă Agricolă de Producţie mi s-a părut, în prima clipă, cumva superfluă. Pentru fami- – a se remarca schimbarea de titulatură şi semnificaţia ei!). lia noastră, ca şi pentru multe din satul Cacova, comuna Unora li se pare că a fi ţăran obligă la haine aşa-zis Morteni, la 71 km de Bucureşti, detaliul veselei de bucătă- populare, croite din ţesături fabricate în casă; paturi cu rie era unul fără importanţă. Pregăteam hrana în ce vase sau fără spetează, saltele umplute cu lână ori chiar cu paie, aveam,C nu neapărat unele care puteau da mâncării o aromă fân, frunze; perne cu fulgi de pasăre; mese din lemn brut, mai intensă, un gust mai plăcut şi-un aspect mai apetisant. rotunde, joase, înconjurate de scăunele rustice, negeluite; Fineţurile gastronomice nu ne intraseră în „obişnuinţă“ şi străchini de lut, schimbate cam o dată pe an, după Moşii de „n-aveam asemenea facultăţi“, ca să parafrazez o replică vară, când se umple masa cu „împărţituri“; oale tot de lut ars, notorie din Marin Preda, scriitor a cărui copilărie s-a des- cu sunet limpede şi vesel, pentru băut apă sau fiert mâncă- făşurat aproape în acelaşi fel cu a consătenilor mei – gene- ruri la focul din vatră; duşumele şi tavane din scânduri de raţia părinţilor – la vreo 20 km depărtare. brad abia trase la rindea; uşi din acelaşi material, lucrate De când s-a coagulat ideea, de un snobism orăşenesc cu motive artistice naive; pereţi alb văruiţi, cu puţine tablo- indiscutabil, că ţăranii musai păstrează tradiţii, obiceiuri uri şi multe macaturi; pridvor sprijinit pe stâlpi atent echili- şi sfânta moralitate, orice contact cu realitatea produce braţi şi sobru decoraţi, cu elegantul traforaj de sub cornişă un şoc de mărimea celui disecat de Alvin Toffler într-o de servind la agăţarea diverselor lucruşoare utile; scară dotată mult uitată carte futuristică. Sunt oameni care trăiesc, res- sau nu cu balustradă; curte plină de pomi roditori, salcâmi pectând cutume ce au nobleţe şi rigoare, în zone rurale ide- şi alţi copaci, într-un colţ al ei aflându-se fântâna sau puţul alizate de categoria târgoveţilor simandicoşi. Dar sunt şi cu cumpănă, cum era al nostru (altele aveau roată). alţii care se târăsc de azi pe mâine; şi nu fiindcă ar fi proşti, Am zis al nostru? Deja m-am întors în urmă cu şase beţivi sau leneşi, cum cred urbanizaţii de-alaltăieri, meta- decenii, când toate astea existau în gospodăria unde am morfozaţi în judecători fără să ia seama la proastele năra- văzut lumina zilei. Mă întreb uneori ce va fi fost în min- vuri proprii. În satul copilăriei mele, nu cred să fi vegetat la tea bunicului patern, neobositul Taica, de se străduia cu troaca indolenţei mai mult de două-trei persoane – bărbat atâta asprime să-şi ţină familia reunită şi pământul întreg, sau femeie. Comunismul era pe-atunci în plin avânt spre impunându-le tuturor – şi lui mai mult ca oricăruia – un cucerirea mapamondului, ţara duduia de heirupisme, aşa regim de muncă aproape drastic, greu de îndurat. Crescuse că lesne se poate bănui vreo coerciţie din partea oficialită- ca ţăran plugar, aşa apare scris la „profesiune“ în nu ştiu ţilor statului. Nu era; sau n-o simţeam eu, la vârsta aceea. ce act oficial din anii 1920. Totuşi, între 1929 şi 1933 a fost
Beletristica HYPERION 91 hamal în Depoul CFR Triaj Griviţa, unde sigur n-a parti- statutul semi-rural, purtat până la prematura-i moarte ca cipat la grevele cunoscute, el fiind un individualist sagace o pedeapsă a nu se ştie căror păcate. şi liberal convins. Deţinea „Carte de membru“ al istoricu- Lucrând în – totuşi! – industrie, meseriaş, nu ţăran, cum lui partid, primită în 1930 şi păstrată de mine cu un fel de îi plăcea uneori să se laude, la vreo ţuicăreală, tata a venit mândrie, mândrie pierdută rapid în siajul resurecţiei poli- în contact cu multe dintre comodităţile vieţii post-belice, ticianiste de după 1989. Guvernarea tătăresciană dintre varianta socialistă românească. Scule şi obiecte de uz curent, 1933-1937 i-a adus lui Taica un post de paznic obştesc sau de folosinţă specifică şi de provenienţă străină au apărut la ajutor de jandarm, ceva ce-i permitea să poarte costum ofi- noi, în vechea curte. Introducerea lor a schimbat deprinde- cial, cu şapcă şi centură diagonală, în al cărei toc de piele rile membrilor familiei, dar n-a declanşat nicio reacţie de pândea un pistol. Fotografia cu el îmbrăcat aşa datează din opunere. „Adopţia“ noutăţilor s-a făcut firesc, odată curi- 1935, de la bâlciul de Sf. Ilie, din târgul Găeştilor. Privind ozitatea împlinită şi rolul funcţional înţeles. Primul care însă detaliile costumului, mă întreb dacă nu era furnizat se arăta interesat de „bazaconii“ era chiar Taica, el însuşi de fotograful care îşi câştiga existenţa iluzionând oamenii. meşter la inovaţii utile mersului treburilor pe „bătătură“, Eu însumi aveam să primesc ţoale de personaj western, în cum îşi alinta proprietatea. Interesul nu dura prea mult, ci 1969, tot la acelaşi bâlci şi poate tot de la acelaşi fotograf. numai cât se lămurea şi constata fără pic de ironie la ce e Războiul, Taica l-a trecut ca soldat în detaşamentul de apă- bună maşinăria. Apoi îşi muta atenţia spre altele. Un om rare a rafinăriilor prahovene. Fratele său mai mic, Marin, a care în 1924 îşi zidise casa pe fundaţie de beton armat, nu pierit la Cotul Donului, în împrejurări necunoscute. După direct pe pământ, nici pe ciment fără armătură sau pe trun- război, la 46 de ani, Taica absolvea şcoala de cântăreţi bise- chiuri de salcâm, precum o făcuseră alţii, întrevedea câşti- riceşti, fiind o vreme om de bază al preotului Traian Bucu- gul în orice noutate aparent gratuită. rescu, până când s-au certat pe-o chestiune de pământuri. O „contribuţie adusă“ de tata la „saltul înainte“ a fost Îi plăcea să citească diverse cărţi şi ziare, ca multora de prin aragazul (cu butelie) „Carpaţi“, fabricat la Satu Mare, în sat, liberali şi ei cândva, plugari obligaţi la subzistenţă de renumita, cândva, uzină Unio. Câte ochiuri să fi avut? Două sau patru? Căutând ceva poze pe internet – din fericire, se cote şi impozite în crunţii ani 1950. Oare nu vedea el din- găsesc! – am remarcat unele dotate cu geam la cuptor. Al cotro şi cât de aprig bătea crivăţul schimbării? În 1960, când nostru sigur n-avea. În schimb, nu-i lipsea butonul roşu ce sătenii s-au revoltat contra colectivizării şi i-au fugărit pe comanda focul de jos. Butelia golită se schimba cu una gata activiştii năboiţi la „munca de convingere“, ca şi pe miliţi- încărcată, adusă cu maşina în sat, ori luată de la Centrul enii „coordonaţi“ de Ceauşescu, mersul vremii trebuia să de produse petroliere din Găeşti, situat în dreapta, imediat fie clar pentru orice om lucid. A te împotrivi era frumos după linia ferată, la intrarea dinspre sud. Câte drumuri am şi demn, dar catastrofal pentru viaţa personală, iar a ceda făcut şi ce îmbrânceli am luat la înghesuială, în anii 1970, nu însemna tocmai laşitate, dacă membrii familiei aveau când câştigasem încrederea lui tata să merg acolo! Araga- opţiuni diferite. Bunicul a încercat să se strecoare, cu nădej- zul a fost cumpărat în primăvara sau vara lui 1964, iar eu dea că lucrurile se vor aranja cumva. Văzuse destule ase- am deprins iute să aprind şi să controlez flăcările albastre. menea rezolvări înainte de comunişti. Dar nu a fost aşa; şi Mama se temea, cumva instinctiv, de o asemenea instala- mi se pare evident, dureros de evident că n-a înţeles deloc ţie. Maica îndrăznea, dar mai repede aţâţa focul pe vatră „mersul istoriei“. decât să rişte vreo păţanie, dacă nu era cineva alături să-i Tata lucra atunci în industria extractivă petrolieră, elec- dea curaj. Taica se prefăcea neinteresat; dar, cum văzuse că trician la schele din zona Cobia – Valea Caselor – Leor- am prins şpilul, nu s-a mai amestecat în treaba asta – muie- deni, după ce se formase în vechea platformă de la Moreni. rească, după judecata lui. Tata nu stătea pe acasă, soră-mea Câştiga suficient cât să-şi ţină propria familie (eram patru era prea mică. Aşadar, mi-au revenit sarcina şi grija araga- suflete pe numele lui) la oraş, cu soţia casnică. În loc de zului, şi mă pot lăuda că n-am greşit niciodată să-l aprind, asta, el aducea toţi banii câştigaţi şi achita dările întregului să-l curăţ ori să-l determin să funcţioneze în caz că, inex- familion către statul comunist; sau mai degrabă către ocu- plicabil, refuza. Ce anume îi făceam, am uitat, din păcate! pantul sovietic, fiindcă nimeni nu era păcălit asupra desti- Însă vestea că mă pricep s-a răspândit şi la vecini, aşa încât naţiei birului. Absolvise şcoala profesională imediat după eram chemat deseori să salvez vreo mâncare de la afumat armată, îi mergea mintea, era îndemânatic la chestiunile ori vreo tavă cu biscuiţi de la ars. Ba, o primăvară şi-o vară, practice, pendinte meseriei. A fost chiar şef de echipă o în 1967, mă duceam zilnic la unchiul, Tatoniţă, după ce, perioadă, şi probabil că în „funcţia“ asta i s-a oferit locu- rămas văduv, s-a căsătorit a doua oară, să o învăţ pe tanti inţă în Bucureşti, într-un bloc nou construit pe Calea Gri- Paulina cum e cu aragazul lor, „luat“ în rate. viţei. A refuzat. Bătrânii şi fratele n-au vrut ca tata să plece Nu am folosit linguri de lemn la mâncare decât în cine din sat, iar mama s-a simţit chiar ameninţată, bănuind că ştie ce împrejurări, fără caracter deosebit. Am avut veselă ruperea de baştină o să-i dăuneze. (Dimpotrivă, i-a dău- de metal, probabil alpaca, pentru toată familia. Un set de nat rămânerea pe loc, şi încă în ce hal!) Iar dacă pe Taica îl şase perechi – furculiţă şi lingură – fusese cumpărat cândva pot înţelege, fiindcă muncise din greu pentru pământ, pe de Taica. În anii 1960, când am crescut, supravieţuia doar tata nu l-am înţeles multă vreme că a ratat desprinderea de perechea lui, restul se pierduseră ori se înlocuiseră cu altele
92 HYPERION Beletristica noi. Apoi s-a pierdut şi lingura, iar eu am moştenit furcu- om, poreclit Băşică datorită pântecului enorm, s-a resem- liţa şi o întrebuinţez la fiecare masă, în ciuda faptului că nat să mă plimbe uneori pe mine pe cadru sau pe portba- niciodată nu se curăţă suficient de cocleală. Pesemne că gaj, el ţinând coarnele până când vedea că încordez mâinile din cauza asta Maica, foarte atentă la igienă, le va fi dat şi încerc să conduc. Atunci mi le lăsa mie şi împingea de dispărute pe celelalte. Linguri de lemn primeam şi dăru- portbagaj ori de şa. Cu el alături n-am căzut niciodată; am iam la Moşi, laolaltă cu vasele de lut smălţuit. Cu acele lin- aterizat doar când am înhăţat bicicleta lui Tatoniţă, încre- guri mâncam febrili colarezul din străchini, apoi beam zător că pot pedala coerent. Pietrele din curte mi-au arătat apa din oale, atunci scoasă din fântâna cea mai bună, situ- însă că am mult de opintit. ată sub malul Neajlovului, pe locul nostru de la Mocirlă, Mama şi-a dorit o maşină de cusut şi a primit-o prin lângă pogoanele Luchenilor. Izvorul de-acolo, chiar împu- 1967. Nu ca să devină croitoreasă profesionistă, ci pen- ţinat cum este, n-are concurenţă la gust nici azi, iar feme- tru nevoile casei. Profesionistă era ţaţa Maria, zisă Refugi- ile din sat cu serviciu şi apartament la oraş cară cu bidoa- ata, se înţelege din ce motiv, soţia lui nea Marin al lui Şori- nele să-şi fiarbă fasolea. cică. N-o concura nimeni din sat, unde mai „pungăleau“ Am avut de când mă ştiu radio cu galenă şi antenă întinsă haine nepretenţioase alte două femei, cu maşini de cusut de-a curmezişul curţii. A funcţionat chiar şi după ce tata a vechi. Ţaţa Maria era vecina şi prietena familiei noastre, iar cumpărat unul portabil, „de buzunar“, marca Electronica, mama nu putea să-i facă tocmai ei concurenţă, chiar să fi din seria S631T, fabricat cu piese japoneze. Reţin amănuntul, avut talentul necesar. Nu-l avea. Dar îi dospise ambiţia să deşi pe-atunci nu se ştiau prea multe despre calitatea apa- înveţe, şi a izbutit. Feţe de pernă, cearşafuri de plapumă raturii provenite din Ţara Soarelui-răsare. Faima câştigată şi de pat, perdele, tivuri descusute ori modificate, găuri la ulterior de electronicele nipone va fi contribuit la neuitare, pantaloni, haine şi cămăşi rupte, petice trebuitoare te miri ca şi fiabilitatea radioului acela, intact peste ani, în ciuda unde – tot ce se putea coase în casă, mama le-a cusut fără să trântelilor întâmplătoare; de nu mă înşel, încă funcţionează primească lecţii de la cineva. O singură dată i-a arătat ţaţa în bucătăria soră-mii, unde a rămas. Micuţul aparat cu Maria cum funcţionează maşina. Cred că vecina, care ieşea două lungimi de undă – medii şi lungi – mi-a făcut educa- rar din curte, venise mai mult de curiozitate să vadă nou- ţia muzicală, măcar că nu „prindea“ Europa Liberă. Ascul- tatea pliabilă (prin împachetare devenea măsuţă) fabricată tam emisiuni diverse, consistent împănate melodic; ştirile în România, marca „Ileana“. Maşina Mariei era un Singer erau comentate abundent de tata, negreşit când se drojdea… autentic, lustruit, ba chiar jupuit de atâta ţăcănire. Bicicleta nemţească, evocată deunăzi, îi slujea îndeosebi Faţă de asemenea inedite obiecte, a folosi la masă cas- tatălui, pentru naveta zilnică la serviciu, în Balastiera Ioneşti, troane de tablă emailată, considerate mai rezistente şi mai unde a lucrat zece ani plini. Taica a încercat-o, şi ar fi reu- moderne decât străchinile de lut, mi se pare o banalitate ce şit să umble cu ea, dacă… Însă cele 140 sau 150 de kilo- ţine exclusiv de statutul economic, nu de „filosofia“ ţărani- grame ale lui n-au fost suportate de nicio roată, iar marele lor care n-am prea fost…
Beletristica HYPERION 93 t Matei VIŞNIEC Trei micropiese (DIN VOLUMUL „TEATRU VAG“, EDITURA HUMANITAS, 2019) CHELNERUL – Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, 1. Acum am înţeles doamnă. Se produce o înceţoşare din interior a lucrurilor. BĂTRÎNA DOAMNĂ – Deci ai observat şi tu că în momen- efectiv totul tul în care am intrat aici aveam cu mine trei umbrele. CHELNERUL – Da. BĂTRÎNA DOAMNĂ – De cîte zile plouă? BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ori, două dintre ele nu puteau să CHELNERUL – De trei. fie ale mele… BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi credeţi că va continua să plouă CHELNERUL – Nicidecum. în felul acesta încă multă vreme? BĂTRÎNA DOAMNĂ – Le-am găsit pur şi simplu pe o CHELNERUL – Îmi pare rău dar nu vă pot răspunde la bancă, pe faleză. Veneam la întîlnirea cu persoana cu această întrebare. care ar trebui să iau masa şi am găsit aceste două umbrele, BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat. Trebuia să iau masa aici cu deschise, aşezate pe bancă. Mă întreb de trei zile dacă cineva dar îmi dau seama că nu îmi este foame. Poate că nu am greşit cumva luîndu-le cu mine. din cauza aceasta persoana respectivă nici nu a mai venit. CHELNERUL – Nu aţi greşit, sunt convins că le-aţi sal- CHELNERUL – De bunăseamă, doamnă. vat de la înec. BĂTRÎNA DOAMNĂ – De fapt, nici nu mai ştiu cu cine Pauză. trebuia să iau masa. Virgil, dacă vezi că intră un străin BĂTRÎNA DOAMNĂ – Virgil? în cafenea şi se îndreaptă spre masa mea, întreabă-l te CHELNERUL – Da, doamnă? rog dacă are ceva să-mi spună. BĂTRÎNA DOAMNĂ – De cîte zile plouă? CHELNERUL – Aşa voi face, doamnă. CHELNERUL – De cinci zile. BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat, conversaţia aceasta îmi BĂTRÎNA DOAMNĂ – Numele tău este Virgil, nu-i aşa? aminteşte de o alta pe care am avut-o, cu mulţi ani în CHELNERUL – Virgil, da. urmă, chiar pe faleza care se vede acolo, în ceaţă. Oare BĂTRÎNA DOAMNĂ – Observi că în ce te priveşte memo- tot ceea ce facem am mai făcut o dată? ria mea nu face erori. CHELNERUL – În mod cert. O dată sau de mai multe ori. CHELNERUL – Văd, şi mă bucură acest lucru. Orice gest este reverberaţia altuia care l-a precedat. BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dar nu eşti dumneata omul cu BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ieri am fost cu soţul meu ca să care trebuia să iau masa, nu? vedem o casă. Pentru că vrem să ne cumpărăm o casă CHELNERUL – Nu mai sunt nici eu sigur de nimic. Ploaia aici, nu departe de mare. Ei bine, îţi poţi imagina că în asta care durează de trei zile parcă m-a diminuat. momentul cînd ni s-a arătat sufrageria, am simţit un fel BĂTRÎNA DOAMNĂ – Deci eşti de acord că realitatea se de senzaţie de panică? fisurează uşor în jurul nostru… CHELNERUL – Ştiu. Aţi şi vomitat.
94 HYPERION Teatru BĂTRÎNA DOAMNĂ – A, deci eraţi şi dumneavoastră acolo! să meargă la bal. Îmi spunea „acum eşti femeie măritată, CHELNERUL – Bineînţeles. nu putem merge în fiecare săptămînă la bal.“ Apoi te-ai BĂTRÎNA DOAMNĂ – Oh, Virgil, mulţumesc… Acum născut tu. Prea repede. Iar eu nici măcar nu aveam sîni înţeleg efectiv totul. ca să te alăptez. Şi oricum aveam impresia că din cauza Pauză. ta toată tinereţea mea se ducea pe apa Sîmbetei, impo- CHELNERUL – S-a făcut frig, daţi-mi voie să vă pun par- sibil să mai merg vreodată la bal. Aşa că te-am detestat. desiul pe umeri. Nu mi-a plăcut să fiu mamă. Şi oricum, nu prea aveam BĂTRÎNA DOAMNĂ – Poţi să mi-l pui. Dar cum îţi dai nici un contact tactil cu tine. Întrucît nu aveam sîni şi seama că s-a făcut frig? nu te puteam alăpta, n-am simţit niciodată acea bucu- CHELNERUL – Cînd scade intensitatea luminoasă a zilei rie intimă pe care o au mamele cînd îşi hrănesc copiii se face automat frig. la sîn. N-am fuzionat niciodată cu tine, n-ai fost pre- BĂTRÎNA DOAMNĂ – A! lungirea mea… Preferam de fapt să nu te văd, să te las Pauză. cu bona. Citeam Balzac şi Proust. Pe Balzac l-am citit BĂTRÎNA DOAMNĂ – Iată un alt lucru pe care ar trebui integral de două ori în primii tăi ani de viaţă, iar pe Pro- să mi-l notez. Sau poate că l-am şi notat undeva dar nu ust de trei ori. Iar tu aveai nevoie de lapte… Pe vremea găsesc niciodată bileţelul potrivit atunci cînd am nevoie. aceea era o piaţă la noi în oraş care se numea Piaţa Doi- (Scoate un teanc de bileţele din buzunarul pardesiului şi cilor. Femei de la ţară care aveau sînii doldora de lapte începe să le citească.) „De căutat în buzunar bileţelul cu veneau ca să-şi vîndă laptele matern. Stăteau acolo, aşe- numărul 30 cînd mi se aduce ceaiul.“ Spune şi tu, Virgil, zate pe cîte un taburet, şi aşteptau. Incepuse războiul şi dacă are sens această notiţă? în oraş nu se mai găsea nimic de mîncare. Femeile mai CHELNERUL – Nu are. înstărite din oraş care aveau copii mici se duceau să-şi BĂTRÎNA DOAMNĂ – „De căutat în buzunar bileţelul cu hrănească pruncii la sînii doicilor sosite satele din jur. numărul 15 cînd urc într-un taxi.“ Incredibil! Cineva Timp de şase luni te-am dus şi eu la doicile care îşi vin- încearcă să-mi complice viaţa. deau laptele direct din sîni. Aşa că ai supt lapte de la zeci CHELNERUL – Căutaţi totuşi bileţelul cu numărul 15 ca şi zeci de femei. Nu le-am numărat niciodată, dar poţi să vedeţi ce scrie pe el. spune că ai supt de la o sută de mame. Uneori dădeam BĂTRÎNA DOAMNĂ – Numărul 15… „De întins acest peste aceeaşi doică, şi tu parcă recunoşteai sînul respec- bileţel taximetristului ca să ştie la ce adresă să mă ducă.“ tiv. Erai hrăpăreţ, pentru că nu te duceam la supt decît Hm… Spune-mi Virgil, toţi oamenii au bileţele de genul o dată pe zi. Şi tu ştiai că trebuia să-ţi faci provizii pen- ăsta în buzunarele lor? tru 24 de ore. Deseori te trimiteam însă cu bona noas- CHELNERUL – Da, doamnă, absolut toţi. tră, pentru că mie mi se făcea greaţă din cauza mirosu- BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi la fiecare pas trebuie să consulte lui de lapte. Şi vomitam. In piaţa aceea micuţă, ascunsă cîte o astfel de notiţă? după halele de carne, mirosul de sîni, de lapte şi de CHELNERUL – Da, absolut la fiecare pas. urină era insuportabil. Iţi spun toate aceste lucruri ca Pauză. să ştii că de fapt ai avut cam o sută de mame. Nu ştiu BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ce lume haotică. De cîte zile dacă faptul ăsta s-a reflectat apoi, într-un fel, în firea ta, plouă, Virgil? în ceea ce ai gîndit şi în raporturile tale cu lumea. Poate CHELNERUL (scoate un carneţel şi îl consultă) – De şapte că da. Această multitudine de mame se regăseşte poate zile, doamnă. în stilul tău vag de a fi. Poate că te-ai simţit mereu pier- BĂTRÎNA DOAMNĂ – Să-ţi poveste o amintire. O amintire dut într-un labirint de mame… Pe mine nu mă miră în care mă roade. De fapt, este vorba de o vinovăţie. O vino- văţie care mă roade. Eu am fost o fată fără sîni. Ceea ce orice caz că plouă de şapte zile… m-a destabilizat teribil. Toate prietenele mele aveau sîni frumoşi iar eu nu aveam de loc. Doar nişte mici protu- beranţe. Toată adolescenţa am suferit din cauza asta. Iar 2. Comisarul timid pe mama am urît-o întrucît m-a făcut fără sîni. Curios CHELNERUL – Domnule, zău aşa… Ce rost are să staţi lucru, sînii mi-au crescut după 40 de ani. Cînd de fapt aici, în ploaie? Dacă tot aţi venit pentru anchetă, intraţi. nu mai aveam aşa de mare nevoie de ei. La 17 ani eram Uitaţi-vă puţin la dumneavoastră… Nici măcar nu aveţi sigură că nu mă voi mărita niciodată, că nimeni nu mă umbrelă. Cum de aţi ieşit aşa, fără umbrelă? Nu v-aţi va lua de soţie aşa cum eram, fără sîni. Dar probabil că gîndit că s-ar putea să plouă? Vreţi să răciţi? Intraţi, am aveam alte calităţi, de care nu-mi dădeam seama. Aveam să vă fac un ceai de mentă cu lămîie şi cu puţină miere. ochi frumoşi, de exemplu. Oricum, tatăl tău s-a îndră- COMISARUL TIMID – Mulţumesc, sunteţi amabil. Am gostit de mine din prima clipă cînd ne-am văzut. Apoi să intru dar numai pentru o secundă. totul a mers atît de repede… Ne-am căsătorit imediat. CHELNERUL – Chiar mă simt jenat… Este o cafenea Eu, după ce ne-am căsătorit, am sperat să mergem în fie- publică, aveţi dreptul să vă aşezaţi la o masă… care duminică la bal. Mie îmi plăcea să dansez. Dar tatăl COMISARUL TIMID – A, nu, în nici un caz… Mesele tău era cu zece ani mai mare decît mine. Lui nu-i plăcea sunt pentru clienţi…
Teatru HYPERION 95 CHELNERUL – Ce rost are să staţi aşa, în picioare, alături COMISARUL TIMID – Nu, e deja extraordinar faptul că… de uşă? Haideţi, curaj, mai faceţi un pas ca să putem BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dacă vrea, să spună. închide uşa. Vine de afară un val de aer rece… CHELNERUL – Poftim, doamna insistă. Vreţi să exami- COMISARUL TIMID – Mulţumesc, sunteţi amabil. Am naţi şi cele două cadavre? Sunt aici, alături, în bucătărie. să mai înaintez cu un pas dar nu mai mult. COMISARUL TIMID – Azi nu, în orice caz. Nu vreau să BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu vă supăraţi, cu mine vorbiţi? vă mai deranjez. Văd că aveţi clienţi… N-am fost atentă. Mă gîndeam la ceva, nici nu mai BĂTRÎNA DOAMNĂ – Oricum, e şi mîine o zi. ştiu la ce. COMISARUL TIMID – Sigur, mai sunt zile. Poate stă CHELNERUL – Nu, doamnă, nu vorbeam cu dumnea- şi ploaia. voastră. Vorbeam cu domnul comisar care a venit pen- CHELNERUL – Domnule comisar, ploaia asta nu se va tru o anchetă, dar este atît de timid… Îl rog de o oră opri cu uma, cu două. Poftim… Infuzie cu mentă şi cu să nu stea în ploaie, să intre înăuntru, dar el nu, şi nu. puţină miere. Văd că aţi început să tuşiţi. Acum a intrat dar nu vrea să se aşeze la o masă. Eu apre- COMISARUL TIMID – Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. ciez bineînţeles bunul simţ, este esenţial la oameni, dar Nu am cuvinte. totuşi… Fiind şi în interes de serviciu… CHELNERUL – Poftim şi scotch-ul. Dar vă rog să-l beţi COMISARUL TIMID – Bine, am să iau loc, dar numai pe acum, în faţa mea! Pe loc. jumătate de scaun. COMISARUL TIMID – Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu cumva cu dumnealui trebuia Nu am cuvinte. să mă văd ca să luăm masa împreună? Întreb fără să-mi ASASINUL (iese din bucătărie) – Victor! pun însă mari speranţe într-un răspuns pozitiv. CHELNERUL – Da? CHELNERUL – Nu, domnul comisar a venit pentru ancheta ASASINUL – Domnul este de la poliţie? legata de dubla crimă de pe faleză. Ar vrea să vă pună CHELNERUL – Ce contează? Important este să ne păs- cîteva întrebări despre cele două umbrele ude pe care trăm calmul. le-aţi găsit pe bancă, venind încoace… Dar deocamdată COMISARUL TIMID – Nu vă faceţi griji, ştiu că ploaia discuţia este prematură. împinge la crimă. COMISARUL TIMID – Nu că n-aş vrea, dar… (Rămîne ASASINUL (plîngînd) – Îmi pare atît de rău. Eram ud leoarcă, nemişcat cu mîna în aer.) Nu că n-aş vrea, dar… nervii mei erau şi ei uzi leoarcă, pămîntul era şi el ud BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat, ploaia a stat chiar în clipa leoarcă, oriunde călcam mă scufundam pînă la glezne… în care domnul a intrat în cafenea. Oare cînd va ieşi, De cînd m-am născut plouă continuu… ploaia va începe din nou? COMISARUL TIMID – Vă înţeleg atît de bine. Eu însumi CHELNERUL – Domnule Comisar, sincer, eu nu ştiu de dacă aş fi fost în locul… ce v-aţi ales meseria asta. Dacă aţi ştiut că sunteţi atît BĂTRÎNA DOAMNĂ – Poate vrea să vadă arma crimei… de timid, de ce nu v-aţi făcut frizer? CHELNERUL – Vreţi să vedeţi arma crimei? COMISARUL TIMID – Ce să fac, mi s-a mai spus, numai că… CHELNERUL – Totuşi, daţi-mi vă rog pălăria să v-o pun ASASINUL – Vreţi să vedeţi arma crimei? în cuier… Şi pardesiul. Uitaţi cum şiroiesc de apă… COMISARUL TIMID – Gata, plec. Pentru astăzi COMISARUL TIMID – Nu e grav. Oricum, pentru mîine consider că… se anunţă vreme bună… BĂTRÎNA DOAMNĂ – Oricum, cuţitul a fost aruncat în BĂTRÎNA DOAMNĂ – În orice caz eu n-am văzut nimic. mare. Am văzut eu cu ochii mei. CHELNERUL – Deci, domnule comisar, ca să reluăm dis- COMISARUL TIMID – Vă las aici această bancnotă udă cuţia. Noi n-am văzut nimic. pentru ceaiul pe care mi l-aţi adus şi pentru paharul COMISARUL TIMID – Perfect, atunci plec. cu scotch. CHELNERUL – Staţi să vă fac totuşi un ceai. Sau poate BĂTRÎNA DOAMNĂ – Cuţitul a fost aruncat în mare. Nu vreţi o picătură de scotch? Nu vă jenaţi, pe o vreme ca mai poate fi găsit. asta o picătură de scotch cade bine. COMISARUL TIMID – Sunt mii şi mii de cuţite aruncate COMISARUL TIMID – Nu ştiu ce să zic… Nu că aş… în mare. Dacă ar fi să putem da marea la o parte şi să le BĂTRÎNA DOAMNĂ – Cînd am trecut eu pe acolo nu adunăm, cred că s-ar forma imense mormane de cuţite. mai erau decît cele două umbrele. Ambele deschise. În fiecare seară cînd mă duc la culcare îmi imaginez Pline de sînge… acest lucru, mormanele de cuţite pe care… CHELNERUL – Poftim. Aveţi depoziţia doamnei. Şi ori- ASASINUL – Dacă aveţi o pereche de cătuşe sunt gata să cum de aici nu se vede mare lucru. Puteţi constata şi vă urmez.. dumneavoastră. Cînd plouă nici măcar nu se vede faleza. COMISARUL TIMID – Oricum toţi suntem încătuşaţi în Totul dispare după o cortină de apă. oraşul acesta. Aţi observat că după ora 19 absolut nimeni COMISARUL TIMID – Nici nu ştiţi cît de mult m-aţi ajutat. nu mai umblă pe străzi? Cu excepţia cîtorva pisici? Şi BĂTRÎNA DOAMNĂ – Vrea să vadă cumva şi cadavrele? oricum marea muşcă în fiecare iarnă din faleză. Pri- CHELNERUL – Vreţi să vedeţi cumva şi cadavrele, vă mul rînd de case s-a şi prăbuşit. Cred că anul viitor eu întreabă doamna? însumi va trebui să mă mut.
96 HYPERION Teatru FEMEIA UCISĂ (şiroind de sînge, ieşind din bucătărie) – În PATRONUL – Bună ziua, domnule, bună ziua doamnă. Mă privinţa asta domnul comisar are dreptate. Marea riscă bucur că aţi revenit. Ce zi frumoasă este astăzi! Cît de să ne îngroape de vii. calmă este marea! Ce senin este cerul! Ce zi minunată BĂRBATUL UCIS (şiroind de sînge, ieşind din bucătărie) pentru contemplare! – Ar fi trebuit de mult să construim un dig. Să împin- DOMNUL – Verificăm în felul acesta că îi merge bine. gem monstrul înapoi. DOAMNA – Şi ne place să vedem cum îi creşte burta. CHELNERUL – Eu cred că nici acum nu este prea tîrziu. DOMNUL – Pe această femeie nu ştim cum o cheamă, dar Dar municipalitatea nu a făcut niciodată nimic. De i-am dat noi un nume. altfel primarul nu a mai ieşit din biroul său de doi ani. DOAMNA – Îi spunem Elza. ASASINUL – Ceea ce nu înseamnă că nu vom aveam mereu DOMNUL – Elza e tînără, are 25 de ani. turişti. In fiecare primăvară zeci de străini vin să vizi- DOAMNA – Suntem foarte încîntaţi că mama copilului teze ceea ce a mai rămas din oraş. nostru este tînără. CHELNERUL – După măsurătorile mele cred că şi eu, peste DOMNUL – Că este robustă. Că este echilibrată. Că nu trei ani, va trebui să spun adio acestui loc. Toată terasa este o prostănacă. se va prăbuşi cu o nouă tranşă de faleză. DOAMNA – Noi am ales-o aşa. Să fie robustă. Să fie echi- BĂTRÎNA DOAMNĂ – Parcă suntem hăcuiţi felie cu felie. librată. Să nu fie prostănacă. Numai că poliţia este oarbă, toate astea ea nu le vede. PATRONUL – Domnul şi doamna nu-mi răspund nicio- COMISARUL TIMID – Domnilor, doamnelor, daţi-mi dată cînd le vorbesc. Mă privesc doar uimiţi de parcă voie doar să vă salut şi să vă mulţumesc… eu aş fi punctul îndepărtat pe care îl ţintesc ei cu privi- FEMEIA UCISĂ – Aţi observat însă că şi marea a devenit, rile cînd se uită în gol. în fiecare an, tot mai vîscoasă, parcă mai metalică. Şi DOMNUL – Agenţia prin care am ales-o este una dintre parcă mai agresivă, parcă mai inumană. cele mai serioase. Am negociat cu agentul condiţiile BĂRBATUL UCIS – Din cauza cuţitelor aruncate în ea, care ne avantajează. Iar pe Elza nu am vrut în nici un fără îndoială. caz să o cunoaştem personal. FEMEIA UCISĂ – Domnule comisar, dacă aţi terminat cu DOAMNA – Nu, Elza nu ştie că în pîntecele său i-a fost întrebările noi am vrea să ieşim puţin afară, să ne spele însămînţat copilul nostru. Dar am aranjat cu agenţia ploaia de sînge… în aşa fel încît să o vedem pe Elza măcar o dată pe săp- tămînă. În acest restaurant. Pe care l-a ales ea. DOMNUL – Iată de ce suntem din nou aici. În contrac- tul pe care l-a semnat, Elza se obligă să vină în fiecare 3. Ne dăm seama imediat sîmbătă în acest restaurant. Perla Orientului. Uneori ne întrebăm dacă Elza nu bănuieşte totuşi că în spatele dacă totul merge bine acestui aranjament se ascunde ceva… DOMNUL – Venim aici în fiecare sîmbătă ca să luăm masa DOAMNA – Dar de fapt nu are nici o importanţă. Tot ce de prînz. Sunt şapte luni de cînd facem acest lucru. ne interesează este ca fetusul să se dezvolte normal. Şi În şapte luni nu am lipsit nici o sîmbătă. Patronul ne de fapt fetusul nu mai este un fetus, a devenit un bebe. cunoaşte deja şi ne rezervă aceeaşi masă. Elza este în luna a opta. Va naşte peste exact o lună. DOAMNA – Mai mult decît atît, cred că patronul are grijă DOMNUL – De altfel am aranjat ca să nu mai vină aici pe ca meniul să nu se repete de la o sîmbătă la alta. S-a ară- jos, ci cu taxiul. Elza ajunge întotdeauna după noi. O tat atît de atent cu noi, patronul… Restaurantul este vedem cum coboară din taxi şi cum intră în restaurant. bine situat, cu o frumoasă deschidere spre mare şi spre DOAMNA – Aceste zece secunde ne sunt suficiente. Prac- faleză. Şi e şi plin de pisici. tic o fotografiem cu privirile pe Elaza. Iar apoi nu ne PATRONUL – Domnul şi doamna vin aici de şapte luni, mai uităm la ea. Nu vrem ca în restaurant să se simtă în fiecare sîmbătă. După părerea mea sunt un cuplu observată. pe cale de a se dezagrega. Nu-şi vorbesc niciodată, nu PATRONUL – Astăzi avem, ca antreu, vinete cu ciuperci. se privesc niciodată. Se aşează la masă, întotdeauna la Cap de viţel cu spanac la felul doi, şi cremă de zahăr ars aceeaşi masă, şi privesc în gol. Sau privesc în farfurie. cu afine la desert. Dar vă pot propune şi o altă combi- Pisicile mele se apropie de ei, dar nici domnul şi nici naţie. Ouă umplute cu maioneze ca antreu, caltaboş cu doamna nu le acordă nici o atenţie. mazăre la felul doi, prăjitură de morcovi la desert. Sau DOMNUL – Ne place să luam masa aici şi să privim marea. poate doriţi fructe de mare… Sîmbăta nu ne grăbim niciodată. Luăm masa, apoi stăm DOMNUL – Ne dăm seama imediat dacă totul merge bine, multă vreme cu o cafea în faţă. Pisicile mai trec pe dacă Elza are aerul odihnit, dacă este în formă… Şi mai lîngă noi… ales de la o săptămînă la alta vedem cum îi creşte burta. DOAMNA – Venim în fiecare sîmbătă dar masa este doar Pentru noi această imagine este esenţială. Ne dă aripi. un pretext. De fapt venim să o vedem pe ea. Pe mama DOAMNA – Atît de mult mi-aş fi dorit să fiu în locul Elzei. copilului nostru. Să crească acest copil în propria mea burtă… Dar nu
Teatru HYPERION 97 s-a putut. Atît de mult mi-ar fi plăcut să-i simt mişcă- DOAMNA – Noi i-am ales cărţile. Şi tot noi i-am ales con- rile, să simt cum devine tot mai greu, mai voluminos… certele, filmele şi piesele de teatru. Suntem convinşi că DOMNUL – Dar nu s-a putut. toate aceste activităţi culturale au un impact pozitiv DOAMNA – Dar nu s-a putut. asupra copilului. PATRONUL – Uneori aştept cîte zece minute în picioare, DOMNUL – În univers totul se leagă, totul este conectat, în faţa lor, ca să se decidă în privinţa meniului. Cîte lucrurile se influenţează unele pe altele, unde şi ener- zece minute sau cîte un sfert de oră. (Către Domnul şi gii misterioase se propagă în jurul nostru şi suntem Doamna.) Sau poate doriţi fructe de mare… modelaţi de ele. DOMNUL – Iar mie mi-ar fi plăcut să mîngîi burta în inte- PATRONUL – Deseori mă întreb de ce oameni care nu riorul căreia creşte copilul meu… Să-l mîngîi aşa, pe iubesc pisicile revin totuşi în acest restaurant. Dar nu dinafară, şi chiar să-i vorbesc. Am consultat mulţi spe- am nici un răspuns. Omul rămîne un mare mister. cialişti ca să aflăm dacă este sau nu important ca fetu- DOAMNA – In orice caz, noi am încercat cît am putut ca sul să audă vocea tatălui. să ne modelăm copilul. Elza a avut dreptul la două ore DOAMNA – Şi ni s-a spus că nu este chiar atît de impor- de televizor pe zi, dar nu mai mult. Evident, noi i-am tant. Sigur, copilaşul nostru va avea un mic şoc emoţi- ales programele. onal în momentul cînd va trece din burta Elzei direct DOMNUL – Tot noi i-am organizat alimentaţia. Am vrut în mîinile mele. Dar şocul va fi resorbit, se va obişnui repede cu vocea mea, adevărata şi viitoarea sa mamă. să fim siguri că Elza se hrăneşte cum trebuie. I-am inter- DOMNUL – Oricum, am cerut prin contract ca Elza să zis, în tot acest timp, Elzei, să utilizeze telefonul mobil. nu vorbească prea mult în timpul celor nouă luni de DOMNUL – Nu am vrut ca aceste mizerabile unde mag- sarcină. Nici să fie mută, dar nici să nu vorbească prea netice şi impulsuri care vin tocmai de la sateliţi, şi des- mult. Iat-o pe Elza. A venit. pre care nu se ştie încă mare lucru, să iradieze copilul. DOAMNA – Arată foarte bine. Are o faţă radioasă. E per- DOAMNA – I-am interzis şi să aibă relaţii sexuale pe toată fect sănătoasă. Nu-şi suflă nasul, nu tuşeşte. Înseamnă durata sarcinii. că nu e răcită. DOMNUL – Fără să ştim exact de ce… ELZA – Dacă n-ar fi plin de pisici n-aş veni în acest loc. PATRONUL (privind în gol) – Fără să ştie exact de ce… Ce Pentru că mîncarea nu-mi place. Ba chiar mă face să mai oameni! vomit. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată cînd trebuie să ELZA – Domnul şi doamna mi-au impus atîtea restricţii aleg aici un meniu, simt că mi se face greaţă. Este sufi- încît îi urăsc… Nici nu ştiu dacă mai merită se le dau cient să citesc meniul şi mi se face greaţă. Cap de viţel. copilul. Poate că am să-l păstrez pentru mine. Văd eu. Cum să nu ţi se facă greaţă cînd eşti însărcinată şi intri În orice caz, cel mai mult am suferit cînd m-au obli- într-un restaurant a cărui specialitate este capul de viţel? gat să mă separ de pisică. M-a durut foarte mult sufle- Cap de viţel cu spanac. Este suficient doar să aud cuvîn- tul cînd agentul mi-a spus că în timpul sarcinii nu tre- tul spanac, să-l văd scris, şi îmi vine să vomit. buie să am pisică în apartament. Eu întotdeauna am PATRONUL – Mai avem calamari, creveţi proaspeţi, crabi, avut pisică. De cînd am fost mică, foarte mică, am iubit arici de mare şi dorade pescuite chiar în dimineaţa pisicile. Şi acum a trebuit să-mi dau pisica unei prietene. aceasta. Unele mai mişcă încă. Pot să vă fac o doradă a Tare tristă am fost fără pisică. Tare deprimată. Pisica la plancha cu orez negru şi mirodenii. mea este atît de blîndă, atît de inteligentă. Îmi trans- DOMNUL – A cerut un meniu complet. Trei feluri. E foarte mite atîtea unde pozitivie. De ce s-au temut ei, oare, de bine. E foarte important să mănînce bine în această pisică? Au crezut că din cauza pisicii i se va întîmpla ultimă lună de sarcină, cînd copilul devine şi mai hulpav. ceva bebeluşului? Tare greu mi-a fost fără pisică. Parcă DOAMNA – Unele cupluri preferă să lege o relaţie de pri- n-am avut jumătate din suflet. N-am să-i iert niciodată etenie cu mama purtătoare. Dar noi n-am vrut. că m-au obligat să mă separ de pisică. De Zerbinetta. DOMNUL – De ce n-am vrut? Cînd va fi să o iau înapoi pisica va fi supărată pe mine DOAMNA – N-am vrut pentru că e mai bine aşa. N-am vrut ca Elza să ştie pentru cine a purtat copilul. Nu vrem multă vreme. Poate că alte pisici nu sunt aşa, dar pisica să avem nici o relaţie cu ea după ce ne livrează bebelu- mea era ataşată de mine. Mă iubea. Dormea în pat cu şul. Nu vrem ca să ne trezim din cînd în cînd cu ea la mine, la picioare… Nu, n-am să-i iert că mi-au impus uşă şi să ne spună ştiţi, treceam pe aici şi am vrut să văd să mă separ de pisică… N-am să-i iert niciodată. Dom- cum îi merge micuţului. nul şi doamna nu ştiu încă, dar vor avea o surpriză. O DOMNUL – Am plătit o sumă importantă pentru ca în mare surpriză. O gigantică surpriză. Rău au făcut că toate aceste luni Elza să aibă o viaţă echilibrată. Chiar m-au separat de pisică. Rău au făcut că m-au privat de frumoasă. Culturală. pisică. Ei nici nu ştiu că fără pisică, sufletul meu a fost DOAMNA – Am aranjat cu agentul ca Elza să meargă în plecat, perturbat, deviat. A crescut acest copil în mine fiecare săptămînă la cîte un concert, la cîte un film sau dar sufletul meu nu a fost cu mine. A fost plecat odată la cîte o piesă de teatru. Am aranjat cu agentul ca Elza cu pisica. Dar ce să înţeleagă ei, domnul şi doamna? să citească în fiecare săptămînă cîte o carte… Ce mai oameni!
98 HYPERION Teatru j Constantin ARCU Pagini japoneze (V) 3.04.2015 istoria frămîntată a castelului şi despre luptele pentru putere, După micul dejun, pe o vreme închisă, plecăm spre Osaka. însă nu am timp să fac studii şi verificări pe această temă. Pînă acolo sunt vreo 40 de km, o nimic toată. Yoko, sim- Rămîne pentru altădată. Acum fac multe poze prin parcul patica noastră ghidă, se grăbeşte să ne spună ceva despre dimprejur, prin care sunt mulţi cireşi în floare. Osaka, un oraş cu 2,6 milioane de locuitori, situat pe locul Facem un tur prin Dotomburi, un vestit cartier de dis- trei în Japonia (după Tokyo şi Yokohama). Ca să folosesc tracţii din Osaka, celebră ca o „stradă a plăcerii“. Dar ea este stilul agenţiilor de turism, este un important centru al eco- vestită şi pentru teatre, magazine, restaurante, baruri şi pano- nomiei japoneze, un oraş plin de culoare şi dinamism. Din urile publicitare cu o gamă largă de lumini şi semne. Mă aceeaşi sursă aflu că i s-ar mai spune „Veneţia Japoniei“ sau plimb de unul singur într-o parte şi-n alta, după ce doamna „Manchester-ul Orientului“, însă Yoko nu a făcut nici o refe- şi domnul Pungan rămîn într-un magazin cu produse spor- Drire la aceste supranume, iar eu n-am înţeles ce similitudini tive. Nu vreau să-i deranjez cu prezenţa mea perpetuă, iar pot fi stabilite între Osaka şi Veneţia, bunăoară. ei mai tîrziu mi-au reproşat acest gînd. Primul obiectiv este Castelul Osaka, cel mai mare castel Ne continuăm traseul stabilit cu vestita Umeda Sky, clă- din Japonia medievală, reconstruit de Toyotomi Hideyoshi, dire extravagantă, cu două turnuri gemene, o realizare remar- general în armata japoneza a sec. al XVI-lea, care a cucerit cabilă a arhitecturii japoneze contemporane (a fost termi- castelul şi a dorit ca acesta sa fie centrul şi simbolul unei nată în 1993). Are o înălţime de 173 m, cu 40 de niveluri, Japonii unificate sub conducerea sa. fiind una dintre cele mai înalte clădiri din Osaka. De aici Yoko ne spune o întreagă poveste şi eu voi încerca s-o admirăm o bună parte a oraşului. redau după notele scrise din fugă, pe picior, cum se spune. Recitesc rîndurile de mai sus şi-mi dau seama că un even- E vorba de un anume Odava care a fost asasinat la Kyoto, tual cititor ar fi dezamăgit. Asta să însemne Osaka? Două iar conducător a devenit un general urît, supranumit mai- clădiri şi o stradă? Dar unde sunt oamenii locului? Oame- muţa, probabil Toyotomi Hideyoshi. Acesta se îndrăgosteşte nii obişnuiţi cu masca de protecţie pe faţă, alergici la polen de fiica lui Odava şi îi dăruieşte Castelul Osaka. Avea peste şi la alte substanţe. Ce gîndesc şi ce viaţă duc ei? Un ade- 50 de ani cînd a cunoscut-o pe această prinţesă Yodo care vărat jurnal de călătorie nu poate fi numai despre temple, i-a născut un băiat. (Maimuţa nu avusese copii de la nume- catedrale, clădiri, autostrăzi etc., indiferent cît de magni- roasele sale amante.) Într-o variantă, înainte de a muri, i-a fice ar fi ele. Un jurnal trebuie să dea seama de viaţa oame- încredinţat copilul de 5 ani lui Tokugawa Ieyasu, un aliat nilor pe care-i întîlneşti la tot pasul. Din păcate, nu ai cum de nădejde, cel care avea să devină shogun. Într-o altă ver- să-i cunoşti din fugă, în numai cîteva zile. La timpul scurt siune, Tokugawa atacă în 1695 castelul unde se afla prin- se adaugă şi ingrata barieră lingvistică. ţesa Yodo şi copilul. Neputînd să reziste, prinţesa a incen- Încerc să acopăr măcar în parte această lipsă, relatînd diat castelul şi s-a sinucis împreună cu fiul său. un aspect pe care-l întîlnisem citind ghidul Japonia. E o Dincolo de legende, actualul castel a fost reconstruit în chestiune livrescă şi nu ştiu cît adevăr cuprinde, dar cum 1931, însă zidurile ar fi cele din timpuri mai vechi. În interior n-am altceva de spus despre oamenii de aici… Despre cei se află şi un muzeu unde pot fi cercetate documente despre din Osaka se vorbeşte că ar fi iscusiţi în afaceri şi mintea le
Jurnal HYPERION 99 stă numai la cîştig. Salutul lor tipic ar fi: Mokari makkai?, Nu ştiu ce s-a întîmplat, entuziasmul de a nota pare adică Aţi mai cîştigat ceva bani? E o ironie vehiculată de să-mi fi scăzut în această zi. Nu mai găsesc nimic în carnet. ceilalţi japonezi. Dincolo de zeflemea, se pare totuşi că local- Ultima mea notă este: În continuare plecăm spre Umeda. nicii sînt întreprinzători abili şi există ceva adevăr în această Atît. Nimic despre ce s-a petrecut după Umeda. În progra- bîrfă admirativă. În Osaka există peste 30.000 de fabrici şi mul agenţiei de turism scrie despre o cină europeană într-un însemnate corporaţii japoneze (Marubeni, Daiwa, Sumi- restaurant local şi cazare la Hotel Plaza Osaka 3* (sau similar). Şi iată că o fotografie mă scoate din încurcătură. Văd tomo etc.), în care se realizează un sfert din producţia indus- un local şi cîţiva chelneri, suficient să fiu pus pe linia de trială a Japoniei, ceea ce este enorm pentru o zonă cît Osaka. plutire. Îmi amintesc perfect continuarea. Am luat cina Amplasat într-un golf cu potenţial pentru schimburi comer- într-un local select şi e greu de redat abundenţa de mîn- ciale şi cu o veche tradiţie industrială, Osaka este considerat căruri. O adevărată risipă. Puteai să te serveşti la discreţie centrul naţiunii în materie de industrie şi comerţ. şi toate felurile erau delicioase. Numai băutura era contra- cost. Am luat un pahar cu bere (foarte bună). Dar nu vreau să-mi amintesc preţul. La hotel am intrat pe Internet. În corespondenţa elec- tronică dau de alt e-mail de la maestrul Vasile Macoviciuc. Mă anunţa că romanul „Măştile exilului“ se află expus în vitrina Librăriei „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Asta era o veste bună! La întoarcerea în ţară, după ce mi-am petre- cut sărbătorile de Paşti în Bucovina, m-am bucurat să văd cartea expusă în centrul Capitalei. Dar bucuria n-a durat mult, pentru că exemplarele din librărie s-au epuizat în cîteva zile. Asta-i soarta autorilor care se… vînd!
4.04.2015 E ultima zi „plină“ din voiajul nipon (în seara următoare vom face transferul la aeroport), deci să ne bucurăm de această „altă lume“ în care am avut şansa să ajungem. Ple- căm spre Hiroshima atît de mult încercată şi către insula Miyajima, despre care nu pot spune nimic. Pînă la gara nouă din care pleacă trenurile de mare viteză ne deplasăm cu un autocar privat, un serviciu în felul celui de maxi-taxi din ţară. În autocar urcă atîţia călători cîte locuri sunt dis- ponibile (probabil 24), iar la capătul cursei şoferul se dă jos şi aşază o băncuţă învelită cu un covoraş roşu, pe care coboară pasagerii. Şoferul veghează ca descinderea să se facă în ordine şi se înclină amabil în faţa fiecărui călător. E o risipă de politeţe, ceva greu de imaginat. Şoferii de pe autobuzele din ţară îţi închid uşa în nas şi devin recalci- tranţi dacă le semnalezi vreo neregulă. (Nu vă sugerez să le atrageţi atenţia că în autobuz e mizerie sau că anunţul sta- ţiilor s-a decalat, pentru că sunt tare sensibili). În gară, se intră pe un peron curat lună şi, după cîteva minute, urcăm în tren. Am loc la margine, lîngă culoar, iar alături se aşază două japoneze. Ca tot omul păţit, nu-mi mai exercit talentele de cuceritor şi un timp stau în banca mea, cum se spune. Iar Năzdrăvanul nici nu răsuflă. Dar ţi-ai găsit! Destinul îşi croieşte implacabil drumul şi, după cîteva zîmbete de amabilitate, nu ştiu cum am ajuns să pălă- vrăgim despre cîte-n lună şi în stele. Japonezele au vrut să ştie din ce ţară este ilustra mea persoană. Le-am spus de România şi am adăugat de îndată, Bucharest, ca să nu am vreo surpriză, ştiţi la ce mă refer, iar tipa de la fereastră a adăugat ceva şi Iugoslavia. Neighbour, am precizat, sugerînd cu degetele apropierea. Am amintit-o pe Nadia Comăneci, pentru că pare cea mai cunoscută româncă, iar femeia a plusat: Ceauşesco. Era informată, nimic de zis.
100 HYPERION Jurnal Le propun să facem o poză şi ele nu au nimic împotrivă. budişti. E o simplă zicală; la un templu am văzut o nuntă ce Apelez la Răzvan, ghidul nostru, care se află pe scaunul din s-a desfăşurat după canoanele budiste sau shintoiste. Ori- faţă şi omul acceptă amabil. Ne face poze (n-au ieşit bine, cum, creştinism nu putea fi. Revenind la subiect, în Japo- dar nu-i vina lui!) şi ne reluăm discuţia. Nu ştiu ce-i trece nia se practică shintoismul (shinto – calea zeilor), o religie prin cap cucoanei de lîngă mine, însă îmi dau seama că îi bazată pe cultul strămoşilor şi care atestă originea divină propune celeilalte să-mi ofere ceva. Am spus-o şi în roma- a împăratului, un sistem de credinţe animiste, preamărind nul „Măştile exilului“: înţeleg despre ce vorbesc oamenii, zeităţile ce există în lucruri. chiar dacă nu le cunosc limba, şi rareori mă înşel cu pri- Altă religie practicată este budismul. Conform învăţă- vire la mesajul lor. Bănuiala mi se confirmă, iar doamna turilor lui Buddha (Iluminatul), este necesar să eliminăm de la fereastră deschide geanta şi extrage o pungă cu pră- dorinţele, pentru că numai meditaţia ne scapă de suferinţe. jituri. Ezită să-mi dea pungă şi se sfătuiesc între ele, apoi Există şi confucianismul, un cod etic bazat pe învăţăturile cea de alături o aşază pe măsuţa din faţa mea, sporovăind înţeleptului chinez Confucius (551 – 479 î. Ch.), propovă- şi făcîndu-mi semne că e pentru mine. Încerc să le refuz, duind umilinţa, generozitatea şi cumpătarea. Dar sunt japo- arătîndu-le că nu sunt chiar slăbănog, însă tipa mă mîngîie nezi care practică şi creştinismul, religie adusă de călugă- pe burtă. Idealul ei de bărbat e probabil luptătorul de sumo. rii spanioli şi portughezi, reprimată de shoguni din cauza Ca să mă revanşez, scotocesc prin portofel şi le ofer intenţiilor coloniale europene. cîte 20 de cenţi. Nu se cade să le dau yeni, se înţelege. Se Fac poze prin parcul ce se întinde de la malul mării pînă cam codesc japonezele, însă insist pînă primesc monedele. spre înălţimile Muntelui Misen şi nu ştiu din ce motiv mi Adaug: suvenir from European Union. Şi imediat îmi dau se strică aparatul. Pun la bătaie telefonul pentru a face foto- seama că amazoanele nu ştiu nimic despre mine. Scot o grafii, pînă cînd un avocat din celălalt grup îi dă de capăt carte de vizită şi o împing spre tipa de la fereastră. Femeia şi mi-l repară. Ne aflăm la Altarul Itsukushima-jinja, dedi- o ia cu ambele mîini şi se înclină politicos. Este clar că nu cat celor trei zeiţe ale mării, fiicele zeului şintoist Susano-o. înţelege cine sunt şi ar fi păcat să ratez ocazia de a deveni Altarul este flancat de coridoare pe stîlpi, are acoperişuri cunoscut şi în Japonia. M-am apucat să le explic parte în cu stuf şi lemnărie colorată în portocaliu. româneşte, parte în engleză, cum că eu sunt un tip nemai- De la o tarabă cumpăr o sabie de samurai (5500 yeni). pomenit, I am a big writer, cum se spune pe ingliş, fetelor, Nu ştiu cui o voi dărui pînă la urmă. De fiecare dată se ade- un cadou de la mine, this present is verry precious, face mult vereşte zicala, Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine să ai 20 de cenţi de la un tip cum n-a mai fost altul de la se nimereşte. Ghidul român îmi face poze şi mă asigur din Voltaire încoace, iar urmaşii urmaşilor voştri or să se laude nou că e un tip ok. Păcat de neînţelegerea de la început. De că în trenul din data…, de la ora…, pe ruta…, voi aţi con- la un chioşc cumpărăm cîte o gustare pe băţ, carne de cara- versat cu acea ilustră… catiţă cu legume. Prefer să cumpăr mîncăruri de la tarabe ori Poate că am exagerat puţin şi eu, ca tot omul, dar asta de cîte ori mă aflu în străinătate, pentru că ele spun multe nu-mi poate fi luată în nume de rău, deoarece eram convins despre alimentaţia unui segment important al populaţiei. că damele nu înţeleg nimic. Iar Gabriel mă ştie ca pe pro- Ne îmbarcăm din nou pe feribot şi ne întoarcem în Hiro- priile lui buzunare, de ce să se mire că mă dau un piculeţ în shima. Supranumit „Altarul International al Păcii“, Hiro- petic? Numai că japoneza de la fereastră, continuînd să ţină shima a intrat în istorie ca fiind primul oraş distrus de o cartea de vizită cu ambele mîini, se interesă deschizînd armă nucleară. Dar acest oraş este renumit şi pentru izb- larg ochii: a big writer? Mi-am dat seama că e periculos să înda pe care omul a repurtat-o asupra ororilor şi distruge- te dai mare pe englezeşte, aşa că mi s-a cam luat maul. Dar rilor războiului. Este uimitor cum a reuşit în numai cîteva imediat mi-am revenit: oh, yesss, Kavabata, Murakami or…, decenii să renască din cenuşa şi dărîmăturile de după pîrjo- numai că nu-mi aminteam nici în ruptul capului alt scrii- lul atomic, devenind un oraş prosper, puternic industrializat. tor japonez. Am dat din mînă că-i totuna, ce mai conta? Facem un tur al oraşului, prilej pentru Yoko de a ne Tipa de fereastră se uita la mine minunîndu-se că i-a fost vorbi despre bomba care a explodat la 600 m în aer, dez- dat să stea lîngă o asemenea somitate, însă cea de alături voltînd o temperatură de 5000 grade C şi un suflu ucigă- rîdea ca o curcă beată de fericire. În Hiroshima ne-am des- tor de 400 m/sec. Coborîm în Parcul Memorial al Păcii şi părţit făcîndu-ne bezele şi jurîndu-ne iubire veşnică, fie- ghida ne prezintă Domul Atomic, învelişul rămas din clă- care pre limba lui. direa Camerei de Industrie din Hiroshima, după explo- Traversăm cu feribotul pînă pe Insula Miyajima, adică zia din 6 august 1945. Domul se află lîngă celebrul pod în Insula Altarului. Cam la o jumătate de oră de mers cu feri- forma literei T, iar spitalul deasupra căruia a explodat Little botul de la Hiroshima, Miyajima pare să plutească deasupra boy este la aprox. 100 de metri distanţă. apelor. Am reluat un slogan turistic, dar există o torii care Intrăm în Muzeul Memorial al Păcii (parte din edifi- în perioada fluxului este inundată şi se află în apă. Poarta ciu e în renovare) şi în prima încăpere se află o machetă altarului care se ridica din mare pare un simbol al culturii cu principalele clădiri de la acea vreme (podul în formă de japoneze, fiind reprezentativă pentru shintoism. T de peste rîul Motoyasa-gawa, spitalul, clădirea Camerei Nu vreau să epuizez însemnările fără să fac o mică incur- de Industrie etc.). În sălile muzeului sunt expuse fotografii, siune prin religia japoneză. Se spune că japonezii se nasc modele la scară redusă ale unor obiective, uniforme şco- şintoişti, se căsătoresc drept creştini şi se înmormîntează lare, haine arse, un amestec bizar de ţigle, sticlă şi metal,
Jurnal HYPERION 101 topite de pîrjolul exploziei etc., mărturii peste timp ale am încercat să reconstitui Japonia aşa cum a rămas în min- ororii atomice. tea şi-n sufletul meu, o ţară minunată cu oameni minunaţi. Puternic impresionaţi, ne întoarcem cu autocarul în Sejurul japonez se apropia de sfîrşit şi aveam încă multe gară. Trecem pe lîngă blocuri elegante, hoteluri, clădiri pen- nelămuriri, dar părea greu de crezut că voi căpăta răspuns tru birouri şi parcuri, stăpîniţi de uimire şi admiraţie. Nu la întrebările pe care nici nu mi le formulasem. Yoko urma poţi să-ţi iei gîndul că toată zona de sub ochii tăi, în august să-şi ia rămas bun de la noi în aceeaşi seară, în autocar. (Nu 1945, era numai ruină şi moarte. Şi eşti nevoit să recunoşti mai era timp de întrebări şi a doua zi eram pe cont propriu.) că japonezii sunt un popor admirabil. Japoneza ne-a cîntat la microfon cîteva melodii şi s-a despăr- În Shinkansen nu mai am norocul de dimineaţă. Iau ţit de noi vizibil afectată. I-au plăcut românii, cu siguranţă. loc lîngă o familie de japonezi cu alte preocupări. Încerc Deocamdată ne îndreptam în mare viteză spre Osaka. să-i ajut la bagaj, însă bărbatul mă refuză cu un mormăit. Începusem deja să mă gîndesc la zborul lung spre Istanbul Are pete maronii pe faţă şi pe mîini şi un aer de muncitor şi, mai departe, pînă în ţară, adică acasă. (Mă atrag depăr- pensionar. Nu se încurcă în protocoale. Scoate pe măsuţă tările, îmi place să călătoresc prin lumea largă, dar din cînd două formulare şi completează unul cu pixul, nişte hiero- în cînd simt nevoia să mă întorc undeva.) Îmi făcusem pla- glife pe care le înşiruie cu repeziciune. După ce termină partea sa, pasează pixul femeii care îşi completează formu- nul să redactez aceste pagini japoneze, după care urmau alte larul ghidîndu-se după cel al bărbatului. Ea pare mai ama- planuri înscrise în răbojul sideral, de care se ocupă îngerul bilă, adineauri mi-a mulţumit dînd din cap. Gabriel. Începusem să mă gîndesc la romanul meu şi la… Cred că e interesant să transcriu ultima notă din carne- Acum, cînd scriu aceste ultime rînduri, tocmai am primit tul japonez: „- probabil sînt pensionari şi completează for- în format pdf revista „Luceafărul de dimineaţă“ din apri- mularele pentru drum, deşi e posibil să mă înşel.“ Ultima lie 2015, unde Ana Dobre, o doamnă pe care o ştiu numai parte din nota finală ar putea să figureze ca moto pentru după nume, semnează o percutantă cronică la romanul întregul material despre Japonia. Nu garantez că tot ceea ce Măştile exilului. Vine la cîteva zile după cronica din „Con- am scris este adevărat sută în sută. Poate am şi exagerat pe vorbiri literare“. Ghemul începe să se deşire. Doamne ajută! alocuri, cum îmi stă în fire. Însă am fost de bună-credinţă şi Sfîrşit
102 HYPERION Jurnal Leo BUTNARU Vectori transpruteni (VII) PAGINI DE JURNAL 22.V.1992 de vin. Proştii de vameşi au lăsat Armata e cu noi! Pentru că doar armata, la Cluj, a găsit un balsam de Riga, nepricepând ceva potrivit pentru a înlocui cutia de viteze a autobuzu- ce o fi în vasul acela de cera- lui nostru (PAZ), graţie cărui fapt am putut să ne depla- mică maro. S-o fi gândit la un săm spre Bucureşti. şampon, ceva… La Buftea – palatul Ştirbei – ajungem pe la 2 după mie- (Aici/acolo, în spaţiul zul nopţii. Ni se deschide cu greu. Aflăm cu stupoare că euro-asiatic, unde ne-au adus rememorările, o paranteză USR a plătit pentru fiecare cameră câte… 15 mii de lei! transilvană, clujeană, oarecum flatantă pentru mine. Mihai Jăcmăneală la sânge! Cimpoi i-a făcut o scurtă vizită distinsului exeget Adrian AA doua zi trebuie să plecăm la Istanbul. Cu Cimpoi şi Marino care, printre literaţii basarabeni, l-a remarcat pe… Zanet ne oprim la hotelul „Palas“, cazare plătită de dl Copcea, interesantul poet Leo Butnaru. Cimpoi a repetat acest detaliu care a invitat vreo zece basarabeni la lansarea revistei con- de mai multe ori, faţă de diferiţi colegi, făcând-o, din câte juncturiste „Clipa“. Dimineaţă, îi găsim deja de-a binele „par- am înţeles, cu anumită bucurie şi sinceritate. Adică, ilus- fumaţi“ pe Ciocoi, I. Ciocanu (acesta – beat deja, pătat pe trul savant Adrian Marino e la curent cu ceea ce publicăm tot burtoiul său cu vin roşu – cămaşă de vagabond), Iulian în revistele româneşti de pe ambele maluri ale Prutului.) Filip, Ţopa, Ladaniuc, Ciubaşenco etc. – echipă înjghebată Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civi- după criterii greu de ghicit. Multe din vechile reminiscenţe lizaţie occidentală… orientală, cu realizări şi probleme, nomenclaturiste… bucurii şi cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele străluci- În fine, plătim câte 8 mii de lei biletul tur-retur toare ticsite cu de toate, ademenitoare şi… ioc parale în Bucureşti-Istanbul. Seara, ne invită descurcăreaţa doamnă buzunarele celor veniţi din Chişinău, Bucureşti sau din Mitzura Arghezi, să ne mulţumească pentru serviciile care Bulgaria. Pe parcurs, vânzând diferita marfă pe care o au i s-au făcut la Chişinău, inclusiv – un televizor color. Zice în valize, călătorii-negustoraşi fac ei ceva lire sau dolari, pe că şi pe Iliescu l-a invitat la casa de la Mărţişor, cu această care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, multe în Turcia, ocazie autorităţile făcând lună drumul, trotuarele etc. puţine în ţările din care vin ei, unde le realizează la preţuri Impresionantă casa în care a locuit în ultimii săi ani cât de cât convenabile. Arghezi! Casă de milionar occidental. La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul Pe 13 mai, ora 8.00, cu autocarul unei companii turis- asociaţiei literaţilor „Ilesam“. Un ceai, o ţigară şi bilete tice „Tur“, pornim spre Istanbul. Se fumează abitir, se vor- spre Ankara. Autocar luxos, condiţii asemănătoare celor beşte bişniţăreşte, personajele, în majoritatea lor, fiind cele din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă, măturătoare noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, la aeroport, merge la Istanbul să vândă două servicii de ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, argint. Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, şef la asociaţia folcloriştilor şi la cea a literaţilor, în Ankara, bleaga de ea, o pierde la un izvor în Bulgaria, unde stătea câştigă 20 de milioane de lire lunar un ins ce făcea cu trei piese plate un joc asemănător celui al Te opreşti la o locantă. Te serveşte stăpânul, bărbat în escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese preîn- toată firea, dar şi copii între 7 şi 15 ani. Câte un gâgâlici vine tâmpinată până şi de şoferul turc, să nu rişte, însă prostia a şi-ţi oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi împins-o în prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga pantofii să ţi-i lustruiască frăţiorul meu mai mare. sută de dolari. Când să se pornească deja autocarul, se apro- La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, pie un ins tinerel şi, în româneşte, întreabă de „dna de la cu care poposim la hotelul „Altînşik“, relativ luxos. Servi- Chişinău“, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza ciu foarte bun. Atenţie sporită, cu care noi nu prea sun- de intrare în Turcia. La fel o păţeşte şi un bleg nebărbierit tem obişnuiţi. de la Chişinău, el păgubind 150 de mărci germane. Trafic de circulaţie infernal, non-stop. În Ankara se Staţionările în vămile română, bulgară, turcă sunt exte- construieşte metroul şi automobilele sunt direcţionate pe nuante şi, fireşte, enervante. Drumul de peste 20 de ore artera învecinată hotelului nostru. La ora 4 dimineaţa, prin nu-ţi prea procură linişte şi plăcere. Borfăşismul şi cretinis- difuzoare puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor: mul contingentului de călători e completamente dezolant. „Allah akbar, Allah akbar!“ Iar oboseala ne face să ne obiş- Ajunşi la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare şi con- nuim cu vârtejirile sonore. sternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în Oficiul dlui Irfan şi căminul cultural al asociaţiei „Ile- vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la sam“ se află în apartamente închiriate, la etaj/ etaje, reame- întoarcere. Vom găsi toate la locul lor, în afară de două sticle najate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
Jurnal HYPERION 103 La căminul cultural, în prezenţa a circa 50 de persoane, foarte discutabilă, elemente moderniste forţate. Şi-apoi, Cimpoi şi cu şeful-gazdă semnează protocolul de colabo- ceea ce-i merge lui Şerban în „Trilogia greacă“, nu poate rare între asociaţiile noastre scriitoriceşti. Prezenţi şi dl prii tuturor şi în orice gen de spectacole. Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Tur- Din Ankara, trebuia să mergem în oraşul Konya, însă, cia, simpaticul ieşean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă din motive necunoscute nouă, programul suferă modifi- probă, funcţionar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, cări. Cică, pe 19 mai e ziua naţională a tineretului şi spor- consilier la ambasadă. tului, zi de bairam, şi la Konya am nimeri la… uşi închise. Cu o zi înainte, fusesem primiţi cu bunăvoinţă şi gene- Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri. rozitate la Ambasada României. Discuţie dezinvoltă, whisky O remarcă: la Cluj, Mihai Cimpoi îşi procurase un cos- excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul din tum şi cămaşă tocmai pentru vizita în Turcia, dar cazul şoferii ambasadei, poliţiştii turci îi arată simpatie şi-l cruţă, cu bagajul său rămas în vamă l-a lăsat în straie „de lucru“. absolvindu-l de unele sancţionări posibile. În 2 luni, şoferul Cum procedăm? Zanet îi cedează costumul său de gală, a deprins binişor limba turcă. Poliţiştii îl poreclesc „Gorba- ce-i drept – pantalonii sunt cam strâmţi, eu, având şi cos- ciov“, pentru o pată pe care o are pe frunte şi amintind de tumul de haine cu mine, îi ofer lui Todur geaca albă destul cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la ambasadă îi de modernă şi aproape de… gală. Prin urmare, ieşim din zic „Jidanul“! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe situaţie, ca în cântecul: „I-aş da haina de pe mine“… (Alte colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române rememorările turcice – mai cu altă ocazie.) de resort ştiu ele pe cine trimit în ţări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest elogiu implicit, cu argu- 25.VI.1992 mentul formulat de mine replicându-le lui Veliman şi Liviu. Îi mai auzi pe unii colegi bucureşteni nedumeriţi: „Dom- Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. nule, de ce îi primiţi pe D. R. Popescu, pe Marin Sorescu, pe Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu cutare sau cutare, odată ce dânşii au cutare şi cutare păcate imagini de la vizitele înalţilor oaspeţi se află poze cu fos- de loialitate faţă de fostul regim?“ Răspunsul meu: „Dom- tul preşedinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele nule, pe mine mă interesează literatura, cultura română şi zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer. foarte… deloc mă interesează politica română. Literatura Mausoleul – uriaş, de o grandoare orientală. Pe aleea şi cultura română au destule izbânzi, au nivel şi nivele; poli- principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradiţiilor hitite; tica română, ca, de altfel, şi cea ungară, şi cea poloneză, şi hitiţii – populaţie ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locu- cea… are extrem de multe slăbiciuni şi sub-nivele. Deci, pe rile pe care au venit mai apoi turcii. mine nu mă obsedează ceea ce te interesează pe d-ta, ci alt- Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Sub- ceva. Da, altceva. Valoarea. Care înseamnă şi D. R. Popescu, straturi ale civilizaţiei hitite, celei din Urartu şi celei bizan- şi Marin Sorescu“. tine. Sute de mii de exponate de diverse speţe. Cărţi pe tăblii de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare La noi sosesc în vizită Mircea Nedelciu şi Sorin Preda, gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de optzecişti remarcaţi deja care – de ce nu? – ar putea ajunge ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând. remarcabili. Mircea se află de un timp în Franţa, unde predă Reţin că arta şi cultura turcă de peste veacuri n-au prea limba româna. O diagnoză în ultimă instanţă i-a depistat apelat la bogatele tradiţii ale civilizaţiilor care s-au perindat invective canceroase şi, având noroc, colegul a fost supus aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol unei operaţii reuşite. hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de pro- Au venit să testeze piaţa pentru unele publicaţii fran- porţii într-un sector din Ankara. ceze, o parte editate şi în română, printre care „Arc“ şi „Let- Prin restricţiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat tre international“. O fac prin Asociaţia „Cartea“. Am putea iniţiativele artiştilor turci. Oricum, conservatorismul, tra- depune exemplare şi la librărie USM. diţionalismul turc e încă în deplină putere. Într-un fel, el De Sorin Preda ştiam încă de la tatăl său, pe care l-am face coaliţie conciliantă cu schematismul civilizaţiei occi- întâlnit la Bacău, unde mi-a oferit două romane de-ale fiu- dentale. Simplificat, anchilozat, fără emoţiei şi afectivităţi. lui – „Parţial color“ şi „Plus-minus o zi“. În Ankara – foarte puţine librării. Ni se spune că în Tur- Mircea Nedelciu găsi în librăria USM romanul „Femeia cia se citeşte extrem de puţin. Circa jumătate din popula- în roşu“, pe care l-a scris în triumvirat cu Adriana Babeţi ţie este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag conclu- şi Mircea Mihăieş. Mi l-a oferit cu autograf. În dialogul pe zii… ideologizante.) care l-am realizat cu el îl întreb dacă îşi face probleme de Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în tur- originalitate atunci, când oferă dedicaţii. L-am solicitat în neu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă şansa de a viziona ulti- discuţie şi pe Sorin Preda. mul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am tradus-o astfel: „Nici printre morţi, nici printre vii nu este 2.VII.1992 cel care trăieşte“. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape Discuţie dură la ultima şedinţă a Consiliului USM referi- fără contribuţia translatorului, i-am înţeles mesajul. tor la subtila viclenie a lui Dabija de a numi „LA“ – „Săptă- Iar la Cluj vizionasem premiera absolută a piesei lui mânal al scriitorilor din Moldova“ în loc de, actuala denu- Lucian Blaga „La tulburarea apelor“. O viziune regizorală mire, – „Săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova“.
104 HYPERION Jurnal Argumente şfichiuitoare ca ripostă la tentativa de a sub- s-ar fi putut salva de sirenele astea blazate, cu lip pe cre- mina organizaţia, membrii căreia n-au vrut să-l aleagă pre- ier. În această situaţie, a vorbi de demnitate naţională, de şedinte. În fine, deghizat şi făţarnic, colegul repune pe foaia independenţă, de suveranitate e o impertinenţă. Chiar dacă de titlu ceea ce fusese până la el. sunt mulţi, sau ceva mai mulţi – sunt totuşi proşti până la Telefoane de la Matcovschi. Ideea, pornită de la Cimpoi, stupiditate. Halal!… de a renunţa la titlul „Literatura şi arta“ în favoarea unuia nou, dar foarte… vechi: „Propăşirea“. 21.VIII.1992 Alte telefon de la Matcovschi – să introducă, în piesa Ca de obicei, mai zilnic, intră în birou Matcovschi. Vine „Ioan Vodă cel Cumplit“, un corifeu care dă anumite expli- cu volumaşul foaie-de-ţigară din caseta poeţilor ruşi tra- caţii referitoare la subtilităţile acţiunii, corifeul nefiind alt- duşi în româneşte; deci, vine cu acel volumaş vişiniu al lui cineva decât Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Zice Matcovschi: Esenin, pentru a-mi demonstra „cât de prost l-a tradus „Fiindcă mi-a spus cineva că şi tu ai avut un dialog în Sfatul George Lesnea“. Îmi citeşte din original, apoi în versiune Ţării – cu cine? – în care se vorbeşte despre istorie în felul lesneană. Există „infidelităţi“, dar aceasta nu înseamnă toc- acesta“… Îmi dau seama că se referă la discuţia mea cu I. mai ceea ce spune D. M.: „Ce-i cu românii iştia, bre? Tre- C. Drăgan, la momentul în care interlocutorul meu spunea buie să facem o discuţie cu ei…“ Înţeleg că hărţăgoşenia sa următoarele: „Pentru că pe scara destoiniciilor tuturor civi- vine şi ca urmare a groaznicului accident prin care a tre- lizaţiilor istoria are cea mai înaltă valoare. Unele popoare ajung chiar s-o sacralizeze. Cine merge într-o sinagogă, cut acum doi ani. aude, simte cum e citit un capitol din istoria unei anumite Se miră că Lesnea a tradus „talianka“ prin „armonică“, naţiuni. Dacă am face şi noi, românii, acelaşi lucru în bise- zicând că el, Matcovschi, a tradus prin „tilincă“. Îi dau cea ricile noastre, sunt sigur că am fi mult mai solidari şi mai mai simplă replică: instrumentul popular „rus“ „garmoşka“ mândri de destinul orânduit nouă prin secole şi secole“. e de provenienţă italiană; la începuturi, ruşii aşa i-au şi zis: Altceva? Am scos de pe banda magnetică dialogurile „(i)talianka“. Pe când tilinca, pardon, e cu totul altceva… cu Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Mi se par interesante, În fine, îmi citeşte câteva traduceri de ale sale din Esenin. cu semne „de altceva“, de altă generaţie, de altă deschidere Realizate mai demult, dar bine, ceea ce însă nu înseamnă spre lume şi literatură. că Lesnea e aşa şi aşa… Zice Matcovschi: „L-am întrebat pe Igor Creţu, dacă nu s-a întâlnit şi a discutat cu George Cretinii de la Tiraspol au blocat asigurarea cu energie Lesnea despre arta traducerii. Ba s-au întâlnit, iar când electrică, după ce acum două săptămâni întrerupsese ali- Creţu pusese nu ştiu ce întrebări, Lesnea zâmbi cinic-abătut, mentarea cu gaz natural. zicând: «Să lăsăm asta… Hai mai bine să mai mâncăm nişte Alte evenimente tragice? Abundă presa de ele şi un jur- icre roşii…»“ Mă rog, nu este exclus să se fi întâmplat şi aşa nal intim nu poate aduce spor de semnificaţii… ceva, însă nici aceasta nu dovedeşte că Lesnea nu a re-creat atmosfera liricii eseniene în româneşte… 16.VII.1992 Oaspete – Octavian Onea din Câmpina. Împreună, la Am încheiat de citit primul volum din „Memorii, Jur- Muzeul Naţional de Arte, unde ne întâlnim cu Ion nale“ de Mircea Eliade. De fapt, în mare parte, parcă le-aş Ungureanu, ministrul culturii, Maria Bieşu şi Tudor Zbâr- fi recitit: cele transmise, pe timpuri, la „Europa liberă“, cele nea. Facem poze. citite în periodică, cele extrase din alte lucrări ale lui Eli- ade m-au făcut să citesc aceste pagini de memorialistică 2.VIII.1992 cu mai puţin interes, fără a trăi bucuria noutăţii. Volumul Dacă până şi Gh. Ciocoi, prin eforturile iresponsabile şi con- doi e mai mic cu circa 150 de pagini. Am şi parcurs deja juncturiste ale lui Borşevici şi Cimpoi, ajunge a fi investit primul capitol din el. cu titlu de… „Maestru în artă“, dacă majoritatea scriitorilor au ambiţia să obţină atare titlu atât de devalorizat prin risi- În legătură cu Zilele Blaga, pe care le vom ţine la Chişinău, pirea lui în direcţia oricui, ar fi bine să-i satisfacem pe toţi, decretând Uniunea Scriitorilor drept… Măiastră în artă. am telefonat la Focşani, invitându-i pe Florin Muscalu şi Apoi titlu de „scriitor al poporului“… Al cărui popor?… Traian Olteanu; la Galaţi – de asemenea invitaţii, precum Moldovenesc?… Pentru că România nu are un atare şi Clujul, Alba Iulia, Bucureştiul…Vom avea circa 25-30 titlu. Deci, acceptând această aberantă titulatură, unii de invitaţi. „condeieri-patrioţi“ locali acceptă că există… două popoare, două naţiuni, moldovenească şi română. Ah, patrioţii!!! 23.VIII.1992 Un vis feroce. În nu ştiu ce situaţie, într-o discuţie, S. Saka 20.VIII.1992 zice: „Ce să mai vorbim?… Eu sunt completamente dis- Boala vai-de-capul celor din jurul nostru: pe ton de răsfăţ trus de moartea lui Suceveanu…“ Cum? Suceveanu?! Ce bovino-cinic proferează enormităţi. Nu că nu ar avea timp, i s-a întâmplat? – întreb sacadat, ruinat de uimire. Ca ci nu mai sunt încercaţi de elementara dorinţă de a mai des- ieri-alaltăieri trecuse pe la mine, cerând ceva ce lăsase îna- chid şi ei vreo carte… Ne invadează prostia! Nici Ulise nu inte de a pleca în concediu…
Jurnal HYPERION 105 Probabil, visul putea fi sugerat-insinuat de lectura memo- bucureştene… Ce să-i faci? Trecem unii pe lângă ceilalţi, riilor lui Eliade, de paginile în care vorbeşte despre o posi- noi spre vamă, de vedem jalnicul tablou al cozii de maşini bilă „moarte colectivă“ (războiul). şi obrăznicia poliţiştilor neciopliţi, agresivi, ce umblă şi Dar dea Domnul să se adeverească supoziţia populară deşurubează numerele de înmatriculare de la maşinile celor că cel pe care îl visez la margine de mormânt are a trăi mult, care, chipurile, nu respectă un semn al staţionării inter- foarte mult. La mulţi ani, Arcadie! zise… Aceeaşi brutalitate – pretutindeni, inclusiv la hotelul Eu, însă, constat că prind a reţine, când mă trezesc, „Naţional“, la capitolul personal rămas destul de rusificat. subiecte şi imagini din vise, ceea ce nu mi se mai întâm- La întoarcere, trecem pe la Corneşti, pe la naşii de cunu- plase de mulţi ani. nie ai lui I. Colesnic. Frumos şi bine, ospitalitate şi bună- voinţă. Un fel, altul de vin, ciuperci etc. 25.VIII.1992 Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23.00: Laurenţiu Ies până în… mahala, la Mircea Blajinu, invitat, conform Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva tabieturilor din ultima vreme, la cafeaua dintre 9 şi 10. la 16 kilometri de vama Leuşeni (spre Chişinău). Telefonez Între timp, telefonează Vasile Vasilache şi o pune la curent la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeţii Cim- pe Zinovia că a murit Andrei Lupan. Dumnezeu să-l ierte. poi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute“. Telefon de la Alba Iulia. Mircea Cenuşă mă pune la În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reu- curent că vine la Zilele Lucian Blaga. şind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună drep- 2.IX.1992 tate. Urc în „Volga“ USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu Un rezumat după un clocotiş de evenimente… În legătură vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de cu funeraliile lui A. Lupan, suntem convocaţi la guvern, la unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese cam cunoscutul pe timpul comuniştilor M. Platon. Asta Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa. e, chiar şi la înmormântările „democratice“ – tot ei diri- Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva jează… Se întocmeşte o lungă şi, în mare parte, inutilă gafa. Stăm la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe listă de persoane care să facă parte din comisia de funera- la 12.00. După anumit număr de kilometri parcurşi, se încăl- lii. Să facă parte, dar să nu facă – mulţi – nimic, pentru că zeşte motorul „Volgăi“ cu care remorcăm „Dacia“. Căldură o înmormântare este ceea ce este şi nu spectacol, precum infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în o doreau comuniştii. Problema necrologului, a preotului, popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o pe care familia Lupan nu-l doreşte la căpătâiul decedatului. altă „Volga“, cu care este recuperată o altă limuzină. Şofe- A doua zi, deja la prim-vicepreşedintele Coşcodan, în rul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau cafea?!“ Pentru că apa faţa comisiei se citeşte necrologul, încropit foarte agramat din radiator clocoteşte… şi a-stilistic de N. Pâslaru. Textul se încheia cu fraza cea mai Apoi Zilele Blaga trec fără excese şi „abateri grave“. obişnuită: „Dumnezeu să-l ierte“. Tatiana, fiica lui Andrei Doamna Dorli Blaga nu produce mare impresie. De altfel, Lupan, zice că, respectând, parcă, o doleanţă a celui ce nu ca şi Gabriel Bacovia. Necomunicativă, greu vorbitoare, mai este să se pună în loc de fraza cu Dumnezeu o alta: pare ursuză şi blazată. „Fie-i amintirea luminoasă“. Bine, zic eu, dar poate acum Întâlnirea oaspeţilor la primăria Chişinăului (cu Coşanu). încercaţi să-l împăcaţi cu Dumnezeu. Dar nu, Tatiana şi Escapadă la firma „Unda“, apoi la vinoteca de la Cojuşna. alţii nu vor… Cimpoi zice că poate în textul necrologului să Ce mai! Rai, dom’le! se înlocuiască sintagma „patriarh al literelor moldoveneşti“ Prezenţi – clujeni, gălăţeni, bucureşteni, prin „decanul de vârstă“. Fireşte, argumentez eu, fiindcă alba-iuleni, ieşeni… termenul „patriarh“ tot la Dumnezeu duce; la Cel cu care Se acordă premiile Zilelor Blaga. Îmi revine şi mie unul rudele nu vor să-l împace pe „scriitorul, academicianul“… (oricum, în numărul de revistă-evocări, editat cu această În fine, la convocările de acest gen se vorbeşte mai mult ocazie, public două dialoguri despre Blaga, cu Aurel Rău de dragul vorbitului şi a pretinsei gravităţi. Oricum, lucru- şi cu Mircea Tomuş; scriu un mic eseu în Sfatul Ţării, am rile sunt cu mult mai simple… A murit un ateu… Apoi, ar fi fost creştineşte să fie înmormântat pe 27 august, alcătuit microantologia Blaga din colecţia „Poezii de dumi- dar dat fiind că în această zi se sărbătoreşte Independenţa nică“. Oricum, zic, pare să fi meritat cele (…) mii de lei plus Republicii, funeraliile se transferă pe 28… În seara spre 28 (…) mii de ruble, cât e valoarea premiului ce-mi revine.) mergem la priveghi. Bătrânul e schimbat mult… Dumne- Iar Laurenţiu Ulici zice că-mi face marea surpriză de zeu să-l ierte… a-mi acorda, pentru valoarea celor publicate în presa USR, un premiu de (…) de mii de lei al revistei „Luceafărul“. Ştiu A doua zi, împreună cu Suceveanu şi Colesnic, pornim eu… Nu mă autoflatez prea mult, dar aş vrea să cred că dis- spre vama de la Sculeni, să întâmpinăm clujenii ce vin la tincţiile le merit cu adevărat… Zilele Blaga. Dar ocolim mult, lungim distanţa, trecând Am reuşit să realizez două dialoguri, cu Petre Stoica şi pe la Dereneu, să luăm ceva vin. În fine, aproape de Scu- cu Laurenţiu Ulici, „forţându-i“ să accepte neparticiparea la leni, vedem autocarul TV în care presupunem că ar putea unele acţiuni în favoarea pugilismului întrebări-răspunsuri. fi cei aşteptaţi, însă ne derutează numerele de înmatriculare Va urma
106 HYPERION Jurnal c Vasile SPIRIDON Mântuitul azur La lectura multor versuri cu rezonanţă religioasă din car- convins că, „înspre cetatea în care sfinţii hălăduiesc în tea Cu gândiri şi cu imagini (Editura Cartea românească, papuci/ au minuni de făcut rugăciuni de-mplinit“ (peste Bucureşti, 2018), apărută sub semnătura lui Cassian Maria iarba verde), orice gând dus până la capăt devine ima- Spiridon, se degajă nu neapărat impresia de trăire a unui gine, acesta fiind un alt mod de a concepe logosul ca act sentiment mistic sau o percepere a lumii în orizontul unei demiurgic. Din acest ţinut poetic de elecţiune plasat în mereu aşteptate epifanii. O contribuţie la crearea acestei vechea Eladă, ce are aspect preponderent pietros („e un impresii o are maniera de configurare a scenariului poe- pământ dominat de munţi/ şi străjuit de mare/ aglome- tic, fundamentat de sentimentul comuniunii şi de ceea ce, rări cereşti/ căţărate pe stânci“ – geografie), poetul încearcă, înainteL de lumea creştină, se înţelegea, în mitologia greacă, în propensiunea-i metafizică, să observe desluşit christica prin cântec. Poeziile din prezentul volum îşi extrag seva piatră din capul unghiului. atât din miturile biblice şi din preceptele moralei creştine, Toate drumurile pe uscat şi pe mare (un ciclu al volu- cât şi din acordurile lirei „păgânului“ Amphion. Comple- mului este intitulat „Întunecate catarge“) trădează zbaterea xului ascensional care uneşte zborul cu visul îi este con- fiinţei în căutare unui centru structurant: „la Athos, Mun- stitutiv şi mitul lui Amphion constructorul, cel care era tele Tabor/ cu rugu-i de flacără ce nu te arde“ (spre schit). capabil să clădească prin muzică şi vers un zid sau o cetate, Ea încearcă să săvârşească ieşirea din durata profană prin aşezând piatră peste piatră. Or, itinerarele aride pe care ne contemplarea şi asumarea semnelor sacralităţii, sustrase poartă Cassian Maria Spiridon sunt pline procesualităţii mundane. Dacă ideea de de stânci în risipire, iar valurile apelor drum este legată de regimul teluric, calea negre sunt rostuite de pietre, deoarece, exprimă imboldul spre uranic dat de ceata din punctul de vedere al pietrei, „doar pia- îngerilor („zburătoare fără pene“). Locu- tra poate înţelege/ altă piatră“. itor al întâmplării, cu o viaţă rătăcită prin Reperele esenţiale pentru geografia pustie, eul poetic tânjeşte după un timp interioară a poetului încadrează, drept echinocţial autumnal, al cumpenei – în succedaneu al unui îndepărtat Iordan, sens benefic, de cumpănă a cerului, nu spaţiul desenat între apele cu „ionice a omului bătut de soartă – atunci când valuri“ din mările sudului însorit al Gre- toate roadele pământului dau în pârgă. ciei şi înaltul cerului sofianic, al începu- Năzuinţa de transcendere a lumii reale tului de lume creştină constantinopoli- este sugerată prin intermediul simbolu- tană. Înzestrat „cu gândiri şi cu imagini“, lui ascensional al păsării, drept contra- subiectul liric este în căutarea acelui punct pondere la iminenţa/imanenţa căderii sacru al contactului, „sub patrafirul nori- în păcat. Dar pasărea nu poate fi con- lor“, dintre cugetare cu lumina credinţei siderată – în acest context al raporturi- reflectate de catapeteasma tăriei. El este lor vremii mundane cu orologiul celest
Cronică literară HYPERION 107 – genul sau specia ei ca atare, ci drept accesoriu al aripii lacrima („prin munţii de nisip/ în gropile de piatră/ acolo sau al degetului divin: „o pasăre cu aripi deschise/ încre- lacrimile curg şi nopţile s-aşază“) şi plângerea („cine poate menită în cer stă nemişcată/ pentru o clipă/ îi aştepţi ros- să plângă/ aici pe pământ/ e viu/ încă viu“). Consider că togolirea/ dar rămâne/ continuă să rămână/ cuprinsă în titlul ales pentru carte nu este prea inspirat. Mottoul, ce ramurile văzduhului/ precum sufletul/ ridicându-se sus/ conţine prima strofă din poezia eminesciană cu respectiva tot mai sus/ şi brusc/ se opreşte/ suspendat între cer şi tru- denumire, ar putea trimite, pe cineva ironic, la aşezarea pul părăsit// amintirea trecerii şi petrecerii/ între muritori/ autorului într-o descendenţă genială, ceea ce, într-adevăr, închide porţile zborului/ nu mai ştie/ dacă să-şi urmeze nu se poate susţine. Dar, mai mult decât atât, un critic rău- săgeata/ sau nesperata cădere/ şi pasărea stă locului/ ca voitor s-ar putea întreba, cu privire la acest motto („Cu gân- degetul Domnului…“ (nemişcată) Ca parte a complexu- diri şi cu imagini/ Înnegrit-am multe pagini:/ Ş-ale cărţii, lui ascensional, zborul semnifică transcenderea spaţiului ş-ale vieţii,/ Chiar din anii tinereţii“), dacă înnegrirea ace- teluric prin înălţare (cuvânt scris în primă instanţă doar lor pagini – chiar din ani tinereţii până-n pragul bătrâne- cu minusculă). Fiinţa îşi (re)configurează preajma, atentă ţii – nu a fost cumva zadarnică. I-ar mai servi drept suport la tot ceea ce poartă semnele sacrului; ea nu-şi raportează demonstraţiei deloc oneste şi următoarele două strofe, din viaţa la implacabila moarte (nu are „cine să audă/ bulgări aceeaşi poezie: „Neavând învăţ şi normă,/ Fantezia fără de pământ/ care se lovesc/ cad şi ne astupă/ cerul pentru formă/ Rătăcit-a, vai! cu mersul:/ Negru-i gândul, şchiop veci“ – cad şi ne astupă), ci la speranţa Învierii. Este o spe- e viersul.// Şi idei, ce altfel împle,/ Ard în frunte, bat sub ranţă nutrită prin pocăinţă nu totdeauna pe măsura păca- tâmple:/ Eu le-am dat îmbrăcăminte/ Prea bogată, fără telor şi prin spovedanii de dinaintea Naşterii, pentru un minte“. Quod erat demonstrandum este un final la care nu viitor care, poate, deja a trecut. poate ajunge un critic prob. Gândurile transpuse în ver- Tonalitatea elegiacă a versurilor este asigurată de crea- surile din volumul lui Cassian Maria Spiridon se adună în rea unei atmosfere de tristă singurătate, în care predomi- jurul unui bine articulat plan de imagini, ale cărui figuri nante sunt tăcerea („Strigătul se amplifică până la muţenie“), dominante am încercat să le pun în evidenţă mai sus.
Nicolae SAVA Doi poeţi şi misteriosul îşi dau mâna spo- „pasărea ameninţa rind sugestivitatea. Observ de la prima citire că acest autor nu copacul cu zborul„ face introduceri în text, cum de Când în 1982, la Focşani, la prima Consfătuire pe ţară a regulă îşi pregătesc poeţii citito- cenaclurilor literare – din zilele de 15-16 mai – primeam rii, ci intră în miezul poemului de drept premiu „Istoria literaturii române„ de G. Călinescu, la primul vers: „În prima noapte la prima reeditare, împreună cu alţi nouă tineri poeţi prin- / ţi-am promis că te voi / mângâia // în primul minut din tre care Mircea Bârsilă, Gheorghe Ene, Ion Burnar, Viorel / prima noapte / te voi mângâia // în prima oră din prima Munteanu, în urma unui concurs-recital, l-am cunoscut noapte / te voi mângâia / în ultima oră / din prima noapte între concurenţii premiaţi pe tânărul poet Grigore Grigore / te voi mângâia // în ultimul minut / din prima noapte / din Dâmboviţa. De atunci ne-am revăzut rar, pe la dife- vom regreta“. Sau ca în acest antologic poem: „Eram cele- rite întâmplări culturale prin ţară, am mai dialogat prin bru / dimineaţa mă trezea / mama / să-mi beau cafeaua / C şi să-mi dezbrac pijamaua // să-mi fac semnul rugii / după telefon. Rândurile de mai jos nu se vor decât un salut din depărtare faţă de una din volumele sale care au ajuns la ce-mi îmbrac cămaşa / şi blugii / şi într-un anume fel / mine, nicidecum o recenzie literară a unei cărţi, ci doar să-mi pun toată averea / în portofel / şi să rătăcesc în jurul un semnal de prietenie. lumii / asta era veşnica idee / a mumii“. Poetul ilustrează Aflu din cartea de poezii la care m-am oprit acum că o nuanţă temperată şi sensibilă care ridică stările sale sen- este autor a câtorva zeci de volume de versuri şi proză, timentale la nivelul cugetărilor melancolice, sentimentali- cărţi documentare şi eseuri, aproape 40, despre care au tatea făţişă jucând în poezia sa un rol atenuant precum şi scris nume importante ale literaturii române precum Cezar ironia la care apelează adeseori în text. Ivănescu, Tudor Cristea, Ştefan Ion Ghilimescu şi alţii. Car- În final, încă un text superb în care concretul realităţii tea „Zodia fluturilor„, apărută la Editura ZVEN din Târgo- imediate şi abstractul stării poetice se contaminează reci- vişte, conţine versuri fără titlu, cele mai multe dintre ele de proc: „Pasărea ameninţa copacul / cu zborul / pasărea ame- dragoste, un fel de jurnal liric în care notaţia sentimentală ninţa cuibul cu zborul / pasărea ameninţa oul / cu zborul. / cu cea reflexivă compun disertaţii lirice în care diafanul Din când în când însă / pasărea se complăcea / şi mâncare
108 HYPERION Cronică literară aducea / pentru oul pe care-l clocea. // Din când în când Poetul nu îşi află locul, impactul cu lumea (dar mai cu plânsă / în zbor se răsucea şi-n rază strălucea“. seamă prin atitudinea ei) îl traumatizează, rezultatul fiind Cea mai recentă carte de versuri a lui Grigore Grigore desele viziuni tenebroase care transpar din versurile mul- afirmă o voce poetică bine structurată, un discurs liric tor poeme ale cărţii de faţă. Iar acestea sunt cu atât mai propriu, un autor seducător şi sigur pe uneltele sale lirice. accentuate prin chiar titlurile (inspirate, ale) unor poeme Elanul meditativ, mereu la vedere, dă consistenţă şi ten- în carte: piramide fără zei, despre cum ne doboară, liniş- siune fluxului liric, latură reprezentativă a personalităţii tea publică, noile reguli, tremurul apei în port, umbre sale, care îi asigură, credem, un loc de netăgăduit în poe- captive, haine de probă, câte ceva despre împotrivire, pri- zia română contemporană. mejdie insesizabilă, cerc în jurul tăcerii, existenţa inversă ş.a. Montate graţios pe temă morală, poemele volumu- lui, deşi sunt înfierbântate uneori de previziuni sumbre, „cerul dus pe umeri şi-a par a fi notate de autor cu calm, aproape rece şi fără tresă- riri melancolice. Nu vei afla în textele cărţii sale chipurile găsit deja utilitatea publică“ dragi ale copilăriei (părinţii) sau ale tinereţii, precum la cei Voce singulară în poezia română de azi, precum Cristian mai mulţi dintre congenerii săi. Am putea spune, îngro- Simionescu altădată (dar nu la acelaşi nivel liric, vezi fişa şând brutal tuşa, că poemele lui Ioan Vieru din cartea de lui Nicolae Bârna din DGLR), Ioan Vieru revine în atenţia faţă sunt lipsite total de fiorul erotic. Dar nici n-ar fi fost publicului său cititor de poezie cu un nouă carte de versuri, de aşteptat, plecând de la titlul ei atât de sobru şi concis. „Hipnoza legii“ (Editura Tracus Arte), la exact zece ani de Un corolar al celor subliniate mai sus pare că îl aflăm în la cel de-al 8-lea volum al său, „Arhiva din spatele asini- textul care dă titlul cărţii, text care reluat, sub altă formă, lor“, între timp tipărindu-şi şi cea de-a treia sa antologie, puţin modificată şi sub titlul „imperfecţiunea zidurilor“: „Locuri prin care trece frontiera misterului“ (2014). Poet „chipurile de pe medalii sunt ale învinşilor / de-ar trece solitar, neîncadrabil în nici un curent literar sau în vreo timpul măcar o zi pe la / frontierele ţărilor noastre / linia generaţie, Ioan Vieru este un spirit postmodern, eman- de sosire e oricare linie din sudiul ce ne priveşte / o artă cipat, care scrie o poezie lucidă, atentă şi întrucâtva pro- de nerecunoscut face ordine / un abandon străbate cerul gramatică. Consecvent în atitudinea lirică şi de stil de la pentru o asistenţă / pregătită câteva generaţii / uraganul o carte la alta, el îşi conturează un profil singular, în linii apăsate şi sigure, de poet monocord şi delicat. revine cu listele unor opere complete / soarele arde lângă Un fior tulbure şi neliniştitor, dar în mod special insi- fitilul lămpilor / viaţa ajunge numai pentru iertare / a privi nuant, traversează rostirea poetică a acestui autor: „lucrări în urmă acesta este sensul mersului / peste miile de ani nu perfecte la încheieturile cărora scârţâie moartea“, „solitudi- poţi trece decât singur / cu aceeaşi mantie a nisipului pe nea face noi sanctificări“, „ochii pisicilor fac ordine printre umeri / pe un simplu prag de piatră rămâne / numai urma linii“, iată doar trei versuri din acelaşi poem intitulat „liniş- celui aflat în vizită / metafore care dispar înlocuite de soarta tea publică“. Cotidianul îşi face lor în fiecare poem pentru însăşi / nume întrerupte de campanii eşuate / împreună cu a sugera, mai subtil sau direct, neliniştea despre care vor- uraganele / care îşi cunosc limita“. beam: „în marile aglomeraţii adevărul se retrage / în cot- „În lumea noastră nu totul ajunge eşec“, afirmă autorul loanele / în care stau detractaţii soartei“, în timp ce „patri- într-un poem, iar „ziua începe cu invocarea / celor care arhi de hârtie caută sensul / conflictelor locale“, iar „cerul au reuşit“. Iar Ioan Vieru este, şi prin acest recent volum dus pe umeri şi-a găsit deja utilitatea publică“. de versuri, unul din ei.
Cronică literară HYPERION 109 Raluca FARAON Vi se pare cumva nedreaptă dispariţia dumneavoastră? Matei Vişniec, după cum se ştie, publică rar poezie (şase să fie va mai fi fiind/ şi se va mai repeta/ fiinţîndu-se“ – p. volume într-o carieră impresionantă), preferă, în general, 94), creatorul fiind un privilegiat şi un martir, deopotrivă, să o camufleze ingenios în piesele de teatru şi în romane. de vreme ce trăieşte cuvintele, locuit, devorat aproape de Acelaşi lucru, de migraţie a unor procedee specifice unui ele, chiar dacă nu are orgoliul unui poet modernist, care anumit gen literar, se întâmplă în sens invers: poezia împru- părea că deţine adevărul: „Nu că aş avea ceva de spus/ dar mută (vag) din teatralitate sau mimează un flux nara- curg cuvintele din mine/ parcă sunt o rană care nu se mai tiv. Cel mai recent volum al autorului – Vi se pare cumva vindecă“ – p. 118. Pactul discret pe care poetul şi-l doreşte nedreaptă dispariţia dumneavoastră? – apărut la Editura cu cititorul în poezia postmodernă se observă şi aici: „de TracusM Arte, în 2019, este unul ingenios ca tehnică lite- aceea mă adresez vouă scriind acest poem/ caut un om bun, rară, pe alocuri chiar, se poate spune că frizează experi- generos, o fiinţă devotată/ pentru a-i da rana în grijă/ nu mentul gratuit. În primul rând, structura. Cele trei secţi- vă temeţi, vieţile trec repede/ iar rănile au această calitate/ uni se intitulează frust: Introducere, Cuprins, Încheiere. În încetinesc trecerea timpului“ (Rana). al doilea rând, expresia poetică: ultima parte este o verbali- Partea din mijloc – Cuprins – reprezintă un caleido- zare dinamică, ingenioasă, un exerciţiu provocator de dic- scop de imagini şi de voci. Nu există o tematică anume, e o ţie, ca un experiment dada sau ca jocul semantic pe care notaţie sublimată a ecoului pe care îl lasă în conştiinţa unui îl practica uneori Nichita Stănescu. Intitulate Poem strict poet dragostea, mediul exterior, propriile lecturi, cuvîn- muzical şi numerotate, două având şi titlu nervos (nu am tul, emoţiile. Fie monolog, fie monolog adresat, alternând putut transcrie totul, respectiv, pac! peste gură, iar ultimul, aforisme (rostite cu falsă preţiozitate) cu exprimări coloc- o ars poetica, având titlu personalizat – Rana), poemele viale, discursul poetic din această secţiune este unul rela- acestea pot fi citite cu voce tare, ca o provocare pentru xat, chiar dacă predomină, în general, ironia: „cauza ini- pronunţia clară, cu efectul muzical scontat, dar pot fi înţe- ţială a acestui cataclism/ inspiră 1357 de tratate/ şi peste lese şi ca o problematizare a rolului cuvîntului în poezie zece mii de lucrări de doctorat“ – p. 37. Uneori, limbajul întrucît, dincolo de experiment, se configurează aceleaşi frizează absurdul: „am cerut să iau şi eu cuvîntul/ dar mi nelinişti din primele două secţiuni: conservarea identi- s-a spus că nu mă născusem/ încă“ – p. 70. Alteori, expri- tăţii poetice (vocea mărturisitoare pare mai mereu ame- marea e în doi peri: „textul poate fi citit de toată lumea/ ninţată să devină depersonalizată: „descălţare de sine de numai că nimeni nu înţelege nimic“ – p. 47. Ceea ce se nesine“ p. 93), evitarea gravităţii în poezie sau măcar ate- poate spune, cu siguranţă, este faptul că poemele sunt aici nuarea ei prin ludic şi umor, cu păstrarea însă a misteru- în stilul cu care ne-a obişnuit Matei Vişniec şi în celelalte lui şi prospeţimii cuvîntului poetic, netributare niciunui volume de versuri: senzaţia de univers buimăcit, destabi- context istoric („ce a fost va mai fi şi va mai/ refi/ ce a fost lizat, parabola poetică, interogaţia existenţială camuflată
110 HYPERION Cronică literară în ludic, ironie, joc semantic, uneori calambur, cu aceeaşi creaţie. O iluzie, desigur, dar tocmai de aceea am sugerat duioşie netrucată. Un aspect inedit ar fi aducerea în poe- faptul că, mai ales prin dinamica exprimării şi a continui- zie a unor repere din alte cărţi, spre exemplu, domnişoara tăţii de la un text la altul, întreaga secţiune devine o punere Ri din Negustorul de începuturi de roman (aluziile cultu- în abis a fenomenului naşterii poeziei şi nu o artă poetică, rale fiind o constantă specifică oricum – Domnul K.: al lui de vreme ce, la sfârşitul lecturii, nu suntem edificaţi cu pri- Kafka sau al lui Vişniec, ne putem întreba, însă). vire la ceea ce ar fi poetul sau poezia în viziunea lui Vişniec, Aş acorda o atenţie specială în analiza volumului pri- dimpotrivă, suntem nevoiţi să ne punem nişte întrebări jus- mei secţiuni. Deşi sintagma la mise en abîme este, cu pre- tificate despre receptarea poeziei în contextul în care se află cădere, o tehnică romanescă, intuiţia mea este că se poate omenirea (mă refer, mai degrabă, la cititorii specializaţi) folosi şi în cazul poeziei. Secţiunea Introducere din volum care a cunoscut şi a apreciat creaţii literare ce par inegala- nu este, prin simpla înregistrare a semanticii utilizate, o bile („Nu mai era loc de încă un poem/ am văzut imediat variaţiune a exersării artei poetice. Desigur, aici sunt poezii cum pe feţe/ se aşeza cortina finală/ o mie de ani de poe- în care se utilizează, cu precădere, cuvinte/ sintagme din zie era de ajuns“ – p. 7). Dar înclin să cred că mai există aria semantică a literaturii/ poeziei sau le sugerează: poet, un al treilea plan, mult mai subtil, poate un nivel adânc al cuvînt, inspiraţie, receptor, sensul creaţiei, accesibilitatea scriiturii, care e revelaţia cuvîntului. În timp ce asistăm la scrisului, motivaţia actului poetic în procesul riscant al acribia scrisului (dar şi la confuzia subtil sugerată litera- concretizării în text finit. Dar artele poetice au mai mereu tură/ literalitate: „prin arderea până la capăt a cuvîntului un caracter definitiv, un ton sentenţios, nu sunt nicidecum poem“ – p. 11), s-ar părea că doar poetul are parte de un „negociabile“ în ceea ce priveşte aportul de semnificaţie pe spectacol al efervescenţei creatoare, asupra căreia nu mai care o lectură deductivă l-ar putea impune. are control: cuvintele sunt autonome („în cădere cuvin- Nu e cazul poeziilor lui Matei Vişniec. Strânse la un tele se amestecaseră/ şi nu mai ascultau de buzele mele“ – loc în Introducere, acestea sunt, mai întâi de toate, legate p. 28), sunt un univers viu, organic („Din cuvîntul cîmpie între ele printr-un soi de fluctuaţie a tonului care dezvă- se ridica/ un fel de ceaţă, aburi roz/ ca şi cum un cuvînt luie, după părerea mea, trei planuri distincte. Primul ar fi asudat/ s-ar fi predat în faţa altui cuvînt/ mai vast/ cuvîn- cadrul general, adică poezia în sine, asupra căreia auto- tul cer“ – p. 11) şi, ca o noutate, ele dictează reacţii impre- rul nu mai are niciun control raţional pentru că ea apar- vizibile, sunt mai puternice decît voinţa celui care scrie ţine, de fapt, cititorilor ei, iar tonul folosit este unul ludic, – chiar şi semnele de punctuaţie („urletul punctului/ pro- în general, cu vervă, joc de rol, chiar o anumită bonomie. voacă o contradicţie dureroasă în toată/ fraza […] creierul În această oglindă, care este textul tipărit, se reflectă poe- explodă/ omul se apucă cu mîinile de cap/ şi începu şi el zia (al doilea plan) care se „creează“ în laboratorul alchi- să urle de durere“ – p. 23). Bref: cititorul parcurge poezia mic al unui poet (generic vorbind) care (ni) se dezvăluie lui Matei Vişniec, care devine o oglindă din spatele unui cu stări fluctuante (de unde şi mimarea unei înfrângeri poet străduindu-se să scrie sau nu, care devine, la rândul ei, aparente, cu tonul uşor patetic implicit): teamă, lehamite, o altă oglindă care prinde în apele ei limbajul ce „se scrie suspiciune, entuziasm copilăresc etc. Acest proces de cre- pe sine“. De fapt, e un joc de hermeneutică literară prin aţie care pare spontan (repet, textul este însă o operă fina- care se problematizează subtil schimbul de autoritate de lizată în momentul lecturii) este chiar fenomenul literar la autor spre operă. Opera e autonomă, limbajul cu forţă în sine, începând cu emoţia aducerii din neant a primului germinativă naşte poezia, poetului rămânându-i doar plă- cuvînt dintr-o poezie („Cel mai mult îmi place cînd scriu cerea de a contempla spectacolul cuvintelor, ca un actor poeme/ pornind de la cuvîntul nimic – p. 12), continuând care are, pe nepusă masă, umori imprevizibile. cu temerea că totul a fost magistral spus până în momentul În acest punct, aş spune că Matei Vişniec, bun cunos- de faţă şi nu mai există deschidere din partea receptorilor cător de teorie literară, deşi ştie că, în poezia postmodernă, („nimeni nu mai putea suporta, accepta, înghiţi/ nici un nu se mai poate vorbi de un eu auctorial dominator în cuvînt suplimentar – p. 7), cu încăpăţânarea duioasă de a actul creaţiei, totuşi, nu abandonează ideea unui control scrie totuşi, pentru că altfel nu se poate („aşa că iată/ mai riguros al acesteia, doar că înlocuieşte deferenţa cu iro- scriu unul“ – p. 13), cuvintele originale, dintru începutul nia. Practic, ce face creatorul în afară de faptul că se lasă creaţiei, fiind asimilate organic („s-au născut în tine/ de la sedus de cuvinte? Introduce, ca să zic aşa, în plină intimi- începutul lumii“), mimând complicitatea creatoare cu lim- tate a scrierii, ochiul celuilalt (care poate fi, la fel de bine, bajul însuşi care prinde viaţă: „cînd cuvîntul nimic începe obiectivarea exigenţei autocritice, dar şi exigenţa recepto- să-şi pună/ întrebări/ dezastrul nu mai poate fi oprit“ – p. rului de poezie, cum, la fel de bine, poate fi ochiul opac 12. Interesant este însă faptul că geneza cuvîntului e sino- al celui care doar îl sesizează pe cel care scrie, nu îl înţe- nimă, practic, cu escatologia: din nimic se „creează“ şi tot lege), astfel încît avem impresia că un creator, azi, nu mai el distruge, prin simplul fapt că a pune întrebări devine un este sigur de nimic. proces raţional, nu se sporeşte „a lumii taină“, ci se sugrumă Să urmărim această dinamică. În prima poezie (Nu misterul, cum sugera Lucian Blaga. mai era loc) se începe deziluzionant cu o sentinţă – „Nu Aşadar, cititorii parcurg, de la text la text, o secţiune a mai era loc de încă un poem“ – şi se termină cu un ver- unui volum de versuri care este o poezie în plin proces de dict: „e foarte important pentru un poet să ştie/ cînd să
Cronică literară HYPERION 111 se oprească/ măcar un pic“. Inspiraţia e aproape decla- să mărturisească vinovat „cuvintele pe care ţi le scriem rată nulă: „Nimic nu se văzuse, nimic nu se/ auzise/ din pe faţă“ şi care îl „vor face să url(e) de durere“. Din cauza ochii neştiutului se scurgeau firimituri/ de pîine/ oare cine anchetatorilor, poemul ajunge o sumă de cuvinte zgâriate, le ciugulea în capul întors pe dos?“ (Gunoierul care mă inima acestuia e „retezată şi lipsită de pleoape“, genun- ajuta să mă spăl pe mîini). Poetul se judecă singur (oare?) chiul stâng nu mai are sfîrc, buricul refuză să clipească… în funcţie de numărul poeziilor pe care le produce, ca nu (Alte anomalii se întîmplă). Cu alte cuvinte, dacă, pe par- cumva scrierea să devină adicţie sau simplă grafomanie: curs, temerile în actul creaţiei aveau o justificare a feno- „Două poeme pe ziua de azi/ ar trebui să-mi fie de ajuns/ menului artistic în sine (oare mai am ceva de spus?, oare să-mi fie suficiente“ Eu– sunt făcut să stric totul. Poezie e bine cît şi cum scriu?, oare voi fi înţeles? etc.), cu ulti- s-ar scrie doar la tinereţe – „Poet chiar şi la vîrsta de 63 mul poem, se configurează spaţiul neliniştitor al absenţei, de ani…/ să mori de rîs, nu alta, să răsmori/ peste cinci- al lipsei de semnificaţie din cauza opacităţii impostorului zeci de ani de poezie/ ce iluzie vă face atît de ridicol, dom- cu autoritate, care ar putea fi etalonul individului surd şi nule?“ […] idioţi mai sunt şi poeţii ăştia!“ (Ne-aţi înnebu- orb în faţa poeziei. nit cu ticurile dumneavoastră). Biografismul este deminat Vi se pare cumva nedreaptă dispariţia dumneavoastră? voit prin hiperbolizarea cu tuşe de umor a unor prejude- răstoarnă, prin titlu, orizontul de aşteptare previzibil al unui căţi din partea profanilor (chelnerul, în cazul de faţă), dar cititor grăbit. De fapt, titlul e cu adevărat o cheie de înţele- care ascunde, de fapt, propria temere a poetului legată de gere, dar aş zice că la a doua sau la a treia lectură de-abia. scris. Privirea celuilalt dezvăluie şi un anumit aspect hilar Se regăseşte, nu întâmplător, în poemul Un text cu cheie. al receptării: un extraterestru îl ia la rost pe poet: „La ce Poetul este opera lui. Toate, dar absolut toate neliniştile folosesc aceste cuvinte/ pe care le aşterni atît de des/ pe se concentrează acum în această propoziţie ca o axiomă, acest caiet?/ […] ce-ţi lipseşte că trebuie în fiecare zi/ să le accentuând-o pentru că nu este înţeles: „imposibil să mă scrii, să le repeţi?/ din cauza cărei absenţe/ te aşezi la masa exprim în aceste condiţii/ am încercat să îmi agit doar dege- de scris/ în fiecare zi alta?/ ce nu s-a terminat în tine/ ca tul cel mic/ să dau din cap, să închid şi să deschid ochii/ să să te agăţi atît de des/ de aceste pagini, de aceste/ cuvinte le arăt că devenisem un semn/ un text cu cheie/ un mesaj/ scrijelite pe os?“ (Stupizi mai sunt şi extratereştrii). Comu- dar ei nu au înţeles mai nimic/ în loc să mă citească m-au nicarea savantă despre un eventual scop sacrosant al scri- învăţat pe de rost“. Sau poate, e o ne-linişte (o linişte care sului e fracturată (ironic sau din simplă prudenţă), chiar urmează să fie, dar nu e încă): adică, nu mai bine asimilăm dacă se adresează unui alter-ego misterios – „Şi acum? poezia decît să încercăm să asociem textul unui autor? De […] „Şi acum ce? răspund eu calm“ (Ceea ce pe el îl desta- ce nu s-ar referi dispariţia şi la noi înşine, până la urmă? bilizează total) –, sau e camuflată într-un joc de rol comic, Sau a poeziei? Sunt întrebări legitime, iar volumul poate umoral: „– Ar trebui să te opreşti/ De ce, de ce îmi spune fi înţeles în funcţie de disponibilitatea fiecăruia spre ana- el asta, tocmai acum/ să nu fie el, să nu mai fie el mulţumit liză sau prin simpla plăcere a empatizării în jocul seman- de mine?/ […] – Ar trebui să te opreşti, să te uiţi în jur şi să tic, iniţiat ca un dialog implicit între autor şi lector. ne spui măcar acum adevărul.“ (În aşteptarea unei cafele). Ceea ce se poate spune, totuşi, e, că în ciuda retorismu- Teama că celălalt nu percepe poezia (ba chiar doreşte ani- lui teatral, a ludicului, a umorului, a transgresării conve- hilarea ei), care nici măcar nu mai are caracter revelator, nienţelor despre înţelesul imediat al cuvintelor, în ciuda viu, dobândeşte accente absurde, oarecum conclusive, în faptului că universul poetic are o dinamică specifică parcă ultimul poem din secţiunea Introducere, poetul ajungând unei scene cu avataruri ale unui clovn care îşi ascunde lacri- „unicul vizitator al oraşului dispărut/ […] suspect“, obligat mile şi de el însuşi, volumul e de substanţă gravă, aproape să îşi decline identitatea, anchetat, ameninţat că va fi nevoit reflexiv, impresionant şi original ca manieră de exprimare.
112 HYPERION Cronică literară Diana DOBRIŢA BÎLEA Marea, miracol-spectacol-miracol Gândit şi conceput din perspectivă mitică, religioasă (şi Actantul liric nu se include printre „poeţii mării“. El se nu numai!), aşezat pe o structură epopeică, discursul liric consideră un călător (chiar şi pe Iehova îl întâlnim aici în al volumului „Marea, o frescă livrescă“ (Editura Palim- ipostaza călătorului), un marinar-fiinţă a mării, un martor psest, Bucureşti, 2018) scris de infatigabilul poet, proza- livresc de la Geneză şi până la o infinită apocalipsă, marea tor, eseist şi comentator literar Remus Valeriu Giorgioni acoperind ciclic pământul şi aspirând, precum Lucifer odi- aduce poeziei mării prospeţime, distincţie şi o notă clară nioară, să se aşeze pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeu. Toc- de originalitate. Această „prozopopee“, cum o numeşte mai de aceea poetul-marinar-martor poate descrie, defini şi însuşi autorul în pagina de titlu, este divizată în patru părţi: imortaliza într-o carte faţa adevărată a mării (o surprinde ProlegomeneleG Mării, Acasă la zei, Ghilgameş şi Marea, adeseori dându-şi „arama pe faţă“) şi diversele ei ipostaze, Mărirea şi Marea, marea fiind scrisă de fiecare dată cu fără a avea însă pretenţia de a exprima mai mult decât ceea majusculă, ca un substantiv propriu. Tot acest demers lite- ce se află „în memoria culturală a lui Borges“. Admiraţia rar este justificat în poemul care deschide cartea, Marea, lui scoate în lumină un gheizer de metafore, personificări, elemente livreşti, autorul criticând lipsa de orizont şi de epitete, enumeraţii, aliteraţii etc., totul pentru a transborda cunoaştere a adevăratei „firi“ a unei mări personificate şi în mintea cititorului o viziune hiperbolizată asupra mării: (aproape) zeificate: „Ei [poeţii, n. n.] nu încetează să gloseze „Calmul ei, măreţia, plutirea prin spaţii/ (includerea prin- steril pe marginea subiectului./ Prin încercarea lor lirică, tre constelaţii)/ Marea: oracol – miracol – spectacol, avânt sisifice glosolalii,/ nu reuşesc să surprindă defel/ adevă- şi grandoare/ pereţii de aur lichid, mişcarea sărbătorească rata ei fire, spectaculoasele reverii/ […]/ ei nu fac altceva/ a valului/ Statuia sa de sare unduitoare, marmuri murmu- decât s-o atragă într-o carte, pe hârtie punând-o/ ca pic- rătoare,/ Tărâmul ei magnanim…/ Vastă aristocratică şi torul Aivazovski pe pânză/ […]/ ei prind în poemele lor/ rasată/ prin freamătul de talazuri, păduri lichide şi iazuri,/ numai valul cât casa!“ Acestei critici îi urmează punctele unduitoare ogoare – „păşuni“ şi „izlazuri“/ Cu altarele de vedere proprii asupra mării: unele hiperbolizate, altele ei de piatră cutremurată…/ Marea acoperă lumea toată!“ trecute printr-un filtru religios, unele constituindu-se în Marea însăşi „este o carte“, iar cărturarii devin lectorii poezie pură, altele îmbrăcate în cuvinte, sintagme şi sec- ei, uneori având-o „pasageră/ aşa o damă de seamă“ la bor- venţe neologice uneori derutante, unele oferind imagini, dul navei cu care au ales să părăsească o vreme pământul, altele reflecţii sau motive de reflecţie, obiectivul auctorial hotărâţi să-i dezlege misterele pentru ca apoi să o închidă principal fiind acela de elevare a minţii cititorului şi a tră- în cartea lor. Încercare eşuată însă, pentru că marea se irilor legate de subiect. Dar toate acestea, împreună, alcă- întoarce mereu „la locul ei“. De altfel, doar actantului liric tuiesc un tablou unic al mării, în care tuşele puternice se i se revelează adevărul: există două mări – una „livrescă, îmbină armonios cu liniile fine, liliale, evidenţiindu-se şi noţiunea de mare“ şi „cea care tocmai mi se zbătea/ zbu- o patină a timpului luptând cu noul, viul, seninul şi tem- ciumat la picioare“. Aşadar, marea abstractă, care nu poate pestele, ceea ce dă impresia de regenerare continuă a „fia- genera emoţii adevărate, şi marea vie, marea ca o fiinţă rei“, de viaţă fără de moarte. ce are deopotrivă vulnerabilităţi şi atribute preeminente.
Cronică literară HYPERION 113 O altă faţetă a mării este concepută din perspectivă spi- sau să se zbuciume „în căuşul palmelor lui Iehova/ când rituală. Marea are „un suflet oropsit, oprimat şi neîmpăcat“. e scoasă din fire“ (Avânt şi grandoare). Doar că marea se Ea este o „Povestitoare“ pentru aceia care au acces la codu- dovedeşte indispensabilă, parte inerentă din indestructi- rile ei, existând o „limbă a mării, armonioasă“. Uneori, este bilul univers, esenţială chiar şi lui Iehova: „Marea prop- „năpădită de gânduri“. Sau este deconspirată din punct de teşte cerul“ (Logii siderale). vedere caracterial: viclenia şi trufia fac din ea o „bacantă Rescrierea în versuri a Marelui Diluviu sau a Cosmoge- itinerantă“; e o fiară, un monstru, având un „farmec fatal“ nezei, închipuirea poematică a întronării lui Iahve, demer- sau, dimpotrivă, e sensibilă, se lasă curtată pentru frumuse- surile lirice pentru desluşirea „înaltelor maluri“ ale mării ţea ei, acceptă să fie „logodnica“ vântului. În acest context, care „ar vrea să împartă/ cu Iehova acelaşi Tron“ şi per- să fii poet al mării presupune să fi „săvârşit“ în prealabil suadările care vor să ne convingă de faptul că Dumnezeu „călătoriile lui Ulise“, ba chiar să laşi „nevastă şi casă“ ca un este instanţa aflată deasupra tuturor văzutelor şi nevăzute- matelot adevărat, „să faci serviciul de cart sau de veghe“, lor sunt pentru Remus Valeriu Giorgioni minunate prile- s-o cunoşti adică din interior, nu doar privind-o din afară. juri de transfigurare poetică şi eidetică. Poemele sale sunt Iehova pare să-i imprime mării consistenţă divină şi să-i transfere o parte din gloria Sa, poate în virtutea fap- tot atâtea invitaţii la sărbătoare literară, întru iniţiere în tului că mării îi este proprie o „Poartă“ pentru trecerea oracolul-spectacolul-miracolul lumii. Ca om instruit la o sufletelor între cele două ţărmuri/lumi. Aceeaşi mare „se şcoală teologică, empatizând cu marea mai mult decât un simte jignită şi umilită“ însă pe motiv că nu e unul din- riveran, poetul îşi ia în serios rolul de intermediar între tre zei ori se crede nemuritoare, de unde şi nesupunerea Dumnezeu, mare şi om. Ca unul care i-a trăit pe viu mean- ei, orgoliul nemăsurat, accesele de furie ori dorinţa de a-şi drele şi i-a descifrat adâncurile şi înălţimile, el devine etala superioritatea, ca în cazul salvării poetului de la înec instanţa poetică responsabilă şi demnă de misiunea de a-i precum odată Iisus pe Apostolul Petru. Doar glasul cobo- iniţia pe profani în tainele nebănuite ale mării. Misiune rând din slavă al lui Iehova o „agită“ şi o face să tremure complexă, aşa cum ne-o demonstrează această „prozopo- „toată/ cutremurată-ntre maluri“ (Întâlnire magistrală) pee“ imnică reuşită, care încântă deopotrivă mintea şi inima.
Constantin CĂLIN Mihai Maxim, un recuperator al „timpului pierdut“ Mihai Maxim este, inclusiv şi pentru mine, care i-am fost mai devreme. Totuşi – mi-am zis – iată unul dintre ai noş- coleg de promoţie, o reală surpriză. Terminarea facultăţii ne-a tri care şi-a valorificat frumos, deşi incomplet, talantul. Cei despărţit. El a ajuns de la început în Bucureşti; eu la Bacău, ce am absolvit, în 1963, Filologia la Iaşi, am fost, în opinia unde am rămas până azi. Cred că mai bine de patru decenii unora dintre profesori, un an care – intelectualiceşte – pro- nici nu ne-am mai văzut. Luându-mă strict după semnătură mitea mai puţin, comparativ cu cei precedenţi. Cert, s-au şi gândind că între timp şi-a schimbat înşelat. Din rândurile noastre s-au afirmat specializarea, l-am considerat o vreme a fi scriitori care au acum o reputaţie stabilă turcologul omonim, pe care îl întâlneam (Constantin Trandafir, Vasile Iancu), lexi- înM publicaţiile de istorie. Viaţa sa de după cologi angajaţi la redactarea unor lucrări absolvire mi-a rămas aşadar necunos- de anvengură (Remus Zăstroiu, Victoriţa cută până de curând. Când ne-am întâl- Zăstroiu), lingvişti de referinţă (V.D. Ţâra, nit în urmă cu câţiva ani, aveam deja în Constantin Frâncu), traducători (Alexan- faţă un autor. Consistentă, bibliografia sa dru Şerban, din polonă), bibliografi (Ghe- numără un şir de cărţi traduse din limba orghe Pătrar, Mircea Filip-Leteanu), jur- rusă, interesante ca opţiune tematică, şi nalişti de cursă lungă (Roni Căciularu), câteva romane. În total, o producţie lite- oameni de televiziune (Valeria Baciu), rară de peste trei mii de pagini, realizată editori (Gheorghe Sprinţeroiu), direc- (sau mai exact tipărită) în ultimii zece tori de teatru (Valeriu Traian), curatori ani. Lăudându-i posibilităţile şi hărnicia, de artă plastică (Natalia Buiceac). Pagini nu pot să nu regret că s-a lansat în litera- ce atestă sensibilitate lirică a risipit prin tură atât de târziu. Neîndoielnic, opera reviste Florica Pompaş, iar Ioan Rusu sa ar fi mai amplă, dacă ar fi început-o şi-a folosit cunoştinţele în comentarii
114 HYPERION Cronică literară de utilitate didactică. În fine, un debut recent, ambiţios, în pe aceasta într-un plan care se va dovedi nefericit: să folo- poezie şi proză, e cel al lui Dumitru Barău. Mihai Maxim sească – sugestie venită chiar de la socrul ei – şansa anga- se încadrează cu distincţie în acest tablou colectiv. El e din- jării la un teatru italian pentru a-l scoate şi pe soţ din ţară, tre fericiţii ce ilustrează întocmai vorba că „stilul e omul fapt imposibil, căci era legat de secretele de serviciu. Final- însuşi“. Prezentabil şi manierat – ca să-i folosesc o caracte- mente, viaţa de familie va fi sacrificată din raţiuni de carieră. rizare împrumutată – era încă din studenţie. Locurile unde Drama curge implacabil şi, pe alocuri, precipitat. Evocând-o, a lucrat l-au „subţiat“ însă şi mai mult, ceea ce nu pot spune autorul o şi explică: nu vinovăţiile personale au provocat-o, şi despre alţii care au urmat trasee similare. Când ne-am ci istoria contemporană. Întâmplările au avut rezultatul revăzut, prima constatare a fost că a dobândit „ţinută“, una amintit din cauza „vitregiei vremurilor“: vremuri de suspi- impecabilă, prestanţă şi pregnanţă, lucru ce se reflectă în ati- ciuni şi de obstrucţii. tudini. S-a uscat un pic la faţă, dar s-a păstrat înalt şi drept: Naraţiunea este, în mare parte, lineară, cu un final lesne respiră demnitate. Seamănă a cineva între inspector supe- de anticipat, dar e bogată în subteme şi observaţii asupra epo- rior şi diplomat. Se lasă greu prins de euforia din jur. Cor- cii. La baza ei stă o documentare dintre cele mai minuţioase dialitatea sa este selectivă şi atent dozată. Politicos cu toţi, e asupra oamenilor şi locurilor. Socrii Antoanetei Filipescu, afabil doar cu câţiva. Are totuşi, în cerc intim, şi scurte slă- de pildă, sunt din Câmpulung şi provin din protipendada biciuni lirice: atunci ochii îi strălucesc ca de lacrimi, gestu- interbelică. Au pierdut multe (vile, păduri etc.) după insta- rile sunt mai retorice, frazele mai iuţi, vocea mai apăsată. La larea regimului comunist, totuşi mai pot etala obiecte care ultima întâlnire, s-a despărţit prematur de grup, după care, să le ateste vechea bunăstare. Deşi s-au mai reparat sufleteşte, depărtându-se, a redevenit sobru şi uşor enigmatic. politic îşi reprimă cu greu ranchiunele, cu atât mai mult cu Unele din „semnele“ acestui portret sumar se reflectă şi cât tatăl, Manole, a fost prizonier la ruşi şi închis ulterior în proza sa, care e, în sens larg, autobiografică. Ea e axată, pentru o presupusă legătură cu grupul Arnăuţoiu. Socrii aproape în întregime, pe ideea „vieţii ca roman“. În conse- lui Stelian Musceleanu, la care se va ţine nunta, sunt de la cinţă, demersurile epice ale lui Mihai Maxim au ca princi- marginea Iaşiului, învăţători. Un descriptiv, Mihai Maxim, pal scop reconstituirea unor destine şi unor climate. De aci similitudinile dintre cărţile sale, indiferent de subiect. Sub amator de istorie generală, dar şi de anecdotică şi detalii, dă acest aspect, Egoismul unui vis e, ca şi romanul său pre- explicaţii de ghid profesionist despre cele două oraşe (mai cedent, o „fereastră spre altădată“, largă şi clară. Subiectul încolo şi despre Napoli), în pagini pe cât de instructive, pe reprezintă ceva senzaţional pentru timpul în care se desfă- atât de atractive. De asemenea, face figură corectă de ins şoară evenimentele, respectiv pentru intervalul dintre mij- avizat, cu trimiteri precise la opere şi interpreţi, în pasajele locul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. „Rama“ lui e urmă- de comentarii muzicale. Niciun amănunt din cele necesare toarea: un savant atomist şi o celebră cântăreaţă de operă, nu-i scapă. De aici impresia de veridicitate şi autenticitate foşti soţi, se întâlnesc, după treizeci şi cinci de ani de despăr- în tot ce spune. Direct în relatări, laconic în dialoguri, inte- ţire, ca pacienţi ai aceluiaşi sanatoriu. Rezumând-o cât mai ligent în sublinierea tezelor şi motivelor, scrisul său are un simplu, cartea povesteşte ce i-a unit şi ce i-a separat. Par- puternic efect emoţionant. Mărturisesc că m-a prins inte- tea cea mai întinsă e dedicată iubirii protagoniştilor, confir- gral, atât în latura sentimentală, cât şi în cea ideologică. În mată printr-o căsătorie. Căsnicia lor pare durabilă, aşezată esenţă, Egoismul unui vis e un roman melancolic, în care se pe o temelie solidă, mai ales că au situaţii profesionale invi- exhibă, deopotrivă, norocul şi zădărnicia. Romanul unor diabile şi o stare materială foarte bună pentru standardele personaje excepţional dotate, dar, totodată, şi romanul unei româneşti ale acelor ani. Toate le merg din plin şi fiecare face generaţii care, la o retrospectivă târzie, îşi înţelege ratările paşi mari în domeniul său. Succesele solistei o includ însă şi cauzele lor.
Cronică literară HYPERION 115 a.g.secară-halil „Alţii au ieşit şi nu au văzut minotaurul“ LUMINIŢA POTÂRNICHE, RĂZBOIUL DE MARŢI, ED. VINEA, BUCUREŞTI, 2018 Intitulată iniţial „puţin din lumea cealaltă“, cea mai tranşeu roz căptuşit cu mătase/ un vierme inofensiv nouă carte de poezie a Luminiţei Potârniche, una din- descompune vise de alcov./ lasă pe altă dată devorarea tre poetele foarte bune care tot încearcă să afle sau să aceasta lascivă,/ e totuşi marţi şi se filmează un război/ înţeleagă tainele intrării fireşti în Uniunea Scriitorilor organizat de oameni pentru oameni şi prin oameni./ ca din România, dincolo de orgolii nefireşti, capricii prea un altoi dezlipit se leapădă frăţiile,/ se pansează con- omeneşti, chichiţe birocratice, dar atât de metaforice, junctura cu un plasture/ pe care este ştanţată sigla pro- probabil Kafka ar fi aşteptat mult şi bine să fie acceptat fitorului de moarte./ cine avea remuşcări că fără el se Ipe o listă oarecare de scriitori demni, este o carte care derulau evenimentele importante,/ iată, are acest răz- arată foarte bine ceea ce înseamnă pur şi simplu să fii boi cumsecade/ într-o incintă asigurată,/ cu o presiune poet, adică să fii dintr-una dintre celelalte lumi posi- convenabilă,/ monitorizare atentă,/ aer de schimb în bile, având măcar un picior în lumea celor „normali“. respiraţiile sufocante./ război de război şi totuşi marţi,/ Că arată doar „puţin“, este posibil să fie de vină… dezertarea ne-ar face pe toţi fericiţi.“ (p.25-26) „Războiul din ziua lui Marte“, poemul care a fost ales de De aici până la a te oferi voluntar la un fantomatic, către editor pentru a da titlul final: „pe frontul acesta kafkian minister ori muzeu al dezertării (şi ce este poe- nu cade nici un soldat,/ plouă cu schije, cu sugestii zia decât o dezertare rafinată, suprarafinată de la pro- finale,/ explodează mereu câte nimic,/ mai e pârlită o zaicul realităţii realităţii?), n-ar fi decât cel mult un pas pasăre care trece/ de undeva spre altundeva,/ cad ouă sau un vers, un vers memorabil, şi sunt multe în carte, cu fetuşi opriţi din evoluţie,/ câteva pene arse, nici bune cu tăria haiku-ului sau a poemului laconic. de scris acasă,/ nici de gâdilat moartea pe la orgoliu./ pe Parţial, este şi o carte a oglindirilor: lumea aceasta câmpul acesta de luptă însă nu moare nimeni./ se trag în cealaltă şi invers, alte lumi întrezărindu-se, chiar duble şi se completează gamelele/ cu mâncare caldă de şi în apele unor fântâni ale răului sau ale unor lumi la mama,/ mercenarii îşi pun moletiere curate,/ e totul pur şi simplu altfel, unde nu există, iconoclastic, chi- atât de aseptic/ încât nu te-ai aştepta să vezi eroi/ şi nici puri. Se începe cu un omagiu de neuitat pentru toţi marţea unui război nu e o zi închipuită pentru jertfă./ taţii: „şterg oglinda,/ dau de tata care se bărbiereşte./ trece pe deasupra singura ambulanţă,/ un vultur stârvar, ca şi când amintirilor/ le-ar mai creşte barba.“ (p.7) dar din strategia asta/ nu se va alege cu nimic.// într-un Morganatic-oniric, se poate constata: „ce mă fac eu cu
116 HYPERION Cronică literară visul neterminat/ şi cămilele toate încălecate de duhu- se vede până departe/ nu mă aud de la un timp/ doar rile pustiului?“ (p.11), nomadismului, opus citadinis- animalele/ cu care mă chem/ peste viaţă.“ (p.38) mului (deşi mai apare şi câte un sat, precum în „Balada Ce mai la deal, la vale, pe-un picior de plai, războiul scosului din minţi“), acordându-i-se spaţiu metaforic: Luminiţei Potârniche cu lipsa de poezie a Poeziei reali- „lumea întreagă/ e un drum nepietruit./ dar mie aşa îmi tăţii continuă! Juridic-liric, „cu toate căile de atac“! Este place,/ adorm inhalând/ pulberea stelelor stinse./ cara- războiul ei cu „săbii de porţelan“, armură din mărgele vana se prinse/ că i-am luat urma/ şi fuge într-o clipă-n de ghips, saboţi de plumb, poeta este varianta feminină nimic./ coadă de iapă albastră,/ pe la poarta noastră a lui Don Quijote, trasă printre lumi de un fragment de trecu/ puţin din lumea cealaltă.“ Lumea aceea fiind copil cu o coroană de sârmă ghimpată, un copil care gata să vină „îndată“, după cum scrie la p.35. poate avea viziuni ca la Nicolae Labiş, dar trecute prin Un posibil mesaj ar fi acela că şi „eu am fost în labi- Tarantino ori Lars von Trier (apar şi destui câini, chiar rint“, un labirint ca o peşteră platonică sau ca o cavernă şi pisici, dar nu mă gândesc neapărat la „Dogville“): misterioasă a Galaţiului, am întâlnit fiinţe acolo, unele „muşc din tata şi strig,/ of, Doamne, de ce nu te doare/ povesteau ceva de un minotaur, poate l-am văzut şi eu, foamea aceasta?“ (icoane de lemn, p.33) Sunt ceva muş- dar nu sunt sigur, cert este că atunci când am ieşit am cături, expresii ale tensiunii… aşteptării: „a mea e doar întâlnit oameni care au fost acolo dar ei nu văzuseră aşteptarea aceasta/ mai stranie în fiecare noapte,/ când nici un minotaur. Este un poem, „labirint în aer liber“, aştept să se dea visul mai încolo/ ca să văd mâna,/ mai de unde am şi extras versul pe care l-am ales ca titlu. greu braţul,/ mai deloc gura care mă muşcă.“ (p.88) Oraşul („între mine şi oraş stă un gard rezemat/ Dintr-un anumit unghi de citire, este o carte scrisă de propria poartă/ iar poarta nu se deschide nicăieri.“, „în numele tatălui“, Iarna acestuia dictând final de poem: p.71), fiind între ape, Apa este element predominat, „a cui este mâna/ care mă potriveşte/ cu locul acesta/ cel puţin la început, dar Lacustrul are o altă conotaţie mâna tatei/ din lumea asta/ în lumea cealaltă/ mângâie“ (p.41) Crocodilul din ultimul poem, aproape ca în „Doc- decât la Bacovia, apele pot fi şi din lapte (laptele sără- torul Aumădoare“ (exagerez aici, evident), nu se va lăsa ciei, teribilă imaginea copiilor care sug coşcoveală de mai prejos, dictând împotriva, dar şi pentru uitare: „ce pe pereţi, p.21), nici Seceta condiţiei umane în unele dar nepreţuit ar fi uitarea,/ aş putea să-mi privesc duş- condiţii istorice nu este uitată, transfigurată aproape manul în ochi/ fără nici o frică./ aş putea să sorb liniş- pictural: „păream bătrâni şi proşti./ cineva ne sădise tită apă din râu,/ ca o vită nevinovată,/ chiar de lângă în câmpul acela/ şi nu ne udase./ ne tot chirceam şi buturuga ce pluteşte,/ care s-a dovedit de nouăzecişi- deveneam zgomotoşi/ doar când se întorceau ciorile nouă de ori/ că e de fapt un crocodil camuflat./ dacă de la apă./ ne picurau vreo două neguri,/ ne umpleam am scăpat ar fi trebuit să am amintiri./ dar n-am./ sper de funingine./ şi aşa, negri, mai însetam o dată./ eram ca buturuga să fie buturugă./ beau apă şi mă las iar sur- un popor ciudat/ de holograme fericite./ se jucase cel prinsă/ de zvâcnetul monstrului verde./ nepreţuit dar ce avea orice putere/ cu noi, predispuşii./ populasem e uitarea./ altfel, de frică, mi-aş putea rata moartea.“ o coadă de cometă/ şi strigam în cor/ după ploaia din Un poem care pare a fi un omagiu involuntar (?) nor,/ după stâncile ascunse în mare.“ (fragment din pentru ultimul manuscris al regretatului critic Viorel „despre secetă“, p.21-22) Ştefănescu, „Memoria gazelei“, manuscris care aşteaptă Desigur, în ţinutul poetei se pare că nu mai sunt editarea… Şi deloc Uitarea, zeiţă care dictează un tes- eroi, se visează, dacă nu în nota realismului fantas- tament memorabil, p.83, deloc arghezian. tic sud-american (Bioy Casares are „Visând la eroi“!), Iar dacă tot vom întâlni şi poemul „sacrificii ritu- măcar într-un ecou al suprarealismului resuscitat fabu- ale“, Inconştientul poate fi şi cel care transformă acest los de Ed. Vinea, Nicolae Tzone realizând acolo o istorie volum într-un sacrificiu concret: „uneori îmi rămân întreagă, din toate punctele bune de vedere! Alienarea urme de cuvinte pe mâini/ şi nu-mi mai amintesc de pare a fi o regină uzurpatoare, într-o lume, soră lume, unde le am./ tata nu tăia găini ca să nu umple covata de unde „dumnezeu umblă desculţ/ şi cere de pomană/ sânge./ la mine de unde-or fi ajuns aceste barbare por- mila noastră cea de toate zilele./ privesc în mine şi nu niri,/ nu am nici un fel de amintiri cu sacrificii primor- am rai./ nici milă./ prea bunul se încalţă cu aripi de hâr- diale./ doar nişte vise cu jertfe de mine/ în care nimeni tie./ de acum, pot să mă întorc./ nu mai suport atâta nu plânge ca să mă pot trezi.“ (p.77) blasfemie.“ (p.30-31) Cert este că totul pare a fi doar un fragment din Mioriţa şesului poate suna aşa: „la şes sunt oameni/ „povestea mea amânată, nescrisă.“, oglindire a visului dar i-a prostit şi pe ei cineva/ stau cât e ziua de lungă/ şi de a fi ori a fiinţei visului de a mai fi încă alăptată de urlă şi pasc şi nechează/ noaptea îşi iau înapoi un munte/ mama de sub pământ, aceasta ca să nu nedreptăţim o stână de stele/ un teritoriu fără vreo importanţă/ nu celălalt părinte…
Cronică literară HYPERION 117 Victor TEIŞANU La intersecţia realismului crud cu nostalgiile inefabilului Stelorian Moroşanu e un poet nu tocmai lesne încadrabil. suntem puşi în temă chiar din „prolog“: „O treabă ca lumea Preponderent epic, precum optzeciştii, nu respinge totuşi se face ca şi cum / ai freca porcul pe burtă, cu ulei ars, / până metafora, intersectându-se adesea cu inefabilul, dar cultivând ar începe să râdă!…“ Tot din capul locului un titlu de poem în acelaşi timp, până la obsesie, şi elementele unui realism (Mai bine să fiu porc satisfăcut, decât Socrate nemulţumit) crud, de extracţie naturalistă. Prin urmare, nu se fereşte, mai ne asigură că autorul optează, parcă refuzând problemati- ales în cărţile din anii precedenţi, să exhibe instinctualităţi zări inutile, pentru degustarea epicureică a realului, cu toate care pot stânjeni destule standarde de percepţie, în general defecţiunile acestuia, chiar dacă astfel ar periclita alcătui- acceptate. De o factură imaginativă greu de zăgăzuit, poetul, rile neprihănite ale ambientului: „Scriu cu încrâncenare, ca deşiS puternic ancorat în ceea ce este palpabil, pare a aspira şi cum aş vrea / să străpung cu o suliţă lacrima de rouă / a din când în când, chiar dacă sub învelişul defensiv al autoi- unui fir de iarbă“. Fireşte, poetul va apela totuşi, precumpă- roniei, spre lumea ideală a spiritului şi purităţii mântuitoare. nitor, la soluţii ale spiritului, impulsul demolator fiind doar Însă cenzura unei lucidităţi extrem de active îi temperează teoretic, pentru că oricum el nu se poate fructifica într-o mereu aceste elanuri, păstrându-l în perimetrul deja familiar atmosferă impregnată de absurditate. De aici şi „prietenia“ al concretului, cel iremediabil subordonat pervertirii. Încât cu Urmuz, suprarealistul: „Aş vrea să scriu despre întâm- acest proces de maculare neîntreruptă, desfăşurat sub zodia plările / de anul viitor, / atunci când m-am dus cu Hurmuz / absurdului, trezeşte fie inutile revolte metafizice, fie un -sen să mâncăm ceva / la birtul „Frişca şi şenila“ / (…) o tocană timent de resemnată împăcare, asemănător cu acceptarea de şuruburi de 12, / şuruburi care nu sunt nici grase, / pre- unei maladii fără leac. Poezia lui Stelorian Moroşanu, ca şi cum cele de 21, / nici prea slabe, scheletice, / precum cele de proza sa, între aceste repere trebuie privită. 4“. Sau „când ne-am dus cu dl Pâlnia / să ne căutăm Stama- Iar cine ştie câte ceva despre textele în proză, dar şi des- tele“ (Senzaţia de glorie şi de greaţă la poporul de sub Dealul pre antecedentele sale poetice, va admite că noul volum de Polonicului). Dar în pofida avertizărilor din primele pagini, versuri, Extrase din arhiva Comitetului Înaltelor Nenoro- poetul, chiar dacă în maniera lui Urmuz, e permanent anga- ciri (Iaşi: Ed.Timpul, 2o19), nu face decât să dezvolte, e drept, jat în dezbateri existenţiale. Şi deşi subminată continuu de cu adaosuri tematice importante, o direcţie asumată încă ironie urmuziană, meditaţia lui Stelorian Moroşanu despre de la debut. Adică desenând o realitate complet denudată, istorie şi sens trebuie cercetată cu atenţie. Pentru că dincolo care-şi arată emanaţiile pestilenţiale şi se află mai tot timpul de plonjeurile autorului în suprarealism, putem detecta neli- sub semnul lipsei de sens. Cum era şi de presupus, pe un ase- nişti şi observaţii acide, care de multe ori trec în plan secund menea teritoriu domneşte, în toată splendoarea lui, grotes- adeziunea sa la oferta instinctualităţii. Aşa încât o pledoarie cul. Şi ca lucrurile să fie cât se poate de clare, despre consti- în favoarea bucuriilor erotice (Pe vremea când ploua cu ele- tuenţii universului său liric şi mijloacele lui de compunere, fanţi) se cuvine a fi contrapusă alteia, care, în stilul parodic
118 HYPERION Cronică literară al autorului, defineşte grave raporturi ontice (Despre sfre- prin amplitudine narativă, tratare în cheie ludică şi capacitate delirea apei la poporul de sub Dealul Polonicului). Poetul de autogenerare, trăsături optzeciste, însă dincolo de drapa- opune cu bună ştiinţă un topos nesemnificativ, „târgul can- jul stilistic, avem aici toate ingredientele poemului în proză, grenat de sub Dealul Polonicului“, unor reflecţii cu impact mustind de lirism şi funcţionând totuşi cu motoarele medi- major, tocmai spre a obţine efectul emoţional scontat. Tot taţiei, în buna tradiţie inaugurată de romantici şi simbolişti, aşa cum apelează, frecvent şi cu bune consecinţe, la diverse dar ilustrată mai ales de poeţii secolului XX. Este unul din paliere livreşti. Procedeul, experimentat pe scară largă în multele texte rezistente ale volumului, aşezat şi el sub semnul Doi pumni de romane (Botoşani: Ed. Axa, 2004), unde lui Urmuz, însă scoţând la suprafaţă şi reflecţiile autorului, avem, în chip decent, erudiţie şi savuroasă inventivitate, va aflat dramatic în căutarea unui punct de sprijin călăuzitor: fi reluat, din unghiuri şi cu intensităţi diferite, în toate cărţile, „…ştiu că printre rânduri / se strecoară acel cuvânt, / pe care inclusiv aici, în Extrase…, în care figura hegemonică devine n-am să pot a-l scrie vreodată; / dar mai presus decât vâna- Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, adică Urmuz. Prezenţa tul, / vânătoarea peniţei este hierofania-cataplasmă! / Obo- lui Urmuz e fără îndoială simbolică, ea sugerând cum nu se sit de secole de uimire şi umilinţă / (…) iau tocul şi aştept / poate mai clar ubicuitatea nonsensului. Urmuziană este la ca peniţa să-mi spună / despre naşterea Sensului Insonda- Stelorian Moroşanu însăşi formularea titlurilor, în majori- bil…“. De altfel întreaga serie de texte născute în ceremoni- tate voit ilogice şi fără vreo legătură cu textul care urmează. oasele cozerii de la birtul dlui Kafkovici, mai mult chiar decât Cum se întâmplă cu Discursul unui boţ de unt rânced des- cele inspirate de măruntul univers existenţial al târgului „de pre lichefierea ceasurilor la Salvador Dali, unde avem prac- sub Dealul Polonicului“, merită a fi socotite ca memorabile. tic o expunere poetică asupra timpului, aproape clasică prin Un poem precum Pereţii cu vestă de in şi bermude de cati- structură şi accesibilitate, departe de obscuritatea mesajelor fea poate fi citit, recitit şi răscitit cu aceeaşi plăcere estetică. transmise de excentricul pictor spaniol. Grandilocvenţa celor Fiindcă birtul „Frişca şi şenila“ devine pentru convivi bari- mai multe titluri răspunde de fapt unui calcul al autorului, cada care, ferindu-i de tumultul din afară, le oferă şansa unor care astfel subliniază prăpastia dintre exprimarea emfatică şi interminabile dezbateri pe teme existenţiale, adică o nece- nimicnicia existenţei. Vezi Cum se tratează celulita din regi- unea cotului la poporul de sub Dealul Polonicului, Gândi- sară evadare din concretul pestilent. Nu întâmplător puse- rea methasophică a verzei în grădinile poporului de sub Dea- urile de revoltă şi contestările răbufnesc dincolo de zidurile lul Polonicului, Despre femeia fizică şi bărbatul metafizic la birtului. A se vedea texte precum Poem pentru fluier înfun- poporul de sub Dealul Polonicului, etc., etc. În acest specta- dat şi trianglu tronconic, reprezentând un cumul de dispe- col parodic întâlnim, din când în când, fragmente de lirism rări şi sugerând lipsa totală a orizontului, sau Despre nimeni, cuceritor („…cineva ară cerul şi întoarce adânc / postatele rătăcit în U-topos care mai adaugă câte ceva cu privire la de albastru, iar noi, / copiii în urma plugului metafizic, adu- insinuarea contondentă a răului. Însă Stelorian Moroşanu năm rădăcinile de curcubeie, / să le clădim căpiţe la margi- n-a fost hărăzit cu armura luptătorului de profesie. Pare mai nea orizontului“ (pag. 24), sau chiar poeme întregi, traversate degrabă un sensibil de nelecuit, „suflet găurit / ca o strecu- de autentică vibraţie emoţională (Nu numi rândurile acestea, rătoare de paste!“ (pag. 64). Încât el şi veşnicii convivi Apu- poem!). Stelorian Moroşanu oscilează necontenit între plăce- nake şi Hurmuz, spre lauda lor, vor trebui să accepte că „… rea filosofării parodice, cu accente fruste, şi descrierea foto- viaţă şi cuvânt / erau sinonimele cu care se drogau / toată grafică a realităţii, conţinând inserţii de nostalgie şi impli- ziua, toată noaptea, toată eternitatea“ (Baladă pentru topo- care afectivă bine escamotate. rişcă şi ciomag de salcâm). Altfel spus, că alternativa la teroa- Poetul este, pe cât se pare, un sentimental, care se ascunde rea şi mizeriile cotidianului rămâne evadarea în spirit. Stelo- după viziuni şi imagini construite în manieră expresionistă. rian Moroşanu e un poet căruia, din păcate, nu i se acordă Un text ca Domnul Kafkovicivulcanizându-ne sufletele are, încă atenţia cuvenită.
Cronică literară HYPERION 119 Ionel SAVITESCU Visând la o altă omenire Despre actuala umanitate, Leibniz se exprima că este cea putut tot atât de bine intitula Îndreptarul bunului muri- mai bună dintre lumile posibile (nu e cu putinţă ca Univer- tor (p. 38). Una dintre marile enigme ale filozofiei româ- sul să fie făcut mai bun decât este), iar învăţatul israelit neşti este Alexandru (Sănduc) Dragomir, mai tânăr decât André Neher afirmă în cartea sa Cheile identităţii iudaice, Noica şi trăitor până în anul 2002. Deşi i-a fost elev prefe- Hasefer, 2001, p. 93, următoarele: Geneza actuală a fost rat al filozofului german Heidegger, Alexandru Dragomir precedată de douăzeci şi şase de încercări şi toate au fost n-a publicat nimic, dar şi-a petrecut timpul citind şi scri- sortite eşecului…
120 HYPERION Cronică literară Imperiul Roman de către Constantin cel Mare în 312 în Philippe Sollers, Julia Kristeva frecventa intelectuali fran- urma bătăliei cu Maxenţiu, Constantin declarând ziua de cezi de stânga, care ulterior au virat către maoism. Kris- duminică ca repaus săptămânal. Totuşi, creştinismul în teva desfăşoară o bogată activitate ştiinţifică în Franţa, îşi decursul istoriei a recurs la persecuţii interconfesionale, la ia doctoratul în lingvistică, devine profesoară universitară execuţii şi schingiuiri. Celebru este cazul acelei femei din la Universitatea Paris VII, călătoreşte în China, în sfârşit, Alexandria, Hypatia, matematician şi filozof, ucisă de creş- în martie 2018, când nimeni nu se aştepta, iese la iveală tini. Apoi, în Evul Mediu, arderile pe rug erau frecvente, dosarul de Securitate al Juliei Kristeva. Evident, Kristeva Galileo Galilei scăpând cu puţin de execuţie. Evident, în a negat. Cartea se încheie cu eseul dedicat lui Nicolae această diversitate există mulţi preoţi care au har în prac- Steinhardt – Valiza lui N. Steinhardt. În ajun de Anul Nou ticarea credinţei şi slujirea lui Dumnezeu. Analiza unor 1960, Steinhardt este chemat la Securitate pentru a depune romane dostoievskiene (Idiotul, Fraţii Karamazov), a jur- mărturie contra celor arestaţi în lotul Noica-Pillat. Era a nalului lui Tolstoi dezvăluie părţi ascunse ale conştiinţei doua represiune desfăşurată de P.C.R., după aceea din 1948, noastre. Astfel, bunăoară, Tolstoi, acest titan al prozei când intelectualii erau arestaţi şi închişi pentru diferite ruseşti, îşi notează în jurnal, începând cu vârsta de 19 ani, învinuiri. Steinhardt locuia împreună cu tatăl său, un bătrân toate deficienţile şi apucăturile rele: Uimitor lucru: eu ştiu octogenar, într-o garsonieră. Tatăl lui Steinhardt fusese despre mine cât sunt de rău şi de prost, în timp ce alţii mă inginer şi lucrase până la 79 de ani: Dacă inginerul nu-i în consideră genial. Cum o fi cu ceilalţi oameni?… În mine stare să înlocuiască pe orişicare dintre lucrătorii săi, să-i sălăşluiesc toate viciile, şi încă în cel mai înalt grad: şi invi- facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut (Jurnalul dia, şi cupiditatea, şi zgârcenia, şi voluptatea, şi vanitatea, fericirii, Dacia, 1991, p. 48). În mod neaşteptat, tatăl îşi şi ambiţia, şi mândria, şi răutatea (p. 123). Balamucul ero- îndeamnă fiul să se poarte demn, să facă, dacă este cazul tic, sintagma folosită de Petre Ţuţea, este un alt prilej al închisoare, promiţându-i că-l va aştepta:… tata: nu te analizei oamenilor din punct de vedere erotic şi sexual. întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, Acestui balamuc erotic i-au căzut victimă Sigmund Freud, iar în secolul al XIX-lea, Shelley, Benjamin Constant, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închi- Madame de Staël. Problema existenţei delatorilor, a sico- soare strâmtă într-una mai largă (op. cit., p. 88). Gabriel fanţilor este urmărită din Antichitatea greacă (Platon), Liiceanu îl alege pe Steinhardt maestru spiritual, iar Jur- până în vremurile moderne, regimurile totalitare nalul fericirii, pe care îl aşez în vârful cărţilor scrise după remarcându-se prin cultivarea delaţiunii. Situaţie ilustrată război în România, este cartea cu densitate existenţială din belşug cu nume de delatori români din regimul comu- maximă din cultura română. Este, până la urmă, o carte nist, toţi intelectuali de elită cu opere literare proeminente. despre caracter (p. 232). După ieşirea din închisoare, S-au întâmplat cazuri de intelectuali care au semnat pac- Steinhardt a ocupat diferite servicii, a scris şi publicat mai tul cu diavolul în anii tinereţii, pentru ca apoi să se dezică multe cărţi, s-a călugărit la mănăstirea Rohia din Mara- şi să refuze colaborarea. Unii dintre ei au fost pedepsiţi, mureş, deşi ar fi putut-o face la o mănăstire din străină- excluşi, defăimaţi, asasinaţi. Această colaborare cu Secu- tate. S-a stins în 1989, fără a apuca Revoluţia. Ce-aş mai ritatea datorată şi încrederii că regimul nu se va prăbuşi putea adăuga? Doar că, de câtva timp îmi închei ziua de sau că se urmărea avansarea profesională, obţinerea unui lectură citind câteva pagini din această carte a dlui paşaport, a unei locuinţe mai bune etc. În dezbatere, intră Gabriel Liiceanu. şi Dosarul Sabina, cazul Juliei Kristeva, o tânără intelectu- * Gabriel Liiceanu Aşteptând o altă omenire, ală bulgară stabilită în 1965 în Franţa. Căsătorită cu Ed. HUMANITAS, 2018 Jurnal de lecturi …Caietul meu de ricoşeuri s-a născut fără o ţintă precisă, aseamănă cu Kenkō, un călugăr budist din secolul al pe firul unor lecturi sau relecturi mai mult sau mai puţin XIV-lea, autor al Însemnărilor din ceasuri de zăbavă: Cea aleatorii, făcute în ultimii trei-patru ani. De aceea, el are mai plăcută dintre toate distracţiile e să te aşezi singur la forma unui Jurnal, nu a unui colaj ghidat de o unică temă. lumina unei lămpi, având în faţă o carte deschisă, şi să te (Gabriel Liiceanu) împrieteneşti cu oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată (p. 42). Ce este remarcabil e faptul că Gabriel Liiceanu Inevitabil, când ajungi la o anumită vârstă, după o viaţă citează şi comentează, găsind, de fiecare dată alte analogii. plină de lecturi, devii pretenţios, citeşti/ reciteşti selectiv, Aşadar, un prim filozof asupra căruia stăruie este Seneca faci comparaţii şi asocieri de idei, eventual se întâmplă ca (4 î. Hr. – 65 d. Hr.) dascăl al lui Nero, care, ulterior, l-a unele idei ale altora să le găseşti în propria gândire. E cazul obligat să se sinucidă. Seneca este un stoic târziu, iar tra- dlui Gabriel Liiceanu*, care-şi încheie zilele obositoare de gediile sale şi Scrisorile către Lucilius l-au făcut celebru. muncă la editură, cu lecturi reconfortante din autorii pre- Seneca ne oferă sfaturi pertinente despre lectură, despre feraţi, meditând la cele citite, încât Gabriel Liiceanu se stil şi expunere, despre retragerea în sine pentru CronicăI literară HYPERION 121 meditaţie, despre prietenie (Sunt prietenii temporare, cum autor, între altele, al volumului „Ce este filozofia antică?“ le zice lumea. Prietenul ales din interes îţi va fi drag, atât (Polirom, 1997). Evident, Platon a scăpat cu puţin, dato- cât îţi va fi de folos. De aceea, în jurul celor puternici stă rită generosului Anniceris, să nu-şi încheie viaţa într-un droaie de prieteni, în jurul celor scăpătaţi e pustiu: puşi la târg de sclavi, iar Aristotel a părăsit la timp Atena, pentru încercare, prietenii fug în toate părţile…, v. Seneca Scrisori ca cetatea să nu comită o a doua crimă împotriva filozo- către Luciliu, 1967, p. 19). În schimb, Schopenhauer admite fiei. La începutul veacului al nouăsprezecelea, doi filozofi că Prietenia adevărată şi sinceră presupune că cineva ia germani îşi disputau întâietatea: Hegel şi Schopenhauer. parte la soarta celuilalt cu căldură, în mod curat obiectiv şi Pentru a-l detrona pe Hegel de pe piedestalul său, fără niciun interes, şi aceasta presupune iarăşi o identificare Schopenhauer şi-a planificat cursurile la aceleaşi ore cu desăvârşită între cei doi prieteni… Cu toate acestea se pot Hegel în speranţa să-i fure studenţii, dar nu a reuşit, Hegel stabili între oameni nişte legături, care, deşi în realitate se continuând să fie studiat în universităţile occidentale, întemeiază pe motive ascunse de egoism, au şi o părticică atrăgându-l la un moment dat şi pe Constantin Noica, care de prietenie adevărată şi sinceră în ele, aşa în recluziunea de la Câmpulung Muscel, încât, în această lume imperfectă, trebuie i-a prezentat lui Alexandru Paleologu sis- privite ca ceva mai înalt şi li se poate da cu temul filozofic al lui Hegel, consacrându-i oarecare dreptate numele de prieteşug…, v. mai târziu o carte. Schopenhauer (Mie Arthur Schopenhauer Aforisme asupra personal de exemplu filozofia nu mi-a adus înţelepciunii în viaţă, Ed. Mondero, 2009, niciun folos material, dar m-a păzit de p. 159). Mai mult, relaţiile umane sunt multe rele) şi-a încheiat sistemul (Lumea comparate de Schopenhauer cu turma de ca voinţă şi reprezentare) în preajma vâr- arici, care dorind, în timpul iernii, să se stei de 30 de ani, iar Aforismele asupra încălzească, nu se pot apropia prea mult înţelepciunii în viaţă, traduse de Titu din cauza ţepilor, până ce găsesc o distanţă Maiorescu, sunt o carte de căpătâi. Influ- convenabilă. Aşa şi oamenii se ciocnesc enţa sa în Europa s-a produs, din păcate, până găsesc un modus vivendi de convie- după moartea filozofului (1860), până târ- ţuire. A se vedea şi părerile lui Cioran des- ziu în primele decenii ale secolului al pre prietenie la paginile 256-259. În sfâr- XX-lea. Fusese filozoful preferat al Juni- şit, pentru Aristotel prietenia înseamnă mii, iar Ion Petrovici i-a consacrat un curs egalitate. Seneca recomandă cumpătarea la Universitatea din Iaşi, transformat într-o (întrucât plăcerile şi averea sunt chinuri carte şi preferat de „oamenii subţiri“. În pentru filozof: „A fi treaz şi cuminte, atunci când toată schimb, Constantin Noica îl considera „o alee secundară lumea umblă beată şi vomează, este semn de mare putere în istoria culturii“. Demonstraţia lui Gabriel Liiceanu sufletească…“, Seneca, op. cit, p.45), beţia fiind condam- covârşeşte: „cu Hegel nu avem ce face“ (Andrei Pleşu), iar nată şi de Kenkō şi Montaigne în Eseuri: „Iară beţia, între Schopenhauer revine la cote înalte. Dacă limbajul lui Hegel celelalte, îmi pare un viciu grosolan şi dobitocesc… Cea mai era obscur şi de neînţeles, Schopenhauer se exprima lim- proastă stare a omului este cea în care îşi pierde cunoştinţa pede, clar şi concis, calităţi neapreciate în epocă. Aseme- şi stăpânirea de sine (p.40)“. Plăcerile stomacului sunt chi- nea lui Hegel este Rousseau (Niciodată, ca la Rousseau, nuri: „Plăcerile înseşi ni se schimbă în chinuri: mâncarea cuvintele cuiva nu s-au aflat într-o mai mare divergenţă cu provoacă indigestie, băutura – sleirea puterilor şi zdrunci- faptele sale… Îşi construise separat o etică pentru el, la care nul nervilor, desfătările dragostei – slăbirea picioarelor, mâi- a pretins că are dreptul: se considera un exemplar fără pere- nilor şi a tuturor încheieturilor“ (Seneca, op. cit. p.66). În che al speciei umane p. 74), care ne este dezvăluit sub ade- fine, părerile oamenilor, spune Seneca, sunt nestatornice vărata sa înfăţişare. O altă etapă a „prostiei la vârf“ a şi schimbătoare, iar dascălul e necesar numai un timp: constituit-o gândirea stângistului Marcuse, care în anii `70 „Când vei ajunge până acolo, încât să te ruşinezi de tine ai secolului trecut infestase campusurile universitare ame- însuţi, poţi să te lipseşti de dascăl“ (Seneca, op. cit. p.69). ricane împreună cu asistenta sa de culoare, Angela Davis. Altă lectură care i-a produs încântare lui Gabriel Liiceanu Presa culturală românească îi prezenta cu elogii pe cei doi. este aceea a lui Diogene Laertius, considerat de Noica un Multe destăinuiri personale – despre felul cum scrie, cum colportor de informaţii, iar pentru Ibrăileanu o lectură îşi reciteşte parţial cărţile, neinteresat de cronicile cărţilor fundamentală. Din noianul de filozofi, Gabriel Liiceanu sale -, contribuie la mai buna cunoaştere a personalităţii exemplifică cu momente marcante din viaţa lui Epicur, domnului Gabriel Liiceanu. Sunt discutate şi probleme citat adesea de Seneca, adeptul unei existenţe simple, al mai sensibile: impostura lui Heidegger (Cioran), sexuali- sobrietăţii şi austerităţii. Dacă Platon este întemeietorul tatea şi dragostea tardivă a lui Cioran, despre bătrâneţe şi Academiei, Aristotel al Lyceului, Zenon al Porticului, Epi- vârstele ei, despre talentul şi genialitatea lui Mircea cur întemeiase Grădina. În sfârşit, viaţa lui Socrate a fost Cărtărescu, originea cuvântului „nomenclatură“, identifi- şi mai dramatică, ocazie de a-l aminti pe Pierre Hadot, filo- cată în „Civilizaţia romană“, de Pierre Grimal (în partea zof francez, specialist în antichitatea elenistică şi romană, a III-a, cap. IX, „Desfătările oraşului“, Grimal relatează
122 HYPERION Cronică literară cum prin 154 (155) sosesc la Roma trei filozofi greci – Car- continua să fie vorbită <
Cronică literară HYPERION 123 r Radu VOINESCU Critica şi metacritica (II) Am urmărit, pe parcursul primului volum al cărţii lui Flo- De la primele pagini, cititorul este avertizat cu privire la rin Mihăilescu Conceptul de critică literară în România interesul primordial al respectivei cercetări, axată pe aspec- (1976), profesia de credinţă a unui critic marxist, proba- tele teoretice şi metateoretice: „…scopul nostru unic şi con- bil singurul autentic de la noi (ceilalţi fiind în cel mai bun stant a fost numai delimitarea unei singure probleme din caz conjuncturali, dacă nu subordonaţi iremediabil ideilor numeroasele pe care le implică nu numai critica în general, proletcultiste), exprimată în multiple modalităţi, în primul dar însăşi teoria criticii. Această singură problemă o repre- rând folosind ca bază examinarea evoluţiei criticii româ- zintă definirea teoretică a criticii şi funcţiilor sale, conceptul neşti de la începuturile ei şi până la momentul schimbării teoretizat, iar nu cel aplicat, al disciplinei noastre intelec- deA regim politic şi de orânduire socială survenită după cel tuale. Desigur, de la o problemă nu am avut motiv să evi- de-al doilea război mondial. tăm de a ajunge la o întreagă problematică subordonată.“ P. 9 Aşadar, după cum monografiaE. Lovinescu şi antino- miile criticii (1972) era şi un bun un pretext pentru a vorbi Subiectivitatea… teoriei – abordând activitatea de critic literar a lui Lovinescu şi Cu al doilea volum din Conceptul de critică literară în Româ- „mutaţiile“ acesteia – pe larg şi punând în acţiune conside- nia, apărut la o distanţă de trei ani faţă de primul, lucrurile raţii pătrunse de elemente de kantianism, despre principi- se modifică într-o măsură neaşteptată după eforturile către ile criticii literare, şi în acest caz, succesiunea de momente o privire cât mai apropiată de metodo- prin care critica românească a trecut de logia ştiinţifică din prima parte. Desi- la liberalismul şi modernitatea din peri- gur că tema – critica literară românească oada interbelică (fără a exclude excesele după cel de-al doilea război mondial – avangardei, ai cărei membri, majorita- era mai sensibilă în contextul deceniu- tea comunişti ardenţi, s-au înrolat în lui al optulea, mai ales că dogmatismul tranşeele noii ideologii) la proletcul- ideologic iniţiat în 1971 se infiltrase din tism şi apoi la comandamentele realis- ce în ce mai adânc la toate nivelurile mului socialist, pentru a se întoarce, mai societăţii, documentele de partid cerând timid la început, la adevăratele instru- din nou imperativ, ca şi în perioada rea- mente critice, infuzate însă, mai mult lismului socialist (dezavuată retoric şi sau mai puţin (uneori numai declara- considerată revolută în discursul oficial, tiv), de marxismul deturnat, agrementat din motive care exced discuţiei de faţă), treptat cu elemente ale cultului perso- artiştilor, scriitorilor, criticilor literari nalităţii, din documentele şi activitatea angajare tot mai pătrunsă de spirit par- de partid din România. tinic în calitate de activişti pe tărâm cul- tural ai socialismului şi comunismului.
124 HYPERION ReLecturi noastră naţională şi, în definitiv, cu îndelungata tradiţie De la marxismul deschis de viaţă socială, politică şi economică românească. De la un sistem democratic şi parlamentar de tip occidental, cu la cel dogmatic toate insuficienţele, dar şi cu imensele lui avantaje şi mai Dacă în volumul care trata critica până la 1945 afirmaţiile cu ales perspective, România s-a văzut pusă brusc şi cu bru- alonjă teoretică ale lui Florin Mihăilescu se situau, cu unele talitate sub dominaţia discreţionară a unui regim totalitar diferenţe, în aria unor principii care ar fi putut fi profesate şi samavolnic.“ de oricare critic şi teoretician marxist al criticii din oricare Întorcându-ne la volumul al doilea din Conceptul de cri- ţară, inclusiv din Occident, de această dată, opţiunile încep tică literară…, se poate observa că tribulaţiile criticii noas- să fie pronunţate răspicat în favoarea unei angajări ce fri- tre de după război sunt văzute din perspectiva oficial accep- zează adesea entuziasmul de partea ideologiei discursului tată, aceea a dezavuării exceselor proletcultiste impuse nu oficial din România. „Două“ – afirmă peremptoriu criti- numai de către activiştii de partid de la nivelurile superi- cul – „sunt sursele fundamentale ale cri- oare, dar şi de o seamă de critici, despre ticii contemporane: istoria şi noua ideolo- care abia după decembrie 1989 a înce- gie românească. Asupra lor urmează, deci, put să se discute în termeni care demas- să stăruim întâi de toate. Istoria poporu- cau deschis oportunismul sau fanatismul lui român după 1944 cunoaşte una dintre lor, după caz. evoluţiile cele mai rapide, precum în orice „Militantismul autentic al unei critici epocă de tensiune revoluţionară“. Până aici literare cu adevărat marxiste nu putea fi nu ar fi, practic, prea multe de obiectat; evident acesta“ – scria Florin Mihăilescu, într-adevăr, perioada a fost de un dina- denunţând amintitele excese, ca să folo- mism fără precedent, cu schimbări uri- sim un eufemism pentru respectiva bar- aşe, dramatice adesea, nu o dată marcată barie culturală, pentru a continua: „Iată de de tragism pentru multe destine indivi- ce e semnificativ că deformările dogma- duale, dar şi pentru clase sau pături soci- tice şi sociologiste încep să fie combătute ale întregi, însă, de la un timp, şi cu multe şi respinse către mijlocul anilor ’50 din ce elemente pozitive. Dar contează viziunea în ce mai categoric şi mai explicit, din ini- în care sunt tratate aceste metamorfoze, ţiativa, bineînţeles, a documentelor şi pre- unele nefaste chiar pentru critica literară sei de partid.“ Tocmai aici era problema! ca disciplină, pentru a nu mai vorbi despre Dacă acceptăm, şi nu ar trebui să se poată oameni. „La un secol de la marea mişcare altfel, că problemele literaturii şi, în legă- paşoptistă, România traversează un al doilea moment de tură cu acestea, ale criticii literare sunt specifice esteticu- mutaţie spectaculoasă şi profundă, expresie a transformă- lui şi, propter hoc, independente de vreo ideologie politică, rilor latente, structurale, intervenite între timp. Fenome- organicitatea aceasta trebuind ţinută la distanţă de orice nul cel mai general ce se cuvine a fi semnalat în acest punct alterare care să apară dinspre interesele de clasă, economice, este reconsiderarea tuturor valorilor moştenite, în lumina dinspre acelea ale credinţei într-o doctrină politică şi soci- noilor opţiuni şi exigenţe ale vremii, şi, concomitent, pro- ală, religioasă etc., atunci faptul că „deformările dogmatice movarea altor valori, inexistente în trecut sau aşteptând în sociologiste“ (un substitut cu glazură aşa-zicând ştiinţifică umbră clipa prielnică manifestării lor.“ P. 16 pentru modul cum vedeau unii aplicarea intereselor cla- De la marxismul deschis, permeabil aproape tuturor sei muncitoare, dorinţa eliminării burgheziei şi a influen- influenţelor şi metodelor la apărarea dogmatismului de ţelor decadente, putride ale acesteia, a misticismului, este- după 1971 nu a fost decât un pas, s-ar părea. Criticul mili- tismului şi aşa mai departe în cultură, în arte, în literatură, tează aici şi în multe pagini ale cărţii, în spiritul concep- în educaţie) era pus în discuţie numai la iniţiativa factorilor ţiei care fusese impusă în epocă, pentru considerarea con- politici, prin intermediul cuvântărilor şi rezoluţiilor adop- tinuităţii care s-ar fi făcut simţită între perioada de dinainte tate la forumurile partidului, ca şi al materialelor din presa de alegerile din 1946, în care Partidul Muncitoresc Român de partid, în fond, ecoul publicistic, propagandistic al ace- a câştigat (se ştie azi că în mod fraudulos) şi cea de după lor documente, atunci desigur că lucrurile erau extrem de instaurarea aşa-numitei puteri populare. Într-o carte apă- grave. Pentru că nu se mai putea vorbi de libertatea artei, rută mult mai târziu, De la proletcultism la postmodernism iar principiile profesate de autorul celor mai întinse pagini (2002), Florin Mihăilescu prezintă, însă, chestiunea într-o de metacritică din România se situa într-o iluzie. manieră situată la polul opus: „Prima constatare care se Din aceste motiv, a afirma că „necesitatea judecăţii de poate face fără nici o dificultate, la o privire de sus asupra valoare decurge, deci, nu numai din condiţia literaturii noi, epocii literare româneşti de după ultimul război mondial, dar şi din înseşi bazele ideologice ale esteticii marxiste“ P. este discontinuitatea ei în raport cu întreaga evoluţie ante- 19 nu mai are legătură cu un marxism deschis, de tip occi- rioară. S-a produs în chip declarat şi programatic, înce- dental, ci cu cel dogmatic, dominant în ţările comuniste. pând cu 1945 şi încă mai evident după 1948, o adevărată Prin urmare, deşi la vremea respectivă inserţiile de citate ruptură cu aproape tot ce a însemnat până atunci cultura care combăteau „sociologismul“ primului deceniu de după
ReLecturi HYPERION 125 1945 păreau stenice, luminoase poate, realitatea care se prin obiectivitatea şi comprehensivitatea sa, se poate, prin putea citi înapoia lor nu era decât un surogat de libertate urmare, discuta, fundamenta şi demonstra, pornind de la câtă vreme ştiinţa literaturii nu se mai ghidează după pro- ideea unei integralităţi dinamice a operei, care să aibă în priile legi şi reguli. Argumente pentru deschiderile la care vedere mai presus de toate modul de funcţionare a struc- se putuse ajunge erau valide doar în câmpul concret al tim- turii literare, considerată nu ca formă goală sau indife- pului şi în aria constrângerilor unde, a mai slăbi puţin şuru- rentă în raport cu conţinutul său, precum în glosematica bul putea părea o uşurare; în fapt, era doar o tentativă de a lui Hjelmslev, ci ca modalitate de producere a sensului şi a mai îndepărta puţin din apăsarea ideologiei. Un astfel de semnificaţiilor de natură estetico-ideologică. O abordare sprijin, căutat, alături de alte câteva, prin presa timpului şi critică de acest tip a operei şi a problemelor pe care opera prin documentele congreselor breslei scriitorilor sună ast- la pune unei conştiinţe critice complete constituie condiţia fel: „Paul Cornea făcea, de pildă, în 1947, un bilanţ al mai- şi baza unei metacritici de o valabilitate mult mai generală orescianismului şi al gherismului şi conchidea: «Problema decât aceea a unei concepţii care se revendică din viziuni de bază este de a înnoda cele două capete de serie într-o ce unilateralizează, fie chiar şi premeditat, obiectul.“ P. 260 unitate solidă şi organică, depăşind ambele premise iniţi- Dar metacritica pusă în serviciul istoriei ideilor critice ale. Evident că preferinţa noastră se îndreaptă spre direc- îmbrăcată în armura ideologiei oficiale din România acelor ţia Gherea. Nu-i împărtăşim însă erorile şi nici nu igno- ani nu poate să dea decât o teorie critică cel puţin distorsio- răm aportul direcţiei Maiorescu în ceea ce priveşte analiza nată. Metamorfozele despre care vorbeşte criticul („Iată de finisajului artistic.»“ P. 25 ce, când urmărim originile criticii contemporane, trebuie să le înţelegem dintr-o perspectivă dialectică, reluând momen- tele metamorfozei disciplinei noastre şi căutându-le orien- tarea şi semnificaţiile.“ P. 37) ca fiind proprii unei anumite Decalaje şi derapaje treceri a criticii româneşti prin infern pentru a deveni mai Astăzi, citind rândurile de mai sus, nu putem decât să ne pură nu sunt altceva decât un mod optimist şi, prin aceasta, gândim cu amărăciune cât de în urmă eram! Dacă la noi fals de a vedea progresul acolo unde el constituia, de fapt, critica avea a se ocupa – cum, în mod uimitor, încearcă unii nimic altceva decât lenta şi chinuitoarea eliberare de corse- şi mai în zilele noastre să o facă – cu însuşirea şi continua- tul proletcultist şi de acela al realismului socialist, conver- rea acestor „direcţii“ din veacul al XIX-lea (ba bătându-se tite, mai târziu, în doctrina socialismului multilateral dez- monedă pe Gherea, ba exaltându-l din nou pe Maiorescu), voltat, unde masele făceau cultura, iar scriitorii şi criticii ar după ce în lume s-a scris atâta, după ce au apărut atâtea fi trebuit sa fie nişte activişti de un tip mai special. „Condi- modalităţi de descifrare, de interpretare a operei literare, ţia îndeplinirii cu succes a misiunii criticii este situarea ei înseamnă că ne plasam în afara oricăror drumuri care să fermă pe poziţiile filosofiei materialist-dialectice şi istorice, aibă vreo importanţă, care să conteze aici, măcar, nu mai spiritul critic obiectiv şi nepărtinitor în judecarea valorilor vorbesc pentru criticii din alte spaţii! A invoca ideea că ape- artistice, cultivarea consecventă a orientării realiste a artei, lul, atunci, la clasicii noştri într-ale criticii demult depă- stimularea legăturii strânse a creatorilor cu viaţa, cu realită- şiţi era justificat de posibilitatea de a juca în faţa ideologi- ţile sociale, promovarea umanismului socialist.“ transcria lor autorităţii de partid şi de stat cartea autohtonismului, criticul din Programul Partidului Comunist Român de con- pe această cale putând fi introduse şi actualizări legate de struire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înain- curentele criticii occidentale are doar o valoare de lucru tare aRromâniei spre comunism. p. 62 Nu s-a întâmplat aşa, limitată. Problema decalajului rămâne, oricât am încerca în cele din urmă, pentru că perioada de după Congresul să o estompăm. al IX-lea al Partidului Comunist Român a lăsat urme mai Nu-i vorbă că, urmărind schimbările adânci decât s-a crezut şi care ar merita să care s-au produs în aria criticii româ- fie mai cu amănunţime dezbătute, gene- neşti, cu deosebire în cea care se ocupa de rând conştiinţa unei anumite rezistenţe în întâmpinare, dar şi în studiile monogra- faţa ideologicului, rezistenţă care a existat, fice şi de istorie literară în general, auto- orice am spune. În afară de asta, a inter- rul trece şi la perioada mai fastă, când, în venit schimbarea din 1989, care a înce- urma relativului „dezgheţ ideologic“ de put să aducă lucrurile în făgaşul normal. după 1965 teoriile şi metodele cu care În această idee ar fi de interpretat opera critica în lume îşi fac simţită, mai următoarele afirmaţii din preliminariile mult sau mai puţin timid, mai mult sau teoretice ale acestui volum despre care dis- mai puţin decis, prezenţa şi influenţa şi la cutăm şi care este scris parcă mai mult din noi. Asta face ca opiniile sale privind rolul perspectiva unei apăsate asumări perso- criticii să capete o anumită consistenţă, nale a tezelor doctrinei oficiale: „…Dacă alimentată cu noile adaosuri, însă prisma din istoria şi ideologia primului deceniu prin care era privit totul se dovedeşte, afir- de după 1944, ambele noi şi revoluţio- mată apăsat, în continuare cea ideologică: nare, au rezultat câteodată consecinţe care „O metacritică validă şi ştiinţifică, tocmai au frânt o dezvoltare ascendentă, sau cel
126 HYPERION ReLecturi puţin normală, a criticii şi a literaturii, în dialectica dintre esenţă şi aparenţele fenomenale dintre direcţia fundamen- Revenirea la unelte tală a mişcării şi avatarurile ei incidentale, se poate spune Volumul mai devreme amintit, De la proletcultism la astăzi, cu deplină siguranţă, că suma de experienţe dobân- postmodernism, reface sinteza epocii de după cel de-al dite, indiferent în ce condiţii şi cu câte sacrificii, s-a dove- doilea război mondial, modificând radical perspectiva, dit incontestabil necesară. Maturitatea criticii şi a litera- în sensul acelei obiectivităţi mult clamate şi mult râvnite, turii noastre noi nu s-au ivit de undeva din gol, ci dintr-o dar abandonate, cum am văzut, pentru un timp. El ar tre- confruntare vie şi dramatică, dar totdeauna depăşită crea- bui, probabil, privit ca o parte a doua, refăcută din temelii, tor, între cerinţele şi presiunile necesităţii şi exigenţele nu a Conceptului de critică literară în România, iar dacă s-ar mai puţin convingătoare ale Artei.“ Cine vede o înşiruire pune vreodată problema re-editării acestei lucrări – şi nu văd de ce nu s-ar pune –, înclin să cred că ea ar putea să de clişee în pasajul reprodus aici nu greşeşte, după cum nu apară ca alcătuită din volumul editat în 1976 şi acesta, din greşeşte nici cine detectează încrederea autorului, care face 2002. După incipitul tumultuos, redactat în tonul publi- din aceste alegaţii aproape un crez. cisticii imediat post-revoluţionare, pe care l-am repro- Această adeziune nu mai pare circumstanţială, cum se dus mai devreme, analiza capătă accentele mai fireşti ale mai întâmplă într-o epocă a dublului limbaj, când şi cuvân- unei priviri care nu mai este dominată de dogmă. Auto- tul „ideologie“ pe care îl foloseşte cu obstinaţie autorul s-ar rul consideră că terenul era mai dinainte pregătit pentru fi putut lua, la limită, în două sensuri, ca ideologie speci- o asemenea întreprindere datorită ieşirii la lumină a unei fică operei literare sau ca ideologie a comunismului trans- serii de „cercetări documentare“, care aduc în actualitate pusă în opera literară. Ideologia cărţii acesteia transpare „vechi şi uitate pagini de articole, de cronici şi dezbateri la fiecare pas: „Iată adunate laolaltă trăsăturile de bază ale din cuprinsul publicaţiilor periodice“. De asemenea, mai noului concept de critică militantă, revoluţionară, consti- spune, „sunt date la iveală hotărâri, procese-verbale, ste- tuit în anii de după război. După mai bine de trei decenii nograme ale unor confruntări şi ale unor şedinţe ale Uni- de căutări şi frământări înnoitoare, se poate afirma că ide- unii Scriitorilor, sunt redezgropate fapte şi întâmplări ale alul nobil al acestei critici revoluţionare, în sensul superior, trecutului acelor ani, sunt editate amintiri ale protagoniş- marxist, e mai aproape de realizare decât oricând.“ P 62 tilor acestora“. Vechile şi uitatele pagini de articole fuseseră Peste ani, în 2002, Florin Mihăilescu avea să scrie, recon- puse masiv în lumină cu un an înainte de Istoria literatu- siderând epoca dintre 1945 şi 2000: „Teza marxistă cea rii române de azi pe mâine. 23 august 1944-22 decembrie mai încăpăţânată, la care nu s-a renunţat nici un moment 1989, a lui Marian Popa, ca şi multe întâmplări din viaţa şi căreia şi astăzi i se mai acordă credit din naivitate, când literară, şi este puţin deconcertant faptul că, în spiritul res- nu din rea intenţie sau raţiuni cu totul neconvingătoare, pectului pentru adevărul istoric şi literar, pentru confor- a fost aceea a caracterului intrinsec ideologic al artei, dar mitatea cu ceea ce înseamnă cutumă ştiinţifică, masiva şi şi, în chip absolut contradictoriu, ca considerării sale ca o extrem de bogat documentata lucrare ce pune în pagină cu formă anume de cunoaştere.“ o minuţie crudă (uneori şi maliţioasă; am folosit adjecti- Revenind, sensul superior marxist, dacă ar fi fost, ar vul „crud“ în acord cu obiectivitatea nepărtinitoare a unei fi putut fi următorul: „Avem mai mult decât orice nevoie cercetări ştiinţific-filologice), avatarurile literaturii şi ale de un sistem (sau de mai multe) ale criticii marxiste actu- vieţii literare în ţara noastră în perioada subliniată în sub- ale, care să demonstreze punctele de vedere noi, ieşite din titlu, eroismele, tenacitatea, cedările, compromisurile, tră- sinteza generală, filosofică a tuturor eforturilor serioase şi dările, aceasta nu apare menţionată. valide. Sinteza nu înseamnă însă asumare, ci transformare În perioada de care se ocupă în această creatoare a ideilor şi rezultatelor utile, de carte, Florin Mihăilescu identifică cinci pe poziţii limpezi, proprii şi foarte bine etape: „tranziţia dintre 1944 şi 1977, dog- vertebrate. Nu ne rămâne, deci, decât să matismul pur şi dur dintre 1948 şi 1954, trecem din domeniul posibilităţii în acela lenta emancipare a anilor 1954-1960, al realităţii, condiţiile mari ale sintezei urmaţi de aceia ai speranţelor neconfir- teoretice fiind la ora actuală întrunite“. P mate dintre 1960 şi 1974, polarizarea câm- 90-91 Dar aceasta – o erezie în raport cu pului cultural dintre 1974-1980 şi, în fine, doctrina oficială şi singura, practic, răbuf- generaţia sau promoţia optzecistă şi post- nire a vechiului spirit al marxismului lumi- modernistă (1980-1989)“. Cum acestea nat care tutelează primul volum – vine în nu se pretează atât de bine încorporării vădită contradicţie cu afirmaţiile de mai la nivel de concepte şi paradigme, recurge înainte, cu însăşi orientarea întregului edi- însă la tratarea materialului din perspectiva ficiu al recapitulării mult prea orientate a numai trei direcţii care s-au făcut simţite ideologic a drumului parcurs spre „clari- în această perioadă, de unde titlurile capi- ficare“ de critica noastră. tolelor: „Fundamentele proletcultismului“, „Între sincronism şi protocronism“ şi „Fun- damentele postmodernismului“.
ReLecturi HYPERION 127 Echilibrată, sinteza aceasta realizată pe cont propriu toate limitele, în ultimii ani ai dictaturii, la un statut de (dacă m-am referit la Marian Popa a fost din motive de pre- mare, aproape neverosimilă autoritate. cursorat, mai degrabă, şi îmi imaginez, dat fiind şi materialul Întorcându-ne la ideea reeditării în formula pe care am în cea mai mare parte diferit, că lucrul la carte a fost dema- propus-o mai devreme, Conceptul de critică literară în Româ- rat înainte de apariţia Istoriei… acestuia, ceea ce, la rigoare, nia nu şi-a pierdut atât mult din actualitate. Retipărită, în am putea interpreta ca o modalitate de a sublinia cerceta- ciuda sau tocmai pentru metoda ei dialectic-marxistă, care rea independentă şi nu sugerată de materialul şi structura constituie un moment al istoriei critici noastre, la urma monumentalei sinteze a autorului stabilit în Germania) în urmei. În fond, este vorba, în paginile cărţii, de o viziune relativă consonanţă cu materia primului volum din Concep- cuprinzătoare, conexată cu multe domenii, şi chiar dacă tul de critică literară…, poate fi oricând studiată cu folos de autorul privilegiază sociologia, se pot reţine cu uşurinţă lini- către cel care doreşte să înţeleagă şi să adâncească o serie de ile directoare ale unei priviri cvasi-complete care să îmbră- aspecte ale modificărilor în aria criticii literare româneşti, ţişeze critica, funcţionarea şi rosturile ei. Epurate de con- ale confruntărilor de ideologii şi de idei. Capitolul despre sideraţiile ideologice care mai apar pe ici, pe colo, rămân protocronism beneficiază de o atentă examinare a princi- marile ei repere axiologice, general valabile. palilor actori ai respectivei querelle între protocronişti şi cei care susţineau partida realismului, să-i zicem, dispută care a animat ani la rând paginile unor reviste de cultură, Critica criticii şi devenind, cumva, una dintre mărcile epocii. Notând că „protocronismul n-a fost numai un concept recursul la metodă cultural, ci şi un instrument ideologic deturnat de la prima În concepţia lui Florin Mihăilescu, şi critica trebuie supusă lui motivaţie către planul unei exacerbări politice naţio- analizei, evaluării. În numeroasele sale cărţi, Critice şi metacri- naliste“, Florin Mihăilescu configurează aproape integral tice (1999), Critica sau judecata fără sfârşit (2008), Amenda- tabloul unui război înverşunat între adepţi şi cei care con- mente la ideile critice (2012), Critica sine qua non (2017), ca testau teoria născocită de profesorul Edgar Papu. Ideile aces- să enumăr doar selectiv, fie că se întoarce asupra unor cri- tea, susţinute acerb, între alţii, de Dan Zamfirescu, Mihai tici români clasici sau mai din apropierea contemporaneită- Ungheanu, Paul Anghel, Ilie Bădescu. Al. Dobrescu şi con- ţii, fie comentează apariţiile la zi de lucrări de critică ale unor tracarate, cu argumente de bun simţ de Al. Paleologu, Gh. autori de-ai noştri sau străini, pe măsură ce sunt traduşi, fie Rădulescu, Pompiliu Marcea, Ov. S. Crohmălniceanu şi încă că glosează asupra unor principii şi concepte ce necesită reve- multe alte nunme „gravitează în deceniul al optulea atât de niri, nuanţări, perfecţionări, completări, aduceri în actuali- tare în jurul problematicii identităţii noastre culturale, încât tate, este permanent atent la mersul ideilor în acest dome- aproape că înăbuşă manifestarea oricărei alte atitudini. Deşi niu, păstrează gândirea limpede, constituind, prin întreaga poezia şi proza, dar şi creaţia dramatică evoluează cu tot ce sa operă, de teoretician, ca şi de comentator, de istoric, dar au mai bun în strânsă legătură cu modernitatea sincronică, şi de eseist în marginea ideilor critice, un exemplu de devo- discursul ideologic şi teoretico-literar supralicitează tezele ţiune şi de aplicaţie în ceea ce priveşte domeniul acesta atât identitare şi tradiţionaliste, în contextul politic al afirmării de complex, atât de expus nevoii de înnoire, în acelaşi timp aproape paranoice a unei iluzorii independenţe naţionale, cu păstrarea firului tradiţiei şi cu respectarea bunului simţ, mijloc vădit propagandistic, prin care Ceauşescu îşi dobân- şi în sens comun, şi în sens filosofic, încât e de mirare că nu dise notorietatea şi încerca să şi-o menţină mai departe…“. i-au fost suficient recunoscute până acum aceste merite. Scă- Am luat acest exemplu pentru a sublinia că în unele peri- derile pe care le-am relevat în cuprinsul rândurilor de mai oade, atunci când e prea atinsă de ideologie, critica evolu- sus trebuie luate şi ca un simptom al nedoritelor metamor- ează pe alături faţă de mersul literaturii, fiindcă acei ani foze pe care critica le poate lua în vremuri vitrege. Impor- sunt tocmai şi cei în care apar câteva opere importante de tant este că acestea, judecât la întreaga operă, sunt mai puţine Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Eugen (practic, un singur volum dintre multele publicate) şi că nu Barbu (adept al protocronismului, sic!), Marin Preda şi se atârnă atât de definitiv asupra operei, încât să o facă ilizibilă, naşte postmodernismul românesc, acela care va constitui de dat la o parte, Dimpotrivă. subiectul capitolului ultim, foarte judicios, al cărţii. Ca o dovadă, aş zice, peremptorie a relevanţei acestei opi- Finalmente, deşi bine structurată şi solid documentată, nii pe care o expun aici stau cel puţin cele două importante De la Proletcultism la postmodernism nu dă seamă decât volume în care teoreticianul se manifestă ca exeget. Este de o parte dintre luptele care s-au purtat pentru impune- vorba de E. Lovinescu şi antinomiile criticii (1972, 2017) şi rea unui statut onorabil criticii literare, pentru desprinde- Introducere în opera H. Papadat-Bengescu (1975). Ambele rea ei de ideologia politică. Dar chiar şi aşa, cartea comple- se citesc astăzi cu interes şi cu nu puţin folos, deşi au trecut tează în chip necesar tabloul unor decenii în care critica a atâţia ani de la prima lor apariţie (ediţia a doua a monogra- început prin a nu mai fi o instanţă reală, imparţială, sub fiei teoretice, dacă se poate spune aşa, despre E. Lovinescu a presiunea dură a aparatului propagandistic al partidului apărut fără modificări faţă de textul originar), ambele con- comunist subordonat Moscovei, trecând prim momente stituie contribuţii importante la înţelegerea operei celor doi dramatice, de penibil şi de înapoiere, pentru a ajunge, cu scriitori ai modernităţii noastre.
128 HYPERION ReLecturi Am comentat lucrarea despre E. Lovinescu în revista vorbea undeva, în volumul al doilea al Conceptului de critică „Luceafărul de Dimineaţă“ la momentul apariţiei ediţiei a literară în România. doua, astfel încât nu mă voi opri asupra ei. Voi face doar În cazul unui critic atât de preocupat de importanţa pro- câteva remarci legate de relativ mica, dar extrem de con- fesiei şi de teoria ei, este de aşteptat ca şi intervenţiile pe teri- sistenta introducere în opera celei socotite, alături de Liviu toriul foiletonului de întâmpinare să se situeze pe un plan Rebreanu, întemeietoarea romanului românesc modern. Un care să vizeze în mod primordial cartea de critică. Astfel, cu avertisment, inclus în capitolul preliminar, intitulat „Puţină rare excepţii, cronicile şi comentariile publicate în reviste şi metodologie“, cu privire la metoda de investigaţie asupra adunate în Critica sau judecata fără sfârşit sunt glose mai modului în care se înfăţişau, la ora reconsiderării, valoarea mult decât avizate pe marginea unor cărţi semnate de autori şi semnificaţia ei estetică are o portanţă metodologică de o români precum Cornel Regman, Adrian Marino, Constantin anvergură dincolo de orice discuţie: „Principiul esenţial al Călin, D. Micu, Ioana Em. Petrescu, Ion Bogdan Lefter sau obiectualismului critic pe care îl prefigurează consideraţiile străini, ca José Ortega y Gasset, Antoine Compagnon, Ale- noastre este doar respectul obiectualităţii estetice în accepţia xis Nouss, Susan Sontag, Linda Hutcheon, Gérard Genette, ei superioară de mod de existenţă specifică a operei literare.“ Jean-Marie Schaeffer, Philippe Lejeune, Jonathan Culler, Ţintind către „o interpretare dublă: istorică şi contemporană“, Gaston Bachelard şi încă mulţi alţii, ceea mă face să inferez iar aceasta pentru că „opera nu e contemporană numai cu că nimeni altcineva dintre criticii noştri nu a consacrat atâta creatorul ei, ci, virtualmente, cu toate întrupările umanită- efort cronicii traducerilor de critică literară. ţii“, întrucât, atunci când chestiunea valorii este fundamental Aceeaşi turnură o îmbracă şi Amendamente la ideile cri- tranşată şi acceptată, opera artistică se constituie în „mani- tice. Aici sunt comentaţi, de exemplu, Toma Pavel, Paul Cer- festarea plenitudinară a unei umanităţi mai adânci, umani- nat, Ovidiu Morar, Vasile Spiridon, Nicolae Mecu, dar şi, din tate esenţială prin care regăsim, în ipostaze inerent istorice, nou, Antoine Compagnon, apoi Terry Eagleton, Richard drumurile care duc inevitabil către universalitatea artei“. Shusterman, Wolfgang Iser, Didier Anzieu, George Steiner, Iar dacă cititorul a remarcat, prezenţa, aici, a conceptului Umberto Eco, Harold Bloom, Hillis Miller, Brian McHale, Pascale Casanova şi alţii. Atrage atenţia un comentariu amplu de istoricitate, e de semnalat că tocmai aceasta face ca „obiec- legat de Panorama critică a poeziei româneşti din secolul al tualismul critic“ să devină, mai târziu, în gândirea lui Florin XX-lea (2007), realizată de Marin Mincu. Alcătuirea unei Mihăilescu, metodă marxistă în critica literară, lărgindu-şi, antologii constituie, în opinia mea, un gest critic, aşa încât, de fapt, deschiderea. dincolo de sintagma „panoramă critică“ din titlu, motivul Obiectualitatea operei se manifestă, în cazul prozei, con- principal al interesului manifestat de Florin Mihăilescu (din- chide autorul, în câteva elemente care sunt: „personajele, colo, fără îndoială, de originea comună slătineană a ambi- relaţiile lor, acţiunile, situaţiile şi mediile (sociale şi natu- lor critici, ceea ce nu-l scuteşte pe promotorul textualismu- rale)“. Mai rar întâlnită în critica românească, o asemenea lui românesc de o serie de critici şi amendamente) este legat profesiune de credinţă, o asemenea trasare netă a direcţii- de argumentele şi criteriile de selecţie, o operaţie prin exce- lor pe care se va situa exegeza, este dusă la capăt cu consec- lenţă critică. venţă prin investigarea care îmbrăţişează premisele sociopsi- Pornind de la afirmaţia lui Marin Mincu, anume că nu hologice ale operei celebrei scriitoare, dialectica intrinsecă inovaţia în poezie, ci talentul autorilor a decis selecţia, Flo- a operei, cu aplicaţie la fiecare roman, cu deosebire la cele rin Mihăilescu comentează consemnând că atunci „când e din „Ciclul Halippilor“, dar nu numai, modalităţile naraţi- vorba de valoare, apar, însă, îndeobşte, incertitudini şi relati- unii, radiografierea felului în care cele cinci elemente pre- visme de tot felul, invocându-se noţiunea inefabilă şi inexo- cizate mai înainte se ipostaziază în operă, dinamica dintre rabilă a gustului individual. Or, în realitate, există şi un gust analiza psihologică şi naraţiune, structurile de organizare mai cuprinzător, pe care trebuie să-l calificăm drept unul ale lumii ficţionale imaginate de autoare, viziunea asupra socio-cultural şi care rezultă dintr-o convergenţă în timp şi lumii care îi este proprie şi care se transferă în arta ei, ca şi spaţiu a celor individuale“. Ideea, de bună seamă, nu e nouă, stilul efectiv, cel care mijloceşte comunicarea atât de origi- ea vine – formulată un pic diferit, rămânând în esenţă ace- nală care îi este proprie, pe lângă care introduce şi observa- eaşi – în principal de la filosofii germani ai artei din seco- ţii cu privire la modul în care Hortensia Papadat-Bengescu lul al XIX-lea. Se pare, însă, că din când în când este nevoie se vede pe sine ca scriitor şi felul în care este percepută şi să fie reamintită. valorizată e alţii. Cum am afirmat deja, consideraţiile lui Flo- * rin Mihăilescu au amploare şi profunzime, au meritul de a Om al timpului său, Florin Mihăilescu este autorul unei releva aspecte care fac parte intrinsec, definitoriu, din unici- opere unitare, străbătute de ideea generoasă de a contribui tatea operei autoarei Concertului din muzică de Bach, focali- la descifrarea artei literare şi a resorturilor ei dar, mai pre- zând atenţia pe aspecte care parcă vor să elucideze opera în sus de toate, de a înţelege modul în care se structurează şi se mod total, un cerc hermeneutic, cu alte cuvinte, deşi acest manifestă critica literară. Din acest motiv, cărţile sale rămân, lucru, cum previne autorul în Critica sau judecata fără sfârşit, cu amendamentele pe care le-am enunţat mai sus şi, proba- nu este niciodată atins. Ei bine, dacă aşa s-ar fi practicat cri- bil, şi cu altele, repere ale acestui mod de a se apropia şi îşi tica marxistă la un nivel mai larg, ar fi fost un câştig evident apropria instrumentul imperfect, dar mereu perfectibil, care pentru pluralitatea viziunilor despre care Florin Mihăilescu este critica, şi în strânsă legătură, teoria acesteia.
ReLecturi HYPERION 129 Theodor CODREANU Note răzleţe despre Eminescu între filosofi (II) (2004) Nefiind ceea ce este, omul e o perpetuă posibilitate, de Dimpotrivă, toate strădaniile, autocreaţie. În aceasta ar consta libertatea omului: „A fi liber conştiente sau nu, ale omu- înseamnă a fi condamnat la libertate“. Observaţia concordă lui sunt faustice, tinzând să se cu starea de libertate creştină? La o primă vedere, da. În apropie atât de mult de Dumnezeu, încât să i se substituie viziunea lui Sartre, libertatea trebuie cucerită permanent, într-o bună zi. Atunci însă contaminarea mimetică nu mai prin angajare, într-o lume care opune rezistenţă libertăţii. este o imitatio Christi, ci o imitatio diaboli. Geniul lui Emi- E ceea ce Sartre numeşte situaţie: o tensiune între factic şi nescu a înţeles că o asemenea clipă înseamnă căderea transcendent. omului (v. Sărmanul Dionis). Diavolul este Demiurg, dar, În realitate, libertatea înseamnă, recurgând la arheita- în limbaj cioranian, Demiurgul cel Rău. Marea nenorocire teaN eminesciană, efortul de adecvare/încercare a omului este confuzia dintre Dumnezeu şi Demiurgul cel Rău, con- la ceea ce este el, ca arheu, ca pădure în ghindă. E zadar- fuzie de care n-a scăpat nici Cioran. nic a voi să devii ceea ce nu eşti. Acolo e limita libertăţii, * autonegarea ei, simulacru a ceea ce nu eşti. Peste liberta- Rawls1 este partizanul unei filosofii a dreptăţii. În spi- tea dăruită de Dumnezeu omul se îndreaptă spre neant, rit kantian, individul trebuie tratat ca un scop în sine, nici- totuna cu nimicul. cum ca mijloc, cum se poate întâmpla în utilitarism. Sta- * tul trebuie să asigure o imparţialitate a legilor, neţinând Computerul, cu marile lui performanţe, contrazice fla- cont de dorinţe, înclinaţii, partizanate de grup, după cum grant actualele filosofii ale diferenţei. Prin creaţie perpe- 1 John Rawls (1921-2002), filosof american. Aici, referire la cartea A tuă, omul s-ar îndepărta constant de identitate, de origine. Theory of Justice (1971).
130 HYPERION Eminescu in aeternum Themis este legată la ochi. La această imagine duce şi dacă apără libertatea individuală. Pretinde că a înţeles, în experimentul său mintal filosofic al unui contractualism cele din urmă, că libertate şi egalitate nu-s totuna, ba chiar amnezic. Principiile lui Rawls sunt două: aceleaşi drepturi pot fi incompatibile când nu se intercondiţionează: „acolo fundamentale pentru toţi şi configurarea inegalităţilor unde oamenii nu sunt liberi, nu e posibilă egalitatea“. Dis- sociale şi economice în măsură să fie avantajoase pentru tincţia dintre libertate şi egalitate o găsim în multe dintre toţi, cu deschiderea tuturor către slujbe şi poziţii demni- articolele lui Eminescu, dar ivite nu pe teren marxist, ci din tare. Cam la fel se configurează organicismul piramidal din realitatea istorică a vremii sale. statul eminescian, cu teoria dublului binom al bilateralită- * ţii eurilor. Jocul egalitate/inegalitate duce, fireşte, la dife- Se confirmă din nou „teoria golului etnic“ a lui Eminescu. renţa ontologică. Contractualism fără organicism duce la partidele politice din România sunt bande de interese care abstracţiuni utopice. se-nţeleg nu când ţara are nevoie, ci când au de profitat * împreună, votându-şi legi care-i privilegiază. Se duşmă- Grundul statului dreptăţii se zăreşte în starea originară nesc nevoie-mare când îşi simt ameninţate privilegiile ca contractualistă, care, în definitiv, sesizează diferenţa de sta- deţinători ai puterii. Atunci, partidele devin antiteze mon- rea actuală. Pe această diferenţă se legitimează decizia raţi- struoase, ca în puseurile electorale. Ele generează, inevi- onală în nonraţional. Dreptul individual nu e posibil fără tabil, un gol etnic, încât un popor majoritar în proporţie pliere pe starea originară, nonindividuală. Starea originară de peste 80% nu-i capabil să atingă o majoritate politică e acoperită de un profund văl al ignoranţei. Suportul nu parlamentară. Acest gol a fost umplut, de fiecare dată, de poate fi în arbitrarietatea dorinţelor şi pornirilor individu- UDMR, dar mai ales de corporaţiile transnaţionale, aceste ale. Starea originară, ca dezbrăcare a eului actual, duce ine- „entităţi“ dobândind poziţii remarcabile, înlesnind epura- vitabil la arheitatea eminesciană. Vălul de ignoranţă tre- rea etnică în Ardeal şi jaful economic pe tot teritoriul ţării. buie să fie extrem de dens, atrage atenţia Niels Christian * Stephansen, exeget al lui Rawls. Dens până la obscurita- Personalismul energetic al lui C. Rădulescu-Motru s-a tea arheului, trebuie adăugat. Starea originară, arheală, e vrut o a treia cale a naţionalismului românesc, în opoziţie transmorală şi tocmai de aceea cu adevărat morală. Nimic clară atât cu fascismul, cât şi cu nazismul. El viza o canali- din liberalismul individualist al lui John Locke sau al moder- zare creatoare a surselor energetice ale ţărănimii ignorate nului Friedrich A. Hayek2 (1899-1992). Sau, dacă vreţi, indi- de liberalism, apropiindu-se, politic, de naţional-ţărănişti, vidualismul lockian e trecut prin Kant. Altfel spus, Rawls dar şi de Eminescu sau Iorga. este creatorul transliberalismului într-un sens în care Emi- * nescu se prezenta ca liberal în plin conservatism. În transli- Dogma, atât în viziunea lui Blaga, cât şi a lui Ion Barbu, beralism, inegalitatea indivizilor oferă cele mai mari şanse se bazează pe transfinitul lui Georg Cantor. Dogma, zice celor defavorizaţi. Originalitatea transliberalismului emi- Blaga, este o antinomie transfigurată. Este, în definitiv, o nescian vine din teoria compensaţiei piramidale, care nu se atitudine transmodernă / transdisciplinară, ai cărei ger- reduce la simpla compensaţie în redistribuirea bunurilor. meni, în gândirea românească, vin din Eminescu. * * O altă încercare de „ontologie analitică“ ne oferă Peter De fapt, censura transcendentală a lui Blaga este miste- Frederick Strawson (n. 1919)3, cu aşa-numita „metafizică rul oglinzii, iar reţeaua de censuri nu-i altceva decât labirin- descriptivă“, care are ca axă antiteza individual/universal, tul de oglinzi (sala cu pereţi de oglinzi eminesciană), ima- o antiteză în echilibru dinamic, ceea ce l-ar apropia de anti- nentă lumii, ca intermediar între om şi divinitate. tezele împăcate ale lui Eminescu. Totuşi, la el, nu există o * dreaptă cumpănă între ele, filosoful dând întâietate indivi- Vintilă Horia, în Introducere în istoria filosofiei româ- dualului, ceea ce duce la o răsturnare comparativ cu meta- neşti moderne, vedea în filosofia lui Cioran o continuare la fizica tradiţională. De fapt, şi Strawson pătrunde în onto- hermeneutica eliadescă a terorii istoriei. Iată o lectură sur- logic dinspre gnoseologie, el transformând o pereche din prinzătoare, dar perfect credibilă a operei lui Cioran. După tabla categoriilor în una privilegiată (Individuals). Individu- Eliade, impactul terorii asiatice de tip ateist stalinist, nu alităţile preferate sunt persoanele şi corpurile materiale, avea de ales decât între două soluţii de rezistenţă: boico- în consonanţă cu forţa de selecţie a „briciului lui Occam“. tul istoriei (Blaga) şi revanşa unui creştinism purificat de * reziduurile magico-mistice. Această resurecţie trebuia să Karl Raimund Popper (1902-1994) a crezut în comu- treacă prin disperarea şi cinismul lui Cioran. Se reconfirmă nism, dar evenimentele din 1917-1919 l-au determinat astfel puternica identitate românească a celui care a scris să-şi revizuiască atitudinea. El credea că, deşi comunis- Schimbarea la faţă a României, solidar, ontologic şi estetic, mul se pretinde ca plecând de la Marx şi Engels, revoluţia nu doar cu Eminescu (din care-şi recunoaşte descinderea: rusă contrazice respectiva sorginte. De unde necesitatea Rugăciunea unui dac), dar şi cu G. Bacovia şi Mircea Eliade. de a revizui comunismul sau de a-l abandona. În autobio- * grafie, mărturisea că e gata oricând să adere la socialism Gândirea arheică eminesciană este perfect comparabilă cu teologia cosmologică a Sfinţilor Părinţi. În tălmăcirea 2 Vezi Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, trad. Dîrdala Lucian Dumitru, Editura Institutul European, Iaşi, 1998. Părintelui Stăniloae: „Plantele şi animalele, dar şi toate for- 3 Strawson a decedat pe 13 februarie 2006, la Oxford. mele de mişcare erau date potenţial în substanţa originară a
Eminescu in aeternum HYPERION 131 lumii ca nişte visterii ascunse“. Aceştia sunt arheii. Eminescu la sine. Aceasta se numeşte dezbinare, răzvrătire, pornire, vorbeşte de „planul lumii“ ascuns, în sensul că hazardul nu împerechere şi lupta celor două părţi din noi“. Dacă sufle- se opune teleologicului, cum cred filosofii deconstructivişti. tul devine stăpân peste trup în această luptă, el trebuie să * fie un stăpân umil, aducător de pace, iar nu de oprimare. Cel ce pierde timpul se poate amăgi cu falsa credinţă Dacă se va lăsa el rob trupului, atunci pace nu va fi şi nici în reincarnare, cum a făcut, în tinereţe, şi Eminescu (vezi viaţă adevărată. Avatarii faraonului Tlà), ispitit de religii necreştine. Dar chiar * şi unii creştini au crezut în reincarnare. Doar că Eminescu, fiind mai aproape de budism, s-a detaşat de aspectul pedep- Dar să revin la Sfinţii Părinţi, care-şi pun problema păzi- sitor al reincarnărilor, aspirând la pacea eternă, care e faţa rii simţurilor, ca şi Eminescu. Nu întâmplător, a versificat, în creştină a Nirvanei budiste, ca isihie. 1876, Pentru păzirea auzului, după Nicodim Monahul4 (care * cunoştea pe Ulise cu metoda lui de păzire a auzului), pen- Cu o stratagemă oximoronică eminesciană, diavolul are tru ca performanţa estetică să survină cu Glossă şi în alte în el viaţă moartă. Şi e veşnică. texte. Iar primele simţuri linguşite s-au dovedit a fi văzul (v. * mitul lui Narcis), auzul, apoi pipăitul şi gustul. Văzul, averti- Chipul nostru fiind întunecos, întreaga viaţă trebuie zează Diadoh al Foticeii, a slăbit memoria inimii, începând dedicată curăţirii/transparenţei lui, spălării şi luminării, care cu Eva, încântată de vederea merelor din pomul cunoaş- începe cu spălarea în apa botezului. Şi asta nu se face de la terii, pe care, apoi, le-a atins, descoperindu-şi voluptatea sine, ci prin îndelungi „osteneli şi încercări“ (Avva Filimon), goliciunii. Prin şarpe, şi-a exersat auzul, ca apoi să-l con- prin pătimiri/chinuiri, cum zice Eminescu: „Ci trăieşte, chi- nuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.“ vingă pe fragilul Adam să guste mărul. Fireşte, mărul tre- (În zadar în colbul şcolii…). buie să fi avut şi un parfum pe măsură, ceea ce l-a răpus * pe Adam. Aşadar, păcatul începe cu coruperea celor cinci Sufletul ţine de lumea creaturală, căci a fost creat odată simţuri date omului. cu trupul. Dumnezeu a aşezat sufletul între inteligibil şi * sensibil, ca diriguitor al trupului. Nefiind compus, sufle- Fără cele cinci simţuri, omul n-ar fi ieşit din incorupti- tul este nemuritor, ca venind direct de la suflarea lui Dum- bilitatea adamică, dar fără păcat n-ar fi existat omenirea. nezeu. Sufletul este, de fapt, principiul vieţii, însă nu chiar Ne datorăm istoria izgonirii din rai. Însă nu putem fi cele- viaţa, de vreme ce ierburile n-au suflet. Eminescu însă ne bratori ai păcatului, căci istoria omului devine ispăşirea pune pe gânduri: „Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete păcatului originar. sub coajă“. E panteism aici sau e vorba de viaţă care nu e * chiar principiul vieţii, sufletul? Sf. Antonie cel Mare vine cu următoarea ierarhie: 1) fiinţe nemuritoare şi cu suflet – Cum pot fi păzite cele cinci simţuri? Dublându-le cu îngerii; 2) oamenii – cu suflet, minte şi duh; 3) animalele – altele cinci: văzul cu privegherea, auzul cu cugetarea, miro- cu suflet şi duh; 4) plantele – au viaţă doar. Eminescu are sul cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea şi pipăitul cu liniştea. dreptate. El spune pare. Acestea sunt „simţuri“ ale sufletului. Călăuzite de simţurile * sufletului, simţurile trupului ne pot apropia de asemăna- Criza sacrificială (René Girard) nu se insinuează doar în rea cu Dumnezeu. Mintea produce această asemănare şi viaţa popoarelor şi a grupurilor umane, ci şi în sufletul indi- ea este izvorul libertăţii omului, care este şi eliberare de vizilor, ca semn al căderii în barbaria violenţei malefice. O patimi prin virtuţi. posibilă descriere a ei ne-o oferă Cuviosul Nichita Stithatul. * „Câtă vreme sufletul e dezbinat în el însuşi şi puterile lui se Unirea simţurilor trupului cu ale sufletului duce spre mişcă fără rânduială, câtă vreme nu a primit în sine razele lumina Treimii, Duhul Sfânt. dumnezeieşti, nu s-a învrednicit nici de eliberarea din robia cugetului trupesc şi nu s-a bucurat de pace“. Atunci, victima * ispăşitoare trebuie să fie trupul împătimit cu sufletul tulbure. Păzirea simţurilor poate merge până la martiraj: „Căci Zice Eminescu: „Contrazice-te pe tine însuţi şi vei găsi pace“. nu ajunge cineva la martir (martor) fără chinuri.“ (Sf. Var- * sanufie şi Ioan Scărarul). Când Eminescu spune că „antitezele sunt viaţa“, trebuie * să-l înţelegem şi ca pe Sf. Antonie cel Mare: „Viaţa este uni- Monahismul se nutreşte din înfrânarea simţurilor. Mai rea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul“. Altfel, ne aver- bine-zis e vorba de interiorizarea simţurilor. Sau cum spune tizează Eminescu, în loc de antiteze împăcate, ne trezim cu Cuviosul Isaia Pustnicul: strămutarea „lucrărilor simţurilor „antiteze monstruoase“. din afară spre simţurile dinăuntru“. * Antitezele vieţii se găsesc în luptă, dar fără împăcarea 4 Eminescu era în posesia traducerii din greacă (1819) a monahu- lor viaţa n-ar fi posibilă. Eminescu o ştia prea bine. Cuviosul lui Nicodim de la Sfântul Munte: Cărticică sfătuitoare pentru păzi- rea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii. Versificarea Nichita Stithatul: „Este o luptă surdă între amândouă, fie- arată, ca de obicei, că „traducerile“ poetului dobândeau amprenta sti- care voind să biruiască pe cealaltă şi să atragă stăpânirea listică eminesciană.
132 HYPERION Eminescu in aeternum Corneliu FOTEA Jurnalul cu Eminescu (6) Oraţie asupra unui vers Şi Adam este doar o idee până în clipa în care Domnul din „Fata în grădina de aur“ o creează pe Eva, în somnul acestuia şi din chiar trupul său. Din coastă oare sau de fapt din coapsa acestuia? Aceasta Există în poemul ce precede Luceafărul, adică în Fata din grădina de aur, un vers straniu dacă n-ar fi scris nu se cade să o rostim. Eminescu însă o ştie şi cere Creato- de Eminescu. rului aşa ceva, această lămurire. Şi i se răspunde prin acest Venit a doua oară în faţa fetei de împărat, zmeului înger sublim vers. Sau bucată de vers. i se cere nu numaidecât nemurirea, abondanţa, cum spune Slăbiciune pe care Luceafărul o va trece asupra lui Demiurgul, ci mai ales ceva ce zeii nu au: braţul slab pe Cătălin, numai Eminescu ştie cum se face asta, cu cel care care să-l ocrotească cineva, puterea omului are nevoie de din viclean copil de casă, din guraliv şi de nimic rosteşte întregirea pe care numai iubirea i-o poate da. Adică pute- deodată, acolo în codru, sub lumina lui Hyperion, în bra- reaE lui e întregită prin iubire. ţele iubitei, frumoasa rugă de iubire: Ce trebuie reţinut de aici? O, lasă capul meu pe sân, Această făptură ieşită dintr-o stea, din văzduh, din neauă, Iubito să se culce deşi foarte puternică, atât de puternică încât înspăimântă Sub raza ochiului senin o muritoare, e lipsită de un atribut atât de simplu pe care Şi negrăit de dulce. numai oamenii îl au, slăbiciunea. Cu farmecul luminii reci Acea slăbiciune care face ca braţul lui să trebuiască să Gândirile-mi străbate-mi se sprijine pe un alt umăr, pe umărul aceleia ce trebuie sau Revarsă linişte de veci îi poate fi iubită. În clipa în care această putere ar avea slă- Pe noaptea mea de patemi biciunea care cere alături pereche, ar putea fi umană. Nu Şi deasupra mea rămâi muritoare, ci umană. Durerea mea de-o curmă În Luceafărul poetul nu va mai vorbi despre asta. Va Căci eşti iubirea mea dentâi uita acest vers, va uita această idee care de fapt e una din multele definiţii ale iubirii. Care dacă vreţi este exprimată Şi visul meu din urmă. de Domnul Dumnezeu în Biblie prin vorba Că nu e bine În cele două variante în care găsim această ciudată ca bărbatul să fie singur. rugă, puţine şi mai ales nesemnificative sunt cuvintele pe Luând chip de bărbat, făptura aceea care s-a întrupat care poetul le schimbă. din stea, ca şi Luceafărul de altfel, cel cu întrupări aproape În manuscrisul 2275 transcris de dl. Perpessicius de la opuse dar la fel de puternice, nu are şi acel atribut care îi paginile 393 la 408 în loc de iubito găsim de gânduri, deci deosebeşte pe zei de oameni. Nu nemurirea, ci acea slăbi- ne lipseşte precizarea adresantului, încât am putea crede că ciune care face ca alături de el să se ceară o femeie, un braţ, este, de fapt, ruga fetei. În loc de raza găsim vraja, ceea ce un trup de femeie. conferă latură umană ochiului, raza fiind cosmică mai ales.
Eminescu in aeternum HYPERION 133 Iar în a treia strofă avem aşa: Ş‘asfel asupra mea Simina, cred că aşa o chema, era şi ea destul de rămâi/ Durerea mea de-o curmă/ Şi fii iubirea mea îmbrăcată/dezbrăcată într-un capot rătăcit prin apar- de‘ntâi ş.a.m.d. tamentul 19, foarte roz şi foarte scurt şi foarte desfăcut Precizarea adresantului se face în varianta din aprilie 82. în timpul vreunei mişcări. Dar acesta era de fapt rostul Acolo ştim sigur că e rugăciunea băiatului iar imperativul acestei hetaire, aduse cred de Gică Taradaciuc, cu gând este înlocuit cu un conclusiv: Căci eşti iubirea mea dentâiu. s-o iubească în noaptea aceea. Aşadar atributul pe care Hyperion nu-l poate primi din Deci Simina sta la picioarele mele, eram ridicat, pero- partea Creatorului trece asupra lui Cătălin, acesta deve- ram ca de la o tribună şi voit m-am lăsat dezbrăcat, dez- nind un alter ego al Luceafărului sau, mi se cam sparie brăcat de totul căci sub halatul alb nu mai pusesem nimic. gândul s-o spun, o altă întruchipare a acestuia, un fel de În focul peroraţiei Simina îmi desvelise deci şi coap- echivalent terestru al Luceafărului de sus. sele şi pubisul, înaintase către piept acoperindu-l cu tru- Şi nu vă sună oare în auz o altă rugă nefăcută/nespusă, pul său şi în acelaşi timp îşi arăta celorlalţi frumosul spate un n-a fost să fie? cu buci rotunde şi pline. Îmbrăţişându-mă, Simina mă Vă amintiţi unde se mai vorbeşte de o rază şi de un dezbrăcase încât trupurile noastre înlănţuite arătau pri- ochiu? Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins/ vitorilor, cred că vreo opt sau zece, în acea după-amiază În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins.// de sfârşit de iunie, un androgin cu două dosuri dar cu Demonul, îngerul nu se pot recunoaşte decât în dialo- nici o faţă. gul cu ea, sau numai în sufletul ei, aceasta este prima miş- Cortina, adică Simina, s-a dat brusc la o parte, alune- care, cea de la începutul lumii. Încât dacă poetul spune în când printr-o fandare şi când s-a lăsat moale la picioa- Scrisoarea I despre prima mişcare cosmică o spune cam rele mele, înlănţuindu-mi doar genunchii, mădularul aşa: Cel dintâi şi singur, iată-l/ Cum din haos face mumă, meu, acum stârnit, zvâcnise în sus cu glandul dezgolit iară el devine tatăl! şi ameninţător. El nu se poate nici oglindi şi nici mişca dacă nu are şi Cred că Simina făcuse şi alte manevre pe care, înfier- oglinda, principiul feminin. bântat de peroraţie, nu le-am sesizat. Spună-mi oricine că e vorba de filosofii indiene, de cos- Nu am un mădular de soi. Ba chiar aş spune că e mogonii Kant- Laplace, eu una ştiu, mare poet al iubirii, Emi- printre cele scurte, având în vedere limitele de sus, ca nescu nu putea pune la baza lumii decât iubirea. de pildă splendidul penis al lui Zeida, de 27 centimetri, PALIMPSEST. În 1989, sau ceva mai devreme, citind pentru care unii din fani dădeau, ca să-l admire, o taxă; ediţia Minerva, volumul de proză eminesciană alcătuit dar cum eram şi am rămas un pirpiriu, bietul meu penis de Petru Creţia, am descoperit acest fragment, trecut în va fi părut în acea după-amiază de iunie mare, obraznic. laboratorul Cezarei (O taci, ce spui că mă iubeşti, copilă): „Vânjosul“ cum a exclamat una din fetele care încă nu-l „O nu vorbi – spune eroul – cerându-i partenerei să nu cunoscuse, deşi frecventa de o vreme traftirul. risipească mărgăritarele vorbelor, să le păstreze pentru Avea să fie dezamăgită la prima încercare; virtuţile acele seri în care amorul se va mai stinge, nu împle bietului meu mădular le-a aflat abia după câteva încer- c-o vorbă timpul unei sărutări. Nu suntem singuri, nu cări şi a rămas apoi multă vreme, sărmana de ea, fidelă ne iubim? Să-ţi întreb fruntea şi să-mi răspundă pin aceluia; doar că acum îi spunea, cum ar fi trebuit, Vânosul. ochi… o rază a lor spune mai mult decât popoarele Nu, din păcate, nu am trecut cu Simina în odaia de laolaltă şi-n momentul când se iveşte o sug întreagă dincolo, aşa cum era obiceiul după astfel de defolieri, cu gura în sufletul meu. N-aş vrea să pierd o vorbă, ci am rămas goi şi i-am obligat şi pe ceilalţi să se facă dar n-aş vrea să pierd o sărutare. „nuduri“. Eram, trebuie s-o spun, frumoşi, mai ales că Îngere! Suntem în mijlocul universului asemenea băţoşenia bietului meu mădular s-a stins după ce amica spiritului divin înainte de creaţie. acel spirit divin a rostit vânjosu‘! eram noi – era amorul! Departe nu numai de oameni, Era şi normal. departe de pământ chiar. Misterul divin al vieţii sun- Cu această secvenţă se poate spune că în apartamen- tem noi – noi în momentul acesta vom purta toată tul 19 se institui o zi a principiului divin = amor, ceea ce lumea în inimi“. însemna că prezenţii, închinători sau invitaţi, trebuiau Acest mister, pe care nu aveam cum să-l întăresc, să se denudeze cât mai frumos. demonstrativ, şi prin acest fragment, l-am căutat undeva Trebuia povestită această secvenţă pentru că ora- în Sărmanul Dionis. ţia despre Cezara avea să vină ceva mai târziu, iar la Dar ceea ce nu reuşisem să demonstrez asistenţei ceremonia respectivă să fie de faţă şi Hannah şi Raveca, mele de-atunci prin textele Poetului, demonstra, încă cea care ardea de nerăbdare să ştie, ea, fără Alexei al de la începutul rostirii versurilor din Luceafărul, oda- ei, ce se petrece în apartamentul 19, din care fuseseră lisca ce-mi cotropise picioarele şi-mi sculpta cu mân- cândva izgoniţi. gâieri trupul abia învelit într-un halat alb de casă. Legat Avea să fie mulţumită de spectacolul pe care l-a avut doar cu un cordon roşu. (Această destrăbălare n-ar tre- atunci. Nu şi cea care mă provoca întruna, mai cu seamă bui citită de minori!) când R. era de faţă, cu vorbele Nu mai scrie puşcărie!.
134 HYPERION Eminescu in aeternum Până atunci însă a mai fost un drum, o lovitură în Dar Titi susţine/ spune că mi-a pierdut bagajele. Nu moalele capului, un manuscris pierdut şi un alt Adio ştiu ce să cred? spus domnului Eminescu. Zice că ar fi fost reţinut în gară. Şi câte altele. Cred că mă minte. Nu mi-a furat el cărţile şi le-a dus Transcriem din jurnalul-jurnal. la Anticariat? 3 iulie. Este foarte incomod să scriu în poziţia asta! E păcat însă nu de cele două sau trei cutii cu lucruri Ar fi trebuit să vorbesc acum despre o carte înche- pentru fată, ci de manuscris. iată dacă omul ar dispune. Dar, nu, omul doar propune Nu cred că aş mai găsit tonul acela, nici amar, nici iar de dispus numai Cel de Sus dispune. exuberant, toate aşa bine legate. Am scris câteva pagini acasă. Am imaginat, aici, acasă, alte pagini din carte. Vreau Am imaginat (am îngânat!) multe din cele ce voi scrie. să transcriu aici numai moto-urile, părţile: Dar sâmbăta trecută am plecat la Bucureşti cu Titi; ple- 1. The hotel with the Bell (15 sept. 1954) care cu ghinion şi fără bani. 2. Pisicile nu aparţin nimănui! (27 mai 1958) I-am găsit pe Rhoda şi pe Dick, pe Courtney şi pe 3. Che notte, ragazzi! (25 iunie 1965 – Voineşti) Karen. Am stat la ei şi le-am dăruit multe şi mai ales de 4. Julieta: E privighetoarea, iubitule! (Gârla mare – Seve- preţ obiecte. rin, 7-8 au- gust 1968) Să fie!Să aibă ce duce dincolo ca veşti despre români. 5. De ce mi-aţi cerut castraveţi? Pentru că nu mai aveţi Ce s-a întâmplat la Bucureşti? Cred că ar trebui să banane! (Strehaia – oct.) povestesc odată şi asta, în ultima parte a cărţii în care 6. Dar la Gaudumar, în decorul acela unde imaginea voiam să vorbesc despre drumul spre Voineşti. Solangei nu fusese niciodată asociată, începuse înceti- Am scris la Bucureşti aproape 40 de pagini din capito- şor să uite. lul care vorbea despre seara în care m-am sărutat cu Fili- 7. C‘est unne bonne houmeur matinale! (ultima parte) pina, despre plimbarea cu Ion, în ziuă, de plimbarea cu 8. Epilog. Când l-ai descoperit pe sufleur. ea în acelaşi loc peste doar câteva zile, de Lică al lui Fifi Aşadar încă o dată Adio, domnu‘ Eminescu, ciracul şi de prima lor noapte, despre dezbrăcarea ta în pădu- dumitale nu te va mai citi şi nici măcar circ nu va mai rea aceea dintre Valea Anilor şi Vânju; capitolul acesta face pe textele domniei tale. Am scăpat de dumneata ar avea ca moto o vorbă auzită cândva într-un western cu o altă carte care, dacă o scriu pot să şi mor. american: Pisicile nu aparţin nimănui! Fără să învăţ cu domnia ta ce e aceea să mori!
Eminescu in aeternum HYPERION 135 u Thierry WOLTON O istorie mondială a comunismului ESEU DE INVESTIGAŢIE ISTORICĂ, VOLUMUL 3, PARTEA A PATRA situaţia averii partidului comunist al Uniunii Sovietice şi în MOŞTENIREA: LUMEA ce seifuri era ascunsă. „Nu sunt un trădător, sunt un laş“, a scris Krucina înainte DE DUPĂ COMUNISM de a-şi lua zborul. Administratorul duce cu el multe secrete, conturile bancare în care sunt banii partidului, cu numere Prolog şi coduri, deţinătorii de lichidităţi plasate în străinătate, cu Eşecul puciului din august 1991 de la Moscova este fatal pen- nume false şi identităţi reale. În haosul post-sovietic, moartea tru mai mulţi aparatcici. Boris Pugo, ministrul de Interne lui convine multora. Fără el, fără cunoaşterea intimă a culi- rebel, îşi trage un glonte în cap în ziua când tovarăşii lui se selor, jocul poate începe din nou, averi imense pot fi pier- predau. Pe 25 august, mareşalul Serghei Ahromeiev, consi- dute sau câştigate. O dispariţie necesară înainte de recuceri- lierul militar al lui Gorbaciov, se spânzură. A doua zi, Niko- rea puterii. Pavlov şi Lisovolik erau şi ei martori inoportuni lai Krucina, administrator al Comitetului Central, se aruncă ai unui trecut deja dispărut. pe fereastră. Câteva săptămâni mai târziu, bătrânul Gheor- Cu un an înainte de puci, Nicolai Krucina a scris o notă ghi Pavlov, optzeci şi doi de ani, predecesorul lui Krucina adresată Comitetului Central, „despre măsuri urgente de înE Comitetul Central, şi Dimitri Lisovolik, cincizeci şi patru luat în organizarea activităţii comerciale a partidului, în de ani, director-adjunct la Departamentul internaţional al URSS şi în străinătate“. Administratorul insistă pe secre- Comitetului Central, se aruncă şi ei pe fereastră. Straniu tul operaţiunilor financiare supervizate de el, indică măsu- val de sinucideri. Funcţiile ocupate de ultimele trei victime rile ce trebuie luate: „În anumite cazuri, va fi indispensabil şi modul în care au murit fac dispariţiile lor suspecte. Kru- (…) să folosim societăţi anonime care să împiedice identi- cina, Pavlov, Lisovolik au în comun faptul că au lucrat în ficarea directă a PCUS. Scopul final ar fi să creăm în mod instanţele superioare ale partidului comunist, zona culise- planificat structurile unei economii „invizibile“ a partidu- lor. Administrator al Comitetului Central, Krucina, şaizeci şi lui, cunoscută de un cerc de persoane foarte restrâns, în paralel cu o comercializare a proprietăţii declarate a parti- doi de ani, gestiona bunurile şi finanţele PC, respectiv mili- dului1.“ Adjunctul lui Gorbaciov în secretariatul partidu- arde de ruble din cotizaţii, o sută patruzeci de edituri, opt- lui, Vladimir Ivaşko, scrie pe marginea notei: „Chestiune zeci şi una de tipografii, uzinele aflate în proprietatea par- importantă pentru noi toţi, pe viitor.“ Apoi Ivaşko trimite tidului, hotelurile, apartamentele, casele de vacanţă, parcul o directivă „tuturor cadrelor partidului însărcinate cu acti- de automobile şi magazinele speciale în valută, rezervate vităţi comerciale“. Le cere „să studieze regulile comerţu- elitei regimului. La Departamentul internaţional, Lisovo- lik superviza filierele financiare de susţinere a „partidelor 1 Document dezvăluit de Comisia de anchetă a Parlamentului rus privind activităţile KGB şi ale PCUS după eşecul puciului. Evghenia frăţeşti“ şi ajutorul bănesc distribuit partidelor comuniste Albats, membră a comisiei, l-a publicat în cartea ei: La Bombe à retar- din lumea întreagă. Aceşti oameni cunoşteau cel mai bine dement. Enquête sur la survie du KGB, Plon, 1995, p. 349.
136 HYPERION Universalis lui“ folosind „metode discrete şi mijloace anonime pentru imposibil să obţină probe. Valoarea exactă a deturnărilor a masca orice conexiune între aceste activităţi şi Comitetul nu se cunoaşte până acum. S-ar fi furat 60 de tone de aur, Central2“. Doi ofiţeri KGB, Leonid Vesiolovski şi Alexandr 8 tone de platină, 150 tone de argint, între 15 şi 20 de mili- Davidenko, sunt detaşaţi pe lângă serviciile lui Krucina ca arde de dolari bani gheaţă. În total, vreo 120 de miliarde6. să organizeze structura, cu filieră de evaziune pentru capi- Sunt implicate cele mai înalte instanţe ale partidului-stat. În taluri, societăţi-paravan şi conturi secrete. decembrie 1990, Valentin Pavlov, ministrul de finanţe al lui KGB are o experienţă bogată în materie de economie Gorbaciov – şi viitor pucist, face o vizită secretă în Elveţia clandestină. Prima Direcţie principală, specializată în cule- să cumpere dolari cu ruble puternic devalorizate din cauza gerea de informaţii peste hotare, s-a dotat după 1978 cu un contextului politic. A doua deplasare cu acelaşi scop se face serviciu de spionaj economic, Departamentul 8, care prin- în ianuarie: 245 miliarde de ruble ar fi fost schimbate prin tre altele gestionează operaţiuni bancare în străinătate. „Îi această filieră pe 12 miliarde de dolari7. Banii pleacă apoi în introduceam pe oamenii noştri, specialişti în finanţe formaţi două paradisuri fiscale, Panama şi insulele Caiman, în valize de servicii, în băncile sovietice şi firmele mixte din Londra pline cu bancnote, cărăuşii fiind agenţi ai Departamentu- şi alte locuri, va povesti mai târziu Oleg Kalughin, un gene- lui Internaţional al Partidului Comunist, protejaţi de imu- ral KGB care a defectat în vest în anii 1990. Pe această bază, nitate diplomatică. am dezvoltat, de pildă, capacitatea de a manipula cursul Înfruntarea Elţîn-Gorbaciov, care a marcat ultimele luni 3 aurului .“ În deceniul 1980, KGB-ul înfiinţează numeroase ale URSS, a avut o dimensiune financiară însemnată. În bănci-paravan şi societăţi comerciale-paravan în ţări cu legis- timp ce primul vrea să împiedice golirea seifurilor, celălalt laţie permisivă – de pildă Grecia, Cipru, Italia, Portugalia. veghează ca ordinele de transfer date de partid să fie execu- Miliarde de dolari sunt transferaţi în ele prin Banca sovie- tate. O parte din viitorul Rusiei s-a jucat în acele momente. tică de comerţ exterior, după o schemă de evaziune verifi- Interzis după eşecul puciului, partidul comunist păstrează cată: o societate-paravan cumpără în URSS materii prime o forţă economică graţie fondului său strategic. KGB, care-a sub preţul pieţei mondiale, iar profitul obţinut din revânza- asigurat logistica transferurilor, ştie unde sunt banii. Chiar rea lor în străinătate alimentează conturi secrete din para- înainte de a face primii paşi, tânăra democraţie rusă e asis- disuri fiscale. Scandalul în care-a fost implicată societatea tată de nişte naşi cel puţin dubioşi. ANT, în 1989, a oferit indicii despre una din metodele folo- site. Oficial, ANT, o întreprindere ţinând de Ministerul Apă- rării, era specializată în comerţul cu deşeuri metalice. Ofi- cios, societatea exporta arme, care desigur nu se vând pe Capitolul 20 piaţă la preţ de fier vechi. Mutanţii În agitaţia ce cuprinde nomenclatura în ultimele luni ale regimului, filierele financiare se activează. „Sumele care-au „Mi-au trebuit mulţi ani ca să mă curăţ de ceea ce era intrat în trezoreria partidului şi nu apar în rapoartele finan- sovietic în mine, am dat afară găleţi întregi.“ ciare [trebuie] folosite pentru a cumpăra acţiuni de la diverse Anna Ilinicina M. societăţi, întreprinderi şi bănci, sugerează ofiţerul KGB Vesi- olovski, adjunctul lui Krucina. Astfel se va crea o sursă de „Trecerea de la comunism la democraţie este ca mer- venituri stabilă, independent de ce se poate întâmpla cu sul pe un strat de gheaţă subţire.“ 4 partidul .“ Acest fond strategic, acumulat de multă vreme, Adam Michnik a crescut mult în ultimii doi ani de existenţă ai URSS. Banii aveau să joace un anume rol în primele faze post-sovietice, Democraţia nu se decretează, ci se organizează, se constru- mai ales în ascensiunea actorilor de prim plan. ieşte, se cultivă. Popoarele care-i apreciază acum avanta- În timp ce caseriile statului se golesc, iar conturile con- jele au avut nevoie de timp şi de mai multe încercări ca să trolate de Krucina se umplu, profesioniştii însărcinaţi cu ajungă la ea. Franţa, care se pretinde originea modelului, a aceste transferuri au grijă să şteargă urmele. După căde- avut nevoie de un secol după Revoluţia sa ca să-şi impună rea Uniunii Sovietice, faimoasa firmă privată de investiga- idealul. Supusă despotismului luminat al celor două impe- ţii economice angajată de Boris Elţîn pentru a regăsi mili- rii napoleoniene, victimă a restauraţiei monarhice, zguduită ardele furate5, Kroll Associate, renunţă la anchetă, fiindu-i de revoluţii populare – 1830, 1848, 1871 –, ea a realizat un 2 Notă citată de Evgheni Novikov, fost membru în Departamentul regim de libertăţi abia la a treia tentativă republicană. Dece- Internaţional al Comitetului Central, în cartea scrisă în colaborare nii de cuceriri sociale, de sfâşieri – afacerea Dreyfus, separa- cu Patrick Bascio, Gorbachev and the Collapse of the Soviet Commu- nist Party, Peter Lang Publishing, 1994, pp. 211-215. rea Bisericii de stat – au marcat de asemeni drumul înainte 3 Declaraţii redate de Pavel Hlebnikov în Parrain du Kremlin, Robert să se ajungă la democraţie, nu fără riscuri de recidivă dacă Laffont, 2001, pp. 75-76. Autorul, american de origine rusă, specia- admitem că regimul Pétain s-a format în creuzetul republi- lizat în economia post-sovietică, a fost asasinat la Moscova în iulie can. Condiţie necesară a fericirii popoarelor, democraţia nu 2004. Făptaşii nu au fost prinşi niciodată. 4 Citat de Pavel Hlebnikov, Parrains du Kremlin, op. cit., p. 74. 6 Evghenia Albats, La Bombe à retardement, op. cit., p. 351. 5 Mihail Voslensky, Les Nouveaux Secrets de la Nomenklatura, Plon, 7 Arcadi Vaksberg, La Mafia russe. Comment on dévalise le pays depuis 1995, p. 161. 70 ans, Albin Michel, 1992, p. 289.
Universalis HYPERION 137 e totuşi suficientă ca să le-o garanteze. Ea rămâne un ideal România, Bulgaria, Albania vor ilustra acest proces, Rusia în permanentă perfecţionare, pe care practica politică îl post-sovietică va fi caricatura lui. Preexistenţa unei culturi mutilează adesea. Acest model de guvernare, cu excepţia democratice, anterioară episodului comunist, este un fac- tuturor celorlalte, cum se ştie, devine ceea ce oamenii fac tor favorizant pentru instaurarea unui stat de drept. Polonia din el, lucru care-i complică promovarea. Nu există o sin- şi Cehoslovacia sunt, şi în acest domeniu, cele mai avanta- gură democraţie, ci democraţii ce se măsoară după libertă- jate. Revenirea libertăţilor, în aceste ţări, va fi ca o restaura- ţile individuale acordate şi ocrotite de lege. E clar de pildă ţie. Sentimentul naţional joacă de asemeni un rol. După ce, că democraţiile americană, britanică, franceză sunt diferite în trecut, a limitat otrăvirea minţilor de către comunism, el prin garanţiile pe care le acordă cetăţenilor lor. va redeştepta pe viitor spiritul de independenţă şi va uşura Totalitarismul este antiteza democraţiei atunci când indi- reconstrucţia. Ţările baltice vor merge pe această cale şi, scă- vidul, supus puterii absolute a Autorităţii, este negat sau dis- pate din gheara puternicului lor vecin, îşi vor reface destinul. trus. Din acest motiv esenţial, omul se află în centrul tuturor Biserica joacă şi ea un rol în ieşirea din comunism. După ce problemelor pe care le naşte ieşirea din comunism. Popu- şi-a îndeplinit misiunea de rezistenţă spirituală, va sprijini laţiile sovietizate şi-au dorit libertatea fără a şti nimic sau reînnoirea intelectuală; o complicitate prea mare cu vechiul aproape nimic despre ea, fără nici o experienţă a libertăţii, regim va fi, din contră, un obstacol pentru renaşterea ţării. hrănind multe fantasme şi nefiind pregătite să-i plătească Polonia catolică, unde Biserica a fost apărătoarea identită- preţul: respectul pentru ceilalţi, iniţiativele personale, con- ţii naţionale, şi Rusia ortodoxă, unde ierarhii au pactizat cu curenţa etc. Homo comunistus este un caz în istoria contem- puterea, sunt cei doi poli ai acestor comportamente, ducând porană pentru că nici o fiinţă omenească n-a fost în aseme- la destine opuse. nea măsură lipsită de drepturile ei, pe o perioadă atât de lungă. Supravieţuitor al nopţii totalitare, el trebuie să înveţe totul după ce a fost izolat de restul lumii şi de semenii săi LIBERTATEA? O CHESTIUNE DE prin atomizarea persoanelor practicată de aceste regimuri GENERAŢIE pentru a se impune. Cazul elitelor pune o problemă şi mai Am întâlnit mulţi oameni şi i-am întrebat: „Ce este liberta- importantă pentru viitorul democratic al ţărilor eliberate. tea?“ Părinţii şi copiii dădeau răspunsuri diferite. Cei năs- Exceptându-i pe disidenţii care au fost onoarea semenilor cuţi în URSS şi cei născuţi după URSS nu împărtăşesc ace- lor, dar nu au vocaţia guvernării, compromisul cu comu- eaşi experienţă. Vin de pe planete diferite. nismul a fost cea mai rea educaţie pentru elita ce aspiră să Părinţii: libertatea e absenţa fricii; cele trei zile din august ajungă la putere. Fără cultură democratică, şi fără dorinţa când am învins puciul; un om care alege într-un magazin de a-şi însuşi una, cei care preiau puterea sunt de regulă cei din o sută de feluri de cârnaţi e mai liber decât cel care alege mai vicleni – pentru că au izbutit să-şi facă uitat trecutul – doar din zece; libertatea înseamnă să nu fi cunoscut nici- şi cei mai corupţi, care conduc urmărindu-şi interesele pro- odată bătaia, dar noi nu vom trăi destul să vedem aseme- prii. Probabil vor trebui sacrificate mai multe generaţii până nea generaţii, ruşii nu înţeleg libertatea, lor le trebuie un când această moştenire grea va fi depăşită, la conducători cazac şi un bici. ca şi la cei conduşi, până când sechelele rămase vor fi vin- Copiii: libertatea este iubire; libertatea lăuntrică este o decate, iar democraţia îşi va găsi locul. valoare absolută; libertatea e când nu te temi de dorinţele tale, Nu toate ţările au ieşit egale din comunism, durata cal- înseamnă să ai o mulţime de bani, aşa ai totul; este când poţi varului şi modul în care s-au eliberat de el fiind hotărâ- trăi fără să te gândeşti la libertate. Libertatea e ceva normal. toare pentru viitor. Oprimarea ideologică a fost mai mare Svetlana Alexievitch, La Fin de l’homme rouge, ou le temps la popoarele fostei Uniunii Sovietice decât în Europa cen- du désenchantement, Actes Sud, 2013, p. 23. trală şi răsăriteană. Totalitarismul dur, fază prin care au tre- cut toate aceste regimuri, n-a fost identic peste tot. Degra- Trecerea de la comunism la capitalism este un şoc cu atât darea umană provocată de stalinism nu este comparabilă mai dur cu cât minţile nu au fost pregătite. Cu cât izolarea a cu cea pricinuită de satrapii periferici, aflaţi la ordinele stă- durat mai mult, cu atât mai grea e tranziţia. Mult timp, popu- pânului moscovit, chiar dacă practicile totalitare ale aces- laţiile sovietizate şi-au făcut despre fericirea capitalistă o idee tora au izbutit să-şi terorizeze compatrioţii. În plus, nu a pe care realitatea nu putea decât s-o infirme. Democraţia a fost un singur sfârşit al comunismului, ci mai multe, fie- fost confundată cu bunăstarea materială, de unde deziluzi- care schiţându-şi viitorul în mod diferit. Elementele care ile pe care aveau să le provoace dificultăţile economice ine- au contat sunt multiple. „Revoluţia pornită de jos“, ca în rente ieşirii din economia colectivă – aparatul industrial Polonia şi Cehoslovacia, de pildă, va contribui la naşterea învechit, statul falimentar, mâna de lucru neadaptată etc. La unei societăţi civile capabilă să-şi impună drepturile în faţa populaţii lipsite de lucruri esenţiale, a avea devine în general noii puteri şi să permită ţării lor să-şi găsească mai repede mai important decât a fi, aspectul material primează asupra calea spre democraţie. „Confiscarea revoluţiei“, cu substi- celui spiritualul. Pentru homo comunistus, Occidentul a fost tuirea elitelor – în general comunişti „conformişti“ înlocu- mereu asimilat unui tărâm al abundenţei mai mult decât al iţi de comunişti „reformişti“ –, va frâna drumul spre liber- libertăţii. Presupusele bogăţii, fără număr, ale Vestului i se tate favorizând apariţia unei oligarhii politico-financiare. păreau mai atrăgătoare decât garanţia de a trăi liber acordată
138 HYPERION Universalis fiecăruia. Conversia economiilor centralizate în economii restul, de constatarea amară că nu au câştigat nimic chiar de piaţă, provocând crize de adaptare şi inegalităţi, avea să dacă nu aveau nimic de pierdut. « Amintiri? Ce amintiri? provoace nostalgii după vremea când nimeni nu avea nimic, se întreabă o „femeie de rând“ din Rusia. Trăiesc ca toată când cei care aveau totul abia dacă se ascundeau. lumea. (…) Acum se spune că eram o mare putere şi că am Nostalgia comunismului de care se face caz la o parte pierdut totul. Dar eu, ce am pierdut? Trăiam într-o căsuţă din populaţiile sovietizate de foarte mult timp este o acumu- fără nici un confort – fără apă, fără canalizare, fără gaz –, iar lare de deziluzii, inadaptare şi intoxicare pentru uz extern. acum e la fel. Am muncit cinstit toată viaţa. Am trudit, am Această stare ţine, pentru cei mai mulţi, de sentimentul că trudit întruna, sunt obişnuită. Şi în schimb am primit mai orice fiinţă umană are un timp ce trece inexorabil, fără a nimic. Mâncam macaroane şi cartofi, acum tot macaroane ţine seama de calitatea acestui trecut, idealizat pentru că şi cartofi. (…) Noi, aici, trăim la fel cum am trăit mereu. Şi a trecut. Această nostalgie, atât de comună, e cea pe care în socialism, şi în capitalism. Pentru noi, Albii şi Roşii sunt ne-o inspiră vremelnicia noastră. E însoţită, pentru unii, de tot un drac8.» Cea mai cumplită moştenire a comunismului amintirea privilegiilor pierdute – corupător şi corupt, fie- e fără îndoială faptul că, odată cu omul, a ucis şi speranţa. care regim comunist a generat profitorii săi; pentru alţii, de Traducere de Emanoil Marcu visurile spulberate de dura realitate cotidiană; pentru alţii, 8 Svetlana Alexievitch, La Fin de l’homme rouge, ou le temps du désen- de refuzul de a admite că şi-au sacrificat viaţa pentru un chantement, Actes Sud, 2005, pp. 541-542. Calificatiful „femeie de rând“ ideal strâmb, pe care-l reevaluează în consecinţă; pentru e cel folosit de laureata Premiului Nobel pentru literatură.
Mark Strand, 1934-2014,Mark câştigător al premiului Strand Pulitzer, poet laureat al Statelor Uni- te şi profesor la Columbia, la Departamentul de literatură engleză şi comparată. O figu- ră centrală în poezia modernă. Alte onoruri au inclus Premiul Wallace Stevens, Premiul Bollingen, Premiul Bobbit, Premiul Edgar Allan Poe şi premiul Fundaţiei Rockefeller, a fost beneficiarul a trei premii internaţionale de poezie (Premio Cetonaverde, Premio D’Annunzio şi Premiul Bo- nanni). A câştigat Medalia de aur pentru poezie a Academiei Americane de Arte şi Litere… Pe lângă numeroa- se volume de poezie: Almost Invisible; Man and Camel; Blizzard of One; Dark Harbor; The Continuous Life; The Story of Our Lives; Reasons for Moving, New Selected Poems; Collected Poem, Strand a publicat cărţi de tradu- ceri, monografii ale artiştilor contemporani, cărţi pentru copii. A tradus şi a editat mai multe antologii de po- ezie. Mark Strand a fost un poet al clarităţii, al spiritului, al întunericului. William Grimes l-a numit „unul dintre cei mai bântuitori poeţi meditativi ai Americii…, precum Giorgio de Chirico, René Magritte şi Edward Hopper, a căror claritate plină de spirit şi umbre misterioase se asociază cu sensibilitatea lui Strand.“ Un poet al absenţei şi al pierderii, al iubirii şi al morţii. Prezentare şi traducere Cătălina Frîncu
Mark STRAND Cu atâtea în faţă-mi, cu atâţia pomi de smarald, cu Câmpii văruite de iarbă, cu munţi Bătrân părăsind petrecerea şi cu lacuri, cum aş putea Când am părăsit petrecerea era clar să nu fiu doar eu, acest vis al cărnii, clipă de clipă? Că deşi peste optzeci de ani aveam încă aveam Un corp frumos. Luna strălucea aşa cum se-întâmplă În clipele de introspecţie-adâncă. Vân- 2002 tul îşi ţinea respiraţia. Eu nu mă gândesc la Moarte, dar Moar- Dar uite, cineva lăsase o oglindă înclinată de un copac. tea se gândeşte la mine. După ce-am fost sigur că-s singur, mi-am scos cămaşa. Se-aşează comod în scaun, îşi freacă mâinile, îşi mângăie Florile de iarba ursului îşi încli- Barba şi spune: „Mă gândesc la Strand, mă gândesc nau capetele scăldate de lună. Mă voi întoarce în câteva zile, legănându-mi coasa Mi-am scos pantalonii, coţofe- Sau privind în lună clepsidra, iar Strand o s-apară nele dădeau roată brazilor roşii. În jachetă şi cu cravată şi împreună pe bulevardele Jos, în vale, râul mai spumegă o dată. Copacilor goi ne-om plimba prin ora- Ce ciudat ar fi în sălbăticie doar eu şul sufletelor. Şi atunci, cu al meu trup să stau. Ajunşi în Great Piazza cu vilele sale de marmură, mulţimea Ştiu la ce te gândesti. Cândva ca tine eram. Dar acum Aşteptându-ne acolo ne-o întâmpina în delir cu strigăte,
Universalis HYPERION 139 Şi lacrimile lor tari şi reci, ca şi cum de sticlă ar fi, Răceala din ea căzând dincolo de Îndelung reţinute, vor cădea, zăngă- sine, dincolo de orice idee nind peste pietrele de dedesubt. descrisă ca şi cum din sine-ar cădea; orice, ceva mic, O, de-ar fi curând. Să fie curând.“ Un punct, o fărâmă, o fărâmă în fărâmă, un hău De micimi; un cântec, dar mai puţin Capodopera noastră e propria viaţă de-un cântec, ceva înecându-se În sine, ceva plecând, un potop de I sunete, dar mai mărunt ca Există în josul apei ceva ce din noi se păstrează, O faptă timidă, un secret al luminii căzând Un sunet; ultimul dintre ele, spaţiul alb dintre ele, peste-adâncuri, Cel mai tandru alb mic dintre ele ecoul umplea, cădea, şi Sorgintea durerii ce nu se vrea descoperită încă? Pe neobservate din nou căzând, şi întotdeauna la fel, Si întotdeauna pentru că, şi doar pen- De ce ne-ar păsa? N-aruncă dorinţa cur- tru că, odată, a fost… cubeie peste porţelanul aspru Din coaja lumii şi nu cu-ale ei măsuri se II umple aerul? De ce-am căuta mai mult? A fost începutul unei şederi; Era canapeaua gri; erau zidurile, II Grădina, un drum pietruit; era felul cum Şi acum, în timp ce apărători ai groazei şi ai durerii Lumina lunii se prăbuşea pe-al ei păr. Împing barja lor şiroind în sus şi în Asta a fost şi a fost şi mai mult. Era vântul care rupea jos pe plajă, hai să mâncăm Copacii; erau, agitându-se, norii nebuni, puzderia Calcanul, şi să sorbim acest frumos alb de Beaune. de stele pe ţărm. Era ceasul care să spună părea E-adevărat, lumina nu e firească şi Că, de-ai fi ştiut ce ora era, n-ai mai fi vrut nu suntem bine îmbrăcaţi. Din nou să întrebi. Asta era. Cu siguranţă asta era. Si ce dacă. Ne place aici. Ne plac bivo- A fost şi ceea ce niciodată nu s-a întâm- lii de pe câmpul de-alături, plat – un moment atât de încărcat Îmi place foşnetul vântului când trece Încât atunci când plecat-a, cum şi tre- prin iarbă. Felul în care vorbeşti, buia, nici o durere n-ar fi putut Cu-acea voce şoptită, destăinuirile noas- Să-l cuprindă. Era camera care-a rămas neschimbată tre noaptea târziu… de ce trăiesc După atât de mulţi ani. Asta a fost. Era pălăria Pentru orice altceva? Capodopera noastră e viaţa proprie. Pe care a uitat să şi-o ia, stiloul lăsat pe masă. Era soarele pe mâna mea. Era căldura soarelui. Era aşa III Ca şi cum m-aş fi aşezat, ca şi cum ore zile Stând pe chei între Lebăda Rătăcită şi Imaculata Stea, în şir as fi aşteptat. Atât a fost. Doar atât. Respirând aerul nopţii în timp ce momentul plăcerii luate la pieritoarea plăcere pare să ajungă, pângărind Luna Deschizi cartea serii la pagina Frumuseţea, ce poate fi doar ce-a fost, susţinere-n sine în care luna, întotdeauna luna, apare O vreme în mersu-i, mă gândesc la trecerea noastră lină Prin scindări treptate, la crize ce sângerau, între doi nori, care atât de încet se mişcă încât ore Desigur, ceva mai obosiţi lăsându-ne de fiece dată, par a fi trecut până ajungi la pagina următoare Puţin mai îndepărtaţi de ispitirile care-în trecut, Captivi ne ţineau cu orele. Întoarce- când luna, strălucitoare acum, coboară pe cale rea de-a lungul şerpuitorului drum departe spre a te duce de tot ce cunoşti
Înapoi acasă, marea lovind din nou şi din nou în stânci, în locuri în care ce ţi-ai dorit chiar se-întâmplă, Paharul de whisky pe masă, cartea deschisă, întrebările, singura ei silabă cumpănind ca o şoaptă întreaga răsplată a zilei aşteptând la uşile somnului… la marginea sensului, aşteptând să-i spui numele Ce era încă o dată când ochii desprinzi de pe pagină I Era imposibil să-ţi imaginezi, imposibil închizi cartea, încă mai simţi ce-ai trăit în acea Să nu-ţi imaginezi; albastrul ei, umbra ce-o arunca, splendoare, în acel uluitor paradis al sunetului. Care cădea, umplând întunericul cu frigul din sine,
140 HYPERION Universalis Venirea luminii în odăile lăptoase ale norilor. Cum să cânt? Chiar atât de târziu se întâmplă: Timpul îmi spune ce sunt. Mă schimb şi acelaşi rămân. venirea iubirii, venirea luminii. Mă golesc eu însumi de viaţa-mi, şi viaţa-mi rămâne. Te trezeşti, lumânări ard ca de la sine, stele se-adună, vise se toarnă în perne, Versuri pentru iarnă lansând calde buchete în aer. Spune-ţi Chiar atât de târziu, sclipesc oasele trupului când frig se face şi cenuşă cade din aer iar praful de mâine suflet devine. că vei continua să mergi, să auzi Noaptea, pridvorul aceeaşi melodie indiferent unde A fixa nimicul e-a învăţa pe de rost tu te găseşti - Locul unde fi-vom toţi aruncaţi, a te dezgoli înăuntrul domului întunecat În vânt e să te simţi apropiat de necuprinsul acelui loc. sau în fanta albă Copacii se pot îndoi sau pot sta nemişcaţi. din a lunii privire în valea de nea. Ziua sau noaptea pot fi ceea ce vor. În seara asta, când se răceşte Ce ne dorim, mai mult decât un ano- tu spune-ţi timp sau o vreme,-i confortul că-n tot ce ştii nu-i nimic Străini de-a fi, fie şi pentru noi înşine. Aceasta-i esenţa Întrebării de la care acum chiar pare că aşteptăm acel doar ritmul din jocul oaselor Ceva a cărui aparenţă ar fi dispariţia-i - pe măsură ce continui să mergi. Şi fi-vei în stare Sunetul, să zicem, al câtorva frunze în sfârşit să zaci sub focul plăpând ce cad, sau doar al uneia, al stelelor iernii. Sau mai puţin. Nu există sfârşit la ce-am Şi dacă se întâmplă să nu poţi putea învăţa. Cartea de acolo să continui sau să te-întorci Ne spune la fel de mult, şi nicicând şi pe tine să te găseşti scrisă n-a fost cu noi în minte. acolo unde vei fi la sfârşit, spune-ţi Numele meu în cel de pe urmă frig curgând prin oasele tale că-ţi place ceea ce eşti. Odată, pe când câmpia era de un verde de aur, iar în lumina de marmor-a lunii copacii roz – proaspete amintiri XVI în aerul parfumat-, şi câmpia fremăta E-adevărat, aşa cum a spus cineva, că de tril şi de murmur de gâze, în iarbă-aşezat, Într-o lume fără cer totu-i adio. simţind imensele căi deschise deasupra mea în înalt, Fie că fluturi mâna când pleci sau nu, şi întrebându-mă ce voi deveni şi unde mă voi găsi, E adio şi dacă nu-ţi dau ochii în lacrimi şi cât voi mai exista, pentru o clipă-am simţit că uriaşul cer plin de stele era al meu şi mi-am auzit Tot adio e şi când te prefaci că nu vezi numele cum l-ai auzi prima oară, l-am auzit aşa Că urăşti ce se-întâmplă, şi atunci tot adio e. cum auzi vântul sau ploaia, dar uşor şi departe Adio e, indiferent de ce vezi. Şi palmierii-aplecaţi ca şi cum n-ar mai fi fost al meu, ci al tăcerii Peste verdea-auria lagună, scufundările pelicanilor de la care-a venit şi la care se va întoarce. Şi trupurile înotătorilor când se-odihnesc, Trepte sunt într-o ultimă linişte şi mişcările Nisipului, vântului, şi cele ascunse-ale trupului Rămăşiţe Toate-s parte din simplitatea a ceea ce este Mă golesc de numele altora. Îmi golesc buzunarele. Momentul când jeleşti o moarte sau acela Îmi golesc ghetele şi le las lângă drum. Când merită să sărbătorim, altfel pentru ce Noaptea întorc ceasurile; Oare-am simţi o apăsare de aripi de pelican, Deschid albumul familiei şi mă uit la mine băiat. Umbre grele de palmier, celule ce întunecă La ce bun? Orele şi-au făcut treaba. Umerii înotătorilor? Asta se-ntâmplă cu toate abaterile Îmi spun propriul meu nume. Spun la revedere. Cuvintele se urmează unul pe altul în direcţia vântului. De la schimbare, dincolo de evadările muzicii. Sfârşitul Îmi iubesc soţia, dar o trimit departe. Are loc din nou şi din nou. Şi noi simţim asta În ispita somnului, în creşterea lunii, Părinţii mei se ridică din tronuri În vin, în timp ce aşteaptă în pahar.
Universalis HYPERION 141 Philippe JaccottetPhilippe s-a născut în Elveţia, în Jaccottet 1925. A studiat literatura la Lausanne. Din 1946 s-a stabilit în Franţa. În 1945 îi apar: primul volum – „Trei poezii către demoni“ şi prima sa traducere – „Moartea la Veneţia“ de Thomas Mann. Dintre volumele de po- ezie: L‘effraie, 1953, L‘obscurité, 1961, Airs, 1967, Poésie -1946-1967-, 1971, Paysages avec figures absentes,1970, À la lumière d‘hiver 1977, Pensées sous les nuages,1983, La semaison,1983, À travers un verger,1984, Cahier de verdure,1990, Et, néanmoins, 2001, L‘encre serait de l‘ombre, 2011, Le Bruit du temps, 2013, Un calme feu, 2015. Eseist: Ja- ccottet a lucrat în principal ca traducător şi critic literar pentru mai multe publicaţii, printre care Nouvelle Revue Française. Calitatea scrierilor sale critice este remarcabilă în articole despre autori ai secolului al XX-lea: Michel Butor şi Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute. A tradus din: Homer, „Odiseea“, Gôngora, Holderlin, Rilke, Musil, Leopardi, Ungaretti, Thomas Mann, Platon etc. Remarcabilă este şi calitatea scrierilor sale critice, în articole des- pre autori ai secolului al XX-lea: Michel Butor, Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute. A fost onorat cu multe prestigioase premii literare. Printre operele poetice de limba franceza ale secolului 20, cea a lui Jaccottet este subiectul unui considerabil număr de teze, omagii, memorii, articole critice, cărţi, toate făcând dovada importanţei unui poet pe care criticul Bruno Blanckeman îl consideră pe cale de a deveni clasic. Prezentare şi traducere Cătălina Frîncu
Philippe JACCOTTET în clopotul său de ploaie. Un liliac se izbeşte-n drugii de aer în zbor surprins, A vorbi zilele-s pierdute toate, sfâşiate de negre A vorbi e uşor, desenarea cuvintelor pe hârtie, aripi, maiestatea acestor ape prea credincioase în genere, riscă puţin: mă lasă rece, fiindcă deloc nu vorbesc muncă de dantelărie, ascundere, nici ţie, nici nimănui. Scufunde-se „frumoasele zile“! liniştitor (am putea cere Plec, îmbătrânesc, prea puţin îmi pasă, chiar lumânării o claritate mai blândă şi mai înşelătoare); celui ce pleacă marea va şti să-i bată la uşă. toate cuvintele sunt scrise în aceeaşi cerneală, „Floare“ şi „teamă“, de exemplu, sunt aproape la fel, şi aş putea repeta „sânge“ din susul în josul Bufniţa paginii, ea nu va fi pătată, Noaptea-i un mare oraş adormit nici eu rănit. unde bate vântul … Ba încă A venit de departe către se întâmplă să avem groază de acest joc, limanul acestui culcuş. să nu înţelegem ce vrem să facem E iunie miez de noapte. jucându-l, în loc să riscăm Tu dormi, pe margini infinite am fost adus, şi să ne folosim mai bine mâinile. vântul scutură alunul. Asta, Vine acel strigăt se-întâmplă când de durere nu mai putem scăpa, ce se apropie şi se retrage, ai putea jura când ea se-aseamănă cuiva ce se apropie că-i o lumină fugind prin păduri sau poate-s rupând ceţurile care-o înfăşură, umbrele care, se spune, se învârt în infern. doborând câte unul obstacolele, traversând (Despre strigătul ăsta în noaptea de vară aş putea atâtea distanţa tot mai uşoară – brusc atât de aproape să spun, şi cu ochii tăi …) că i se vede doar faţa mai lată ca cerul. Dar e doar Atunci a vorbi pare minciună, sau mai rău: laşă pasărea pe nume bufniţă, ce ne cheamă-n adâncul insultă adusă durerii şi irosire pădurilor dinspre margine. din puţinul timp şi din slaba putere ce ne este lăsată. Iar mirosul ne e deja cel din zori, al putregaiului, deja sub pielea noastră, aşa cald ne străpunge prin oase, Portovenere în timp ce la colţuri de străzi stelele se scufundă. Marea e iarăşi neagră. Înţelegi, Eşti aici, pasărea vântului se învârte, tu e ultima noapte. Dar pe cine să chem? mângâierea mea, rana mea, binele meu. În afara ecoului, nu vorbesc cu nimeni, cu nimeni. Turnuri vechi de lumină se îneacă, Unde se năruie stâncile, marea-i neagră şi tună tandreţea-şi deschide căile.
142 HYPERION Universalis Pământul ne e acum patrie. unde cântă îndârjit botgrosul, singur strigăt Ne unduim între iarbă şi ape, în ce nu se opreşte, ca iedera. locul unde sărutările noastre scânteie Dar cine-ar spune în locul unde va fulgera coasa. care-i e sensul? „Ne aflam unde? “ Văd sănătatea-mi cum scade, ca focul acela Pierduţi în inima liniştii. repede în faţa ceţii pe care-un vânt rece Aici, nimic nu vorbeşte decât pe sub pielea noastră, o mătură … sub scoarţă şi sub noroi, E târziu. cu puterea-i de taur, cu sângele răscolind ce Ca un om ce-ar dori mai degrabă a fi ne tulbură şi ne zguduie ca nişte trist decât să schimbe oraşele sau clopote vechi pe câmpuri. să rătăcească, am săpat în dărâmături, în Un străin în viaţa noastră fiind, lăzi, în molozul sub care trupul îngropat vorbesc doar în stranii cuvinte, va fi fost trupul nostru când ne-am îmbrăţişat pentru că tu patria mea poate vei fi fiind, pe un pat în trecere cu strigăte de jubi- primăvară a mea, cuib de paie, ploaie cu ramuri, lare. (Când, de la o stea întunecată s-a lumi- stupul meu de apă ce tremură-n vârful zilei, nat cerul nostru, curând în bucăţi …) pruncul meu Ah! să renunţ la fiarele vechi, la tencuială, la scânduri! Dulceaţa-nopţii … (Dar e Nu, ca un câine, adulmec parfumul care se-ntinde, ceasul când, fericite, trupuri se îngroapă în zgâriind atât de adânc, încât în sfârşit va trebui: dragostea lor cu strigăte de bucurie, şi-o fată plânge să cad la rându-mi în praful alb şi să nu fiu în curtea rece. nimic decât oase mâncate de vierme pen- Şi tu? tru a fi căutat prea mult ceea ce pierdusem. Tu nu eşti în oraş, nu te plimbi ca să întâmpini nopţi, e clipa când singur Fii liniştit, ea va veni! cu acele cuvinte uşoare Te apropii, te arzi! mi-amintesc de o gură reală …) O, fructe Căci cuvântul care va fi la sfârşitul poemu- coapte, izvor de cărări aurite, grădini de lui, mai mult decât cel dintâi, va fi aproape iederă, eu numai ţie-ţi vorbesc, ţie de moartea ta, ce nu se opreşte pe drum. care-mi lipseşti, tărâmul meu … Nu crede că ea se culcă sub crengi Ştiu acum că nu am nimic, nici măcar sau respiră în timp ce scrii. aurul bun al frunzelor putrede, Chiar şi atunci când bei spre a stinge cea mai încă şi mai puţin zilele zburând de ieri până mâine grea sete, pe gura dulce cu strigătu-i cu bătăi mari de aripi spre o patrie mai fericită. dulce, chiar şi când ferm strângi nodul la cele Ea cu ei fu, ea, emigranta cea ofilită, frumuseţea slă- patru braţe, nemişcat spre a le ţine în întu- bită, cu dezamăgitoarele-i taine, în neguri învăluită. nericul arzător al părului vostru, Fără îndoială, va fi fost dusă în altă ea vine, parte de pădurile pluviale. prin ce ocoluri, doar Dumnezeu ştie, către voi doi, Ca şi înainte, de foarte departe sau de-aproape deja, dar fii liniş- mă găsesc în pragul unei ierni ireale tit, ea vine: de la un cuvânt la altul eşti mai bătrân.
Universalis HYPERION 143 Adrian GRAUENFELS Cât de departe a ajuns Ana Frank? YOKO OGAWA – „POLIŢIA MEMORIEI“, TRADUCERE IN ENGLEZA DE STEPHEN SNYDER nevoiţi să se ascundă. Naratorul, un autor de nuvele, ascunde editorul său (o femeie) într-o cameră similară cu adăpostul Annei şi al familiei sale în Amsterdamul ocupat de armata ger- mană. „Poliţia Memoriei“ a fost lansată în limba japoneză în anul 1994, propusă pentru traducere în engleză în 2014, deve- nind azi o carte rezonantă, când regimurile autoritare şi des- potice înfloresc pe tot globul. Pe insula cu pricina, locuitorii trăiesc sub o permanentă supraveghere. Cărţile sunt arse. Unii sunt ridicaţi pentru interogaţii fără vreo explicaţie, chiar şi la miezul nopţii. Terorizaţi, cetăţenii nu întreprind nimic ca să oprească dispariţia vecinilor lor. Naratorul declara în şoaptă că e vorba de un fenomen neplăcut, chiar şi discuţia despre acest subiect, te pune în pericol. Japonia imperială şi-a revi- zuit şi ea istoria – iar cei care pomeneau de războaiele tre- cute – erau denunţaţi sau cenzuraţi. Iată o paralelă clară, pal- pabilă, cu cartea Poliţia Memoriei, în care memoria colectivă este ştearsă sistematic de regim. Protagoniştii cărţii nu poartă nume. Puţine detalii indică o insula anume, Ogawa căutând să se detaşeze de specificul culturii sale. Ea însăşi locuieşte într-o casă spaţioasă, pe două etaje cu un acoperiş din ţiglă spani- olă. Din balcon zăreşte marea, aşezată într-un fotoliu francez tapisat cu o pânză înflorată. Este o persoană discretă care nu caută celebritate. După ce s-a măritat cu un inginer metalurg, lucra când soţul era la muncă. Despre nuvela „The Breaking of the Butterfly“ acesta a aflat numai când cartea a primit un premiu literar. Au un fiu, în timpul prunciei Okawa a scris „Agenda unei femei însăr- cinate „ carte care îi aduce prestigiosul premiu Akutagawa. Acum copilul a crescut şi mama e capabilă să scrie fără restric- ţii. Bibloteca ei conţine multe cărţi despre Holocaust, şi des- pre soarta Annei Frank. O altă carte de răsunet, a fost ecra- Citind cu consternare „Jurnalul Annei Frank“, o tânăra nizată, este „Profesorul şi femeia de curăţenie“. Este vorba de o mamă, părinte unic, nevoită să gătească şi să cureţe locu- japoneză Yoko Ogawa, este atât de impresionată de poves- inţa unui matematician a cărui memorie este limitată la 80 de tea nefericită a tinerei evreice din Amsterdam, că se antre- minute. În afară de problema memoriei, Ogawa este preocu- nează în a ţine un jurnal de sine, în care îşi inchpuie a fi o pată de cruzimea speciei umane. În nuvela „Piscina“ prota- bună prietenă a Annei. Ca să refacă atmosfera claustrantă în goniştii folosesc subterfugii ca să producă durere victimelor, captivitatea forţată a Annei, Ogawa se strecoară sub o masă celor apropiaţi. În nuvela „Hotel Iris“ o văduvă sadistă, duce peste care aşterne o cuvertură groasă, opacă. Acolo ea scrie, la exmatricularea din şcoală a unui elev de 17 ani, ademenit creşte şi se maturizează. Azi are 57 de ani şi 40 de nuvele şi de văduva la întâlniri sexuale din ce în ce mai brutale. „Oame- colecţii de povestiri publicate. Jurnalul său din tinereţe dove- C nii tind să ascundă latura lor agresivă sau violenţa lor emoţio- deşte că se poate crea şi în condiţii claustrofobice. Unora, li nală“ spune Ogawa, numai literatura ne permite să dezvăluim se demonstrează, ca crisul poate oferi libertate! După zeci de aceste aspecte. Mă interesează rolul femeii în familie, trupul ani, Ogawa transcrie imaginea să despre Anna Frank în cartea femeii, dar şi violenţa la care sunt ele supuse de unii bărbaţi. «Poliţia Memoriei», o nuvelă distopică, a cincea sa carte tra- Unii o numesc a fi o scriitoare feministă. Autoarea se opune dusă în limba engleză. Povestea se petrece pe o insula miste- acestei etichetări, ea declară că este o fidelă ascultătoare a vie- rioasă, acolo un regim totalitar decide dispariţia peste noapte, ţii caracterelor sale, alese cu grijă. Ea vede un pod sau un cur- a unor întregi categorii de obiecte sau animale, ştergându-le beu între o nuvelă şi cea vitoare, acest pod trebuie urcat şi tre- din memoria cetăţenilor. Cei care ţin minte devin răufăcători, cut spre o nouă scenă sau povestire, „aşa gândesc şi aşa scriu“.
144 HYPERION Universalis Adrian GRAUENFELS Geores Perec – Viaţa, şi modul ei de întrebuinţare Georges Perec (evreu născut la Paris, cu numele de George până în 1978. Se parte că această ocupaţie cu manipulări Peretz – 1936) era fiul unor imigranţi polonezi ajunşi în de date, şi documente variate i-a influenţat stilul. Franţa în anul 1920. Tatăl lui Perec, Icek, înrolat în armata În orice caz, activitatea lui Perec cu privire la reeva- franceză în timpul celui de al 2-lea război mondial, moare luarea revistelor academice, a fost catalizată de o discu- în anul 1940 de la o rană netratată de la o schijă, produsă ţie despre manipularea informaţiilor ştiinţifice avută cu de explozia unui obuz de artilerie. Eugene Garfield la Paris, iar ulterior Perec a fost prezen- Perec a trecut în grija unchiului din partea tatălui şi tat celebrului profesor canadian Marshall McLuhan. este adoptat oficial de acesta în anul 1945. Cealaltă influenţă majoră a lui Perec o are la Oulipo, GŞi-a pierdut mama în Holocaust, la Auschwitz, proba- la care s-a alăturat în 1967, întâlnindu-l, printre altele, bil după 1943, fapt care afectează opera sa care va evoca pe Raymond Queneau. Perec şi-a dedicat capodopera sa, pierdere, absenţă, singurătate, de multe ori prin jocuri de La Vie – mode d’emploi (manualul de utilizare a vieţii) lui Queneau, care a murit înainte de data la care manu- cuvinte sau enigme. Perec este cunoscut ca nuvelist, produ- alul a fost publicat. Va lucra la piese de teatru cu tradu- cător de filme şi documentare, scriitor de poezii şi eseuri. cătorul Eugen Helmle şi muzicianul Philippe Drogoz în Membru al grupului literar Oulipo = Ouvroir de littéra- anii 60, în mai puţin de un deceniu produce filme ca de ture potentielle (atelier pentru literatura potenţială). pildă „Omul care doarme“ film care îi aduce premiul Jean Primele sale încercări le face cu recenzii şi eseuri pen- Vigo în 1974. tru „La Nouvelle Revue française şi Les Lettres nouvel- Pentru „La Vie – mode d‘emploi“ (1978) Perec dobân- les“ publicaţii importante, în timp ce era student la isto- deşte succes financiar şi premiul Medicis – care îi permite rie şi sociologie la Sorbona. În anii 58-59 este paraşutist să revină la scris cu norma întreagă. – vânător, iar după eliberare din armată se însoară cu Pau- Se mută în Australia în 1981 ca să lucreze la „53 de lette Petras. Cuplul petrece un an 1961 în Sfax – Tunisa, zile“, carte pe care nu o termină. Era fumător şi un can- unde Paulette avea un job de profesoară. Perec citează cer de plămâni îl seceră la numai 45 de ani. experienţele lor din Sfax într-o ulterioară carte numită: „O poveste a anilor ‚60“, în care descrie viaţa unui cuplu ** parizian în Tunisia. În anul 1961 Perec începe să lucreze ca arhivar la un Cel mai cunoscut roman «La Vie-mode d’emploi“ al lui institut de cercetări neuro-psihologice, în secţia lor de la Perec a fost publicat în 1978. Pagina de titlu îl descrie biblioteca spitalului Saint-Antoine, job prost plătit, ţinut drept „romane“, la plural, motivul devine evident prin
Universalis HYPERION 145 lectura cărţii. La Vie – mode d’emploi este o tapiserie de alfa signal instàbil al unui far difuz poveşti şi idei împletite, precum şi aluzii literare şi isto- ştiind – dacă înşfacă (într-un amurg confuz rice, bazate pe viaţa locuitorilor unui bloc de aparta- când parc-auzi că podu-i în galopadă) nu mente parizian, fictiv. A fost scris după un plan complex de constrângeri în scriere şi este construit în primul rând stiloului tău propriu să-i spui arzând că-aici din mai multe elemente, fiecare adăugând un alt strat de (printr-o vocală lipsă) o luptă practici tu complexitate. Cele 99 de capitole ale romanului său de a albului cu doliul atâtor buchii mici 600 de pagini se mişcă – aşa cum circulă un cal pe o tablă de şah, – în jurul planului clădirii, care descrie camerele În schimb, romanul său «Les revenentes“ – Fantome şi casa scării şi apoi poveştile locuitorilor. În final, ni se (1972) este o piesă univocalică în care litera „e“ este sin- dezvăluie că întreaga carte are loc de fapt într-un singur gura vocală folosită. Această constrângere afectează chiar şi moment, printr-o fabulă finală, care este un exemplu de titlul, care în mod corect ar fi Revenantes. (W sau memo- „ironie cosmică“. rii din copilărie, 1975) este o lucrare semi-autobiografică greu de clasificat. Două naraţiuni alternantive alcătuiesc Perec se remarcă pentru scrisul său plin de constrân- volumul: una, un contur fictiv al unei ţări insulare înde- geri. Romanul său de 300 de pagini „Dispariţia“ (1969) părtate, denumită „W“, ne apare la început a fi o socie- este o lipogramă, cu o structură naturală a propoziţii- tate utopică modelată pe idealul olimpic, dar treptat este lor şi o gramatică corectă, dar folosind doar cuvinte care expusă ca o închisoare oribilă, totalitară, la fel ca un lagăr nu conţin litera „e“. A fost tradus în engleză de Gilbert de concentrare. Cea de-a două naraţie, este o descriere Adair sub titlul „A Void“ (1994). Propunem aici o tradu- a propriei copilării a lui Perec în timpul şi după al doi- cere splendidă datorată lui Şerban Foarţă. lea război mondial. Ambele naraţiuni converg spre final, Dispariţia (Georges Perec - Şerban Foarţă) – text care subliniind tema lor comună – Holocaustul. evită uzul literei «e». A murit în 1982 şi în cinstea lui un asteroid No. 2817 Un corp nigrid izbindu-l din plin în zboru-i jos descoperit în acel an, a fost numit Perec. s-a auzit un zgomot afon (cândva sonor ca ţipătu-n azurul înalt şi fără nor) „Să scrii, după Perec, este un joc în doi, între scriitor şi şi iată un râu roşu curgând din albatros cititor. Odată sedus de enigma textului, cititorul trebuie să accepte al urma pe autor care goneşte prin toate mean- Dacă nici unu ’n urmă-i nu a păşit uşor drele labirintului său. Abia când el consimte răbdător să cil dur azi plumb în unghiul rigidului braţ gros se asocieze la goana autorului, atunci va înţelege despre căzând cicadă nudă-n timpanul spart sau ros ce sunt aceste texte şi la care, fără îndoială, se va întoarce căluş mobil al unui hazard gri dar cu spor adesea“. (Manet van Monrfrans- cercetător la Universi- tatea Amsterdam).
146 HYPERION Universalis Ivan BUNIN (1870 – 1953) Dragostea lui Mitea VI După al doilea semnal, Katea se mai afla încă pe peron, Făcând un pic de ordine în odaie, punând cu ajutorul omu- privindu-l de jos; el stătea în uşa vagonului de clasa a treia, lui de serviciu calabalâcul în trăsurica hodorogită pe care o ticsit de lume şi greu mirositor. În făptura Katei totul era năimise, se aşeză în sfârşit şi el nu ştiu cum stingherit lângă minunat: feţişoara-i drăguţă, făptura-i nu prea înaltă, cu bagaje şi, de îndată ce caii se urniră din loc, simţi sentimen- prospeţimea şi tinereţea ei, în care feminitatea se mai îmbina tul osebit, care-l copleşeşte pe cel ce pleacă la drum – s-a cu copilărescul, ochii strălucitori, ridicaţi spre el, modesta-i încheiat (şi pentru totdeauna) o perioadă a vieţii! – apoi, pălărioară albăstrie, cu borurile ridicate ştrengăreşte, chiar odată cu aceasta, mai simţi o uşurare neaşteptată, o spe- şi costumul albastru-cenuşiu, căruia Mitea îl simţea cu ado- ranţă întru începutul a ceva nou. Se linişti niţel şi, puţin rare până şi stofa şi mătasea căptuşelii. El stătea slab, cam mai înviorat, cu alţi ochi parcă, prinse a privi în jur. Gata, deşirat. Pentru drum, încălţase nişte cizme grosolane, îmbră- Fadio, Moscova, şi tot ce-a fost trăit aici! case o scurtă veche, cu bumbii roşi până la arama lor cără- Bureza, ziua se posomora şi prin ulicioare era pustiu, mizie. Dar Katea se uita totuşi la dânsul cu o neprefăcută caldarâmul întunecat lucea, de parca ar fi fost de metal, privire iubitoare şi nostalgică. Al treilea semnal lovi atât casele se rânduiau triste, murdare. Căruţaşul mâna cu o de neaşteptat şi brusc în inimă, încât Mitea se repezi ca un încetineală chinuitoare şi mereu îl punea pe Mitea să-şi apucat de pe platforma vagonului şi, tot ca ieşită din minţi, întoarcă faţa, să-şi reţină respiraţia. Au trecut de Kremlin, se aruncă spre el şi Katea. El îşi lipi obrazul de mănuşa ei apoi de Pokrovka, după care din nou au cotit în ulicioare. şi, sărind îndărăt în vagon, cu lacrimi în ochi, cu un extaz Prin grădini croncăneau răguşit a ploaie şi înserare corbii, frenetic îi flutură din şapcă, iar ea îşi prinse poala fustei şi dar totuşi, se desprimăvăra, aerul mirosea a primenire. În aluneca îndărăt împreună cu peronul, fără să-şi rupă ochii sfârşit, au ajuns, şi Mitea se repezi în fugă prin gara bucşită de la dânsul. Katea aluneca din ce în ce mai repede, vântul cu oameni spre peron, după hamal, apoi alergă spre linia a flutura tot mai sturlubatic pletele lui Mitea, care-şi scosese treia, unde de-acum aştepta un tren lung şi greoi, ce avea capul prin fereastra vagonului, iar locomotiva se îndepărta să plece spre Kursk. La un moment dat, în enorma gloată tot mai vertiginos, mai necruţător, cerând cale deschisă cu desfigurată, ce asalta vagoanele, de după hamalii ce împin- un urlet obraznic şi ameninţător – apoi, deodată, se mistui geau cărucioarele hodorogite cu bagaje, strigând la lume să şi chipul Katei, şi capătul peronului… se ferească, el o observă îndată pe cea care, „strălucind de frumuseţe“, stătea solitară într-o parte, părând o fiinţă ce VII se deosebea nu numai de această gloată, ci şi de întreaga De ceva vreme se lăsase îndelungatul amurg de primăvară, lume. De acum fusese dat primul semnal – de data aceasta întunecat de norii ploioşi. Vagonul greoi vuia printr-o câm- întârziase el, şi nu Katea. Ea venise mai înainte – înduio- pie întinsă şi răcoroasă, în care domnea primăvara timpu- şător lucru – şi-l aştepta. De cum îl zări, se aruncă grijulie rie. Conductorii treceau pe coridorul vagonului, controlând spre dânsul, ca o soţie sau ca o logodnică: biletele şi punând lumânări în felinare, iar Mitea mai stă- – Dragul meu, ocupă-ţi mai repede locul! Sună a tea lângă fereastra zăngănitoare, simţind mirosul mănuşii doua oară! Katei, rămas pe buzele lui, mai ardea încă în focul ultimei
Universalis HYPERION 147 clipe a despărţirii. Şi lunga iarnă moscovita, fericită şi chi- miel trasă peste pletele-i lungi şi drepte… Începu o ploaie nuitoare, ce modificase cursul existenţei lui, îi apăru înain- călduţă, dulce, înmiresmată. Mitea se gândi la fetişcanele şi tea ochilor într-o lumină nouă. Şi tot în lumină nouă, iarăşi muierile tinere, care dormeau în aceste izbe; se gândi la toate una nouă, stătea în faţa lui Katea… Da, da, cine-i ea, ce este farmecele femeieşti, ce l-au apropiat de Katea iarna trecută ea? Dar dragostea, patima, fericirea, corpul? Ce sunt ele? şi toate s-au făcut un tot întreg – şi Katea, şi fetişcanele, şi Nimic din toate astea nu mai e; în locul lor există altceva, noaptea, şi această primăvară, şi mirosul ploii, al pământului cu totul altceva! Iată, acest miros al mănuşii – oare nu-i şi el reavăn arat, gata pentru a primi sămânţa, şi izul sudorii de tot Katea, nu-i dragoste, suflet, corp? Şi mojicii, lucrătorii de cal, şi amintirea mirosului mănuşii din piele de marochin. prin vagoane, femeia care-şi duce într-un loc mai ferit copi- lul urât, lumânările fumegânde în felinarele zdrăngănitoare, VIII amurgul din primăvăraticele câmpuri pustii – toate sunt Viaţa la ţară începu cu zile paşnice, încântătoare. În noap- dragoste, suflet. Şi toate-s chin, şi toate-s nespusă bucurie. tea când Mitea venea de la gară, Katea parcă se mistuise în A doua zi dimineaţa, ajunse în Oriol, făcu transborda- toate cele înconjurătoare. Ba nu, i se păru aşa doar în primele rea într-un tren provincial ce stătea lângă o platformă înde- zile, până se sătură de somn, revenindu-şi, obişnuindu-se părtată. Şi Mitea simţi ce simplă, potolită şi apropiată îi este cu noutatea impresiilor din casa părintească, ştiute încă din această lume faţă de cea din Moscova, rămasă demult undeva copilărie, şi cu noutatea satului, a primăverii rustice, goli- peste mări şi ţări – acea lume, centrul căreia era Katea, deja ciunii vernale, pustietăţii lumii, devenită iarăşi curată şi i se părea nu ştiu cum însingurată, jalnică, adorată doar cu gata de o nouă înflorire. oarece duioşie! Aici chiar şi cerul, pătat ici-colo cu albăs- Gospodăria nu era prea mare, casa veche şi nearătoasă, trimea pală a norilor de ploaie, chiar şi vântul păreau mai trebăluirile obişnuite, gospodăreşti, care nu cereau multe simple şi mai molcume… slugi. Mitea începu o viaţă tihnită. Soră-sa Anea, gimna- Din Oriol, trenul porni încet, şi Mitea, şezând în vagonul zistă în anul doi, şi fratele Kostea, cadet adolescent, erau aproape pustiu, mânca fără grabă turte dulci de Tula. Apoi încă la Oriol, mai învăţau, şi trebuiau să sosească abia spre trenul îşi luă avânt, adormindu-l în legănările lui. începutul lunii iunie. Mama, Olga Petrovna, ca totdeauna, Se trezi abia în Verhovie. Trenul staţiona, în jur era des- era ocupată cu gospodăria, fiind ajutată doar de ispravnic tul de multă lume şi forfotă, dar tot parcă aducea a sihăstrie. – starostele – cum îi mai spuneau ai casei; ea pleca adeseori Dinspre ospătăria gării venea un miros ademenitor. Mitea în câmp, iar la culcare se ducea de cum se lăsa întunericul. goli cu poftă o strachină cu ciorbă şi o sticlă de bere, apoi După ce dormise douăsprezece ore în şir, a doua zi de aţipi din nou – îl cuprinse o moleşeală istovitoare. Când se la sosire, spălat, îmbrăcat curat, ieşi din însorita lui odaie deşteptă iarăşi, trenul gonea printr-o pădure primăvăra- (ferestrele ei dădeau în livadă, spre răsărit), trecând prin tică de mesteceni, deja cunoscută lui, din preajma ultimei toate celelalte camere şi încercând nespus de viu sentimen- gări. Se lăsa din nou un îndelung şi sumbru amurg de pri- tul înrudirii lor cu paşnica simplitate, atât de odihnitoare măvară, prin fereastra deschisă răzbătea miros de ploaie şi şi pentru suflet, şi pentru corp. Pretutindeni toate se aflau parcă de ciuperci. Pădurea era încă golaşă, dar, totuşi, huru- la locul lor obişnuit, ca şi mulţi ani în urmă, mirosind la itul trenului răsuna în ea mult mai desluşit decât în câmp, fel de cunoscut şi plăcut; în aşteptarea sosirii lui, se dereti- iar în depărtare licăreau deja tristele luminiţe ale gării. Iată case, fuseseră spălate podelele. Mai rămânea să fie terminată şi înaltul ochi verde al semaforului, deosebit de frumos în curăţenia în salonul învecinat cu antreul şi camera lacheilor, astfel de amurguri, învăluind pădurea golaşă de mesteceni. precum o mai numeau şi până astăzi. O fetişcană pistruiată Apoi trenul, bătând sacadat în şine, trecu pe altă cale… O, din sat, ce lucra la ei cu ziua, stătea pe pervazul ferestrei de Doamne, cât de mult te răscoleşte tabloul rustic al peronului, lângă uşa ce dădea la balcon şi se întindea spre ochiul de pe care un biet argat aşteaptă sosirea fecioraşului de boier. sus al geamului, ştergându-l cu scârţâituri şi reflectându-se În timp ce porniseră de la gară şi treceau printru-un sat în sticlele de jos cu o imagine albăstrie, parca îndepărtată. mare, primăvăratic şi el, noroios, amurgul şi norii se îngro- Paraşa, fata de casă, scoţând o coşcogea cârpă din căldarea şară simţitor. Împrejurimile se afundau în acest amurg neo- cu apă fierbinte, desculţă, cu picioarele albe, păşea în căl- bişnuit de molcuţ, în profunda linişte a pământului şi nopţii câie pe duşumeaua udă şi, ştergându-şi cu mâneca sufle- calde, care se contopise cu întunecimea nedesluşiţilor nori cată sudoarea de pe faţă, rosti repede, prietenos, fără jenă: de ploaie, ce atârnau jos de tot, şi Mitea iarăşi se minună şi – Duceţi-vă la ceai, mămuca a plecat până la zori cu sta- se bucură: cât de tihnit, de simplu şi sărăcăcios e satul cu rostele la gară, dumneavoastră pesemne n-aţi simţit… izbele cât coteţele, greu mirositoare, demult cuprinse de Şi chiar atunci Katea îi aminti autoritar despre sine: Mitea somn – începând cu Blagoveştenia, bieţii oameni nu mai fac se surprinse că jinduieşte acest braţ de femeie şi mâneca focul – şi cât e de bine în această lume câmpenească întu- suflecată şi mlădie a fetei de pe pervaz, care se întindea în necată şi caldă! Căruţa cu coviltir se afunda prin hopuri, sus; jinduia şi fusta ei, sub care, ca nişte stâlpuşori tari, se prin noroi, stejarii din ograda unui sătean bogat se înălţau ascundeau picioarele goale, dar simţi cu bucurie puterea golaşi, neprietenoşi; prin crengile lor negreau cuiburile de Katei; simţi că-i aparţine numai ei, simţi tainica ei prezenţă grauri. Mijindu-şi privirile în întuneric, în faţa izbei stătea în toate impresiile acestei dimineţi. un mojic straniu, rămas parcă din prea îndepărtata vechime Apoi, de la zi la zi, această prezenţă devenea tot mai vie, de vremuri: era desculţ, într-un surtuc rupt, cu căciulă de mai reală. Se făcea cu atât mai minunată, cu cât Mitea îşi
148 HYPERION Universalis venea în fire, se calma şi o uita pe acea Kate obişnuită, care, noros s-au făcut luminişuri senine-senine şi scoarţa umedă la Moscova, atât de des şi de chinuitor nu se putea contopi a copacilor scânteiază orbitor, iar din streşini curgea atât cu Katea plăsmuită de dorinţa lui. de tare, încât bucuria nu mai are sfârşit şi ochii nu se mai satură să privească… Apoi au început să se toarcă negurile IX calde, au venit ploile, zăpada se subţiase, se topise în câteva Pentru întâia oară trăia acasă, fiind om matur, cu care chiar zile, se rupse apa şi mare-i era bucuria, iar în grădină, în şi mama se comporta nu ştiu cum altfel decât înainte, iar ogradă din nou prinse a se înnegri, a se dezveli pământul… mai important era că trăia cu prima dragoste adevărată în Pentru mult timpi se întipări lui Mitea în memorie o zi de suflet, înfăptuind deja ceea ce aştepta în taină întreaga lui la sfârşitul lunii martie, când pentru prima oară ieşi călare fiinţă chiar din copilărie, din adolescenţă. în câmp. Cerul nu era prea senin, însă lumina juca nespus Încă de pe când era copil mic, în firea lui prinsese a fre- de vioi şi tinereşte prin palizii, aproape incolorii copaci ai măta misterios ceva imposibil de redat prin grai omenesc. grădinii. În câmp adia încă un vântişor răcoros, miriştile Cândva, undeva, probabil, tot într-o primăvară, în gră- arătau sălbatice şi ruginii, iar pe unde treceau plugurile (se dină, lângă tufele de liliac – ţine minte mirosul pătrunză- ara pentru a semăna ovăsul) negreau unsuros, cu o forţă tor al muştelor cantaride – el, mic de tot, stătea cu o oare- primară, valurile brazdelor. Iar el, ca într-un somn de vrajă, care femeie tânără, pe semne, cu dădaca şi, dintr-o dată în trecea peste mirişti şi arătură spre pădurea pe care o vedea faţă i se lumină ceva cu o lucoare cerească – poate că faţa clar încă de departe prin aerul străveziu – golaşă, micuţă, ei, poate că sarafanul de pe sânii plini, şi ceva asemănător rară, încât privirea o străbătea dintr-o margine în alta. Apoi unui val fierbinte îl înfioră, răvăşindu-l, încât el se agită lent coborî prin vâlcelele ei şi sub copitele calului prinse a foşni ca un prunc sub inima mamei… Dar asta fusese ca într-un stratul gros al frunzişului căzut anul trecut; pe alocuri era vis. Tot ca în vis văzu şi ceea ce se petrecuse mai târziu – în aproape uscat şi avea culoarea paiului, prin alte locuri era copilărie, în adolescenţă, în anii de gimnaziu. Era copleşit umed, cafeniu. Mitea trecu râpile căptuşite cu frunziş, prin de nişte admiraţii deosebite, încercate faţă de o fetiţă sau care se mai scurgeau viiturile de primăvară, iar de sub tufari, alta din cele ce veneau împreună cu mamele lor la sărbăto- chiar de sub copitele calului, o zbugheau cu foşnet sitarii rile copilăriei lui; simţea o tainică şi avidă curiozitate faţă cu pana de-un auriu ruginit… Ce-au însemnat pentru el de orice mişcare a acestei fiinţe încântătoare – ce nu putea acea primăvară şi, mai ales, acea zi, în care îi adia în faţă un fi nici ea asemănată cu nimic pe lume, în rochiţă, în papu- vântişor împrospătător, iar calul, străbătând miriştile şi ară- cei şi cu fundiţă de mătase prinsă în păr. A mai fost (deja turile negre, mustind de vlagă, respira atât de gălăgios cu într-un oraş de gubernie) o admiraţie, ce durase aproape o nările-i largi, fornăind şi nechezând cu o admirabilă forţă toamnă întreagă, de acea data mai conştientă decât celelalte, sălbatică? Atunci i se părea că tocmai acea primăvară a şi faţă de o gimnazistă, care apărea adeseori, seara, în pomul fost prima lui dragoste adevărată, cu zilele ei de necurmată de peste gardul grădinii din vecinătate: zburdălnicia şi aerul amorezare de cineva şi de ceva, zile în care el iubea toate ei zeflemitor, rochiţa-i cafenie şi pieptenele arcuit din păr, gimnazistele şi toate fetişcanele din lume. Dar cât de înde- mânuţele murdare şi ţipătul ei strident îl făceau pe Mitea părtate i se păreau acum acele timpuri! Ce copilandru mai să se gândească la ea de dimineaţă până-n seară, să umble era el pe atunci – neprihănit, sincer, cu puţinele-i nostal- trist, uneori chiar să plângă, dorind mereu nu se ştie ce de gii modeste, bucurii şi visări! Era un vis, ori, mai curând, la dânsa. Apoi se trecu, se uită şi asta, aşa, de la sine, după amintirea unui oarecare vis minunat era pe atunci dragos- care au apărut noi simpatii, mai mult sau mai puţin îndelun- tea lui vagă, curată. Acum, însă, exista pe lume Katea, exista gate, dar sacre şi ele; au urmat acutele bucurii şi amărăciuni sufletul care a întruchipat în sine această lume şi care trona ale îndrăgostirilor momentane de la balurile gimnaziştilor… peste tot ce se cheamă lume. Au urmat şi nişte chinuitoare oboseli ale corpului, pe când în inimă îi fremătau presimţiri şi aşteptări tulburătoare… X Mitea se născuse şi copilărise în sat, dar fiind gimna- La început, Katea doar o singură dată îi aminti despre sine, zist, vrând-nevrând, îşi petrecea primăverile în oraş, cu în mod sinistru. excepţia celei de anţărţ, când, sosind în sat, la săptămâna Într-o seară târzie, Mitea ieşi în cerdacul din spatele albă, se îmbolnăvi şi, întremându-se, rămase acasă toată casei. Era linişte şi întuneric beznă, mirosea a câmpie rea- luna martie şi o jumătate din aprilie. A fost un timp de vănă. De după norii noptatici, peste contururile tulburi ale neuitat. Vreo două săptămâni a stat la pat şi numai prin grădinii lăcrimau stele mărunte. Şi, dintr-odată, undeva geam vedea cerul, zăpada, gradina cu tulpinile şi rămuri- departe, cineva urlă diavoleşte, apoi începu să latre sălbatic, şul ei, toate preschimbându-se odată cu creşterea căldurii schelălăind. Mitea tresări, înţepeni, apoi coborî precaut din şi luminii, ce potopeau lumea. Vedea parca şi acum: iată o cerdac, porni pe aleea întunecoasă, ce părea să-l pândească dimineaţă – de la soare în cameră se face atât de luminos duşmănos din toate părţile, se opri iar în aşteptare, ascul- şi cald, încât muştele reînviate prind a se târî pe geamuri… tând: ce să fie oare şi unde s-a pitit ceea ce împluse atât de Iată după-amiaza din ziua următoare: soarele a coborât neaşteptat grădina cu ţipătul său? E o cucuvaie, o bufniţă după casă, iar prin fereastră se vede doar omătul primăvă- de pădure, îmbătată de dragoste, – nimic altceva, se gândi ratic, palid până la albăstrime, şi uriaşii nori albi din înal- el, dar inima i se strânse, de parcă presimţea în bezna din turi, din vârfurile copacilor… Iar încă peste o zi, pe cerul jur prezenţa nevăzută a diavolului însuşi. Apoi răsună din
Universalis HYPERION 149 nou urletul strident, cutremurând sufletul lui Mitea; undeva iar de ceva străin, numai că nu duşmănos, nu îngrozitor, ci, aproape, în vârfurile aleii, se auziră trosnete, larmă şi, pe dimpotrivă, cu ceva care se contopise demult cu bucuria şi nesimţite, diavolul trecu în altă parte a grădinii. Acolo mai tinereţea primăverii. Şi acest ceva străin era Katea sau, mai lătră o dată, după care, aidoma unui copil, începu să scân- bine zis, acea minunăţie a lumii, pe care Mitea o dorea, o cească jalnic, să plângă, să bată din aripi şi să ţipe cu o plă- cerea. Apoi, pe măsură ce treceau zilele de primăvară, el cere chinuitoare; prinse a chicoti, trecând apoi la un hohot cerea de la dânsa tot mai mult şi mai mult. Iar acum, când de râs forţat, de parcă cineva l-ar fi gâdilit şi torturat. Tremu- Katea nu era aici, dar se făcea prezent doar chipul ei – un rând din tot corpul, Mitea îşi înfipse văzul şi auzul în întune- chip inexistent, numai dorit –, ea părea să nu încalce prin ric. Dar, deodată, necuratul scăpătă, se înecă, străpungând nimic neprihănirea şi minunăţia ce i se cerea, încât cu fie- grădina întunecoasă cu un urlet secătuit de muribund, apoi care zi trecută se făcea resimţită tot mai viu în tot ceea ce dispăru, întrând parcă în pământ. După ce aşteptă zadar- vedea Mitea. nic câteva minute reînnoirea acestei dragoste înfiorătoare, Mitea intră în casă, noapte toată chinuindu-se în vis cu fel XI de fel de gânduri şi sentimente dureroase, dezgustătoare, El a înţeles cu bucurie acest lucru chiar din prima săptă- în care se transformase dragostea lui în martie, la Moscova. mână a vieţii sale la ţară. Pe atunci domnea parcă un ajun Dimineaţa, însă, la lumina soarelui, chinurile de peste de primăvară. Mitea şedea cu o carte lângă fereastra des- noapte i s-au împrăştiat repede. Îşi aminti cum plângea Katea, chisă a salonului, privea printre tulpinile brazilor argintii când hotărâseră ferm că, pe o vreme, el trebuie să plece din şi ale pinilor din grădină, la apa tulbure a râuşorului din Moscova; îşi aminti cu câtă încântare se prinse ea de gân- luncă, la sătuceanul de pe costişele de dincolo de râuşor. dul, că la începutul lui iunie va sosi şi el în Crimeea, şi cât Din zori până-n seară, istovindu-se de o fericită trebăluire, de înduioşător îl ajută să-şi facă bagajele, cum îl petrecu la lărmuiau neîncetat, aşa cum lărmuiesc ei numai primăvara gară… Scoase fotografia ei şi privi îndelung la micuţul, deli- devreme, graurii din mestecenii seculari din grădina boie- catul căpşor, uimindu-se de curăţenia şi seninătatea privi- rească vecină, iar satul de pe costişă arăta încă sălbatic, cenu- rii directe, deschise, (un pic rotunjite). După asta, îi scrise şiu şi numai mlăjile răchitelor abia prinseră a se acoperi cu Katei un răvaş nespus de lung şi cald, plin de credinţa în o verdeaţă gălbuie… Mitea intrase în grădină, ce era încă dragostea lor, şi iar reveni la permanenta senzaţie a drăgăs- nearătoasă, golaşă, transparentă – abia înverzeau poienele, toasei ei prezenţe, în toate câte le trăia şi de care se bucura. împestriţate cu floricele mărunte de peruzea şi numai de-a Mitea ţine minte ce-a încercat firea lui, când îi murise lungul aleilor mai dădură puf salcâmii, iar în vale, în par- tatăl, acum nouă ani. Era tot într-o primăvară. A doua zi tea de miază-zi a grădinii, mai albea uşor un pâlc de vişini, după deces, Mitea, cuprins de nedumerire şi groază, trecu înflorind în ciucuri mărunţi… timid prin salonul în care părintele lui, gătit în costum de Ieşi în câmp. Aici era încă pustiu, mohorât, miriştile mai dvorean, zăcea pe masă, cu pieptul bombat, cu galbenele-i semănau unor perii ţepoase. Zvântate, drumurile câmpe- mâini puse pe el, cu barba neagră, rară, cu nasul albicios. neşti erau încă bolovănoase, coşcovite şi liliachii… Iar toate Apoi ieşi în pridvor, privi la capacul enorm al sicriului acope- astea erau goliciunea tinereţii, timpul aşteptărilor – toate rit cu brocard auriu şi îndată îşi dădu seama: în lume există erau Katea. Iar lui doar i se păruse că-l ademenesc fetişcanele moarte! Ea se tăinuia în toate: în lumina soarelui, în iarba ziliere, ce făceau ba una, ba alta în gospodărie; că-l sustrag fragedă de primăvară, în grădină, în cer… Mitea intră în gră- lucrătorii, lectura, plimbările, vizitele la sătenii cunoscuţi, dină, păşind pe aleea de tei, străbătută de lumină, trecând discuţiile cu mama, plecările cu starostele (un zdrahon de apoi pe aleile lăturalnice, pline de soare. Privea la copaci şi soldăţoi în rezervă) în câmp, pe pistele de alergări… la primii fluturi albi, asculta trilurile dulci ale păsărilor abia Apoi mai trecu o săptămână. Într-o noapte dăduse o venite din marea lume şi nu recunoştea nimic – în toate se ploaie răzbunătoare, după care soarele fierbinte prinse la resimţea moartea, masa îngrozitoare din salon şi enormul puteri. Primăvara îşi pierduse blândeţea şi gălbejeala, în capac acoperit cu brocard, rezemat de stâlpii pridvorului! jur totul prinzând a se schimba văzând cu ochii. A început Din acea clipa soarele începu să lumineze nu ştiu cum altfel, aratul, miriştile se transformau în urşinic negru, au înverzit altfel înverzea iarba, altfel se opreau în nemişcare flutura- răzoarele, iarba din ogradă se făcuse mai mustoasă, albăs- şii pe firele plăpânde de iarbă, calde doar la vârfuri – totul trimea cerului devenise mai densă şi mai deschisă, grădina era altfel decât fusese o zi în urmă, totul parca se schimbase începu repede să se acopere cu verdeaţă fragedă, molcuţă în aşteptarea apropiatului sfârşit al lumii, iar splendoarea parcă, dădură în floare şi ciucurii îmbătători de liliac, iar pe şi veşnica tinereţe a primăverii deveniseră jalnice, amare. frunzele lui lucioase de un verde-închis şi pe ochiurile fier- Acest sentiment avea să dăinuie încă multă vreme, primă- binţi de lumină de pe trotuar se arătară o mulţime de muşte vara întreagă, făcându-se simţit încă mult timp. Sau poate mari şi negre, ce băteau într-un albastru metalic, străluci- că groaznicul miros urât şi dulceag din casa dereticată şi tor. Prin meri şi peri se vedeau încă ramurile abia brumate aerisită de atâtea ori nu fusese decât părere… de frunzuliţe mărunte, surii şi deosebit de molcuţe, însă O năzărire asemănătoare, dar absolut de altă natură, aceşti meri şi peri, ce-şi întinseră pretutindeni pe sub alţi încerca Mitea şi acum: această primăvară, primăvara pri- copaci împletiturile crengilor strâmbe, aveau, totuşi, hor- mei lui dragoste, era şi ea deosebită de toate celelalte primă- bote de omăt lăptos, iar pe zi ce trecea această culoare se veri. Lumea se preschimbase din nou, fiind îmbibată parcă făcea tot mai dalbă, mai deasă şi mai mirositoare. În astfel
150 HYPERION Universalis de zile minunate Mitea urmărea atent şi plin de bucurie nu ştiu cum mai mică şi mai frumoasă, părând să aştepte preschimbările primăvăratice ce se petreceau în jurul lui. oaspeţi – zile întregi, erau deschise uşile şi ferestrele tutu- Însă Katea nu numai că nu se retrăgea, nu se pierdea prin- ror camerelor: ale salonului alb, ale camerei albastre pen- tre ele, ci, dimpotrivă, era prezentă în toate, dăruindu-li-se tru musafiri, amenajate în stil veci, ale micului dormitor, cu mărinimie, oferindu-le frumuseţea sa, care înflorea odată albastru şi el, împodobit cu miniaturi ovale, ale bibliote- cu splendorile primăverii, cu grădina ce se-nălbea, deve- cii însorite din încăpătoarea şi pustia camera unghiulară nind tot mai somptuoasă sub albăstrimea din ce în ce mai cu icoane vechi şi cu dulapuri joase de frasin, pentru cărţi, pronunţată a cerului. aranjate de-a lungul pereţilor. Prin toate geamurile priveau sărbătoreşte în odăi copacii ce se apropiaseră de casă, dife- XII riţi la verdeaţă – ba deschişi, ba întunecaţi, cu goluri albăs- Odată, venind să-şi bea ceaiul în salonul potopit de soa- trii printre crengi. rele chindiei, pe neaşteptate Mitea observă lângă samo- Dar scrisoarea nu venea. Mitea ştia cât de lăsătoare era var corespondenţa, pe care zadarnic o aşteptase întreaga Katea, cât de greu îi vine ei să-şi impună a se aşeza la masa dimineaţa. Se apropie repede de masă – Katea demult tre- de scris, să găsească pană, hârtie, plic, timbru… Însă consi- buia să-i răspundă măcar la una din scrisori – şi în ochi îi derentele rezonabile începură să-l servească rău, încât feri- sclipi aprins şi, concomitent, înfricoşător un plic luxos, nu cita, ba chiar mândra încredere, cu care aşteptase câteva zile prea mare, ce avea aşternute pe el cunoscutele încondeieri jalnice. Înşfăcându-l, Mitea o zbughi din casă, pornind la rând al doilea răvaş, dispăruse, şi el se chinuia, devenind pe aleea mare. Se duse în cea mai depărtată parte a grădi- tot mai neliniştit. Pentru că, după o scrisoare, cum a fost nii, pe unde trecea vâlceaua şi, oprindu-se, după ce aruncă cea dintâi, trebuia imediat să urmeze o alta şi mai minu- priviri în jur, deschise repede plicul. Scrisoarea era scurtă, nată, şi mai îmbucurătoare. Însă Katea tăcea. din doar câteva rânduri, însă aşa de tare i se zbătea inima, Mitea începu să iasă mai rar în sat şi în câmp. Şedea în încât trebui s-o citească de vreo cinci ori, pentru ca, până bibliotecă, răsfoia revistele care de mulţi ani se gălbeneau la urmă, s-o înţeleagă. „Iubitul meu, unicul meu!“ – citea prin dulapuri. În reviste erau multe versuri frumoase de-ale şi recitea el –la aceste exclamaţii pământul alunecându-i poeţilor de demult, rânduri minunate, care mai toate vorbeau de sub picioare. Ridică ochii: peste grădină licărea cerul despre un singur lucru – lucru exprimat de toate versurile maiestos şi radios, în jur copacii sporeau lumina cu albul şi cântecele încă de la începutul lumii, trăit acum sufleteşte lor, privighetoarea, ascunsă în frăgezimea hăţişurilor, simţi de el şi raportat statornic, într-un fel sau altul, la dragostea-i deja răcoarea amurgului, prinzând a trilui clar şi sunător, faţă de Katea. Mitea şedea ore întregi în jilţ, lângă dulapul cu toată dulceaţa dăruirii sale de cântăreaţă – iar lui sân- deschis, şi se căznea, citind şi recitind: gele i se mistui din obraji, şi-l trecură fiori… Oamenii dorm, hai vino sub cetini! Revenea spre casă ca-n uitare – cupa dragostei îi era plină Iubito, doar aştrii ne văd din înalt… ochi. La fel de atent o purtă în sinea sa cupa şi în zilele ce Aceste cuvinte încântătoare, aceste îndemnuri parcă ar urmară, aşteptând fericit o altă scrisoare. fi fost ale lui, şi păreau să fie adresate doar uneia – celeia, pe care Mitea o vedea mereu în toate şi oriunde. Uneori, XIII îndemnurile sunau aproape ameninţător: Grădina se înveşmânta multicolor. Uriaşul arţar bătrân, Peste oglindoase ape dominând semeţ partea de miază-zi a grădinii, şi care se Lebăda din aripi bate – vedea bine de pretutindeni, îmbrăcându-se în verdeaţa Râul se învolbură: proaspătă şi deasă, se făcuse şi imens. O, vino! Stele clipocesc, Mai înaltă şi mai fermecătoare devenise şi aleea princi- Frunzele duios şoptesc, pală, spre care Mitea privea permanent prin geamurile came- Norii rari se spulberă. rei sale – creştetele teilor bătrâni, acoperite şi ele cu ozo- Închizând ochii, înfrigurat, el repeta de câteva ori la rând rul frunzişului tânăr, fie şi rar încă, s-au înălţat şi au întins această chemare a inimii prea pline de puterea dragostei, peste grădină un polog verde-deschis. Iar mai jos de poalele arţarului şi de rămurişul aleii se avide de triumf, avide de un deznodământ fericit. Apoi pri- aşternea otova, o vălurire de horbotă aromitoare, de culoa- vea îndelung înaintea sa, asculta profunda tăcere rustică ce rea prunelor coapte. înconjurase casa, după care clătina amar din cap. Nu, Katea Şi toate acestea – imensa coroană a arţarului, covorul nu-i răspundea, ea licărea fără glas pe undeva, prin străina verde-deschis al aleii, albul de ghirlandă al florilor de măr, şi îndepărtata lume moscovită! Şi lui din nou i se retrăgea de păr şi mălin, soarele, albăstrimea bolţii şi toate celelalte duioşia din inimă, din nou creştea, extinzându-se, amenin- ce crescuseră pe sub pomii grădinii, în vâlcea, de-a lungul ţătorul, groaznicul, imploratorul: aleilor, potecilor şi sub peretele dinspre miază-zi al casei – O, vino, stele clipocesc, tufarii de liliac, salcâm şi coacăză, brusture, urzică, pelina- Frunzele duios şoptesc, riţă – toate uimeau prin desimea, frăgezimea şi noutatea lor. Norii rari se spulberă. În curtea verde şi curată se făcuse parcă mai strâmt din (Va urma) pricina revărsării de pretutindeni a vegetaţiei, casa devenise (În traducerea lui Leo BUTNARU)
Universalis HYPERION 151 e Al. CISTELECAN Emilia Amariei Amariei, Emilia, poetă şi prozatoare. S-a născut la 24 Dornei, alt nepot – Gheorghe Ţuţuianu – preot în Braşca, sept. 1959 în Borca, judeţul Neamţ. Fiica muncitorului jud. Suceava). Vasile Amariei, verişor, e inginer informati- forestier Vasile Amariei şi a Elvirei (n. Pavel), casnică. A cian şi director al Liceului „Mihail Sadoveanu“ din Borca. mai semnat şi cu numele Emilia-Moldovan Amariei şi Este membră, din 2017, a Ligii Scriitorilor (filiala Mureş), Lia Man. A urmat primele opt clase în comuna natală a Asociaţiei Culturale Creştine ASCIOR, din Buzău, şi (1966-1974) şi apoi (1974-1978) cursurile Liceului „Mihail membră de onoare a Societăţii culturale „Apollon“. A pri- Sadoveanu“ din aceeaşi localitate. A lucrat ca telefonistă mit, în 2017, mai multe premii şi diplome (premiul II, la la Piatra Neamţ (în 1978-79), învă- festivalul „Suflet românesc“ de la Tîrgu ţătoareA suplinitoare la Idicel Pădure, Jiu, premiul II la festivalul „Sfîntul grai jud. Mureş (1984-1987), muncitoare românesc“ de la Oneşti, premiul II la la CEPL Topliţa (1987-1991). În 1994 concursul online „Labirinturi autum- şi 1998 a fost solistă de muzică popu- nale“, premiul „Alexei Mateevici“ la lară în cadrul Ansamblului „Rapsodia festivalul „Vis de toamnă“, organizat de Călimanilor“ din Topliţa. Între 1984-87 Societatea Apollon, o menţiune la con- a participat la cenaclul reghinean din cursul de poezie „Adrian Păunescu“, o cadrul Bibliotecii municipale „Petru „diplomă de excelenţă“ oferită de Soci- Maior“. A debutat pe cînd era în clasa etatea Apollon din Urziceni şi una din a V-a, în Cutezătorii. În anii '80 a mai partea Asociaţiei ASCIOR şi a revis- colaborat la Flacăra, Transilvania. Edi- tei Orizonturile bucuriei din Buzău; torial debutează abia în 2015, cu volu- în 2018, la a VI-a ediţie a festivalului mul de poeme Nu ne mai vrea pămîn- „Grigore Vieru“, Societatea Apollon i-a tul (Editura Nico, Tîrgu Mureş), volum acordat chiar Trofeul „Grigore Vieru“). care, zice autoarea, „reuneşte creaţii actuale şi creaţii din Trăind de la 20 de ani în Ardeal, dar cunoscînd şi „umi- anii '80“. A mai publicat apoi alte două culegeri de poeme: linţa, durerile dezrădăcinării, amărăciunile traiului printre Datori cu o ţară (Editura Nico, 2017) şi Sunt dragoste de străini, desconsiderarea, dispreţul“ la care a fost supusă în patria mea (Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2017), pre- ieşirile la muncă în străinătate, din 2014 locuieşte la Idi- cum şi un volum de povestiri: Scrisorile destinului (Editura cel, jud. Mureş. Vatra veche, Tîrgu Mureş, 2018). A apărut cu poeme în mai multe antologii (Antologie lirică, Reghin, Suflet românesc, *** Tîrgu Jiu, Atlasul cu diezi, Vrancea, Toamna la Apollon, Urziceni, Toplitera, Topliţa, Antologia pentru civilizaţia creş- Deşi timorată editorial pînă tîrziu, odată ce şi-a dat dru- tină ASCIOR, Buzău…..). Mulţi preoţi între rudele poetei mul Emilia Amariei a început să mitralieze cu volume des- (Mihai Cristian Ţuţuianu, nepot, preot şi profesor în Vatra tul de consistente. În cele cîteva Mărturisiri puse în fruntea
152 HYPERION Eseu volumului de debut – Nu ne mai vrea pămîntul – poeta se din viaţa mea îi dau./ Mă rog să-i fie-n viaţă cît mai bine./ consideră „un canal de comunicare între /…/ dimensiuni Departe de ea, însă, vreau să stau!“ (Chiar dacă…). Eşecu- necunoscute“ şi-şi declară cu voce tare credinţa în „iubire“ rile de tot felul o determină la reflecţii sceptice, de nu chiar şi în „Dumnezeu“ (care, fireşte, „este Iubire“). Nicolae pesimiste: „Că viaţa este numai o părere,/ O rouă care cade Băciuţ, care o prefaţează, zice că poeta „a pus semnul ega- peste flori,/ Un abur ce apare, apoi piere,/ Deşi ne credem lităţii între viaţă şi poezie“. Se poate. Rîvnă în orice caz a veşnici, uneori“ etc. (Se zbate omul tînăr să rămînă). Expe- pus multă. Iar poemele sunt scoase, într-adevăr, din peri- rienţele de viaţă, cu alaiul lor de amărăciuni, sunt puse peţiile personale. Dar ecuaţia în care acestea sunt rezolvate regulat în constatări amare: „La bine-avem prieteni ală- şi transcrise e de pe vremurile sămănătoriste, atît la nivel turi mii şi mii,/ Dar de ne-ajunge greul, ni-s vieţile pus- tematic – acesta fiind registrul cel mai meritoriu -, cît şi tii./ Nu te cunoaşte nimeni cînd boala te apasă/ Şi singur, la cel retoric şi imaginativ. Inclusiv maniera de versifica- în durere, pe rînd, pe rînd, te lasă!“ (La bine-avem prieteni, ţie e de pe vremuri trecute de mult, dar metrica şi ritmica alături, mii şi mii). Rămîn, desigur, două leacuri eficiente sunt, în general, îngrijite, cu puţine scăpări şi derapaje. Ca împotriva acestei partituri compacte de frustrări şi sufe- toată şcoala de care aparţine, şi Emilia Amariei îşi cîntă rinţe: plaiul natal şi credinţa. De locurile copilăriei, sufle- nostalgiile, îşi plînge dezrădăcinarea, exaltă plaiul şi ţara, tul poetei nu se poate desprinde nici o clipă: „Mă-ntoarce face rugăciuni fierbinţi şi-şi ceartă compatrioţii cu destul dorul ne-ncetat acasă,/ Eu sufletul acolo l-am uitat./ Aud patos etic şi cu patriotism îndurerat. Sunt liniile cutumiare cum curge apa răcoroasă/ Şi cerbii trec prin mine la ier- ale sămănătorismului şi ale eternului post-sămănătorism, nat“ etc. (Acasă veşnicia-i mai frumoasă). E firul – ba chiar dar aduse de poetă în climatul actualităţii – deopotrivă caierul – de nostalgii pe care poeta îl toarce cu insistenţă al celei biografice şi al celei sociale. Decăderea spirituală, şi emoţie: „Se-ntoarce iarăşi nostalgia/ Muntelui semeţ inumanizarea omului şi alienarea lui de rădăcinile ances- din care vin./ El mi-a mîngîiat copilăria,/ Pisc de piatră-n trale reprezintă un conglomerat tematic de care poeta s-a cerul cristalin“ etc. (Nostalgii). Amintirile se detaliază, se preocupat încă din anii '80, cu o vervă satirică întreţinută aprind şi asigură un mic spaţiu de reverie în această poe- de o evidentă exasperare morală: „Nu ne mai vrea pămîn- zie supărată şi îndurerată: „Prin bălţi săream întruna, nici tul paşii reci,/ Picior desculţ demult visează cîmpul,/ Pe broaştele odihnă/ N-aveau de noi, vreodată. Nici cîinii nu tocuri cui se mişcă inimi seci/ Şi-n Diplomat îşi duc bărba- scăpau,/ Chiar gîştele, în cîrduri, nu poposeau în tihnă/ Şi ţii gîndul“ etc. (Nu ne mai vrea pămîntul). Cînd privirea se uneori sătenii sătui ne alungau“ (Am fost odată…). Pe dru- opreşte asupra dimensiunii sociale şi politice, exasperarea mul calvarului pare a merge Emilia Amariei, dar cu inima se transformă în iritare şi ia accente xenofobe: „Vin străinii deschisă spre Dumnezeu: „Dă-mi, Doamne, lacrimi şi răb- să ia ce-a rămas de la noi,/ Stelele le-ar fura şi acidele ploi,/ dare,/ Să tac cînd (sic!) sunt lovită crunt/ De indolenţă şi Am cedat voluntar tot ce-aveam mai divin,/ Tot ce-i sfînt trădare./ Furtuna vieţii s-o înfrunt.// Dă-mi, Doamne, un am vîndut pe-o durere şi-un chin“ etc. (Rugă). Dar supă- ocean de versuri,/ Să te slăvesc la nesfîrşit,/ Ca să nu doară rarea cea mai mare rămîne cea pe ai săi, pe care-i mustră niciodată/ Prea tare, sufletu-mi zdrobit!“ (Dă-mi, Doamne, repetitiv şi de la obraz: „De ce îţi vinzi, române, istoria şi lacrimi, să pot plînge). Nu-ncape vorbă că un suflet bun se neamul,/ Ce preţ ai pus pe mame, ce preţ ai pus pe taţi?/ spovedeşte în versurile Emiliei Amariei. Cîndva copiii noştri îi şterpelea islamul./ Acum îi dai pe Nu se schimbă mai nimic în al doilea volum – Datori gratis! Acum sunt exilaţi!“ (Unde eşti, Românie?). Îndure- cu o ţară – (e şi normal, volumele au ieşit dintr-o singură rată e poeta şi de nedreptăţile lumii, de inechităţi şi dez- răsuflare), afară de cele trei comentarii însoţitoare exaltate umanizare: „Loviţi de sărăcie, bolnavi, nişte schelete,/ Se şi de o vagă mobilitate versificatorie (care exersează chiar sting copiii lumii sărmane. Noi tăcem…/ Servim nectar şi versul alb cîteodată). Repertoriul tematic rămîne acelaşi de fructe/ Ei, însă, mor de sete!/ Şi-avînd belşug pe masă, – iar execuţia lui e la fel de anacronică şi retorizată. Mustră- ne plîngem că n-avem!“ etc. (Da, seacă Eufratul şi vremea rile administrate românilor se împletesc, fireşte, cu exalta- e aproape!). Supărările acoperă şi registrul personal, cu rea virtuţilor strămoşeşti, într-un fel de cîntare a excepţi- subtext biografic, în poeme prin care Emilia Amariei vrea onalismului naţional, atunci cînd i se oferă prilejul; cum, să-şi exorcizeze pasiunile, puternice, dar tot pe atît de tra- bunăoară, cînd cîntă despre dor: „Numai românul ştie umatice: „Aruncă şi minutul cînd te-am crezut minune,/ ce-i dorul pe pămînt/ Şi Dumnezeul care l-a pus în piep- În foc să arzi cuvîntul ce ţi l-am spus atunci./ Eu te iubesc tul lui./ Ne-a dat divinitatea în dar acest cuvînt,/ Iar noi vreodată nicicui nu voi mai spune./ Cu focul, cu furtuna, doinim prin lume de dorul dorului…“ (Dorul). Din nefe- cu valul să te duci!“ etc. (Doar gînduri). În general, inci- ricire, românii şi-au lepădat virtuţile, aşa că poeta se simte dentele sentimentale sunt dintre nefericite şi poeta le tran- datoare să-i recheme la adevărata lor vocaţie: „Întoarce-te scrie pe cît poate de concret şi detaliat: „Atîţia ani nu mi-ai la Dumnezeu, române,/ Cu El în frunte iar vei birui./ De răspuns vreodată/ Nici la salutul simplu, omenesc,/ Şi m-a ce să-ţi fie alte ţări stăpîne? În ele, veşnic, un străin vei durut privirea ta-ncruntată,/ Căci nu ştiam ce poliţe plă- fi!“ (Întoarce-te, române, de-ţi mai pasă). Supărată rău tesc.“ Etc. (Am înflorit o vreme împreună). Iertătoare cu pe străini, poeta e gata să facă ravagii prin chiar istoria şi cei care au necăjit-o, poeta e totuşi tranşantă: iartă, dar fiinţa noastră naţională, voindu-ne daci în loc de români: nu uită: „Îi dau iertarea toată de la mine/ Şi tot ce vrea „Să plece şi Traian cu a lui hoardă/ Din cartea de istorie,
Eseu HYPERION 153 urgent!/ Nu-l vrem pe harta Daciei de gardă!/ Aici n-a fost, etc. (Rămas bun). Dar şi elegia satului muribund prinde nici măcar, rezident!“ (ibidem). Sunt destul de frecvente şi consistenţă, chiar dacă satul rămîne, fundamental, un lea- aici (ba chiar mai frecvente decît în primul volum) voca- găn pentru nostalgii, un tărîm revigorant. Leacul acestor lizele patriotice, contopite cu un resentiment acut faţă de suferinţe, exasperări şi dureri rămîne, fireşte, rugăciunea: Europa. Dar asta numai pentru că Europa ne face nedrep- „Coboară în adîncu-mi întunecat, Iisuse,/ Căci vai, candela-i tăţi şi ne fură, oropsindu-ne, ceea ce o împinge pe Emilia stinsă, uleiul s-a sfîrşit./ Tu poţi intra în grota luminilor Amariei la solidarizarea cu toţi oropsiţii: „În mine strigă apuse/ Să mă ridici din lutul cel greu ce m-a zdrobit.“ etc. glasul celor care/ Sunt apăsaţi prea greu, prea inuman,/ Eu (Mi-e ruga numai lacrimi). O teologie a suferinţei ca drum cînt în versuri crîncena strigare:/ Durerea grea a omului spre iluminare se conturează tot mai apăsat, mai cu seamă sărman“ etc. (Glasul durerii). Normal că, încetul cu înce- că elegia vîrstei se apropie şi ea de nuanţe agonice. Ace- tul, din poem în poem, existenţa devine una suplicială eaşi tematică, aceleaşi rosturi, aceleaşi calităţi/defecte şi în (din păcate, excesivă în patetisme): „Şi nu se mai opreşte Sunt dragoste de patria mea. Versuri, aşadar, de sensibili- din zdrobire,/ Nu se termină vuietul de iad,/ Mă-mpunge tăţi rănite, iritate şi alertate; răboj de suferinţe depuse ca cornul lumii-a otrăvire./ Mă tot ridic, tot mă ridic şi cad“ jertfă, din maxime intenţii generoase. Şi multă declama- etc. (Cazanul cu iluzii). Şi nu numai cea – ca să zic aşa – ţie de dragoste de ţară şi meleaguri. personală, ci şi cea generală, a omenirii contemporane: „Suntem într-o-nchisoare. Biete umbre,/ Mereu zbătînd *** gamele de pereţi,/ Nişte cobai prinşi între gratii sumbre,/ Experimentul suferindei vieţi“ etc. (Şi-mi pare că pămîn- Opera: tul). Nedreptăţilor li se adaugă şi înclinările noastre fri- Nu ne mai vrea pămîntul. Poeme, Editura Nico, Tîrgu vole, păcătoase: „Ochiul înşeală, ochiul orbeşte,/ Ochiul e Mureş, 2017 (cuvînt înainte – Timpul poeziei – de Nico- poarta marelui rău,/ Tot ce priveşte, omul pofteşte/ Şi pierde lae Băciuţ); Datori cu o ţară. Poeme, Editura Nico, Tîrgu calea spre Dumnezeu“ (Ochiul cel rău). Cu sensibilitatea Mureş, 2017 (cuvînt înainte – A apărut o nouă stea – Mir- sa generoasă, poeta înalţă rugăciuni pentru toată lumea: cea Dorin Istrate; prefaţă – Poeta Emilia Amariei, copi- „Opreşte, Doamne, răul omenesc/ Şi fă-i clepsidră timpu- lul sufletului meu– de Lucia Coşulă Bocancea; postfaţă – lui iubirea./ Fă să dispară plînsetul lumesc./ Umanizează, Acorduri fine, din toată gama liricii – de Dumitru Dănăilă); Doamne, omenirea!“ etc. (Opreşte, Doamne, răul omenesc). Sunt dragoste de patria mea. Poeme, Editura Amanda Edit, Şi denunţă – viguros, redundant – filistinismele şi mani- Sinaia, 2017 (prefaţă – Opriţi clipa dezmierdată! – de Mir- pulările: „cad sclavii moderni în capcana/ minciunii spoite cea Dorin Istrate); Scrisorile destinului, Editura Vatra veche, în roz,/ morman poleit de moloz/ şi tot mai adîncă e rana“ Tîrgu Mureş, 2018 (prefaţă – Emilia Amariei, o Vitoria (Răni). Locuri ferite de acest rău ce macină lumea mai sunt Lipan a literaturii române contemporane – de Girel Barbu). doar plaiurile de acasă, satele noastre încă păzite de graţia cerească: „Caii scot pe pajişti icnete rebele,/ Călăreţii urcă Referinţe critice: dealurile mele,/ Se aud căruţe, glasuri minunate,/ Veşnicia, Nicolae Băciuţ, în Cuvîntul liber (Tîrgu Mureş), 8 dec. încă, bîntuie prin sate“ (Dealurile mele…). Înstrăinarea de 2015; Ileana Sandu, în Cuvîntul liber, 11 aug. 2017; Lazăr ele rămîne, desigur, o rană deschisă: „Vă las acasă, dealu- Lădariu, în Cuvîntul liber, 23 aug. 2017; Gheorghe Ţigău, rile mele,/ Prelinse pe sub zare cătilin,/ Să arcuiţi frumos în Monitorul de Neamţ, 12 sept. 2017; Girel Barbu, în Moni- pînă la stele,/ Mă duc, mă duc şi nu ştiu cînd mai vin…“ torul de Neamţ, 5 febr. 2018.
154 HYPERION Eseu Petru URSACHE Mit ori legendă; legendă ori basm? Se consideră, în general, că legenda nu are o identitate precisă, şi de geneză între cele două tipuri fundamentale ale legendei: ca oricare categorie a epicii tradiţionale, de la mit la basm, de mito-istorică pe de o parte, astrală, geografică, animalieră şi la povestire la snoavă. Terminologia, definiţiile, clasificările vegetală, pe de alta. Prima are ca protagonist un întemeietor sunt atât de amestecate, încât, adesea, greu distingem o spe- de cetate şi de civilizaţie, Theseu, Hercule, Romulus, a doua cie de alta. Ni se pare normal să fie aşa: într-un spaţiu geogra- se revendică de la un strămoş totem şi narează evenimente fic oarecum delimitat, ideile izvorăsc dintr-un fond spiritual de dimensiune macro- sau microcosmică. Nota comună a unic şi sunt modelate de acelaşi mental care funcţionează în ambelor categorii este deschiderea spre cosmicitate şi istoria cadre uniform instituţionalizate. Este posibil ca anumiţi indici mare, adică spre umanitate. Dar între ele sunt diferenţe atât ce ţin de cronologia mitică, de arhaitatea cutumelor, de for- de mari, încât, în anumite privinţe, adunarea la un loc pro- meleS imagistice şi de vorbire să permită, mai mult ori mai voacă serioase dificultăţi. Legenda eroului civilizator de tip puţin manifest, o distanţare genezică a unei specii în raport Prometeu este dramatică şi gravă, fără termen de comparaţie cu alta, mitul, de pildă, faţă de basm. Se poate spune acelaşi cu legenda inului sau a sticletelui, care coboară în sentimen- lucru şi despre mit-legendă? Când evocăm naraţiunea româ- talitate ori în fabulă. Legenda heraldică, absentă din clasifi- nească despre Fârtate şi Nefârtate, ne este indiferent dacă o cările obişnuite, le reuneşte pe toate, prin intermediul tote- numim mit cosmogonic sau legendă cosmogonică. E cazul să mismului, şi le restaurează prestigiul deteriorat datorită unui ne întrebăm unde se află adevărul. şablonism pueril şi a literaturizării nejustificate. Posibilele interferenţe, între mit şi legendă, între mit şi basm, şi nu numai atât, se justifică într-o zonă geo-culturală 1. Identitatea legendei delimitată, de pildă în spaţiul carpato-balcanic. Identitatea Dat fiind că lipseşte partea ritualică, dacă o fi fost „la înce- speciilor nu mai poate fi recunoscută când avem în vedere put“ un complex ceremonial, ne-am obişnuit, deci, să con- regiuni net diferenţiate, chiar dacă informaţia circulă intens siderăm Fârtate şi Nefârtate, legendă. Prometeu nu este pre- dintr-o parte în alta, între sudul Europei, mediteranean şi zentat, în bibliografia savantă de specialitate, fie ca erou mitic, catolic şi nordul germanic şi protestant. O nouă diversificare fie ca erou de legendă? Şi aici ne întâmpină aceeaşi dificul- tipologică se arată în faţa etnologului, căci se modifică linia de tate: întrucât lipseşte (sau nu se cunoaşte) forma instituţio- demarcaţie între mit şi legendă. Mai precis: nu avem garanţia nalizată, ritualul, care să dea credibilitate textului oral, saga că termenul legendă din sud are corespondent exact în nord, lui Prometeu trebuie privită drept legendă. Mitologia com- pentru că fiecare colectivitate îşi elaborează un sistem pro- parată obligă la aplicarea aceloraşi criterii în abordarea unui priu de reprezentări cu valoare sentimentală internă. Nu se set comun de texte. Procedând astfel şi forţând nota, ajun- poate pune semnul egalităţii între laguna italiană şi fiordul gem să constatăm, din aproape în aproape, că grecii nu au norvegian, nici între modul de extensiune al cetăţii italiene, avut mitologie, ci un sistem de legende ale Olimpului. Mito- insinuant şi civilizat şi cel al Imperiului britanic, aventurier logia lor autentică s-a desfăşurat sub formă de mistere în jurul şi devastator. Eposul nu se dezvoltă identic la greci, la romani, divinităţilor şi profeteselor chtoniene, Demeter, Persephones, la germanici ori la slavi, iar studiile comparatiste, cu excep- Dionyssos, Pithia. Vom constata iarăşi o deosebire de structură ţia celor privitoare la basm, în zadar s-au străduit să arate
Eseu HYPERION 155 asemănările; acestea s-au dovedit a fi de cele mai multe ori păsări, publicată de Editura „Minerva“, în 1987, figurează, nu înşelătoare. În probleme de antropologie culturală, arăta C. se ştie de ce, „poveşti pentru copii“. De exemplu: „Era o babă Lévi-Strauss, „nu asemănările, ci deosebirile sunt cele care se şi avea o mulţime de găini. A ieşit afară şi a strigat: aseamănă“1. Între legenda de tip francez şi saga nordică fra- – Pui, pui, pui! Pui, pui, pui! pează nu asemănările în sensul obişnuit al cuvântului, întru- Vine curca şi zice: cât acestea sunt formale şi exterioare, ci „deosebirile asemănă- – Chiorule, chiorule! toare“, adică de acelaşi tip şi care dezvăluie raporturi de fond, Vine raţa: de esenţă; ele se deosebesc sub aspectul retoricii,dar se unesc – Las’aşa, las’aşa! printr-un comportament etic asemănător şi anume eroizarea. Vine pichirea: Diversitatea terminologică trebuie invocată şi ea în aceeaşi – Pacat, pacat!“ ordine de idei. Într-un studiu asupra prozei fantastice, Name În continuare, vin cocoşul, lupul şi căţelul. Ultimul zice: und Merkmale des Märchens (Nume şi indici ai basmului), „Zau, zau, hai, hai de-acolo! Nu-i voie, nu-i voie, nu-i voie! Şi Johannes Bolte făcea un inventar al denumirilor acestei spe- lupul s-a dus.“ Alt text poartă titlul Ce spun broaştele? Deci: cii la diferite popoare ale Europei. El constata cu acest prilej „Broaştele când cântă spun aşa: că în epoca modernă înţelesul de basm se îndreaptă în gene- Una întreabă: ral către acela de povestire, „ca şi spre învecinatele sale, tra- – Dat-ai pânza, dat-ai pânza? diţie, legendă, fabulă, chiar şi snoavă“2. La englezi, identifică Alta răspunde: tale, droll, story, legend; la francezi, conte, conte bleu, conte de – Am dat, am dat, am dat. fée, récit, légende, iar la români basm. Pe de o parte, mai mulţi – Cu cât, cu cât? termeni, am spune imposibili (legendă pentru basm?), pen- – Cu-n ort, cu-n ort. tru una şi aceeaşi realitate epică, pe de alta (la români), unul – O, că, că, că, că mult ai dat! O, că, că, că, că mult ai dat!“ singur destinat să denumească mai multe specii orale. Joha- În altă parte (aceeaşi „antologie“), un purcel vrea să fie nes Bolte a făcut o simplă constatare, evident incompletă, pri- oaie şi nu i-a ieşit, un ciocârlan se laudă că el a adus primă- vind nomenclatura în discuţie, aşa cum ne-o transmite tradi- vara, dar la venirea îngheţului nu ştie ce să facă; un şoarece ţia. Cercetarea lui este confirmată de alta mai nouă, efectuată de câmp şi altul de casă vor să-şi arate în fală proviziile, însă, în spaţiul hispanic, unde se arată că fenomenul se datorează lucru de aşteptat, cad pradă pisicii etc. facilităţilor de care se bucură circulaţia Informaţiei într-un O altă „antologie“, Domnitori români în legende, scoasă cadru lingvistic unitar. În proza orală, există puternice ele- de Editura „Sport-Turism“, în 1984, adună texte despre Vlad mente de atracţie între specii, până la anularea unor trăsă- Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Cuza. O „legendă“ despre primul: turi specifice, dar şi de rezistenţă din partea unor nuclee sta- „Vlad Ţepeş, mamă, cică a fost un domn grozav de aspru. bile. Acestea pot circula de la o localitate la alta graţie limbii Pe cine prindea cu minciuna, ori că se poartă rău cu ăi bătrâni, comune. Nucleele asigură baza de formare a ceea ce autorul ori că asupreşte pe sărac, iute-iute îl pedepseşte cu ţeapa. 3 numeşte protolegenda şi, în ultimă instanţă, fenomenele de Tot cu ţeapa pedepsea el şi pe turcii care veneau, când şi formalizare şi de continuitate motivică. când, pe la noi după jafuri. Mutaţiile şi interferenţele fireşti din planul culturii orale Cică avea domnul acesta în câte un sat mai mare, câte o şi organice se răsfrâng nefiresc în cel al activităţii de cerce- casă în care judeca şi, tot acolo, avea ţeapa şi spânzurătoarea. tare şi de redistribuire a tradiţiei în mediile culte. Se pare că Casa în care se judeca era la noi la Albuletele, aproape de Beleţi. a devenit o obişnuinţă (care nu mai deranjează pe nimeni), Pe cine-i pica în mână, îl judeca şi apoi în spânzura. Iar în a nu se face distincţie între mit şi legendă. Petre Ispirescu după ce-i lua piuitul omului, îl trăgea în ţeapă“. Pare mai îşi intitula culegerea sa monumentală Basmele sau legendele curând o „istorie“ a lui Nea Mărin către nepotul său Sucă. românilor. Explicaţia acestei formulări contradictorii şi cu Aşa n-o să înţelegem niciodată ce înseamnă legendă, basm ori nuanţă patruzecioptistă nu-i greu de găsit. Asemenea asoci- păcăleală. Vorba marelui comparatist al basmului, Johannes aţii incredibile apar şi la Lazăr Şăineanu, specialistul român Bolte: la români toate sunt basme; nu ştia că sunt şi păcăleli, cel mai avizat în domeniul prozei populare la data respectivă. de la Păcală, profundul şi inconfundabilul nostru autohton. El include în clasificarea sa o categorie epică pe care o intitu- Aceste antologii, şi nu sunt singurele, reflectă nivelul teo- lează Amor şi Psiche, ceea ce trimite cu gândul, sigur, la mit şi retic al problemei, de la noi şi de pretutindeni. În această pri- nu la basm. Se obişnuia în perioada comparativismului mito- vinţă, adică în înţelesul ştiinţific al problemei, putem spune logic de tip Max Müller să se utilizeze titulaturi pornindu-se că s-a rămas la nivelul anului 1910, când a apărut cartea lui de la nume prestigioase ale Antichităţii. Arnold Van Gennep, Formarea legendelor, prima ediţie. Auto- Să spunem că situaţia se datorează unei anumite vârste a rul francez deosebea mitul de legendă: „În legendă, locul este ştiinţei, ca ulterior, după 1900, ori mai târziu, să ne aşteptăm indicat cu precizie, personajele sunt indivizi determinaţi, actele la o dorită reglementare. Lucrurile nu stau nici pe departe lor au o justificare ce pare de natură istorică şi sunt de natură aşa. Două exemple. Într-o antologie de Basme cu animale şi eroică. Iar mitul ar fi, de fapt, o legendă localizată în spaţiu 1 Claude Lévi-Strauss, Gândirea sălbatică, Bucureşti, 1970, p. 99. şi în momente departe de firea omenească, şi cu personaje 2 Johannes Bolte, Name und Merkmale (Merkmale des Märchens), în divine“4. Şi în continuare: „Adică vom înţelege prin legendă F.F. Communication, vol. VII (nr. 35-39), 1920, Helsinki, (Acade- mia Fennica) 4 Arnold Van Gennep, Formarea legendelor. Traducere de Lucia Ber- 3 Stanley L. Robe, Hispanic Legends from New Mexico, University of dan şi Crina-Ioana Berdan, Studiu introductiv de Petru Ursache. Post- California Press, Berkley, Los Angeles-London, 1980. faţă de Lucia Berdan, Iaşi, 1997, p. 39.
156 HYPERION Eseu o poveste localizată, individualizată şi obiect al credinţei, iar legenda eroică de legenda heraldică, fiecare după trăsăturile prin mit o legendă în legătură cu lumea supranaturală şi care ei concrete, analizabile. Raportul firesc dintre mit şi legendă se traduce, în acte, prin rituri“5. Cât despre legenda anima- este de netă vecinătate; chiar dacă întâlnim interferenţe, ele lieră, vegetală, astrală, ni se recomandă să apelăm la fondul pot fi sesizate. Cine foloseşte cuvântul saga pentru legendă de credinţe totemice pentru a înţelege cum aceste subspecii (şi invers), o face în chip convenţional sau metaforizat. Între şi-au păstrat individualitatea, adică statutul nucleic de „pro- cei doi termeni şi realităţile comunicate există deosebiri pal- tolegende“ şi totodată deschiderea spre istorie, pentru a struc- pabile. Iată: „Saga se întoarce acum către soare apune, către tura laolaltă emblematica heraldică. Van Gennep operează văile şi dealurile care înconjoară Breidafiordul. Aici trăia un disocieri necesare, fără de care discuţia în problema legendei bărbat pe nume Hoskuld, feciorul din Dalir. Muma lui era nu poate fi continuată. Din păcate, în 1927, folcloristul ita- Thorgerd, fiica lui Thorstein cel Roşu, feciorul lui Olaf cel Alb, lian Giuseppe Cocchiara, pornind de la un citat din G. Pittré, nepotul lui Ingjald, strănepotul lui Helgi. Maica lui Ingjald aflat de multă vreme la arhivă, susţinea că legenda ar repre- a fost Thora, fiica lui Sigurd Căutătură de Şarpe, feciorul lui zenta un fapt istoric alterat de fantezia populară6. A crede că Ragner Nădragi-de-Piele. Iară muma lui Thornstein cel Roşu legenda sau oricare altă categorie a epicii orale deformează a fost Aud cea înţeleaptă, fiica lui Cârnu, feciorul lui Bjorn este o eroare care nici măcar nu merită osteneala de- a fi înlă- Picior-de-Taur“8. Este introducerea la o saga nordică. Să reţi- turată. Este adevărat că şcoala istoristă, de care G. Pittré nu nem şi nota traducătorului de la subsolul aceleiaşi pagini: era străin, ca şi G. Paris ori N. Iorga, afirma că folclorul tre- „Aceste genealogii se adresau ascultătorilor contemporani, buie să se supună ordinii cronologice, asemenea documen- pentru care constituiau o necesitate; pe acea vreme islande- tului de arhivă; ea nu urmează unei legislaţii proprii. Astăzi zii, ca şi ceilalţi scandinavi, nu foloseau nume de familie; de cel puţin două direcţii ştiinţifice aduc argumente contrare. aici decurgeau dificultăţile, pe care le înlăturau prin înşirarea Este vorba de teoria istorică a mentalităţilor şi de psihana- moşilor şi strămoşilor fiecărui personaj“.Suntem în măsură liză. Prima se întemeiază pe o poziţie pozitivistă şi susţine că să facem următoarele precizări: 1: Cuvântul saga din prima orice formă elaborată în cadre instituţionalizate şi „la vedere“ propoziţie nu denumeşte specia epică, aşa cum pare, ci este completează şi întăreşte informaţia de arhivă cu maximum de însăşi naraţiunea devenită autonomă. Ea se poartă pe deasupra veracitate. Psihanaliza porneşte de la teoria actelor recupera- lucrurilor şi faptelor, asemenea logosului primordial ce plutea torii: cu cât o plăsmuire se arată la prima vedere mai fante- peste ape, deşteptându-le genezic la existenţă; 2. Numele înşi- zistă şi mai absurdă, cu atât ascunde, în latenţă, adevărul cel rate reprezintă genealogii eroice, nu simple forme apelative, mai pur ce urmează a fi decriptat după o tehnică specializată. cu cât sunt mai complicate, cu atât subliniază prestigiul spiţei: Freud a pus la punct această tehnică în Interpretarea viselor, Thornstein cel Roşu, Olaf cel Alb, Sigurd Căutătură-de-Şarpe, opera lui capitală, studiind procesele de elaborare ale limba- Ragner Nădragi-de-Piele, Bjorn Picior-de-Taur, reprezentări jului oniric la nivelul manifest al conştientului şi la cel latent cvasitotemice. La greci şi la romani, unde comportamentul al inconştientului. Cum forma poetică, în dubla ei fiinţare, totemic s-a destructurat din temelie, eroul se impune în con- conştient-inconştient (real-imaginar, prelucrare-condensare) ştiinţa colectivităţii printr-o naştere miraculoasă, ceea ce face se aseamănă alcătuirilor onirice, tehnica psihanalitică se poate genealogia inutilă. În schimb, la scandinavi, lipsind începu- extinde cu succes şi asupra artei. Când unui fapt imaginar i tul prestigios al naşterii miraculoase, se pune accent pe lan- s-a descoperit motivaţia în realitatea conştientului, cura psih- ţul genealogic, acela care sudează clanul. La români, se întâl- analitică din perspectiva psihologiei genetice (Otto Rank) a neşte modul de tratare antic cu cel nordic: există un început luat sfârşit. De aceea trebuie să circumscriem cu prudenţă încărcat de fală, anume descălecatul, atât primul cât şi al doi- cuvântul fantezie (fantastic, ficţiune) în definirea speciilor lea, care a alimentat un anume orgoliu al genezei etnice, dar prozei orale, ca să nu semănăm confuzie. Este cazul lui Ovi- şi cele trei dinastii domnitoare, Basarabii, Muşatinii şi Cor- diu Bârlea, care scrie în stilul lui preţios şi savant: „Puţin stu- vinii, cu genealogiile lor seculare. Pomelnicul domnesc de la diată, legenda a ajuns să denumească în limbajul curent orice Putna ni se pare o replică în termeni aulici la microgenealo- „plăsmuire fictivă, fără o bază reală“7. Deci şi basmul, ca „plăs- gia cu care începe Saga lui Njal. Cronicile au preluat pomelni- muire fictivă“, ar fi tot o legendă; ba şi O scrisoare pierdută, cul, multiplicându-l şi revendicându-se când de la un descăle- Baltagul, Moromeţii etc. Cât despre „fără o bază reală“, să ne cat, când de la celălalt. De această situaţie simbiotică produsă amintim de adevărurile cutremurătoare rostite de curcă, raţă de coexistenţa legendei descălecatului (a descălecatelor, ca o şi broască din exemplele citate mai sus. stare de înnoire, de anamneză) şi legenda dinastiei, a profitat legenda heraldică, aceea care a însoţit o serie întreagă de eve- nimente, transformându-le în imagini emblematice; 3. Saga lui 2. Protolegenda Njal aparţine unei societăţi foarte riguros constituite pe prin- Să recunoaştem că nu este o formulare foarte fericită ca să cipiul separării integratoare a unor microstructuri cu funcţii permită o definiţie general valabilă. Nici nu este posibilă o bine delimitate. Războinicilor li se acordă un loc privilegiat asemenea judecată teoretică, dată fiind diversitatea materiei în naraţiune, dat fiind statutul lor eroic. Dar evocarea fiecă- epice. Ea se prezintă ca un conglomerat din care trebuie să rei serii de războinici, şi sunt trei de toate, este precedată de disociem basmul autentic de legenda autentică, sau, după caz, un nume feminin, mama. „Astfel Muma lui era Thorgerd…“; „Maica lui Injald a fost Thora…“; „Iar muma lui Thorstein cel 5 Arnold Van Gennep, op. cit., p. 43. 6 Giuseppe Cocchiara, Folklore, Milano, 1927, p. 46. 8 Saga despre Njal, I. Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de 7 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, p. 45. Ioan Comşa, Bucureşti, 1986, p. 4.
Eseu HYPERION 157 Roşu a fost Aud cea Înţeleaptă“. Societatea lui Njal era sigur sau să reformeze lumea existentă. După el urmează acele matriarhală şi în raport de această realitate trebuie să recep- momente post-genezice în care se manifestă, perfecţionist tăm naraţiunea eroică de tip saga. Din cele relatate, reiese că şi instaurator, divinităţile secundare şi eroii. Biografiile aces- saga mai mult se deosebeşte de legendă decât se aseamănă. tora nu sunt relatate diferenţiat (Hesiod, Theogonia). Dacă se Există şi alte elemente comune, de pildă aventura eroică, iar cunoaşte naşterea ca eveniment distinct, înţelegem şi relaţia noi am semnalat doar notele distincte care pot fi reţinute prin dintre zeu şi erou, dintre mit şi legendă. Ca regulă generală, descriere. Ar urma să arătăm că aventura eroică, de legendă naşterea decide asupra destinului unuia sau altuia. şi de saga, diferă prin scenariu şi chemare destinală, de acţi- unea personajului specific mitului sau basmului. Dacă protolegenda nu ne asigură şansa unei definiţii gene- 3. Naşterea, faptele ral valabile, termenul ne poate călăuzi spre găsirea unor repere, descriptive deocamdată, pentru identificarea formulei tipice şi moartea eroului mitului, legendei şi basmului, cele trei specii reprezentative Un studiu de specialitate pe această temă, din păcate foarte ale eposului tradiţional. Un punct de plecare se află chiar în puţin cunoscut, a elaborat cu ani în urmă Otto Rank, Mitul fraza citată din Arnold Van Gennep. El spune că mitul este naşterii eroului (Der Mythuss der Geburt des Helden). Auto- domeniul zeilor, în timp ce legenda îi exprimă pe eroi. Iată rul nu se preocupă de problemele terminologice, ci de pro- un criteriu distinctiv. De altfel, ideea nu era nouă la 1910; ea cesele psihogene care-i permit individului să iasă din mul- se cunoaşte încă din Antichitate. Printre învăţăturile lui Pita- ţime şi din anonimat. Orice ins suferă la naştere o traumă gora transmise de Diogene Laertios se afla şi următoarea: „… puternică (Das Trauma der Geburt este titlul altei lucrări sem- oamenii să cinstească mai mult pe zei decât pe divinităţile nate de Rank), datorită complexului matern, menţionându-l mici, pe eroi mai mult decât pe oameni, iar dintre oameni, într-o permanentă stare nevrotică. El se condamnă la exis- în primul rând pe părinţi, şi să se poarte în aşa fel unul cu tenţa de eu (Moi), congeneră cu firea maternă. În psihicul 9 altul, încât să nu-şi facă duşmani din prieteni“ . Şi în conti- eroului se poartă un permanent conflict între cele două regis- nuare: „Nu trebuie să abordăm deopotrivă pe zei şi pe eroi; tre ale fiinţei sale, eul (le moi) steril şi mimetic, de tip matern, pe zei să-i abordăm – totdeauna într-o tăcere respectuoasă, şi sinele (le soi) viril şi creator, de tip patern. Fiind dotat cu în haine albe şi după purificare, iar pe eroi numai de la mie- voinţă, eroul (şi geniul) se desprinde de starea primară a zul zilei înainte“10. Ca şi în Iliada lui Homer, se face distinc- eului matern şi se instalează energic în sinele patern; cu alte ţie între zei, divinităţi secundare, eroi şi oameni. Prin urmare, cuvinte, reface trauma naşterii (Das Trauma der Geburt) la eroii sunt mai apropiaţi de oameni decât de zei, deşi olimpi- nivelul superior al sinelui, luând cunoştinţă de propria lui enii se unesc adesea când cu unii, când cu alţii. Zeul îşi jus- suferinţă existenţială şi creatoare. În planul concret al acţiunii, tifică prezenţa în conştiinţa individului pe baza principiilor aceasta ar fi aventura eroică; ea se concretizează în înteme- religioase. El este adorat dimineaţa, odată cu răsăritul soare- ierea unei cetăţi, a unui stat, în lupta cu un monstru, repre- lui, pentru a se sublinia supremaţia cosmică; i se înalţă temple zentare malefică a regimului matriarhal, ori în crearea unei şi i se organizează ritualuri sacre în vederea instituţionaliză- opere de artă. În acest punct, geniul şi eroul devin confraţi. rii credinţei. Orice religie bine articulată se vrea universa- În sumara schiţă psihanalitică, recunoaştem unele idei listă. Riturile sale înscenează şi dau drept adevărate fenome- pe care Otto Rank, aşa cum mărturiseşte, şi le-a însuşit de nele care revitalizează mişcarea cosmică: naşterea, vegetaţia, la înaintaşii săi. Schopenhauer şi Nietzsche. Într-o lucrare moartea, mântuirea. Eroului i se rezervă ultima parte a zilei, publicată în franceză, după despărţirea de Freud întâmplată cea fără semnificaţie teologică. Formele de reprezentare con- în 1924 (La volonté du bonheur, Paris, 1929), Otto Rank, relu- sacrate eroului sunt de natură morală; ele se desfăşoară sub ând „trauma naşterii“ (Das Trauma der Geburt este cartea aspect sărbătoresc, în libertate, şi în jurul unor monumente din 1924 care a dus la cartea sa cu S. Freud), stabileşte două laicizate: mausoleul, arcul, stela. tipuri reprezentative de eroi; unul corespunde eului matern Nu vom înţelege fenomenele epicii tradiţionale fără abor- şi îl are ca model pe Osiris din mitologia egipteană. Este o darea „naşterii eroului“, de mit, legendă, basm. Comparatis- divinitate chtoniană şi se întemeiază pe misterul bobului mul dintotdeauna a redus marea diversitate de zei şi de eroi de grâu şi în general pe cultul vegetaţiei. El patronează ritul la câteva tipuri reprezentative, după principiul „vieţilor para- sângeros al sacrificiului de sine, rit care respectă an de an un lele“. Marile biografii se aseamănă între ele, întrucât raţiunea scenariu invariabil. Este o cutumă agrariană şi calendaristică de a fi a zeului este să introducă ordine în haosul primordial ce izvorăşte dintr-o mentalitate primitivă, incapabilă să evo- şi să aducă viaţa în cosmos, eroului revenindu-i aventura lueze, să introducă ordine în haosul existenţei. Fiind obse- curajoasă şi dezinteresată, cu care intră în memoria umani- daţi de ideea morţii şi a post-existenţei, egiptenii au inventat tăţii. De regulă, în religiile monoteiste, Dumnezeu există şi unele reprezentări ale preformalului de tip monstruos, cum atâta tot; el nu cunoaşte o naştere evenimenţială. Aceasta este sunt sfinxul şi labirintul, sau şi-au imaginat păsări mirifice situaţia în creştinism. Alteori, zeul suprem poate fi un sim- care fac legătura de unire între viaţă şi moarte. bol uranian ori chtonian. În primordium se decide să creeze În opoziţie s-ar afla eroii legendelor greceşti. Reprezen- tanţii acestora sunt Hercule (Herakles), Theseu, Prometeu, 9 Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofice. Traducere din limba greacă de C.I. Balmuş, Studiu introductiv şi comentariu Oedip etc. Numele diferă, dar aventura eroică are acelaşi sens. de Aram M. Frenkian, Bucureşti, 1903, p. 401. Toţi sunt apollinieni şi luptă împotriva informalului, a sfin- 10 Diogene Laertios, op. cit., p. 403. xului, minotaurului şi labirintului, pentru a înlătura ordinea
158 HYPERION Eseu maternalului. Spre deosebire de Osiris, care respectă un ritual dacă reţinem un amănunt: linia paternă este divină, Zeus, şi unic în formă şi semnificaţie, monoton prin conservatoris- în cazul lui Herakles, şi al Alcmenei; linia maternă se asigură mul lui sufocant, eroul grec se consumă într-o aventură sau prin Danae, o muritoare, fiica regelui Akrisios din Argos; tot o serie de „munci“ grele, distincte ca naraţiune şi sens. De dintre pământeni face parte şi Alcmena. Uniunea prin sexu- fiecare dată se adaugă un element nou cunoaşterii, orizon- alitate a cerului cu pământul, pe care o găsim încă din pri- tul înţelegerii se lărgeşte, iar grecul, mereu curios şi iscoditor, mele versuri ale Theogoniei lui Hesiod, arată caracterul des- îşi înfrânge pentru totdeauna teama de sfinx, labirint, mino- chis al mitologiei greceşti, în sensul că eroul născut dintr-un taur şi nu se mai întoarce la vechea mentalitate. zeu şi un pământean poate deveni, prin fapte, nemuritor. Nici Aventura eroică se mai distinge prin miraculos şi sen- Herakles, nici Ghilgamesh nu sunt excepţii: natura compo- zaţional. Aceste fantasme încep adesea odată cu naşterea. zită a naşterii ori senzaţională a morţii constituie legi speci- Herakles, cel mai mare dintre eroii greci (a intrat în rândul fice eroului, cum vom arăta în continuare. În altă ordine de nemuritorilor zei pentru „muncile“ sale), are o naştere scan- idei, eroul îşi face cunoscută, în chip formal, identitatea prin daloasă, ceea ce îi asigură un destin zbuciumat şi tragic. Este insemne, simbolizând aptitudinile sale aventuriere. Herakles fiul, prin adulter, al lui Zeus cu o pământeană, Alcmena, des- se înfăţişa cu o măciucă şi cu o platoşă primite în dar de la cendentă din Perseu şi Danae. Hera a suportat greu această zeul meşteşugarilor, Hefaisos; sau cu o pelerină dăruită de nouă umilinţă la care a supus-o Zeus, soţul ei, de aceea i-a Atena, de la Hermes primise o sabie, iar de la Apollo un arc. păstrat lui Herakles sentimente contrare, de ură şi de admi- În limbajul figurat şi stilizat al artelor, insemnele erau con- raţie. Asupra eroului apăsa un păcat care trebuia ispăşit prin siderate succedanee ale eroului. Reprezentarea unuia din- celebrele „munci“ grele, douăsprezece la număr, din cele tre ele într-o secvenţă plastică sugera însăşi prezenţa vie şi predictate de destin şi de zeii cei mari, la care s-au adăugat cunoscută a cuiva. multe altele, efectuate din proprie iniţiativă. Dintre cele mai Spiţa lui Theseu urcă, pe linie paternă, până la zeul chto- cunoscute sunt: aducerea din Infern a monstrului tricefal, nian Erehtheus, iar după altă sursă, până la Poseidon. Linia Cerberul; uciderea leului din Nemeea; uciderea Hydrei din maternă este şi ea prestigioasă, oprindu-se la nimfa Pluto. Lerna, cea învestmântată cu o sută de capete de şerpi; dacă i Tatăl eroului se numea Aigeus, iar mama, Aithra, fiica lui se tăia unul, creşteau alte două la loc; furtul merelor de aur Pittheus. Naşterea n-a fost dorită de Aigeus, de aceea a din Grădina Hesperidelor; vânarea mistreţului din Arcadia părăsit-o pe Aithra înainte de soroc, punând la păstrare, şi a căprioarei cu picioare de argint şi coarne de aur; furtul într-o ascunzătoare, spada şi sandalele, care vor deveni pen- cingătoarei de castitate a reginei amazoanelor etc. De ase- tru Theseu simboluri emblematice; cu ele a urcat pe cora- menea, îi însoţeşte pe argonauţi în expediţia pentru lâna bia Argos. Printre faptele sale se citează: uciderea taurului de aur; îl eliberează pe Prometeu din Caucaz, ucigând vul- din labirintul cretan; participarea la expediţia argonauţilor; turul lui Zeus, care-i ciugulea zilnic ficatul. O altă serie de prinderea taurului de la Marathon, ce urma să fie sacrificat fapte ţin de domeniul civilizator: Herakles îi învaţă pe gre- lui Apollo; războiul cu amazoanele; a coborât în Infern cu cii din Helada agricultura, viticultura şi pomicultura şi insti- prietenul său Peirithous, iar în tinereţe a mers la Delphi să tuie jocurile olimpice ca festivităţi culturale, sportive şi reli- se tundă ritualic şi „să dea zeului drept ofrandă părul său“, gioase; el întemeiază câteva seminţii, în afara Greciei, tracii, după o cutumă chtoniană. Aceste ultime două fapte dezvă- agatârşii şi sciţii, pe care îi învaţă meşteşugul armelor şi, în luie preocupările iniţiatice ale eroului. Ele vor caracteriza sfârşit, înalţă celebrele coloane de la Gibraltar destinate să o categorie ulterioară de oameni celebri ai Heladei şi vor unească Europa cu Africa. cunoaşte o extindere foarte largă. A sfârşit prin a deveni rege Moartea lui a intrat şi ea în memoria mitului, legendei şi reformator al Atenei, adică a ridicat cetatea (era o modestă poeziei. Eminescu o evocă în Oda sa: „Jalnic ard de viu chi- aşezare rurală) la rang de citadelă. Împrejurările morţii lui nuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i“. Centa- nu se cunosc exact. Foarte târziu, mormântul i-a fost des- urul Nessus (Nessos) intră în conflict cu Herakles pentru că coperit de un vultur, ceea ce presupune că a intrat sub ocro- acesta din urmă dorea s-o ademenească pe Deianeira, soţia tirea zeilor. Să reţinem şi o remarcă a lui Victor Kernbach: primului. Darul post-mortem al lui Nessus către Herakles „Sunt de presupus mai multe interferenţe în structura mitu- este o cămaşă otrăvită. Eroul o îmbracă fără să ştie, dar se lui originar, operate de ambiţioasa cultură ateniană, de tip trezeşte cuprins de dureri mortale. Ca să scape, un oracol îl ionic, dorindu-şi un erou propriu de aceleaşi dimensiuni ca sfătuieşte să se arunce pe un rug în flăcări, urmând calea lui şi modelul doric al lui Herakles“. Nessus. Exact în acel moment Hera îl salvează, ducându-l cu Este posibil ca asemănarea dintre cele două biografii ea în Olimp. Victor Kerbach observă,în Dicţionar de mitolo- legendare să se datoreze şi efectelor unor stilizări cărturăreşti. gie generală, natura neobişnuită „de zeu şi de erou, poate ca S-a obişnuit totdeauna, şi la cei vechi, şi la cei noi, la euro- un simbol de interferenţă între cele două condiţii contrare – peni. Totuşi, nu trebuie să exagerăm în privinţa intervenţii- cerul şi pământul (neavând similitudine, în acest sens, decât lor exterioare pentru că am ieşi din logica realului legendar. cu Ghilgamesh). Stratificarea mitică şi fenomenul de sincre- Cum explicăm acelaşi trăsături şi la alţi eroi de legendă ori tismn i-au compus o biografie de excepţie, cu o genealogie de istorie? Iată ce scria Plutarh, în Vieţi paralele: „Se pare de prim rang: tatăl, totodată străbunicul său, este Zeus, deoa- că Theseu seamănă în multe privinţe cu Romulus: amân- rece Alcmena, care îl născuse de la Zeus, era ea însăşi (ca fiică doi, fiind copii nelegitimi şi de neam de jos, au avut faima a lui Elektrion, fiul lui Perseus născut de Danae de la zeul că au purces din zei. Amândoi au fost războinici şi amândoi suprem), strănepoata lui Zeus“. Nu-i nimic neobişnuit aici – lucrul acesta îl ştim cu toţii – au avut inteligenţa îmbinată
Eseu HYPERION 159 cu puterea. Unul dintre ei a întemeiat cea mai renumită din- fapta şi moartea. Ele sunt definitorii şi prescriu, mai ales tre cetăţi Roma, iar celălalt a strâns Atenele la un loc. Des- prin naştere, scenariul existenţial. În toate cele patru exem- pre amândoi se spune că au răpit femei. Nici unul dintre ple schiţate, nu au lipsit, permiţîndu-ne să înţelegem cali- ei n-a scăpat de nenorocire în propria lor casă şi de o grea tatea morală şi dimensiunea destinală a personajului. Pan- pedeapsă a soartei, ci chiar când au murit se spune că s-au teonul zeiesc este limitat, iar dacă lipseşte credinţa, faptele lovit de duşmănia concetăţenilor, dacă este de vreun folos olimpienilor nu miră, pentru că ei pot orice. Întrucât trăiesc pentru adevăr să amintim istorisiri care par că au fost năs- în altă lume, ceea ce fac ţine de „dincolo“. Nu-i mare lucru, cocite într-un chip prea tragic“11. pentru Zeus, să pună mâna pe fulger ori să se transforme în Aceeaşi schemă a eroului se păstrează în naştere, fapte ploaie de aur ca s-o violeze pe Danae. Dacă Hermes trage o şi moarte, unde îşi dau întâlnire personaje ilustre pe linie fugă până în Infern şi trece nepăsător pe lângă temutul Cer- paternă şi secundare sau umile pe linie maternă. Tradiţia ber, faptul ţine de un rafinat protocol olimpian. Pe cine să spune că Romulus era nepotul lui Eneas, iar acesta fusese impresioneze dacă totul se petrece în secret? Alta ni se pare născut de Afrodita, împreună cu muritorul Anhises. Cu alte situaţia lui Herakles: cu puterea lui omenească, îl înşfacă pe cuvinte, Eneas descindea, prin Afrodita, după una dintre monstru şi-l aduce la vedere, ca lumea să cunoască fapta şi legende, din Zeus. Mai direct: mama lui Romulus a fost o ves- s-o depoziteze în memorie. În altă ordine de idei, se poate ca tală care s-a unit cu zeul Marte, în templul acestuia. Naşterea în vreunul dintre cele trei compartimente obligatorii ale schi- gemenilor s-a dovedit şi de data aceasta (Theseu) a fi nedo- ţei biografice să se producă modificări de nuanţă: Väinämöi- rită, semn că îi aştepta o carieră eroică şi dramatică; aban- nen se naşte din elemente chtoniene, spre deosebire de greci donaţi, au intrat în îngrijirea unui păstor şi a unei lupoaice. care au în ascendenţa lor divinităţi diverse, dar şi oameni, Asemenea oricărui erou civilizator din cea mai veche genera- cum am arătat. Ca urmare, eroii Heladei sunt predominant ţie a epicii, Romulus s-a distins prin fapte de arme şi a înte- apollinici (Otto Rank), mai energici, mai epici; nordicii ne meiat o cetate celebră, Roma. Ca schema să fie completă, şi apar mai nebuloşi şi mai misterici. Iată, am realizat şi o mică moartea lui a fost învăluită în mister: ţinea o cuvântare în schiţă tipologică. În continuare, vom aplica aceleaşi secvenţe faţa mulţimii, în stilul lui înflăcărat, când un nor strălucitor şi la alte biografii eroice, ca structură stabilă ori variabilă, şi l-a cuprins şi l-a ridicat cu sine. De atunci romanii au înce- vom constata că schiţa tipologică se va amplifica. put să-l venereze ca pe un zeu care cumulează cultul tradi- ţional al lui Quirinus. Ultima fişă o consacrăm lui Väinämöinen, personaj din 4. Erou şi geniu Kalevala finlandeză. Era o zeitate ciudată, stăpân pe cuvân- Când grecii vorbesc despre Pitagora, mă refer la istorici şi la tul întemeietor şi pe cântare, deci deţinea puteri orfice. S-a filozofi, se exprimă în limbaj de legendă. Pentru ei nu există născut din elemente primordiale, din apa mării, din vânt omul Pitagora, cu identitate concretă; n-a fost receptat în şi din aer (Ilmatar). Faptele sale par mai curând de natură acest sens. Este şi cazul lui Socrate şi a multor altora. Expli- misterică: coboară într-un ţinut infernal numit Tounela şi caţie: religia lor nu este moralistă, de aceea le lipseşte senti- în burta unui monstru, replică a labirintului cretan; ca erou mentul de devoţiune. Zeii deţin monopolul valorilor: binele, civilizator, construieşte un instrument muzical înzestrat adevărul, frumosul, curajul, spiritul justiţiar etc. Dacă un cu forţe magice; astfel reuşeşte să elibereze soarele şi luna muritor dă dovadă de comportamente de acelaşi fel, tran- dintr-o grotă inaccesibilă, obsesia nordică, sau salvează un sferul lui în clasa celor aleşi s-a şi făcut. Când Platon scria: ţinut de vraja şi molima trimise de o bătrână vrăjitoare. Spre „divin este Homer“, nu era o metaforă, ci o convingere. Se sfârşitul vieţii, cunoaşte amărăciunea de a fi înfrânt de un cunoaşte fidelitatea lui Herodot faţă de adevărul istoric, grija copil, mai iscusit decât el. Căci, spre deosebire de zei, geniul lui de a preciza ce e de crezut şi ce nu în relatările sale, dar, şi eroul nu sunt niciodată fericiţi. Episodul aminteşte de o în multe locuri, pana îi zboară prea sus, iar tonul, din sobru, relatare a lui Lévi-Strauss despre obiceiul vrăjitoarelor de pe devine apologetic. valea Amazoanelor, de a ceda locul tinerilor când îi lăsau Despre Pitagora se relatează mai multe legende ale naşte- puterile; sau de piesa ritualică Anul Nou şi Anul Vechi,ce se rii, parte consemnate de scriitori antici, parte inventate chiar joacă în mediile tradiţionale româneşti. Este o lege misteri- de el, pentru a-şi afişa o biografie prestigioasă. De la Diogene oasă care izvorăşte din necesitatea regenerării cosmice, aşa Laertios aflăm că Pitagora era fiul lui Marmacos (Mnesar- cum o întruchipează legenda Regelui Pescar. Motivul „cren- chos), negustor de pietre preţioase din Samos şi urmaş înde- gii de aur“ cunoaşte diverse forme de poetizare. Cât despre părtat al lui Ankaios, fondatorul statului samian. Într-un Väinämöinen, el şi-a făcut, ca episod final, o barcă de aramă cuvânt, Pitagora provine dintr-o familie de muritori, dar cu şi a plecat în necunoscut, lăsând vorbă că se va reîntoarce. genealogie respectată. Cu aceasta s-a coborât o treaptă mai De regulă, geniul şi eroul nu mor până la capăt. Ca şi Orfeu, jos, în direcţia umanizării eroului, în raport cu cei din prima purtătorul de liră, semnul emblematic al lui Väinämöinen categorie, care numărau printre înaintaşi nume divine, ura- era un instrument muzical numit kantele, cu care se arăta şi niene (Zeus) sau chtoniene (nimfe, vestale), ca şi nume de la petreceri, şi în aventură eroică. pământeni. Datele problemei nu se schimbă; cel mult avem Vom reţine, deocamdată, că semnul de identitate al erou- de- a face cu o lărgire a spiritului legendar: locul unei divi- lui este aventura, care cunoaşte trei compartimente: naşterea, nităţi este luat de o dinastie umană glorioasă care se distinge 11 Plutarh, Vieţi paralele, I, Studiu introductiv, traducere şi note de prin fapte civilizatoare, de regulă întemeietoare de gintă, de prof. I. Barbu, Bucureşti, 1960, p. 16. cetate, de stat, de moravuri. Pe lângă acestea, îndeosebi în
160 HYPERION Eseu ce-l priveşte pe Pitagora: „Încă de tânăr era aşa de dornic de Thales a primit în dar de la Hefaistos un trepied de aur, ca învăţătură încât îşi părăsi ţara şi se iniţie în toate meseriile simbol emblematic. Înţelepţii erau personalităţi complexe sub şi riturile, nu numai ale Greciei, ci şi ale altor ţări străine“12. raport destinal, şi complete în privinţa cunoaşterii, de aceea Această precocitate, anunţată ca fapt neobişnuit şi senzaţi- adesea se asemănau cu zeii. După ce olimpienii întemeiaseră onal, prevesteşte o personalitate de tip genial. La greci, aso- artele, filozofia, morala, ştiinţele (Apollo, Pallas Athena), ceea cierea geniului cu eroul era un fapt firesc: „Tot cerul e plin ce ţine de domeniul mitului, venise rândul oamenilor să le de suflete numite genii sau eroi, scrie acelaşi Diogene Laer- redescopere pe cont propriu, fapt ce aparţine legendei. Dar tios, care trimit oamenilor visurile şi semnele de boală şi de ei nu se afirmau în sens apollinian, cel puţin până în epoca sănătate, şi nu numai oamenilor, ci şi oilor şi tuturor vite- lui Platon şi a lui Aristotel, autori care-i priveau cu scepti- lor“ (op. cit., p. 403). Sensul comun pentru cei doi termeni cism, ci pe calea iniţiatică a misterelor. De aceea frecventau este de genius loci, care poate fi reprezentat de un spirit, de intens centrele de cult, întemeiau societăţi secrete, se între- un totem, strămoş, zeu sau de vreun voievod întemeietor. În ţineau cu astrologi, terapeuţi, vrăjitori, („înţelepţi“ şi aceş- acelaşi sens se dădeau denumirile: Zeus Cronidul, Apollo din tia) şi făceau călătorii în subterane. Între „muncile“ lui Her- Belvedere, Venus din Milo (la latini), Dionyssos din Halicar- cule şi „faptele“ lui Pitagora diferenţa este că accentul se nas, Pitagora din Samos, Dionisie Areopagitul etc. deplasează de la vitejesc şi fizic la vitejesc şi spiritual. Dacă O altă legendă, care cumulează mai multe variante, lan- eroi ca primul întemeiau cetăţi şi seminţii, înţelepţii înfiin- sează presupunerea unei naşteri miraculoase. Ea are două ţau şcoli unde puneau bazele unor învăţături noi. Pitagora părţi distincte, după cum urmează: negustorul Mnesarchos şi-ar fi ţinut prelegerile sub acoperişul unui „templu al muze- merge la Delphi, pentru a consulta oracolul în vederea unei lor din Crotona, într-o incintă înconjurată de statuile celor călătorii de afaceri în Siria; o ia şi pe soţia sa Pythaïs sau Part- 9 Muze, având la mijloc statuia zeiţei focului sacru, Hestia, henis. Până aici deducem că părinţii lui Pitagora sunt muri- cu mâna arătând cerul“ (Victor Kernbach, op. cit.). Călători- tori. În continuare, Pythia, „fără a fi întrebată“, îl anunţă pe ile eroului sunt tot atâtea încercări îndrăzneţe pentru elibe- Mnesarchos că soţia sa poartă sarcină; ea va naşte un fiu de rarea spiritului. Două dintre ele ni se par mai semnificative o frumuseţe şi înţelepciune fără seamăn şi va aduce multă pentru definirea acestui tip de personaje. Ajutat de mista- bucurie geniului uman. Cum a reacţionat Mnesarchos la gogii dactyli de pe muntele Idas, care l-au purificat cu ajuto- această veste cu totul neaşteptată nu ştim, probabil aseme- rul pietrelor rezultate din focul ceresc al trăsnetelor, a cobo- nea tâmplarului Iosif din Nazaret; Pythaïs era fecioară. Pre- rât în subterană, unde a rămas un număr prescris de zile şi oteasa „ştia“ că Apollo coborâse umbra sa asupra celei mai a adus ofrande lui Zeus; o preoteasă delfică, Temistocleea, frumoase fete din Samos, Pythaïs (Pythia-Pythaïs). Această a l-a sfătuit cum să ajungă în Hades. Acolo a văzut sufletele doua parte a legendei este preluată de un comparatist modern, lui Hesiod şi Homer, chinuite pentru că nu i-au respectat pe într-o carte consacrată lui Pitagora, şi transformată într-un zei. Asemenea călătorii au un sens nou şi simbolic: uciderea principiu care uneşte o categorie întreagă de eroi şi refor- monstrului interior şi a fricii de moarte, amintind de cura matori religioşi: Pitagora, Moise, Isis, Osiris, Iisus: „De la extatică de tip şamanic. Altădată, a coborât într-o subterană Apollonias la Iamblicos, completaţi cu Alexandru şi Philos- special amenajată, cu intenţia de a reveni la suprafaţă mai trate, putem cunoaşte deci o legendă despre procreaţia umană târziu, pentru a dovedi concetăţenilor săi nemurirea. Dacă luând parte un suflet muritor şi un suflu divin care face să este să dăm crezare lui Herodot: „ci socotesc să fie cu mult coboare pe pământ o fiinţă celestă“13. Pitagora însuşi se cre- mai vechi Zamolxis decât Pitagora“15, înseamnă că motivul dea fiul lui Hermes şi al Eupollomenei; purta numele Aitha- coborârii, prezent la amândoi, pentru a sonda nemurirea, lides în prima încarnare. Zeul-tată l-a sfătuit să-i ceară orice, este un topos cu valoare mai generală şi că trebuie să corec- în afară de nemurire. Aithalides-Pitagora a obţinut memo- tăm impresia despre influenţa grecului asupra dacului, cum rie veşnică, cu alte cuvinte, puterea de a păstra în viaţă şi în figurează în diferite manuale. moarte amintirea celor ce i s-au întâmplat. Eroul povestea Şi despre moartea lui Pitagora se reţin mai multe legende. cunoscuţilor că, atunci când se numea Aithalides, se afla Ca şi cele despre naştere, nu sunt variante pe marginea unui pe corabia argonauţilor şi îndeplinea rolul de crainic. După adevăr legendar unic, ci se contrazic între ele, pentru ca rela- 216 ani, cât dura ciclul unei singure întrupări hărăzite lui, a tările să se afle în dispersie, nu să se adune. Le găsim la Dio- transmigrat în fiinţa lui Euphorbos, a participat la războiul gene Laertios. După o sursă, eroul şi-ar fi dorit moartea: s-a troian şi a fost rănit de Menelaos. Sufletul îşi continua reîn- retras în templul muzelor de la Metapont, unde a stat patru- carnarea în Hermotimos şi apoi în Pyrrhos, simplu pescar, zeci de zile fără hrană. După alta, a fost asasinat în faţa unui „care-şi amintea şi el de toate, cum a fost mai întâi Aithalides, lan de grâu, pentru că participase la un complot local din pe urmă Euphorbos, pe urmă Hermotimos şi pe urmă Pyr- Crotona. Le-am selectat doar pe acestea pentru că ni se par rhos. După moartea lui Pyrrhos, el deveni Pitagora, care-şi mai plauzibile şi corespund adevărului legendar căruia îi slu- amintea toate faptele menţionate“14. jesc. Ele se contrazic în aparenţă, adică în formă de expunere, Pitagora făcea parte dintre cei „şapte înţelepţi“ ai Hela- dar sensul le uneşte. Pitagora s-a retras în templul Deme- dei, deci natura faptelor sale ca erou şi geniu trebuie privită trei, divinitate agrariană şi ocrotitoare a lanurilor. El ar fi dintr-o astfel de perspectivă. Pentru acelaşi titlu de onoare, scăpat de urmăritori, ne spune legenda, dacă şi-ar fi scurtat 12 Diogene Laertios, op. cit., p. 396. 15 Herodot, Istorii, I, Ediţie îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Sapcalu. 13 Isidore Lévy, La légende de Pythagora, Paris, 1927, p. 10. Prefaţă, studiu filologic, note, glosar de Liviu Onu. Indice de Lucia 14 Diogene Laertios, op. cit. Sapcalu, Bucureşti, 1984, p. 221.
Eseu HYPERION 161 calea fugind prin lan. A preferat să fie prins şi ucis, pentru Iată cum legenda, prin simbolistica naşterii, deocamdată, se că, afirma adesea, fiecare bob ascunde viaţa unui om; a călca alătură istoriei, o face mai recurentă. În aceasta constă credi- în acest fel, înseamnă a omorî. Credinţa şi fapta l-au făcut să bilitatea ei şi mai puţin în mimarea documentelor. Naşterea n-o mânie pe Demetra, al cărei adept şi era. lui Alexandru mai are un substrat, pe care ni-l dezvăluie tot Ambiguitatea se dovedeşte, uneori, productivă. Din per- romanul popular. Tatăl lui nu este, de fapt, cunoscutul rege spectiva psihologiei mulţimii, se lasă speranţa că eroul n-a macedonean, Filip, ci un vrăjitor egiptean, pe nume Netinav, murit; el a fost salvat de zeiţă şi urmează să se întoarcă. Am care, într-o existenţă anterioară, fusese împărat în ţara sa. El înfăţişat această licărire de speranţă şi în legătură cu biogra- s-a reîncarnat din propria voinţă, pentru a se răzbuna pe rege. fia lui Väinämöinen. Când Mircea Eliade afirma că moartea Vrăjitorul a fost totodată şi unul dintre dascălii lui Alexan- năprasnică şi prematură este creatoare, s-a exprimat destul de dru. Aristotel îl instruia pe viitorul împărat ziua, iar celălalt, vag, ori, în cel mai bun caz, s-a limitat la un număr restrâns noaptea. Dubla structură a personalităţii era necesară unui de personaje, de tipul Meşterului Manole. Totdeauna moar- cuceritor al întregii lumi; trebuia să cunoască ce se petrece tea eroului, tânăr sau bătrân (de altfel nu are vârstă), este „la vedere“ şi ce se afla ascuns; ce-i venea dinspre cer, dar şi urmată de speranţă: cu certitudine se va întoarce după un dinspre pământ. Aristotel, fără să ştie de episodul cu Netinav, timp, el sau altcineva, pentru continuarea operei. Iată de ce a semnalat preponderenţa chtoniană în decriptare, pentru că legenda pune accent pe naşterea, faptele şi moartea eroului. l-a recunoscut în şarpe, nu în vultur. Textele care se abat de la această regulă rămân fără relevanţă. Simbolurile arhetipale au mereu calitatea de a permite dezlegarea semantică; mai au alta şi mai relevantă, anume înfăţişarea lor sferică, deschisă, fapt ce conduce la un set con- 5. Legendă şi istorie vergent de înţelesuri. Scopul acestei tehnici interpretative nu Exemplele care urmează nu respectă integral cele trei secvenţe constă în eliminarea altui demers (dacă nu a căzut în eroare biografice consacrate. Eroul aderă fie la legendă, fie la istorie evidentă), ci găsirea unui culoar paralel, care să se oprească sau la amândouă deodată, indiferent dacă este vorba de un la rezultate transparente, cu investigaţii asemănătoare. În ce personaj identificabil, asemenea lui Alexandru cel Mare, ori ne priveşte, putem propune următoarea explicaţie la hierofa- de altul fictiv, ca Regele Arthur, din ciclul Mesei Rotunde. Ne nia vultur – şarpe: apariţia vulturului la naşterea lui Alexan- referim la varianta prelucrată în proză despre Macedonean. dru însemna o ameninţare uraniană. Grecii puteau să opună În romanul popular care-i poartă numele, există, în stiliza- simbolului respectiv unul asemănător, vulturul lui Zeus. N-au rea lui Mihail Sadoveanu, un capitol de început cu titlul Naş- făcut-o din două motive: vulturul lui Zeus era un adjuvant terea şi copilăria lui Alexandru, unde citim: „Un vultur zbu- personal şi nu şi-a asumat niciodată răspunderea războiului, rând pe deasupra lui Filip în momentul în care Olimpiada ca la asiatici, apoi nu este în spiritul arhetipologiei să se opună năştea, a lăsat un ou în poala regelui. Din el a ieşit un pui de reprezentări de acelaşi fel. Ele mai curând se unesc, însă nu şarpe şi a început să înconjoare oul. Când şarpele a vrut să se disociază, pentru că fac parte din aceeaşi familie (Gilbert intre iarăşi în ou a murit. Durand). A fost pregătit şarpele, adversarul consacrat al vul- Aristotel tălmăceşte acest semn: turului. Aristotel a preferat relaţia şarpe – ou şi nu a greşit. Oul, lumea – şarpele Alexandru“. Nu trebuie neglijată nici cealaltă, şarpe – vultur. Lui Alexan- Vulturul este un mesaj ceresc reprezentându-i pe zeii solari, dru, întrucât fusese selectat prin simbolismul naşterii, tre- şi la greci, şi la iranieni; iar conflictul dintre vultur şi şarpe, deci buia să i se dea o educaţie nu numai aristotelică, ci, mai ales, dintre cer şi pământ, se cunoaşte încă de la sumerieni. Este misterică, foarte îndrăgită de grecii din toate straturile de cul- vorba de naraţiunea mitică Enuma-elis, păstrată pe plăcuţe tură. Şarpelui i se cuvenea să cucerească lumea, să înconjoare de lut. Acelaşi conflict, respectând scenariul străvechi, îl întâl- pământul (oul); era domeniul lui. Ca să continuăm în sensul nim şi într-o baladă fantastică românească, intitulată Domnul lui Otto Rank (de data aceasta): şi-a găsit o femeie, ceea ce Chipor-crai. Faptul că la naşterea împăratului se înfruntă sim- a însemnat pentru erou fie moartea, fie pierderea identităţii. bolurile fundamentale prevesteşte apariţia unei personalităţi Istoricii ne spun că Alexandru şi-a aflat moartea după ce s-a care va produce modificări spectaculoase în ordinea cosmică, scăldat în apa rece a unui râu. O fi adevărat, n-o fi, însă ni se aşa cum a profeţit şi Pythia, în privinţa lui Pitagora. Decripta- pare o explicaţie naivă şi nerelevantă. Legenda e mai gene- rea lui Aristotel trebuie acceptată: şarpele va cuprinde lumea roasă. Ea îl menţine în apoteoză pe erou, chiar şi în moarte. (lumea în înţelesul de atunci), dar va avea un sfârşit prematur Ajutat de vrăjitorul Merlin, regele Utar de Bretagnia îşi şi dramatic, asemenea oricărui erou, adăugăm noi. Cripto- schimbă înfăţişarea şi o seduce pe soţia celui mai bun cama- grama prescria ab initio întreaga existenţă a eroului. Cele două rad de arme. Astfel se naşte Regele legendar Arthur, şeful fra- puteri cosmice, soarele şi pământul, îi dau dezlegare să cuce- triei cavalerilor Mesei Rotunde. Un adulter obişnuit, am spune rească lumea. Alexandru şi-a însuşit cu întreaga fiinţă acest noi astăzi. Dar, în condiţiile de atunci, întâmplarea trebuia să mesaj secret, de viaţă şi de moarte. Se ştie, din datele istoriei capete o altă semnificaţie, căci Merlin făcuse cu regele o tran- concrete, că dorea îndârjit să obţină coroana de împărat al zacţie şi avea planuri mari cu bastardul ce urma să se nască. împăraţilor şi să devină stăpân unic peste cele patru zări; nu Şi naşterea vrăjitorului Merlin a fost răsunătoare: mama lui din vanitate ori cruzime, cum se ambiţionau împăraţii per- era o vestală, iar tatăl, un silf, poate un demon. Când începe sani, Darie îndeosebi (Alexandru după fiecare victorie, scrie povestea Regelui Arthur, număra deja câteva sute de ani şi în roman, îi ospăta pe învinşi, nu-i trecea prin sabie); ci pen- se purta ca un genius loci. Ştia unde erau îngropate comorile, tru a armoniza lumea în spirit grecesc şi a o aduce la civilizaţie. strămoşii şi cum să învingă spiritele adverse. Un rege dorea să
162 HYPERION Eseu ridice o cetate pe un loc inaccesibil; însă, ca în legenda Meşte- nu se potrivesc decât de departe, prin aluzii de mâna a doua rului Manole, ceea ce se construia ziua, noaptea se surpa. Mer- şi chiar le contrazic implicit“16. lin care era profet, filozof, poet şi vrăjitor, deci cumula toate După o legendă, Carol cel Mare ar fi întemeietorul bise- funcţiile misterice, cunoştea motivul: în subterană dormeau ricii Grossmunster din Zürich. În realitate, biserica datează doi şerpi vrăjiţi, unul alb şi altul roşu, gata să stârnească un din secolul al XIII-lea (aproximativ 500 de ani după Carol cel război fratricid. Cu ocazia unei ceremonii în onoarea eroi- Mare) şi se datorează lui Carol cel Gros. lor căzuţi în bătălie, vrăjitorul a făcut să apară pe cer un dra- În acest excurs, pe noi ne interesează soarta modelelor, gon de foc; scotea pe gură două flăcări, una îndreptată spre transgresiunea lor peste veacuri. Asemenea lui Arthur, eroul nord, alta spre răsărit, semn că regatul trebuia extins în acele fictiv, şi Carol cel Mare, personalitate istorică precis contu- direcţii. Regele Utar, tatăl lui Arthur, la sfatul vrăjitorului rată documentaristic, a fost reţinut de memoria colectivă şi atotştiutor, a confecţionat doi dragoni de aur, unul pentru a de tradiţia scrisă literaturizantă ca întemeietor de cetate ori fi purtat înaintea oştirii, celălalt ca emblemă personală. Este de biserică, linie caracterologică ce-i uneşte pe eroii din anti- o legendă heraldică. chitatea cea mai adâncă până astăzi. Şi tot asemenea Regelui Cu Arthur începe un alt tip de eroism şi o nouă lege Arthur, dar pe alt postament moral, Carol cel Mare a purtat morală. El îşi anunţă apariţia în public într-un chip senzaţi- războaie pentru apărarea creştinătăţii, deci s-a făcut expo- onal: în zorii zilei de început de an, când mulţimea ieşea din nentul unui ideal de cultură şi de civilizaţie, împotriva păgâ- catedrală, o sabie stătea rezemată de marele portal. Pe garda nătăţii demolatoare. ei scria: „Celui care mă va trage/ Întru Iisus Christos va fi Ştefan cel Mare se înscrie şi el în această familie de eroi rege“. Sabia purta denumirea Caliburn şi reprezenta un topos ai istoriei. Semnele sale de identitate, în spiritul legendei şi în emblematica eroului, ca arcul (Ulise), ghioaga (Herakles), al schemei convenite, sunt destul de numeroase, şi tocmai praştia (David) etc. Faptele sale, ca şi ale tuturor cavalerilor de aceea se explică nelimitata simpatie populară. În primul misterioşi ai Mesei Rotunde, au fost puse în slujba lui Iisus rând, face parte din lanţul unei întinse genealogii prestigi- Hristos, potrivit legământului de pe garda sabiei Caliburn. oase. Acest fapt i-a dat încrederea că aparţine unei categorii Mai precis: orice ajutor acordat cu generozitate cuiva aflat la de oameni aleşi, cu răspundere izbăvitoare pentru oamenii săi. grea încercare însemna un pas spre găsirea Graalului, vasul Două categorii de fapte l-au impus în conştiinţa generaţiilor, sfânt din care i s-a dat Mântuitorului să bea oţet, înainte de a ambele ţinând, după tradiţie, de comportamentul eroic: înte- rosti „Săvârşitu-s-a“, sus, pe Golgota. Între eroii antici şi cei ai meiere de cetăţi şi de biserici şi lupta pentru apărarea creştină- Mesei Rotunde, ori din epica francezo-spaniolă există o mare tăţii, ceea ce i-a adus recunoaşterea din partea celei mai auto- deosebire de comportament cavaleresc. Primii sunt violenţi, rizate instituţii a epocii, de „atlet întru Hristos“. Sunt şi alţi imorali (Heracle, Theseu) şi au accese de nebunie (Herakle, domnitori care au înălţat biserici, unele poate mai frumoase. Ajax). Ceilalţi instituie un cod al onoarei. Ei jură credinţă rege- Dar, vorba lui G. Paris: conştiinţa populară îl selectează pe lui sau lui Iisus; luptă în sprijinul valorilor morale şi se sacri- unul singur, şi nu la întâmplare, drept adevăratul „întemeie- fică pentru demnitatea proprie. tor“. De aceea „se ştie“ că nu există localitate din ţară unde Într-o altă categorie de texte, iar numărul lor se dovedeşte a Ştefan să nu fi clădit o biserică ori să nu fi trecut cu vreun fi improbabil, legenda se retrage în faţa istoriei; se poate vorbi război sau cu alte treburi gospodăreşti. Este o credinţă desti- de istorie literaturizată. Asemenea piese istoriate au prilejuit nată să pună în lumină şi altă dimensiune a eroului, aceea de cunoscuta controversă privind aşa-zisa autenticitate a epi- genius loci. Legendele ni-l înfăţişează ca pe un duh al pămân- cii folclorice; ca să nu mai vorbim de geneză ori de centre de tului, în veşnică agitaţie; de unde speranţa că moartea nu l-a influenţă. Schema călăuzitoare pe care am utilizat-o până aici, doborât definitiv. „Se ştie“ că se va întoarce. naştere – fapte – moarte, nu-şi mai găseşte locul decât foarte Sperăm să fi adus unele clarificări în privinţa legendelor. vag. Nici în cazul ciclului arthurian, cum s-a văzut, nu are apli- O nouă lectură a lor în contemporaneitate nu poate fi decât cabilitate deplină. Totuşi, există câteva elemente care arată în benefică. Prea multe confuzii şi locuri comune în chip auto- ce punct se interferează, nu mai mult, legenda cu istoria. Unii mat, iar faptul nu trebuie să mai mulţumească. Să ne deci- specialişti francezi (G. Paris şi Joseph Bédier) au constatat că dem asupra unui lucru: nu orice text care circulă în oralitate împăratul Carol cel Mare a pătruns în conştiinţa generaţii- evocându-l pe domnitorul de la Putna poate fi considerat lor în chip bifrons, ca Ianus cu două feţe. Varianta literaturi- zată o copie pe cea concretă. Pe ici pe colo, însă, pot fi sem- legendă. Acolo unde ni se spune că Ştefan avea un arc moş- nalate anumite „abateri“. Abia ele prezintă un oarecare interes tenit din strămoşi, pe care numai el singur era în stare să-l pentru cultură şi pentru istoria mentalităţilor. Personalităţile mânuiască, putem fi siguri că nu greşim: arcul (Ulise), ghioaga geniale din istorie, adică eroii, acoperă, sentimental, o întin- (Hereakle), sabia (Arthur), paloşul (Mihai Viteazul) au fost dere mai mare de timp decât biografia consemnată calenda- însemnele dintotdeauna ale eroului. Dar dacă ni se relatează ristic. Asupra lor sunt transferate fapte care aparţin, în rea- despre cine ştie ce invazie tătară, fie ea oricât de sângeroasă, litate, unor personaje de rang inferior; „Gloria lui Carol cel ca să ne impresioneze, despre pedepsirea vreunui trădător Mare, scrie Gaston Paris, noi am remarcat-o deja, eclipsa şi sau vreo escapadă pe la Cotnari, asemenea documente tre- în acelaşi timp o absorbea pe aceea a tuturor predecesorilor buie repartizate la locul de cuviinţă, după interesul pe care îl săi. Tatăl său, Pépin, e singurul rămas viu în memoria popu- prezintă: la arhivele istoricului, la biblioteca filologului sau lară. Carol Martel însuşi nu se prea menţine în tradiţii. Poe- la magazia cu maculatură. mele ce se cunosc sunt de fapt stranii în ciclul carolingian; ele 16 Gaston Paris, Hiostoire poétique de Charlemagne, Paris, 1905, p. 217.
Eseu HYPERION 163 Marius CHELARU Legenda Emirului Nogai Elena Netcu este unul dintre acei autori care aleg să scrie des- îi spunea fiului său, Negip, care l însoţea: „Să nu trădezi nicio- pre perioade din trecutul locurilor în care sălăşluieşte, despre dată. Minciuna şi trădarea sunt aspru pedepsite în legea noas- zona Isaccei. Autoare „colorează“ şi prin vocabular (în care tră tătărească“. Pe de altă parte: „Noi, tătarii, suntem meniţi de regăsim termeni tătăreşti diverşi), dar şi prin felul în care o zeul nostru, Tengri, să stăpânim lumea. Este o misiune divină“. descrie lumea pe care vrea să o ilustreze, aşa cum şi-o ima- Negip urma să intre în slujba prinţului Nogai, admirat de mulţi ginează/ consideră că era atunci. Acest tip de scrieri îşi pot tătari pentru însuşirile sale şi calităţile de lider şi războinici. găsi un loc al lor între lecturile cititorilor de toate vârstele. În Solii îşi îndeplinesc misiunea, dau o băutură otrăvită lui Sar- această carte autoarea construieşte, pornind de la un fundal tak, acesta moare şi moştenitor al lui Batu Han devine Berche, istoric/ de la fapte istorice, o „legendă“ a unui „emir“ tătar, pe care începe intrigile şi lupta cu următorul „obstacol“ în calea numeE Kara Nogai, care ar fi stăpânit şi pe meleagurile noastre sa spre mărire, Hulegu han. prin secolul al XIII-lea, în vremuri tulburi, din care nu avem Solii caută prilejul să plece de lângă Berche, ca să nu fie ucişi cine ştie ce documente/ izvoare, ajungând să aibă sălaşul în pentru a li se închide gura. După ce hanul dăduse veste peste Isaccea de azi (Sakgii, cum îi spuneau tătarii). Pe atunci Isac- tot, dar şi pedepsise exemplar cetele de tâlhari care bântuiau cea, scrie autoarea, era un loc în care vieţuiau oameni din tot peste tot, negustorii, misionarii, călătorii de tot felul umblau felul de neamuri, pe care valurile vieţii şi întâmplările de tot în mai multă siguranţă pe drumurile fără sfârşit dinspre Asia felul îi aduseseră acolo. Timpurile de glorie pentru neamurile spre meleagurile noastre, pline de curgane – morminte care venite val după val timp de secole din adâncurile Asiei, apuse- adăposteau războinici de altădată căzuţi în lupte sângeroase. seră, tot felul de hani ridicaţi ereditar sau de „şansă“ ajungeau Pe drumul lor solii iau prinşi cumani, ruteni ş.a., şi, în cele din „sus“ pentru ca, la fel cum urcaseră, unii să se prăbuşească în urmă, ajung cu mica lor „armată“ înapoi la han. Povestea con- uitare, alţii să-şi afle locul în poveşti/ legende sau în istorie. tinuă cu tot felul de intrigi, atacuri fără milă ale tătarilor asu- „Povestea“, plutind între mit şi (probabilă) istorie, începe pra celor întâlniţi, pentru pradă sau prizonieri. Kara Nogai Isa în 1257, cu o solie trimisă de Berche la curtea urmaşului lui (kara – negru), nepotul lui Batu Han, este chemat de Berche, Batu Han, Sartak, aflat undeva dincolo de Nistru. În 1236, deja, în lupta contra lui Hulegu han. „întreaga stepă cumană“ (rămăşiţele lor umblând de colo-colo, Kara Nogai Isa (kara – negru) îşi avea tabăra undeva pe unii chiar alături sau în slujba tătarilor, dar cu gânduri de Nistru, la apele căruia pleacă într-o zi, pe când o aştepta pe răzbunare, cum era unul dintre soli, Nuran) fusese „luată în Mainahur, o tătăroaică juruită lui, despre care apropiaţii săi îi stăpânire de tătari“, fiind sub controlul „giucizilor“, adică a spuneau ba ca nu e ceva în regulă cu ea, ba că are legături cu oamenilor lui Giuci, acum conduşi de primul moştenitor al lumea vrăjilor sau cu… Ajuns la Nistru emirul are un vis stra- „ulusului“ (teritoriului luat în stăpânire), Batu Han, cel care a niu, în care îi pătrunde Mainahur. Aidoma astfel o vede şi când fondat Altân ordu, „Hoarda de aur“, cum spune autoarea, sau ajunge cu solia în cortul său, dar Mainahur îi prooroceşte că „Oastea de aur“, cum mi-au spus de multe ori şi în Crimeea această cale pe care apucase Nogai, a războiului şi măceluri- şi la noi tătarii, dat fiind că „ordu“ însemnă „oaste“. De altfel, lor în dorinţa de mărire, îi va duce şi pe el şi tot neamul lui la unul dintre soli, Nuredin (al cărui tată luptase în oastea lui pieire. Dar orgoliul şi visurile de mărire ale emirului erau prea Subodei în 1236), participase le naşterea Altân Ordu. Acesta puternice, aşa că Mainahur pleacă, lăsându-l cu inima rănită.
164 HYPERION Eseu „Povestea“ continuă, aşa cum a închipuit-o Elena Netcu, înţeleagă. În 1265 atacă Braşovul, apoi spre Porţile de Fier, aidoma unui râu cu multe alte „pârâiaşe“/ poveşti ale altora, cu trimite solie neamurilor din jur, între care sârbilor, să i se felul în care Kara Nogai ajunge stăpân cu forţa în Isaccea, locu- supună ş.a. ită de „vlahii“ lui Dragomir dar şi de oameni din alte neamuri Dar, cum îi spusese şi Mainahur, în cele din urmă, după pe care valurile vieţii îi aduseseră acolo. Cine nu i se supunea, un şir de conflicte cu un alt „han“ dornic de mărire, mai tânăr era, aşa cum s-a întâmplat la Vicina, trecut prin foc şi sabie. şi mai norocos, sfârşeşte cu capul tăiat, închizând ochii cu Ajuns stăpân peste locurile de la gurile Dunării, Kara nogai imaginea lui Mainahur, care îi rămăsese în inimă: „De sus, atrage atenţia lui Mihail al VIII-lea Paleologul, al Bizanţului de pe o rază de lună alburie, cobora spre el frumoasa Mai- (cel care recucerise, în 1251, Bizanţul care fusese 57 de ani în nahur, pe care gândul lui o chema ca pe o ultimă speranţă“. stăpânirea Imperiului Latin de Răsărit), care îl socoteşte o pie- Elena Netcu are darul de a construi atractiv firul ficţiunii dică în calea sa. Alege însă varianta unei alianţe, drept pentru sale, raportându-se şi la elemente istorice, conducându-şi care i-o dă pe fiica sa, Eufrosina, de nevastă, iar emirul îi va personajele într-o „poveste“ care poate constitui o lectură rămâne aliat până la moartea Paelologului, în 1282. Are parte plăcută pentru cititorul interesat de gen. şi de vizita lui Saltuk Baba1, de la care vine numele Babada- Este o carte despre oameni care îşi căutau locul într-o gului2, spune legenda3, care îi vorbeşte despre învăţătura lui lume amestecată, marcată de violenţă, război şi mentali- Haci Bektaş şi despre secta bektaşî, încercând să îi transmită tatea de atunci, aşa cum o vede autoarea, despre război- învăţătura care cerea însă pace, şi nu război, între altele. Dar nicii din acea vreme şi drumul lor de la iurte. Drum care orgoliul şi dorinţa de mărire îl opresc din nou pe Kara Nogai. curgea prin caravan-seraiuri pe Drumul Mătăsii ori pe cel Într-una din luptele alături de Berche (pe care apoi se spre mărire ori moarte, trecând prin sate ori palate, dar şi decide să îl părăsească, să îşi vadă de visurile lui de mărire) câmpii cărora nu li se vedea capătul. O carte despre felul în Nogai primeşte un semn, o săgeată îi pătrunde într-un care îşi vedeau oamenii vremii, în viziunea Elenei Netcu, de ochi rănindu-l grav. Dar orgoliul îl împiedică să accepte, să viaţă şi de dorinţele lor de mărire. Despre trecutul încă nu foarte limpede lămurit întru totul şi pentru fiecare bucată de 1 Nu se ştie exact data morţii lui Sarî Saltuk Baba – pe numele lui real Şerif Hizir (după unii 1297/ 98, după alţii 1293), născut la Sinop, pământ al ţării noastre în parte, despre istoria noastră, deşi, dar se ştie că a călătorit propagând islamul din Georgia până la noi, centrată fiind pe Kara Nogai şi ai săi, imaginea băştinaşilor se spune că a ajuns să cunoască mai multe limbi, să lase în urma sa este una mai curând în eboşă. Dar şi istoria neamului tăta- multe legende, că ar fi trăit 99 de ani şi ar fi murit otrăvit/ înjunghiat. rilor care au cucerit şi stăpânit odată pământuri parcă fără 2 Numele localităţii vine de la „baba“, care poate avea şi alte înţelesuri hotar (în secole, şi în mentalul colectiv de la noi au avut o în graiul comun al turcilor – „tată“, ori altele în sufism, la aleviţi sau adepţii sectei bektaşî, dar aici ar putea fi „strămoş“; dagh – munte. imagine lăsată mai ales de raidurile sângeroase), pentru ca, 3 George Costan, în „Islam popular“ în Dobrogea preotomană. Cazul din anumite puncte de vedere, aidoma visurilor de a stăpâni „şamanului Sari“ Saltîk, scrie, pornind de la Harry Norris, Sufi Brother- lumea ale lui Kara Nogai, să ajungă la un alt tip de dezno- hoods and the dialogue with Christianity and ’heterodoxy’, în care e dământ, însă lăsând în urmă o „poveste“ şi cu bune şi mai tradusă parte din lucrarea lui Kamaludd Muhammad al-Saraj al-Rifa, Tufāh al-Arwāh (care ar fi, în opinia autorului, „prima care îl pome- puţin bune, cu sânge, lupte şi mărire, apoi stingerea aces- neşte pe dervişul Sarî Saltuk şi îi descrie activitatea de misionar şi pro- tor visuri, ocuparea de către bolşevici, cu tot ce a însemnat tector al comunităţii turcilor faţă de creştini“), care, alături de scri- asta, surghiun ş.a., dar şi o cultură care merită să fie studi- erile istoricului/ geografului Abu al-Fida (Aboulféda, cum îl citează ată. Şi, nu în ultimul rând, o lume care ne-a dăruit şi nouă, autorul după surse franceze), 1321, şi Ibn Battuta, 1356, „sunt singu- prin minoritatea tătară de la noi, un strop din frumuseţea rele dovezi scrise ale unei civilizaţii urbane în Dobrogea tătară, adică ale apariţiei şi/sau dezvoltării a două oraşe – Isaccea şi Baba Saltuk“; lumii şi culturii lor. Baba Saltuk ar fi fost existat deja la data călătoriei lui Ibn Battuta, şi * Elena Netcu, Legenda Emirului Nogai, postfaţă de Miha- a fost redenumit Babadag. ela Evelina Cernăţeanu, Editura Letras, Snagov, 2017
Eseu HYPERION 165 Radu CERNĂTESCU Apocalipsa după Shakespeare mentalul colectiv a temei apocaliptice, numai bună de agi- O comedie apocaliptică tat spiritul naţionalismului în Albion. Un exemplu este Discourse on Western Planting (1584)3, adresat Reginei şi contextul ei politic Elizabeta I de un susţinător al lui Walter Raleigh. Moti- Religia lui Shakespeare a rămas un mare mister. Cato- vul „Antichristul din Roma“ va ajunge până la Shakes- lic sau protestant, criptoateu sau teist practicant, Shakes- peare, care îl disimulează în prima lui piesă, Julius Cae- sar (1599), acolo unde un personaj (Cassius) este pus să peare continuă să îşi ascundă convingerile personale în exclame, „decât un rege,/ mai bine demonul etern să-şi pliurile unui text voit polisemic. Demonstraţia noastră aibă-n Roma sediu“ (I, 2, 165-166). încearcă o ridicare de voal (apokálypsis), pornind tocmai Cel căruia i se datorează urcarea motivului pe scenă este de la felul în care divinul brit se foloseşte de tema apoca- celebrul militant protestant John Foxe, cu piesa lui, acum lipsei, resuscitată la finele secolului al XVI-lea în lumea uitată, Christus triumphans (1556), piesă expresiv subin- Reformei de amintirea că Luther prezisese sfârşitul lumii titulată de autor Comoedia apocalyptica. Scrisă în exilul pentruR anul 1600. de pe continent, piesa aceasta a fost folosită ca stindard Dacă pe continent, războiul anti-otoman justifica din ideologic de protestanţii întorşi din „exilul marianic“. O plin fiorul apocaliptic, furnizând imageria confruntă- dovedeşte faptul că prima ei reprezentaţie este cerută în rii dintre Christ şi Antichrist, pentru îndepărtata Anglie, 1562 chiar de Laurence Humphrey, proaspăt preşedinte al sfârşitul lumii a fost mai mult o metaforă dintr-un disurs influentului colegiu protestant din Oxford. Foxe drama- naţionalist. În numele desprinderii de catolicism, protes- tizează aici ecouri contemporane sub o metaforă apoca- tantismul englez a făcut din Roma papală o continuă tri- liptică, transformându-şi piesa-parabolă într-un discurs 1 mitere la Babilonul Apocalipsei , iar din britanici, popo- militant. Dovadă este şi reluarea temei în celebrul său mar- rul ales să părăsească „cetatea“ (a se citi, catolicismul) tirilogiu protestant Actes and Monuments (1563), un text „pentru a nu fi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu militant în care se spune explicit: „Biserica Romei este 2 urgiile ei“ . Profeţiile despre sfârşitul cetăţii eterne jus- Babilonul de care se vorbeşte în Apocalipsă şi papa este tificau printre anglicani şi o demonizare a Papei, numit sursa tuturor erorilor şi adevăratul Antichrist“4. acum, după reforma lui Cranmer: „marele Antichrist din Să ne întoarcem însă la Comedia apocaliptică, acolo Roma“. Expresia concentrează poate cel mai bine toată unde Satan este adus pe scenă din alegoriile medievale paradigma apocaliptică pe care protestantismul englez pentru a-i vorbi spectatorului protestant de Roma ca des- şi-a construit-o după definitiva despărţire de Roma, cu pre adevăratul sediu al lui Atichrist. După ce îl cheamă din scopul declarat al unei regăsiri identitare. Expresia ajunge al treilea Infern pe Pseudamnus (alias, Atichristul), Satan şi pe scenă şi în discursul public, ajutând la aducerea în 3 R Hakluyt, Discourse on Western Planting (1584), în ed. Cambridge, 1 Apoc., 17, 1. Wilson & son, 1877, p. 155. 2 cf. idem., 18, 4. 4 J. Foxe, Actes and Monuments, I, 59.
166 HYPERION Eseu îi porunceşte „Du-te în Babilon, unde vei asedia reşedinţa cum profeţise Scriptura (Mt., 24, 30). Predicţia lui Her- Papei“5. Pentru protestantul de rând, care deja citea Noul litz se foloseşte şi ea de comparaţia dintre oştirile turceşti Testament în engleza lui Tyndale, expresia trebuia să fie şi hoardele diavoleşti, dar mai ales de faptul că, privind o străvezie trimitere la desfrânatul Babilon, „cetatea cea la stele, conjuncţia lor arată noi şi ineluctabile catastrofe. mare care are stăpânire peste împăraţii pământului“ (Apoc., Când astrologul lasă însă locul teologului, uşor citeşti 17, 18), acolo unde, asemenea Romei, „împăraţii pămân- printre rânduri ideile lui Luther, cel din Despre războiul tului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbo- împotriva turcilor (1528). Aici, pentru întâia oară, papa găţit prin risipa desfătării ei“ (Apoc., 18, 3). apare portretizat de comparaţia cu „servitorii diavolului“11, aşa cum îi numeşte Luther pe turci. În paranteză fie spus, puţini ştiu că turcofobia lui Luther a fost alimentată şi Antichristul şi hoardele de cărticica unui autor transilvănean, Georgius Septem- castrensis, citat chiar şi de Herlitz12 cu al său Libellus de lui turceşti moribus, condictionibus et nequicia Turcorum, republicat La tremurul apocaliptic al spectatorului elizabetan a con- şi prefaţat de Luther însuşi, în 1530. Cât despre piesa lui tribuit din plin şi astrologia. Nu întâmplător, toţi polimaţii Foxe, Herlitz o putea cunoaşte în ediţia latină din 1590, protestanţi care au făcut predicţii despre Sfârşitul Lumii, apărută la Nürnberg. precum Caspar Bucha6, Sebastian Köstner7 ori David Herlitz8, au fost pe lângă astrologi respectabili şi prolifici autori de calendare populare. Prin intermediul lor, arta Intră în scenă Pornopolis cititului în stele a răspândit ideea lui Luther despre imi- Dovada că germanul Herlitz a citit atent operele englezu- nentul sfârşit al lumii. Idee criticată de Papa Leon X în lui John Foxe este un catren apocaliptic preluat de Her- 13 bula de excomunicare, în care îl numeşte pe Luther un litz (fără vreo trimitere) după cartea a IV-a din Actes defetist şi un avocat al turcilor. Prin intermediul acestei and Monuments (1576) a lui Foxe: dispute şi a mitului Jüngster Tag, turcii vor intra în lite- Fata movent stellaeque docent, aviumque volatus ratura apocaliptică, expansiunea Imperiului Otoman în Totius subito malleus orbis ero. Europa fiind văzută ca împlinirea profeţiei despre hoar- Roma diu titubans magnis erroribus acta dele lui Gog şi Magog. Decidet, et mundi desinet esse caput Semnele prevestitoare ale sfârşitului lumii sunt cât se (Sorţii care mişcă stelele, păsările care zboară, poate de clare pentru bavarezul Köstner în calendarul lui Totul învaţă că ciocanul lumii va cădea curând. pe anul 16009. În primul rând, a dispărut armonia divină Roma îndelung şovăitoare mari erori va face 14 din această lume a desfrâului, a războiului, a necredin- Şi va fi sfârşitul celei ce este capul lumii – trad. aut.) . ţei, dispariţie care a lăsat în natură un gol repede umplut, Rămânem în intertextul apocaliptic doar pentru a evi- ca într-un soi de vacui legis, de lucrarea haotică a Anti- denţia că şi Foxe împrumută, de data aceasta din Luther, christului, cel care poate face să cadă până şi stelele de metafora care l-a obsedat, despre Antichristul ascuns pe firmament. sub mitra papală şi răul pe care îl face el lumii creştine, Într-un Tractatus Theologastronomistoricus (1596), care nu poate fi comparat decât cu cel făcut de hoardele David Herlitz, şi el autor oficial de calendare pentru ora- de turci asupra creştinătăţii. Sub aparenţa unei Come- şul Nürnberg, ţine să-şi convingă compatrioţii cu calcule dii apocaliptice, Foxe îmbrăcase deja discursul său par- mileniste (era şi profesor de matematică la Universitatea tizan despre „dreapta credinţă“. În acest scop, el aduce Greifswald din Pomerania) că în anul 1600 va fi cu sigu- pe scenă chiar oraşul Roma, personificat ca un personaj ranţă sfârşitului lumii, când „va domni Tiranul în toată cu nume mai mult decât sugestiv: Pornopolis, căruia i se Europa“10 şi „toate popoarele pământului vor plânge“ – opune ingenua Ecclesia, personaj în jurul căruia se ordo- nează toate trimiterile autorului la protestantismul englez. 5 J. Foxe, Christus triumphans, în ed. Thomas Comber, Londini, Impen- sis Rob. Clavel, 1672, p. 64. Acestei Ecclesia, mai multe personaje îi aduc obişnuitele 6 v. G. Kreslin, Prognosticon Astrologicon, Oder Grosse Deutsche Prac- acuze din anatemele papale, aceleaşi care au dus la „des- tica Auff das Jar nach Erschaffung der Welt 5558, der Geburt Jesu părţirea dreptei credinţe de Roma“: că este schismatică Christi 1596…, Magdeburg, Joh. Kollitz, 1596. şi, mai ales, anabaptistă. „Nu sunt anabaptistă – se apără 7 v. S. Köstner, Prognosticon astrologicum. Grosse Teutsche Practica personajul – sunt Biserica adevărată (orthodox Ecclesia)“. Physica…, Nürnberg, V. Fuhrmann, 1599 [f.p.]. 8 v. D. Herlitz, Tractatus Theologastronomistoricus. Von des Türckis- 11 „[Der Türke] ist Gottes Rute und des Teufels Diener, das hat keinen chen Reichs vntergange vnd endlicher zerstörung etliche conjecturen Zweifel“ – M. Luther, Vom Kriege wider die Türken (1528), în Werke, vnd vermutungen…„ Gryphißwald, Augustin Ferber, 1596. 30 Bd., 2 Abt., p. 116. 9 S. Köstner, op. cit., [p. 8]. 12 v. D. Herlitz, op. cit., [p. 21]. 10 cf. D. Herlitz, Tractatus Theologastronomistoricus. Von des Türckis- 13 idem,.[p. 104]. chen Reichs vntergange vnd endlicher zerstörung etliche conjecturen 14 Frgm. din Scrisoarea Împăratului Friedrich II al Sfântului Impe- vnd vermutungen, aus der H. Schrifft, Sternkunst, vnd den Historien riu Roman către Papa Innocent IV, în J. Foxe, Actes and Monu- genommen…, Gryphißwald, Augustin Ferber, 1496, [p. 24]. ments, IV, 344.
Eseu HYPERION 167 Moment în care Pornopolis intervine vindicativ: „Nu, nu În principal, fiindcă piesa Julius Caesar a fost gân- tu eşti Biserica… Eu sunt Biserica, mireasa lui Christos“15. dită din start ca un text polisemic, dincolo de obişnuita În viziunea lui Foxe, Pornopolis este simbolul „marii poveste cu personaje istorice, autorul disimulând un sub- desfrânate“, oraşul pe care „fiara“ apocaliptică îl va lăsa versiv discurs ideologic, cu referire la prezent şi la „tira- „pustiu şi gol“ (cf. Apoc., 17, 16). Dincolo însă de termi- nul din Roma“. Acest personaj apocaliptic dublează ca o nologia apocaliptică, regăsim convingerea lui Luther şi a umbră personajul istoric, pe Iulius Cezar, şi este, dincolo lui Melanchton că sfârşitul lumii este aproape, fiind doar de o variaţiune pe tema puterii discreţionare, o referire o problemă de ani până când cerurile se vor deschide simbolică la autocratismul papal. şi „calul alb“ al Apocalipsei (19, 11) va conduce oştirile lui Christos. Pace, nu vorbe! Să observăm mai întâi cum, spre deosebire de biograful Războiul civil din cer Plutarh şi de admiraţia lui pentru Cezar, Shakespeare face În actul întâi din Julius Caezar, există un vers care aşează din marele împărat un „tiran“ (I, 3, 107) şi un infirm epi- întreg eşafodajul ideatic al piesei shakeaspeariene într-un leptic (I, 3, 3-4), „surd de-o ureche“ (I, 2, 212), „un om complex de glose apocaliptice: „De ce moşnegii spun pros- atât de bicisnic/ În fruntea mândrei lumi“ (I, 2, 132-133). tii şi copiii profetizează (Why old men fool and children Peiorativele se înscriu în tiparul discursului anti-papal şi calculate)?“16. Vers care trimite, în opinia noastră, la cele- brul verset apocaliptic din Faptele Apostolilor (2, 17): „În sunt menite să ilustreze o dată mai mult nevoia de eman- zilele de pe urmă (in novissimis diebus), zice Dumnezeu cipare anglicană de sub hegemonia Romei. Concept fluid […], tinerii vor avea vedenii şi bătrânii vor visa visuri“. şi încă periculos în perioada elizabetană, antipapismul În această răsturnare a ordinii fireşti, „change from their avea nevoie de ocultare în contextul acestei epoci para- ordinance“, cum subliniază Shakespeare în versul imediat doxale, caracterizată atât de persecuţii anti-catolice, cât următor17, stă tot tiparul semnelor menite să anunţe imi- şi de teama că iezuiţii vor reinstaura catolicismul în regat. nenta venire a zilei de pe urmă. Aceste semne ale judecăţii De altfel, „omorul e cuvântul zilei,/ O faptă la modă“ (V, (signa iudicii) au fost adunate din profeţii şi folosite ca argu- 5, 4-5) nu doar în piesă, dar şi în contemporaneitatea lui ment de toată literatura apocaliptică. Ele sunt în număr de Shakespeare, când excomunicarea reginei, reînnoită în şapte în apocrifa Apocalipsa după Toma sau în număr de 1588 de Papa Sixtus V, a fost însoţită de îndemnul de „a cincisprezece în popularul poem medieval atribuit Sfântu- aresta, a suspenda sau preda într-o ţară catolică pe numi- lui Beda: Despre cele cinsprezece semne de dinaintea Jude- tul uzurpator [Regina Elizabeta] şi pe oricare din compli- căţii de Apoi. Schematizând, cele mai importante semne cii săi“18. Sentinţa Papei a dus în Anglia la promulgarea ante iudicium ar fi: cutremurul de pământ (ca în Apoc., în 1593 a Legii împotriva recuzanţilor papistaşi, lege care 16, 18), focul din cer, eclipsa solară, apariţia spectrelor şi, vorbeşte cât se poate de clar de teama anglicanilor de asa- nu la urmă, revărsarea apelor. Sunt aceleaşi semne care sinate, comploturi şi rebeliuni organizate de catolicii din apar şi în textul lui Shakespeare, ca o dovadă în plus că regat. Teama a fost atât de mare încât o nouă lege, dată în piesa divinului brit viza sub aparenţa unui cuminte subiect 1606, îi va obliga pe papistaşii convertiţi să renunţe prin istoric şi un palier apocaliptic, centrat în jurul asemănă- jurământ la orice intenţii criminale. rii dintre Julius Caesar şi Antichrist. Dar iată cum se con- Shakespeare nu este adeptul atentatelor şi nici măcar centrează semnele sfârşitului de lume în textul shakespea- al discursurilor belicoase. O dovedeşte chiar piesa Julius rian, care numeşte toate aceste semne „solii ale spaimei Caesar, în care autorul ţine să îi pedepsească pe complo- (dreadful heralds)“: cutremurul de pământ (sway of earth), tişti. În Anglia post-Reformă, metaforele lui apocaliptice când „totul/ Se clatină ca trestia cea uşoară“ (I, 3, 3-4); sugerează, nu instigă. „Pace, nu vorbe“ (V, 5, 7) este morala „ploaia de flăcări care cade din cer (tempest dropping fire)“ acestei piese care, dincolo de trimiterile apocaliptice, face (I, 3, 10); eclipsa de soare, când „la amiază ţipă într-una din „căutarea păcii“ (Mt., 5, 9) esenţa adevăratei credinţe. cucuveaua nopţii (bird of night)“ (I, 3, 26-28); „spectrele Ceea ce mai rămâne de spus, ca o concluzie, este umblând din loc în loc (gliding ghosts)“ (I, 3,); marea care adeziunea lui Shakespeare de partea Reformei. Un „se umflă, fierbe, se zbate furioasă“ (I, 3, 7). Sunt semne care, concluzionează Shakespeare, trimit direct la războ- cripto-protestant care s-a folosit de tema apocalipsei iul Apocalipsei, anunţînd un „război civil în ceruri (civil pentru a-şi dovedi adeziunea la protestantismul Reginei, strife in heaven)“ (I, 3, 11). dar şi la spiritul ei de toleranţă, care îi vedea pe catolicii De ce avea nevoie Shakespeare de tot acest context şi protestanţii englezi împreună, în sânul aceleiaşi bise- apocaliptic în piesa lui? rici. Aceasta ar fi cheia în care trebuie citit acest enigma- tic autor pe nume Shakespeare. 15 J. Foxe, Christus triumphans, în ed. cit., p. 86. 16 W. Shakespeare, Julius Caesar, I, 3, 69. 18 A Declaration of the Sentence and deposition of Elizabeth, the vsurper 17 idem, I, 3, 70. and pretensed Quene of Englande, [Antwerp: A. Conincx, 1588], p. 1.
168 HYPERION Eseu Remus Valeriu GIORGIONI Din nou despre moralitate în artă Iată ce opinează în problema artei la sfârşitul secolului XIX (Ipo)teza cu accesibilitatea iarăşi trebuie luată cu preca- un mare scriitor: „Devenind din ce în ce mai exclusivistă, uţie: nu e adevărat că arta este cu atât mai bună sau reuşită satisfăcând un cerc de oameni tot mai restrâns, devenind cu cât e mai accesibilă, fiindcă ea se adresează celor înzes- tot mai egoistă (s.n.), arta a ajuns la demenţă, întrucât nebu- traţi cu un anumit nivel de cultivare a gustului iar nu mase- nia este doar un egoism ajuns în ultimul grad. Arta a ajuns lor largi. Dar, în acelaşi timp, trebuie tratate cu precauţie, la treapta extremă a egoismului şi şi-a ieşit din minţi“ (Lev cum spuneam, formele ei extreme. Concluzionind – des- Tolstoi, Jurnal II – p. 27 -; în traducerea de la Elit a Janinei pre muzică – L.T. spune: „Ce se întâmplă dacă ea nu este şi Ion Ianoşi). Iată şi părerea despre muzică, arta sonoră: „… doar cea mai de jos, ci una cu totul monstruoasă, o devi- istoriaI muzicii nu este istoria felului în care s-a născut, s-a ere întâmplătoare în monstruozitate?“ Dar – aplicând sau răspândit şi s-a dezvoltat muzica autentică, muzica melo- extrapolând la arta literaturii – exact în cei 125 de ani trecuţi diilor (s.n.), ci istoria muzicii artificiale, adică a felului în de la scrierea acestor rânduri situaţia s-a complicat ireme- care muzica melodioasă a fost desfigurată… Muzica biseri- diabil şi putem considera termenul generic monstruozitate cească de-aia a fost bună, pentru că a fost accesibilă mase- ca pe o profeţie legată de tendinţele experimentaliste stra- lor. Incontestabil bun e numai ceeea ce e accesibil tuturor. nii ale avangardei, care au condus la cele sexist-scatologice Şi de aceea, cu siguranţă: cu cât e mai accesibilă, cu atât e actuale, minimaliste şi mizerabiliste. mai bună“ (p.29). Lev Tolstoi remarcă în toate artele „lupta elementului Nu dorim să se creadă că preluăm din mers şi neru- creştin cu cel păgân“. Iar aici prozatorul emite un postu- megat toate aceste exagerări, păreri pe care marele rus le-a lat la care trebuie într-adevăr, cu multă aplicaţie, meditat: emis cu peste un secol în urmă: în noiembrie-decembrie „Credinţa în somităţi face ca greşelile somităţilor să fie luate 1896. Sunt binecunoscute şi părerile sale deosebite, refe- drept model“ (p.29). Imensul prestigiu al unor poeţi – scri- ritor la dogmele bisericii Ortodoxe ruse (care i-au adus itori în general sau filosofi -, notorietatea la care a ajuns excomunicarea). Dar poate e bine să învăţăm ceva şi de la şi de care se bucură opera lor ne poate determina să pre- cei „bătrâni“. Chiar dacă marele prozator se referă la artă luăm fără discernământ faptele lor „de arme“, luându-le ca în general, noi vom încerca să facem aplicaţie la domeniul literă de lege. Astfel s-a ajuns ca unele opere gustate de un care ne interesează, arta literaturii. Până la o limită, egois- număr restrâns, chiar elitist, de critici să fie avansate pe pri- mul exclusivist al artei este de înţeles: avem de-a face cu mele locuri în canon, în total dezacord cu gustul majorită- un domeniu ieşit din comun. Rolul ei este în primul rând ţii consumatorilor de artă; segment de populaţie pe care-l „să distreze“ – iar apoi să instruiască. Ea nici nu se adre- considerăm instruit şi cu gustul format. sează şi nu e gustată neapărat de toate categoriile sociale. Cu Nu putem face abstracţie de religie, mai spune Tolstoi, alte cuvinte, nu este normativă sau obligatorie (ca morala ea fiind „cea mai înaltă concepţie despre lume“ (p.47). O religioasă): trebuie luată mai degrabă ca un joc: de cuvinte, condiţie de bază a artei este noutatea. „Pentru copil totul e imagini, idei. Dar trebuie considerat şi un posibil stadiu nou şi de aceea – o mulţime de impresii artistice. Pentru noi, extrem ei – cel pe care L.T. îl consideră ca „ieşit din minţi“. în schimb, e nouă o anumită profunzime a sentimentului“
Eseu HYPERION 169 (s.n.). Se vorbeşte în Jurnal despre o artă indiferentă, adică titlu. Am evocat acest episod cinematografic din dorinţa de fără morală şi una superioară, pentru care „ineditul e numai a evidenţa un aspect, adevărat fenomen întâlnit în lumea în religie“. N-am dori să se creadă că autorul acestor rân- literaţilor şi a oamenilor de cultură contemporani. Majo- duri încearcă, „de mână“ cu marele prozator, să-i bage cuiva ritatea poeţilor obişnuiesc să intimeze divinitatea, „stând pe gât, în secolul postcreştinismului eminamente sceptic de vorbă“ cu Dumnezeu – nu în acea atitudine de perma- o artă bigotă. Departe de noi gândul, ceva de genul acesta nentă căutare argheziană, ci – în mod ireverenţios. Foarte ar fi un făt avortat, product artificial. mulţi, iubitori fervenţi ai Renaşterii, îşi fac un titlu de glo- Tolstoi mai spune (p.20): „Rafinamentul şi forţa artei rie din a-şi manifesta zgomotos păgânismul, în viaţă ca sunt aproape întotdeauna diametral opuse“; sau, în altă şi în artă. Chiar dacă se trag dintr-un lung şir de „statui“, parte, la pagina 24: „invers proporţionale“. După mai bine lemn şi piatră (un număr de vreo cinci-zece demni sluji- de patru milenii, arta a ajuns la un soi de sastiseală; dezabu- tori ai altarului), ei îşi declină apăsat independenţa, liber- zare cauzată de experimentalism şi suprasofisticare, feno- tatea deplină – credinţa în zei. mene care i-au redus considerabil audienţa şi forţa de pene- Sigur – acum – că literatura e una, un domeniu, iar viaţa trare. Forţă care stătea în mare parte, cum ne-o dovedesc particulară un altul (deşi se pare că şi aici mai este de dis- poemele ritualice şi epopeile antichităţii, în moralitatea ei. cutat. Este veşnica dispută dintre arta pentru artă şi ten- Dar iată că autorul nostru pătrunde şi mai în adâncime, dinţele ei). Dar a pune toată miza existenţială pe cultură făcând tranşant diferenţa dintre etic şi estetic: „Esteticul şi artă poate să devină păgubitor pentru sufletul propriu. şi eticul – două braţe ale aceleiaşi pârghii; cu cât se lun- Andrei Pleşu spune undeva – în Jurnalul de la Tescani – că geşte şi se uşurează o parte, cu atât se scurtează şi se îngre- scopul principal al vieţii este să fie trăită, nu scrisă/citită. uiază cealaltă parte. Îndată ce omul îşi pierde sensul moral, Un alt obicei straniu este de a numi spirit(ual) orice mani- devine deosebit de sensibil faţă de estetic“ (p.48, s.n.). Iată festare cultural-intelectuală. E un reflex moştenit de la că lucrurile încep să se limpezească. Nu vrem să repetăm precedenţii, care desfăşurau o amplă activitate „spirituală“, ce se înţelege explicit din acest pasaj, tragem doar o con- prin „dialoguri de la distanţă“ şi „Cântarea României“, dar cluzie personală: tocmai pierderea treptată, accentuată, a fără să creadă în Spirit. Oarecum la fel gândea şi Constan- simţului moral a cauzat o sensibilitate exacerbată faţă de tin Noica (al cărui unic copil era profund religios), când o artă fără nicio determinare etică. O artă fără Dumnezeu, încerca să imagineze un „dumnezeu al culturii“. Tot la fel ca s-o spunem pe nume. de straniu ni se pare deci să-şi afirme cineva, în plin secol Fenomen pe care L.Tolstoi îl detaliază şi mai adânc la XXI – chiar în mod artistic şi metaforic – aşa-numita cre- pagina 22 a Jurnalului său, unde emite următoarea teză, bine dinţă în Nimic, sau în zei. cugetată: „Ceva ce mai gândisem şi mai scrisesem şi mai Să fie acestea simple bravade pe temeiul prezumţiei de înainte: că arta e o născocire… Să pui deci arta, aşa cum se genialitate? (deşi aceste tendinţe nu se întâlnesc doar la cre- face… pe acelaşi plan cu binele, e un sacrilège îngrozitor“… atori geniali). Aceste habitudini – sau fenomene, metehne El e întotdeauna adevărat.“ (deşi poate fi, la rigoare, nefru- – au ajuns la mare căutare în cercurile elitelor spirituale. E mos). Dar ar fi de prisos să continuăm, paginile jurnalului drept că Renaşterea, de la care se revendică trendul acesta tolstoian sunt înţesate cu consideraţii repetate despre artă… al intelighenţiei actuale, prin reînvierea culturii clasice, a Ca o concluzie, cvasidefinitivă: „O idee foarte importantă fost un mare fenomen cultural european. Dar acelaşi feno- şi dragă mie. Se consideră de obicei că pe cultură creşte men, resuscitând în acelaşi timp păgânismului greco-roman ca o floare moralitatea (s.n.). Este exact invers. Cultura se – atât de fertil pe terenul artei – s-a dovedit ucigător pen- dezvoltă numai atunci când nu mai există religie şi, prin tru suflet. (Totul s-a produs pe nesimţite, până am ajuns urmare, nu mai e moralitate (Grecia, Roma, Moscova)“ aproape de nesimţire!) Nu contestăm, iarăşi, rolul imens, (p.104/105). Este de remarcat cum rusul nostru hiperlu- profetismul modern cultural şi calitatea de maestru spiritual cid învederează o imagine globală a artei păgâne, alăturând a unui filosof – şi poet! – de talia lui Fridriech Nietzsche. celor două focare antice de cultură clasică pe cel de-al trei- Dar influenţa lui asupra psihicului adepţilor săi nu a fost lea. Pentru noi, această frază sintetizează toată istoria cul- în totalitate benefică. turii şi civilizaţiei – incrementa atque decrementa… Ce ar E posibil ca ideologia lui să nu fi avut nici o atingere mai fi de adăgat la acestea – ce ar mai fi de spus? cu cea nazistă, dar concepte ca „supraomul“, „voinţa de putere“, „moartea lui Dumnezeu“ sau înrădăcinat adânc în conştiinţa – sau doar intelectul? – umanităţii; au dat aripi „Mă trag dintr-un lung şir de lemn şi şi perspective nerealiste fiinţei umane, fiinţă, prin natura ei, piatră…“ Zei antici – (post)moderni limitată. Trecem peste afirmaţiile exagerate care îl vizează În filmul Love Storry, care a făcut epocă pe vremea tinere- pe marele filosof ca pe un „nebun furios“, dar considerăm ţii mele, când tânărul o duce acasă pe fată spre a o prezenta necesar să ne oprim la influenţa lui covârşitoare asupra gân- părinţilor bogaţi, aceasta se arată profund impresionantă de dirii umane: „Negând toate temeiurile supreme ale vieţii şi galeria de tablouri cu rame somptuoase, aliniate pe holul gândirii omeneşti, el îşi demostrează genialitatea suprao- casei: strămoşii familiei. Iar băiatul, cu simţul umorului şi menească“ – spune L. N.Tolstoi. Credem că, vorbind des- spre a-şi arăta modestia (fata era săracă) emite butada din pre temeiuri, marele rus se referă la faptul că Nietzsche a
170 HYPERION Eseu exacerbat aceste temeiuri umane – mergând până la ipo- ei chiar gândul veşniciei“, ne spune un filosof de acum trei teza supraomului, ca stadiu suprem de dezvoltare a fiin- mii de ani, regele Solomon, numit Eclesiastul. Chiar dra- ţei umane; la exaltarea valorilor vitale, suprapunându-le matismul existenţial – viaţa cu bune şi rele, cu tristeţi şi peste cele etice şi cu adevărat spirituale. bucurii, satisfacere şi durere – se complică iremediabil dacă Dar în acelaşi timp filosoful neamţ a negat adevăratele ne punem cu totul încrederea în forţele proprii, abando- temeiuri supreme: supremaţia lui Dumnezeu într-un uni- nând etalonul moral. vers de El însuşi creat, încercând să-L scoată afară din pro- Conform preceptului lui Constantin Noica despre o pria casă şi din gândirea noastră, creaturile Sale. Nici Emil salvare (unică) prin cultură, omul ar trebui să se mulţu- Cioran – socotit în prima parte a vieţii nietzschean – nu mească cu atât, fără a se gândi la vreun aspect realmente s-a arătat prea impresionat de filosofia lui Nietzsche: „A soteriologic. Sigur că o viaţă elevată cultural ne salvează dărâmat idolii pentru a-i înlocui cu alţii. Un fals iconoclast în plan terestru de plictiseală, de la uitare, asigurându-ne cu trăsături de adolescent… I-a observat pe oameni doar o posteritate oarecare. Dar nu putem vorbi despre o sote- de departe“. Supraomul este perceput de scepticul nostru riologie laică fără să ne amăgim. Sufletul – sau duhul/spi- (tot nihilist, dar în altă direcţie) ca o „viziune caraghioasă, ritul – are nevoile lui specifice, care nu pot fi satisfăcute ridicolă, dacă nu chiar grotescă.“ cu toate picturile, statuile sau romanele fluviu ale omeni- … Şi revenim la ipoteza-postulat a lui L.T. în legătură rii. De aceea suntem de părere că trebuie să ne mai tem- cu influenţa zdrobitoare legată de prestigiul marilor per- perăm exaltarea când punem toată miza existenţială pe sonalităţi. Şi în cazul altor mari novatori – să zicem James valorile „perene“ ale culturii – cultură care va pieri şi ea Joyce – la început, lumea civilizată contemporană (medi- într-o zi, odată cu civilizaţia. Nu putem vorbi despre cre- ile culturale, universitare) s-a arătat cel puţin reticentă la o dinţa religioasă şi tradiţiile poporului român – Ortodoxia artă fără limite, care nu mai ţinea cont de nimic, căutând cea păstrătoare de neam – şi de martiriul dureros al ţăra- să planteze creatura pe tronul Creatorului. E-adevărat că nului nostru, căruia i s-au furat atât bunurile materiale, nici un geniu n-a fost înţeles de contemporani, opera lui cât şi demnitatea, fără a aminti numele lui Dumnezeu. (În depăşind cadrul de idei al epocii sale. (Iisus Însuşi a fost schimb îi invocăm mereu pe „zei“… care zei? Chiar Sfân- acel „proroc neapreciat în patria lui“.) Dar valorile adevă- tul Augustin, care a trăit pe vremea când cultul lor era încă rate sunt perene: nu există un adevăr al omului, separat de în floare, consideră – în Confesiuni – că cinstirea zeilor nu adevărul central al Dumnezeirii. Oricâte profunzimi abi- a contribuit cu nimic la creşterea Imperiului Roman şi la sale şi „vârtejuri profunde“ ar deţine psihicul uman, sufle- prosperitatea romanilor, cum încercau contemporanii săi tul lui – sau duhul – înseamnă mult mai mult: „A pus în păgâni să argumenteze.)
Simona-Grazia DIMA Selim sau asumarea istoriei Literatura pentru tineret nu este o specie literară privilegi- după ce a pierdut războiul cu aus- ată în privinţa comentariului critic şi tocmai de aceea unele triecii. „În încăperea pardosită apariţii inedite din aria ei merită a fi amintite şi comentate. cu dale de piatră şi acoperită cu Margareta Ivanciov, profesoară de istorie din Timişoara, covoare scumpe, înserarea se cui- a publicat (într-un tiraj restrâns) un amplu roman isto- bări tainică, prelingându-se pe ric, sapienţial şi de acţiune, intitulat Misterele Timişoarei mobilele din lemn de cireş, pe (Timişoara, Editura Waldpress, 2016). Este un op ambiţios, pereţii îmbrăcaţi în faianţă. Lăm- bazat pe o temeinică documentare, însă, în egală măsură, pile cu ulei parfumat se odihneau neaprinse. Fereastra larg şiL pe asimilarea unei tradiţii a romanelor de aventuri, de deschisă spre curtea interioară, pavată şi ea, dar cu piatră capă şi spadă, ca şi pe capacitatea de invenţie imaginativă, de râu, lăsa să se vadă zidul înalt ce înconjura curtea din împletind mai multe fire narative şi inserând informaţii trei părţi, dar şi o bună parte din bolta întunecată a ceru- din diverse sfere ale cunoaşterii. lui“. Gândurile lui zboară către secretul aflat de la ante- Acţiunea urmăreşte destinul unui personaj, dar şi al unei cesorul său, Boşnak Sari Mustafa paşa, privind o uriaşă comunităţi, într-o perioadă zbuciumată, la o răscruce a isto- comoară. Ar fi împărţit-o amândoi, dar celălalt Mustafa, riei. Imaginaţia bogată a autoarei (care nu se află la prima chemat la sultan, murise asasinat, aşa că actualul begler- încercare de acest fel – ea a mai publicat un roman cu tema- beg o ascunse într-un loc neştiut, cu ajutorul omului său tică istorică, Sub zodia lupilor) face credibil un decor aparţi- de încredere, Ali, pe care însă îl străpunse apoi, fulgerător, nând trecutului ireversibil. Iată, în debutul romanului, odaia cu un pumnal. Apoi îl încredinţă unor oşteni de-ai lui, spre a fi cufundat în smârcurile din jurul oraşului. Unul din- beglerbegului vilayetului Timişoarei, unde Mustafa paşa, tre aceştia, Selim, prieten al celui ucis, înţelege că motivul pe gânduri, îşi pregăteşte reîntoarcerea la Constantinopol,
Eseu HYPERION 171 invocat de Mustafa paşa, de legitimă apărare în faţa unui semne. De asemenea, sentimentul ce-l leagă, întâi doar inte- trădător, nu este cel adevărat şi decide să-l răzbune pe Ali. resat, apoi autentic şi indestructibil, de Ibolya cea devotată. În centrul scrierii semnate de Margareta Ivanciov stă Autoarea evită la limită ispita inerentă a tezismului, deşi se acest personaj, Selim, un oştean turc din vechea Timişoară, simte că accentuează voit asupra melanjului de civilizaţii oştean, de câţiva ani în slujba beglerbegului şi caracter ce care a stat la baza alcătuirii Timişoarei moderne, generând se anunţă, încă din primul capitol, a fi unul deosebit. Fidel o vocaţie înnăscută a multiculturalismului, a civismului, a în prietenie, discret, iubitor al anonimatului, adept al rela- pluralităţii confesionale. Selim îşi schimbă religia, dar, în tivismului, în contrast cu orice înclinaţie spre fanatism, pofida acestei convertiri pur pragmatice, nu este un opor- el îşi regândeşte şi reconstruieşte destinul din momentul tunist, ci un strateg şi un cuget larg, neîncorsetat de dogme. cuceririi oraşului de trupele austriece ale lui Eugeniu de Aici intervine, din partea autoarei, cunoaşterea adâncă a Savoia, în anul 1716. Este iminentă schimbarea de civili- problematicii spirituale, a unui fond religios comun între- zaţie, un alt suflu se simte în oraş, iar suprastructura turcă gului regn uman. Prin sugerarea unor trăiri şi concep- a zonei se pregăteşte de plecare. ţii elevate, se topesc asperităţile, eroii conlucrează în chip Selim are o fire de aventurier superior, iar metamor- exemplar, depăşind vitregia vremurilor. De aici, farmecul foza sa, laolaltă cu aceea a lumii inedite ce devine, treptat, special al armoniei, izvorâtă din ruperea tuturor bariere- a lui, constituie acţiunea fundamentală a cărţii. Se pot des- lor ce îngrădesc comunicarea firească a indivizilor. Cei ase- cifra în evoluţia lui trăsăturile unui erou universal, în sensul mănători sufleteşte, indiferent de naţionalitate, devin pri- înţelepciunii şi adaptabilităţii, remarcabile la orice schim- eteni adevăraţi. Trăsăturile de caracter ale lui Selim se fac bare de context şi izvorâte dintr-o reală deschidere faţă de tot mai vizibile şi se stabilizează definitiv, atunci când pro- umanitate, sub aparenţa modestiei. Obsedat de investiga- tagonistul devine indispensabil noii administraţii, întâi ca rea misterului comorii, spre a-l răzbuna pe Ali, se căsăto- angrosist de grâne, apoi în calitate de consilier al munici- reşte în scurt timp cu iubita sa unguroaică, Ibolya, trecând palităţii. Curajul, inteligenţa, vigilenţa şi loialitatea îl apro- la religia creştină, şi rămâne în oraş. Numele său, schim- pie de însuşi Eugeniu de Savoia (portretizat fără comple- bat cu acte false, va fi de aici încolo Szelimesi Adam. Pre- zenţă), ca şi de guvernatorul Florimund Mercy. numele sugerează luarea vieţii de la zero, reînnoirea ei – în Înainte însă de aceasta, el găseşte comoara, alta totuşi esenţă, o veritabilă regenerare. decât cea îngropată de turci. Ea provine din furturi şi apar- Altruismul său devine tot mai vădit, odată cu intrarea ţine aşa-ziselor Broaşte verzi, cum sunt porecliţi complotiş- în scenă a unui alt personaj, un tânăr pitic hidos, cocoşat, tii curuţi, la origine nobili unguri ce nu acceptaseră suvera- Iosif. Selim îl salvează din mizeria cruntă, întâi din inte- nitatea Imperiului habsburgic. Tezaurul este strâns de ei nu res, angajându-l ca iscoadă, în vederea descoperirii como- din interes personal, ci pentru a putea organiza o ofensivă rii ascunse de conducătorul otoman silit să se reîntoarcă asupra austriecilor. Selim îl descoperă şi valorifică discret rapid în Turcia, apoi dintr-o sinceră compasiune şi, în cele un număr mic de bijuterii din el. Astfel se naşte prietenia din urmă, dintr-o curată prietenie. cu un bijutier evreu, Asher, deosebit de inteligent, tolerant Prin această gradare a sentimentelor, autoarea nu îşi şi nobil, dotat cu o percepţie dincolo de aparenţe. Graţie idealizează personajul, nu îl prezintă ca pe un caracter lui, dar la cererea şi pe cheltuiala lui Selim, Iosif e trimis la neprihănit, născut perfect, căci la început încă există în el Moricz, un medic evreu din Cluj, care îl supune unor ope- o doză de egoism. Se dezvăluie procesul creşterii lui spi- raţii estetice regeneratoare, redându-i, totodată, demnitatea rituale, pornind de la sentimentul prieteniei nutrite faţă şi încrederea în sine. Volumul este plin de idei generoase, de de cel ce a îngropat comoara şi a fost ucis de stăpânul său. viziunea unui meliorism încurajator, oferit cititorilor avi- Aici ne exprimăm o rezervă faţă de idealismul propus de zaţi, în vederea optimizării existenţei lor pământene. Iosif autoare. Cel ucis nu fusese vrednic de încrederea stăpânului accede la condiţia de prieten şi discipol al medicului, care său, pentru că dezvăluise suficiente detalii despre comoară îi transmite cunoştinţele sale şi-l pregăteşte pentru un sta- ca să poată fi găsită şi îşi mărturisise făţiş prietenului său giu de ucenicie în arta plastică, în centre din Vest. intenţia de a o descoperi şi fructifica împreună după retra- De la un moment dat, acţiunea se complică, extrem de gerea beglerbegului. Obiceiul crud, medieval, al anihilă- multe detalii apar, între care elucidarea originii lui Iosif, rii celor ce ascundeau o comoară, nu era, din păcate, lipsit dar şi reabilitarea medicului evreu din Cluj, condamnat de temei. De altfel, Ali ucisese şi el, chiar dacă la ordinul odinioară în Spania natală pentru principiile sale noncon- lui Mustafa paşa, patru oameni aflaţi în subordinea sa. Cu formiste, dar foarte eficiente. Prin conlucrarea factorilor toate acestea, acţiunea are nevoie de această părtinire, ca pozitivi puşi în mişcare de Selim, Moricz reuşeşte să înfi- de o licenţă care să justifice rămânerea lui Selim în oraşul inţeze un spital în Timişoara şi să-şi practice ştiinţa la un cucerit de austrieci. nivel înalt. De asemenea, Iosif, tot graţie ajutorului dezin- Urmărim, de-a lungul unei intrigi descrise minuţios, teresat al lui Selim, se realizează ca pictor valoros în Italia. maturizarea sa: deşteptarea la profilul unui prototip uman Tot mai profund integrat în viaţa Timişoarei, Selim reu- ideal se prefigurează prin gesturi mărunte, de sensibilitate şeşte să schimbe cursul încă unei vieţi: cea a şefului ban- aleasă, sporind constant până în finalul cărţii. Compasiu- dei Broaştelor verzi, curutul Feri, pe care îl detaşează de nea reală pe care o arată infirmului Iosif este unul din aceste nedemna condiţie de tâlhar la drumul mare şi complotist,
172 HYPERION Eseu sprijinindu-l să înceapă o carieră în Imperiul Otoman, deci şi uneori greu de urmărit (deşi autoarea le-a conferit un în sensul invers propriei direcţii adoptate. rost – acela de prezentare a definitivei retrageri a turcilor Romanul conţine şi un nivel fantastic, precum şi unul din zonă), cu o pletoră de detalii şi personaje incidentale, sapienţial şi ocult, reflectate în întâmplări miraculoase ce-i s-ar impune un decupaj. În general, de-a lungul romanu- întăresc protagonistului statornicia în asumarea propriului lui predomină un descriptivism obositor. Discuţiile purtate destin, acela de erou fondator al unui oraş complet înnoit. de personaje despre fenomene oculte (Yin şi Yang, karma, Detaşarea faţă de cele lumeşti, dar şi spiritul civic reies cu destin, semnificaţia culorilor, a crucii Ankh etc.) nu sunt limpezime din atitudinea sa la aflarea, în fine, a adevăra- de fiecare dată transfigurate în plan artistic, prezenţa lor în tei comori ascunse odinioară de turci. Nu-l ispiteşte nicio text este prea marcată, iar scopul, vădit pedagogic. Ele dau clipă tentaţia de a şi-o însuşi, el primind doar, de la admi- impresia că autoarea şi-a conceput scrierea mai degrabă nistraţie, procentul de zece la sută din valoarea acesteia, şi ca un ghid util cititorilor săi, spre a le servi în viaţă, şi mai exclusiv în scopuri caritabile. De asemenea, deşi este unul puţin ca o operă literară, cu funcţie estetică. Ideile fertile ale din fondatorii Timişoarei, nu doreşte să joace un rol de cărţii ar putea fi reluate, credem, într-o nouă ediţie, îmbu- prim-plan – se simte cel mai bine ca martor tăcut, apoi suc- nătăţită, care să corecteze şi numeroasele greşeli de tipar şi cint cronicar, al epocii sale. ortografie şi să cizeleze gramatica şi stilul. Într-adevăr, con- Ataşamentul faţă de noua sa lume e demonstrat de răceala şi neaderenţa resimţite la întoarcerea în Anatolia natală. strucţia multor fraze ar trebui refăcută, precum şi dialogu- Prin introducerea principiului transmigraţiei sufletului, rile. Din dorinţa de a reliefa înaltul profil al unor personaje, este sugerată renaşterea personajului în Timişoara anului acestea sunt învestite cu un mod preţios şi supravegheat de 1990, sub o altă identitate, ce păstrează însă datele de bază a vorbi, adesea un soi de limbă de lemn asemănătoare celei ale precursorului. practicate astăzi de personalul birocratic. Ar trebui să se Trebuie evidenţiate şi punctele vulnerabile ale acestei exprime natural şi în acord cu epoca. naraţiuni. Bunăoară, titlul, calchiat după Misterele Parisului, Dincolo de aceste rezerve, considerăm romanul Mar- de Eugène Sue, ar trebui schimbat. Apoi, deoarece comple- garetei Ivanciov o scriere meritorie, originală, cu nume- xitatea acţiunii transformă romanul, de la un punct încolo, roase idei îndrăzneţe şi elemente complexe, care izbuteşte aproape într-o cronică bogată în informaţii, preponderent să redea specificul unei perioade istorice efervescente şi, în militare şi politice, fără legătură cu linia principală a acţiunii acelaşi timp, să dea viaţă unui personaj interesant.
Anton ADĂMUŢ Raţiunea cinică Orice critică este urmată de o indispoziţie a celui criti- el este trup. Abia apoi, neînsufleţit, trupul este corp după cat, iar timpurile noastre sunt deschise criticilor de orice cum la înviere va reveni la condiţia lui trupească. Şi cor- fel, astfel încât lumea nu mai face deosebire între ceea ce pul şi trupul sunt spaţii de manifestare a ceva: corpul este este „de criticat“ şi ceea ce „ar trebui criticat“. Prin urmare, spaţiul de manifestare a angajamentelor naturale ale ani- gândirea noastră este mai curând mizantropă decât pre- malelor, trupul este spaţiul de manifestare a tuturor anga- cisă, mai curând exactă decât adevărată. Gândirea nu ţine jamentelor omului, în primul rând a angajamentelor de pasul cu distincţia aceasta deşi chiar distincţia face posi- tip moral, angajamente în care corpul nici nu este şi nici bilă gândirea într-un mod particular al ei de a fi. Acest nu poate fi angajat (1). Corpului nu i se poate aplica ati- modO particular face cu putinţă trecerea insesizabilă de la tudinea cinică, cinismul presupune o reacţie, un răspuns. cinism la raţiunea cinică. Cinicul e un scandalagiu, raţi- Iată locul din care plec: „trupul nostru nu e nimic altceva unea cinică este scandaloasă. Conceptul însuşi al criticii decât ceea ce încercându-se, suferindu-se pe sine însuşi şi este coercitiv iar masochismul bate creativitatea în felul bucurându-se de sine însuşi potrivit unor impresii mereu în care în zilele noastre corpul bate trupul în condiţiile renăscânde, e din acest motiv în măsură să simtă corpul în care raportul este exact pe dos. care îi este exterior, să-l atingă, precum şi să fie atins de Care este, şi ce este, în fond, relaţia corp-trup? Eu nu el. Fapt de care corpul exterior, corpul inert al universu- am corp, eu am trup (sunt, spune Jean-Luc Marion, mai lui material, e din principiu incapabil“ (2). Trupul şi cor- degrabă trupul meu şi trupul meu coincide cu mine). pul se opun în felul în care „a simţi“ se opune lui „a nu Corp au toate neînsufleţitele şi necuvântătoarele. Un trup simţi“. Este aici vorba despre o „diferenţă ontologică“: tru- se poate transforma în corp, un corp nu poate să devină pul nu se poate pierde asemenea corpului. trup. Trupul celor însufleţite şi raţionale, adică omul, se Diferenţa aceasta este reluată de Jean-Luc Marion în transformă în corp după moarte, câtă vreme e însufleţit, Fenomenul Erosului: „Trupul se opune corpurilor întinse
Eseu HYPERION 173 ale lumii fizice, nu numai pentru că el atinge şi simte cor- Brief über Humanismus şi este, după cum titlul însuşi o purile, în timp ce corpurile nu simt, chiar dacă o atingere arată, un răspuns la textul lui Heidgegger intitulat „Scri- le simte […]. Trupul nu poate resimţi nimic fără să se soare despre umanism“. Formulări de felul: „fascismul este resimtă el însuşi“ (3). Corpului îi este proprie exterio- metafizica dezinhibării“,„îmblânzirea omului“, „teorii ale ritatea, trupul se însoţeşte cu interioritatea, unul este vizi- îmblânzirii şi educaţiei“, „îmblânzire-dresare-educare“, bil în virtutea opacităţii, celălalt este invizibil în virtutea „evadare în bestialitate“, „rolul selecţionerului“, folosirea subiectivităţii, corpul rezistă, trupul cedează. unui termen precum acela de „selecţie“ (8), îi oferă pri- Distincţia pe care am angajat-o este esenţială faţă cu lej lui Habermas să-l numească „fascist“. Sloterdjik răs- actul medical. Medicul tratează un trup, nu un corp, legis- punde printr-o scrisoare deschisă publicată tot în „Die tul disecă un corp nu un trup, „căci numai un trup simte Zeit“ în care acuză pe Habermas că îl „critică pe la spate“ ceea ce diferă de el“ (4). şi că numai scoase din context spusele lui ar putea fi inter- pretate în felul lui Habermas. Apar des în discuţii numele Medicul este un adevărat spion al trupului, maladia se lui Nietzsche, Hitler, Mengele. Polemica are drept rezul- ascunde, se camuflează, „trupul este purtătorul de secrete, tat, împotriva aşteptărilor celor care l-au denunţat, creş- care va sta în umbră până când se va şti atât de mult des- terea notorietăţii filosofului recunoscut acum ca un demn pre funcţionarea lui internă, încât se vor putea lua „măsu- urmaş al lui Heidegger. rile“ potrivite“ (5). Suspicios este reprezentantul medicinei Cartea lui Sloterdjik la care mă refer în textul acesta combative, el priveşte boala ca pe un adversar, în timp ce a apărut în anul 1983 cu titlul Kritik der zynischen Ver- medicina integrativă nu se raportează în acest fel la boală. nunft şi a avut un succes imediat. Ce ne spune autorul? Suspiciosul combate boala, integrativul o vindecă, încât Că „anticul cinism (kynismos), cel puţin la originile sale medicina însăşi se situează într-o atitudine polemică, una greceşti, este principial impertinent“ (9). Stilul argumen- care poate da naştere cinismului medical. Senzaţia mea taţiei cinice, zice Sloterdijk, derutează şi astăzi gândirea este că Sloterdijk se plasează în acest loc într-o contradic- serioasă şi prin „serios“ autorul are în vedere convenţio- ţie unilaterală, căci nu poţi vindeca fără să combaţi (caz nalul şi convenţionalismul, academismul de paradă şi de în care medicina integrativă presupune medicina comba- circumstanţă. Cu siguranţă Diogene a fost un imperti- tivă), după cum poţi combate fără să vindeci (caz în care nent. Diogene are un stil şi în acest caz cinismul nu este medicina combativă suferă un eşec în faţa aceleia integra- altceva decât o metodă de jos în sus, de la corp la trup şi tive pentru că, fie o ignoră, fie nu o ia în serios). Medi- care se încăpăţânează să rămână la corp. Platon se duce cina combativă, singură, pare a pierde aici bătălia şi lesne dincolo de trup, Diogene nu vrea nici măcar dincolo de raţiunea ei poate deveni cinică, şi spun aceasta întrucât corp. El este primul mare impertinent care, împotriva lui îmi pare că Sloterdijk simpatizează cu medicina integra- Platon, descoperă şi recunoaşte animalitatea corpului şi tivă, comprehensivă, de unde şi contradicţia unilaterală cum acesta îşi satisface în public toate trebuinţele exact pe care am invocat-o. Formula ei este: „A spune acestor lucruri pe nume înseamnă a-ţi asuma sarcina descrierii în virtutea principiului care spune că naturalia non sunt unei filosfii integraţioniste“ (6), şi în acest loc „filosofie turpia. De aceea şi ridiculizează pe Platon care definise integraţionistă“ înseamnă „medicină integrativă“. Atitu- omul ca fiind „un animal biped şi fără pene“ şi mai fusese dinea integrativă însăşi nu este lipsită de pericole: „este şi aplaudat pentru aceasta. Diogene jumuli un cocoş şi-l uşor să simpatizezi pe cineva de la prima întâlnire, dar aduse în sala de conferinţă, spunând: „acesta este omul atunci când ameliorarea durerii se lasă aşteptată, când lui Platon“. Ca urmare la aceasta s-a adăugat la definiţie: chinurile nu încetează, când obsesiile persistă, când bol- „care are unghii late“ (10). Iese cam şifonat Platon din navul îşi exprimă oboseala şi descurajarea, păstrarea răb- povestea aceasta dacă am în vedere şi faptul că Diogene dării devine mai dificilă: descoperi atunci că a-l înţelege „inaugurează dialogul neplatonic“ (11). Diogene, poate nu pe celălalt înseamnă depăşirea propriului eu, a proprii- primul grec care a recunoscut-o, oricum, primul care a lor prejudecăţi şi repulsii“ (7). spus-o, descoperă animalitatea corpului omenesc şi află argmente în această animalitate. El nu este un adversar Anul 1997 impune numele lui Peter Sloterdijk în urma al trupului cât un fan al corpului şi, până la urmă, Dio- unui scandal. La Basel, filosoful ţine un ciclu de confe- gene „s-a sprijinit pe un toiag numai când a căzut bol- rinţe dintre care una intitulată „Reguli pentru parcul nav“, după cum altuia îi spuse: „dacă, fiind bolnav, ţi-ai fi uman“. Tratează chestiuni de bioetică, de genetică, vor- cumpărat un medic, ai fi ascultat de el sau i-ai fi spus că beşte despre eugenie. Scandalul, orchestrat, se pare, de Jur- fluviile curg înapoi spre izvoarele lor?“ (12). gen Habermas sau măcar de discipolii acestuia, debutează cu un articol în „Die Zeit“ în care Sloterdjik este acuzat O vorbă din popor spune cum că medicul are doi duş- cum că ar fi adeptul eugeniei şi, prin urmare, duşman al mani: morţii şi oamenii sănătoşi. Pe de altă parte, există umanismului. Textul va apărea în 1999 cu titlul Regeln für în orice cultură categorii profesionale care dezvoltă rela- den Menschenpark. Ein Antwortschreiben zu Heideggers ţii speciale cu trupurile muribunde sau cu trupurile ucise
174 HYPERION Eseu (şi care astfel nu mai sunt trupuri ci corpuri!). Asemenea de o parte este un partizan absolut al vieţii, iar pe de altă categorii cuprind pe călău, pe soldat, pe preot şi pe medic. parte, participă la puterea deţinută de puterile hegemone Soldatul ucide (adică transformă un trup într-un corp) asupra vieţii“(15). Şi preotul este un partizan al vieţii, dar pentru a nu fi ucis la rându-i, călăul execută un ordin numai în relativ, nu în absolut, ca medicul. Nimeni nu (prin urmare îşi practică meseria de a transforma trupu- învinuieşte pe preot pentru că un pacient a murit. Preo- rile în corpuri), preotul desfăşoară o ceremonie prin care, tul nu are pacienţi, pacienţi are doar medicul. De aceea în baza harului cu care a fost investit, promite unui corp, răspunderea medicului este covârşitoare, şi dacă preotul pe care-l înhumează, că i se va redea calitatea de trup la este un intermediar al lui Dumnezeu, medicul este, de cele momentul pe care-l va hotărî Dumnezeu. mai multe ori, un „Dumnezeu mai mic“. Poziţia aceasta Ce face medicul? Exercită „cel mai radical realism al a medicului lasă loc cinismului medical să se manifeste. morţii, o conştiinţă a morţii care, din punct de vedere Medicina, ca şi preoţia, este o formă de exercitare a puterii, tehnic, este mai familiarizată ca oricare alta cu vulnera- este o formă de participare la exercitarea puterii, şi toată bilităţile trupului nostru şi dezvăluie evoluţia orientată această putere porneşte de la trup şi de la încercarea de a spre moarte a organismului nostru, indiferent dacă este nu-l scoate din condiţia de trup pentru a-l scăpa definitiv vorba despre sănătate, maladie sau procesul de îmbă- în condiţia de corp, cel puţin pentru medic. Această pro- trânire“ (13). Cadavrul, adică un trup devenit corp, se blemă preotul nu şi-o pune, această problemă este însă transformă în acest fel în exponentul suprem al materi- esenţială pentru medic chiar dacă, şi în cazul lui, chesti- alismului medical care devine profesorul competent al unea aceasta este tot una de simplă amânare. materialismului integral. Pe cale de consecinţă, materia- Am spus că pentru Sloterdijk orice putere porneşte de lismul medical bate de departe materialismul filosofic, dar la trup şi constatarea aceasta, pentru puterea medicală, aceasta numai pe linia corpului, nu şi pe aceea a trupu- suportă cel puţin trei răspunsuri. lui. Acesta este realismul medical al morţii, realism înso- Primul răspuns spune că medicul, dacă are doi duş- ţit de sarcasm şi umor negru. Trebuie să te însoţească o mani naturali, are şi doi aliaţi: dorinţa omului de a trăi şi cutezanţă romantică pentru a nu avea temeri în faţa exa- abilităţile profesionale ale medicului. Prin urmare, este minării medico-legale a unui cadavru (corp), trebuie aşa vorba despre tendinţa firească a vieţii de a se conserva şi ceva pentru a rezista şocului unei autopsii în care se expe- de a respinge durerea. Când medicul profită şi de una şi rimentează moartea în nuditatea ei absolută. O astfel de de alta îşi legitimează puterea prin confirmarea conservă- analiză cinică, în sensul etimologic al termenului, este rii trupului (diagnostic, tratament, eficacitatea tratamen- echivalentă „ultimei“ meditaţii: prima este moartea ca tului). Aşa ceva ţine, după Sloterdijk, de o medicină de atare şi spălare cadavrului (corpului), a doua este autop- jos în sus, un soi de medicină populară în sensul că, după sierea, viscerele revărsate pe masa de autopsie. Este ulti- cum se întâmpla odinioară în China, medicul era plătit mul spectacol al trupului devenit corp disecat. Un fel de câtă vreme omul era sănătos şi plata înceta în momen- nudism al morţii, aşa îl numeşte Sloterdijk, un fel de pros- tul în care respectivul se îmbolnăvea. Impulsul cinic era tituţie tardivă a unui corp pe care oricine îl poate prosti- străin acestui tip de „medicină populară“, şi „populară“ tua, inclusiv ştiinţific, inclusive spiritual (ca atunci, spre înseamnă aici că puterea medicului nu era disociată de exemplu, când corpul sinucigaşului nu se mai poate bucura interesele vitale ale comunităţii. „Arta de a tămădui stă de binefacerile ceremoniei religioase de înmormântare). aici încă sub controlul unei conştiinţe comunitare care dis- Or, chestiunea aceasta, alături de medic, aduce în scenă pune de abilitatea de a dirija puterea tămăduitorului. Dea- pe preot şi adaugă cinismului medical cinismul clerical supra ei se află încă vechea medicină a potentaţilor, care (religios). „Criza actuală a medicinei provine parţial din a reuşit dintotdeauna să se sustragă controlului exercitat faptul că a renunţat la vechea relaţie funcţională cu clerul, de jos în sus în ceea ce priveşte acordarea recompenselor“ căci de atunci, propriile-i raporturi cu moartea au deve- (16). „Potentaţii“ îşi primesc onorariul nu când individul nit contorsionate, duplicitare“ (14). Şi medicul şi preotul este sănătos ci atunci când el este bolnav. se află deopotrivă în mijlocul luptei dintre viaţă şi moarte. Al doilea răspuns implică dorinţa de a trăi, esenţială în Privesc însă diferit fenomenul vieţii şi pe acela al morţii, orice proces de vindecare în condiţiile în care individul cumva în adversitate. este confruntat cu o boală grea. Impulsul vital se opune Preotul este şi de partea vieţii şi de partea morţii fără impulsului morţii, iar aceste două impulsuri acţionează să fie cinic. Moartea este pentru el preţul firesc al vieţii în acelaşi individ, în individul bolnav. În acest moment de apoi. Numai medicul este de partea vieţii, şi încă în apare în bolnav nevoia de a avea un aliat – medicul, în mod necondiţionat. În faţa unui cadavru (corp) pe care care, având încredere, îşi proiectează propria capacitate de l-a avut sub bisturiu drept trup, medicul este în faţa unui autovindecare. Medicul preia aşteptările bolnavului, aştep- eşec, preotul este în faţa unei realităţi transcendente. Medi- tări pe care bolnavul le are dar nu le poate satisface cu tru- cul apără trupul în faţa corpului, trupul nu-i este ca un pul lui slăbit. Voinţa bolnavului de a trăi este împărtăşită pariu ci ca un destin care-i este dat pe mână. Medicul este şi transferată tămăduitorului care, în felul acesta, accep- pus astfel într-o sfâşietoare poziţie de indeterminare: „pe tând şi împărtăşirea şi transferul, se încarcă de o enormă
Eseu HYPERION 175 responsabilitate (acum devine medicul, mai mult decât 3. Jean-Luc Marion, Fenomenul Erosului. Şase medi- preotul, „un Dumnezeu mai mic“). Bolnavul îşi încredin- taţii, Editura Deisis, Sibiu, 2004, pp. 69-70. Ideea este de ţează medicului toată drama, toate slăbiciunile trupului şi regăsit şi la Jean-Yves Lacoste, Timpul. O fenomenologie vrea ceva în schimbul acestei încrederi, vrea îndărăt voinţa teologică, Editura Deisis, Sibiu, 2005, pp. 15, 17: „Legă- de a trăi la care oricum nu a renunţat tocmai pentru că a tura noastră cu exterioritatea depinde în mod integral de încredinţat-o celuilalt, medicului în speţă. Voinţa de a trăi corporalitatea noastră […]. Or nimeni nu poate să spună a pacientului este proiectată în exterior, asupra medicului, despre om că este corp, sau are corp, fără a-i recunoaşte şi preluarea acestei voinţe devine, prin medic, proces de calitatea de muritor“. autovindecare. Mecanismele acestui transfer încă scapă 4. Jean-Luc Marion, op. cit., p. 162. Cu alte cuvinte, poate tocmai pentru că şi funcţionează. Înainte vreme, şi suntem în lume, dar nu ai lumii. astăzi pe alocuri, combinaţia aceasta o aflam în şaman, o 5. Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, vol. II, Edi- ciudată combinaţie de sacerdot şi tămăduitor. tura Polirom, Iaşi, 2003, p. 146. Al treilea răspuns presupune şi impune o relaţie cu totul 6. Ibidem, p.149 specială a medicului cu pacientul şi, mai ales, poziţia soci- 7. Claude Hiffler, „Medicul în faţa bolii şi a morţii“, ală a pacientului, locul lui în ierarhia social-politică. Am în în Bioetica şi Taina Persoanei, Editura Bizantină, Bucu- vedere cazul în care pacientul este domnitor, rege, împă- reşti, 2006, p. 206. Iar medicul Claude Hiffer este cunos- rat, preşedinte etc. Puterea medicului ajunge în acest caz cut ca fiind preocupat de evoluţia medicinei şi a raportu- la apogeu. Un rege-pacient înseamnă, pentru un moment, rilor medic-pacient pe care încearcă să le spiritualizeze. un medic-rege, căci trupul care întruchipează puterea 8. Peter Sloterdijk, Regului pentru parcul uman, Edi- (regele) este încă sub jurisdicţia medicală a tămăduito- tura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 36, 37, rului. Acesta este momentul în care medicina ca atare 41, 42, 46, 47, 48, 53. devine medicină a potentaţilor. Ideea este una foarte 9. Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, vol. I, Edi- simplă şi foarte eficace: acela care vindecă pe deţinătorul tura Polirom, Iaşi, 2000, p. 129. puterii devine el însuşi deţinător al puterii (17). În teocra- 10. Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filo- ţiile şi monarhiile clericale, domnitorul însuşi era tămă- sofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 203. duitor, prin urmare exista o uniune personală între paci- 11. Peter Sloterdijk, op. cit., vol I, p. 130 ent şi medic. Abia apoi apare o distanţă între cei aflaţi în 12. Diogenes Laertios, op. cit., pp. 199, 202 relaţia medic-pacient, şi încă nu orice medic, ci medicul 13. Peter Sloterdijk, op. cit., vol. II, pp. 62-63 de curte (18). 14. Ibidem, p. 63 Când începe cinismul medical? În momentul în care 15. Ibidem, p. 64 medicul îşi asumă într-un mod ipocrit speranţele bol- 16. Ibidem. navului, fie el de rând sau nu, cu alte cuvinte în clipa în 17. Ibidem, p. 66 care chiar face această diferenţă între pacienţi plecând de 18. Ibidem, pp. 66-67: „Cuvântul german Arzt [medic] la poziţia în ierarhie pe care aceştia o ocupă. Ipocrizia şi s-a format prin preluarea cuvântului grecesc pentru «medic practicarea diferenţei de acest fel transformă pe terapeut al potentaţilor», şi anume arch-iatros, medicul şef. Acesta în complice al morţii. era titlul medicilor de curte care îi îngrijeau pe domnitorii Când sfârşeşte cinismul medical? Când medicul ştie, din Antichitate […]. Prin intermediul medicilor romani, „indiferent dacă legea îi dă dreptul sau nu, că propria sa cuvântul ajunge la Merovingienii franci. De la curţile conştiinţă va rămâne întotdeauna mai presus de legis- regale, titlul trece apoi la medicii personali ai potentaţilor laţie“ (19). ecleziastici şi laici, iar în perioada Evului Mediu timpuriu devine termen generic pentru profesiune. Interesant în Cinismul medical practică o singură „terapie“: el îmi această evoluţie semantică este faptul că o dată cu impu- spune că boala este o inabilitate cronică a trupului meu nerea titlului de medic dispare o denumire mai veche a de a fi sănătos, caz în care medicul cinic este acela care tămăduitorului: acesta se numea lachi («descântătorul»). ştie totul despre boli dar nu se pricepe la arta vindecării, Schimbarea sensului indică o schimbare a practicilor: el combate fără să vindece, încât cinismul medical disecă medicina cvasiraţională a potentaţilor începe să înlocu- fără să vindece. Puterea tămăduitoare stă în faptul de iască medicina populară magică […]. «Medic» nu a deve- a vindeca fără să diseci, caz în care termenul mereu slab nit niciodată un cuvânt cu adevărat popular, spre deose- este „a diseca“, termenul mereu tare este „a vindeca“. bire de «doctor» […]. «Doctorul», ca descântător savant al bolilor, trezeşte până în ziua de astăzi mai multă încre- Note dere decât archiater-ul, medicul potentaţilor“. Şi nimeni 1. Marius Lazurca, Invenţia trupului, Editura Anasta- nu va contesta că a existat şi va exista o medicină mani- sia, Bucureşti, 1995, p. 25. festată ca o umbra dubioasă a puterii. 2. Michel Henry, Întrupare. O filozofie a trupului, 19. Claude Hiffler, „Eutanasia“, în Bioetica şi Taina Per- Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 24-25. soanei, p. 213.
176 HYPERION Eseu Victoria FONARI Durerea orfică în poezia Leonidei Lari Întreaga creaţie a Leonidei Lari (26 octomrie 1949 – 11 De ce oare poeta în volumul care îşi fructifică poezia decembrie 2011) relevă raportul: poetul vs cetate. Ceta- din Marea Adunare Naţională, din emoţiile pe care le-a tea, în semnificaţia lui Plato din Republica, constituie un trăit atunci când s-a adresat mulţimii, din trăirea ampli- motiv, dar ideea în eseul Poetul nu este preluată întoc- ficată a realizării unei idei, a considerat necesar să tră- mai. Distanţarea se produce prin condiţiile cetăţii, care iască empatic destinul lui Orfeu? Un răspuns ar putea denotă oamenii fixaţi în cotidian, cu o voce de majorita- fi: revolta la adresa timpurilor imnurilor, în care fiecare tea, ei trăiesc unitar geneza revelată din milenii şi identi- volum tipărit trecea conjunctura partinică, iar cărţile ce tatea proprie. Imaginea poetului se mitizează prin posi- conţineau osanale pentru părintele poporului sovietic, bilitateaI de a percepe prin lumea sa interioară „munţii de era apreciat înalt imediat. Specia imnului în perioada lumină“, poetul traversează drumul orfic în planul solaru- sovietică nu este interesată de personalizare, vocea par- lui, şi nu al umbrei. Descoperirea transcendenţei insistă tidului trebuia să fie vocea comună. Există şi o diferenţă faţă de imnurile scrise în perioada antică – Pindar, elo- la urmarea condiţiilor: „trebuia să moară acasă“ (Poetul). giază zeii, imnul este deschiderea jocurilor sacre, ca o Urcarea poetului pe zidurile cetăţii şi forţa de apă- binecuvântare a unui eveniment dedicat zeului. rare a ei rezidă în puterea lui de a ocroti valorile arheti- Imnurile orfice ale Leonidei Lari rescriu în versuri pale ale unui neam. legenda vieţii lui Orfeu. Scrise la persoana I devin o În volumul de versuri „Anul 1989“ orfismul nu este suprapunere de destin. Suferinţele poetului iau proporţia neglijat – cartea finalizează cu „Patru imnuri orfice“. (Poe- mitică, dar ecoul traversează într-o altă ipostază condi- mul a fost preluat în toate antologiile publicate ulterior). ţiile omului creator, care par aceleaşi şi totodată diferite. Alegerea poetei este condiţionată de parcursul său mis- Acest ciclu este foarte personalizat, deşi scris după tic (după opiniile exegeţilor M. Cimpoi, M. Dolgan,. I. modelul imnurilor orfice, pe care şi le-a dedicat mai Ciocanu, Al. Burlacu). Deşi în prim-plan apare o poe- multor zei. Din această optică este selectat Apolo, zeul zie militantă, care luptă pentru libertatea poporului de artelor, dar pe care Leonida Lari îl sincopează cu Zeus, sub regimul tutelar-doctrinar al fratelui mai mare de la prin ipostaza de a fi deţinător de fulgere. Apolo este zeul Moscova: „Iar dacă se trezeşte / Întregul neam de-acu, / care ştie suferinţa, spre deosebire de alţi nemuritori, el Păi, tancul limpezeşte / Ce-i bine şi ce nu. // Şi-aşa, cu roţi trăieşte acut infidelitatea lui Coronis, fuga lui Dafnis, dinţate / Prin trupuri ca-n curechi, Dar e păstrat în toate cu toate acestea lui îi e propriu regretul, deplângerea, / Imperiul străvechi“ (Doina). Titlul ales relevă impor- ceea ce nu îi e propriu lui Zeus, cel căruia îi aparţine tanţa resurecţiei simbolurilor ce vin din istoria neamului. pedeapsa prin fulgere.
Eseu HYPERION 177 Revenind la cele patru imnuri scrise de Leonida plecării se adresează părinţilor simbolic, raportul din- Lari, specificăm corespondenţa dintre eul liric şi sen- tre sămânţă şi pământ este relaţia dintre mama-natură şi timentele lui Orfeu etapizate în patru imnuri. În Imnul fiu. Probabil pentru autoare era important să releve acest întâi se axează pe elementele paradisiace „O, lumea etern feminin drept o coordonată a inspiraţiei, fiind într-o aceea-naripată / Ce ne visa cu senină răbdare obra- opoziţie cu condiţia trecătoare a tatălui Eagru, care este zul“, ce se sidefează prin iubire şi cântare prin adresa- muritor. Transformarea se datoarează acestei apropieri rea: „Euridice, tu soră-ntru duh şi iubită“. Forţa creativă cu Fiinţarea după Heidegger, dar nu pe cale total con- a iubirii, strangulată prin pierdere, devine una ontolo- ştientă, se implică „un somn al sorbirii de vis“ dirijat de gică: „N-am s-o mai uit… De la ea mi-a rămas că visa- „un vis către chipul tău drag“. Plecarea în lumea cealaltă rea / Poate rodi nu-atât aerul, apa, tărâna, / Ci şi un om se realizează prin spirit şi nu prin trup. Poeta revigo- – o idee perfectă de-a fi“. Dragostea apare fundamen- rează mitul orfic prin conceptele creştine. Dorinţa care tală în opţiunea umană de a se cunoaşte pe sine şi de a îl duce în alt tărâm este similar forţei rugăciunii creştine. cunoaşte prin sine lumea. În respectivele versuri cunoaş- Prin aceste imagini-cheie (harfa, sămânţa, fruct, groapa, terea devine una de creaţie, de dezvăluire a frumosului, ţărână, inimă) autoarea punctează arta ca un remediu a harului, a liniştii. Această destăinuire apare şi pe filo- împotriva morţii, uitării, începutul, în similitudinea stă- nul receptării: „nimeni n-ascultă ca tine“. rii cu extragerea seminţei din fruct, ca un punct de ple- Pierderea ei accentuează şi mai mult acest ideal care, care spre orice dorinţă. Această ieşire, în contextul dat, deşi efemer, iese din timp prin cântec, sinonim prin poe- relevă raportul dintre suflet şi trup. zie. Poeta intenţionat accede la acest sincrotism liric – a Antiteza dintre el şi ea nu se ţine doar de cele două timpurilor când emoţia era cântată şi aceasta se trans- tărâmuri. Odată ce eul îşi preia o altă ipostază – de forma în vers. Pierderea iubitei este echivalentă cu pierde- visare, ei rămân diferiţi prin condiţii. Ei i s-a dat uita- rea unei componente din esenţa proprie eului liric: „Cum rea, memoria lui nu-i permite acea regăsire paradisiacă s-o recapăt din nou, şi printr-însa pe mine?“. Acest vers, a iubirii împărtăşite. Uitarea este proprie lumii umbrelor, relevând dorinţa regăsirii, aminteşte de cel eminescian: în viziunii antică cu ea nu se luptă nimeni fiind ceva sine „Pe mine mie redă-mă“ şi este într-o coerenţă cu gân- qua non ca sufletul să servească din apa uitării, respec- dul lui M. Heidegger: „Proprie“-tatea despre care vor- tiv este acceptată ca o situaţie acceptată. bim în cazul Dasein-ului reprezintă un mod de a fi; mai Tragismul este bine conturat în următoarele ver- precis, ea nu face decât să indice calea pe care o poate suri: „Peste Styx aplecată uşor / M-ai uitat, de al morţii urma Dasein-ul în direcţia unei lucidităţi de sine“1. În sărut îmbătată / Dar ce să fac, eu, uitatul, în văile vieţii, cazul eului liric luciditatea este posibilă prin intermediul / Nemaiuitând, rătăcind prin desişuri mereu“. Geografic sentimentului profund de iubire. Heidegger nu atenţi- spaţiul din poezie aminteşte de cel al mitologiei antice. onează asupra factorului emotiv, dar asta nu înseamnă Dar acest tragism apare nu dintr-un regret al pierderii că îl neagă. Calea ţine de individualitatea fiecăruia. În iubitei, dar dintr-o necesitate ce ţine de propriul univers. următoarea parte această idee vine să trezească o ava- Senzaţia de două galaxii insistă în aceste versuri determi- lanşă de „e ca o foame de noi“. nate de memorie şi uitare. Stăruie în amintirea cercetării În Imnul al doilea se pune accent pe genomul orfic mele titlul cărţii „Împotriva uitării“ semnată de criticul într-un cadru de peisaj de basm: „Murii castelului tatei“, de teatru, regizorul Alexa Visarion. Axându-se pe înţe- „Îmi amintesc cum spuneam lui Eagru: Părinte“, „blând, mă va scoate din coaja mea mama, / Mândra zeiţă ce legerea raportului dintre creaţie şi timp, autorul face o cântul la harfa-mi dădu“. Este pregătirea pentru traseul conexiune cu ceremonialul (care se revanşează din ritu- lui Orfeu în tărâmul lui Hades, pe care şi-l realizează alicul magiei): „Ceremonialul face să dispară din sufletul nu în plan fizic, după cum suntem obişnuiţi să credem celui implicat orice altă stare de spirit (…), producând că o făceau eroii antichităţii, dar trecând printr-o altă în schimb acea revelaţie care îi este proprie comuniunii 2 formă – a umbrei, prin intermediul visării. În acest sens întru organicitate“ . Această detaşare de timpul cotidian, remarcăm rugămintea adresată tatălui: „Scos eu voi fi ca îl face pe artist să esenţializeze propriile trăiri. sămânţa din fruct şi o groapă / De nimeni, tată, văzută, În creaţia Leonidei Lari memoria ţine de o răvăşire a rămâne-va-n piept, / Şi-o nemişcare în coardele trupu- universului eului liric, uitarea nu este o catalectică pen- lui, însă, / Nu te grăbi ca ţărânii cumva să mă-nchini, / tru că este o formă ce generează indiferenţă, neutralitate, Fi-va părelnica-acea nemişcare, mă crede, – / Inima mea pierdere din propria identitate. Identitatea ţine de memo- se va zbate-n adânc, neauzit“. Măiestria Leonidei Lari ria lui. Altminteri ea rămâne o umbră ca toate umbrele în aceste versuri constă în a reda acel mister de transfi- ce locuieşte tărâmul morţilor. În aceste versuri se side- gurare care necesită să fie realizat din interior. Ritualul fează memoria prin artă: „Însingurat şi cu buzele arse de sete, / Ce-mi rămâne să fac, decât să te învii“ 1 Heidegger, Martin. Ontologie. Hermeneutica factiliăţii. Tradu- cere din germană de Christian Ferenz-Flatz. Bucureşti: Humanitas, 2 Visarion, Alexa. Împotriva uitării. Bucureşti: Ideea Europeană, 2008, p. 33-34. 2017, p. 10.
178 HYPERION Eseu Observăm că nu revederea, dar anume învierea este v-aţi născut, / Poate că voi mai iubiţi vă veţi şti decât mine principiul care se ţine cântecul orfic. Iar cântecul în textul / Şi mai curaţi, când cu-n gest ritualic al mâinii / Vân- dat înseamnă gând, sentiment, cunoaştere, viaţă: „Totu-i tul porni-veţi şi vrajba din jur veţi curma, Poate că voi mişcat: piatra, arbore, valuri, / Toate-mi ascultă cuvân- mai uşor veţi învinge puterea / Crudă a morţii“. Aceste tul ca la începuturi“. Acest vers pare să fie o referinţă la versuri denotă reuniunea ideatică a omului creator cu Testamentul Nou, Corinteni, dar, de fapt, şi în versu- galaxia, fiind un stăpânitor al stihiilor. Iubirea este ofe- rile lui Orfeu s-a păstrat această idee de verbul primor- rită, dar se pune accent şi pe iubirea care să-i răspundă dial, cuvânt care semnifică şi facere, respectiv – creaţie. omului creator cu o iubire întru armonie, ce să nu să se Această ascultare va fi una testamentară în Imnul al sfârşească cu moartea preamatură. Se creează impresia treilea, care insistă la o pledoarie a începutului: „Înce- că nu ura este antipodul dragostei, dar uitarea şi regretul. putul e-aşa nevăzut“. Acesta constituie valorificarea unei În poem se relefiează dorinţa lui Orfeu, care nu se cosmogonii, în viziunea poetei, care trăieşte tensiunea reduce la întoarcerea lui Euridice, dar de a se confrunta apariţiei stihiilor: „Am să vă cânt cum pământul de ape cu moartea, bucuria de a trăi în acel timp paradisiac nu scăldat / Şi-nvăluit de-a soarelui-tată căldură“. Peisajul este negat, este relevată importanţa sa arhetipală de a aminteşte de cel din poemul Luceafărul, conştientizarea cunoaşte bucuria dragostei absolute, dar şi de a se con- artistică apare din viziunea eului liric care constituie o frunta cu această uitare. rescriere a presupuselor gânduri ale eroului Orfeu, erou În Imnul al patrulea imaginea lui Orfeu apare pro- care răzbate prin forţa artei cuvântului. Grandiosul din filată de la distanţă. Dacă în celelalte imnuri se creează poemul eminescian este înlocuit cu mirarea începutu- impresia că eul liric trăieşte prezenţa gândurilor eroului lui. Se resimte o suavă reluare din viziunea blagiană cu care vine cu o dezvăluire a frumosului şi a menirii artei, privire la mirabila sămânţă: „ascunde isteaţă-n seminţe“ atunci în aceste rânduri Orfeu apare cinematografic: valorificând metamorfoza naturii care transcende într-un „călător năucit de durere/ Una cu stânca abruptă-a bătrâ- mod stihial de la o formă la alta: „Fluturii fini ce transpar nului Istros?“ Izolarea se realizează în toate dimensiunile. în lumina solară / Cât de departe-s în minte de-omida Lupta de a o aduce pe Euridice s-a încheiat, detaşarea greoaie“. În aceste secvenţe transpare gândirea mitică de tot, cu excepţia durerii resemnării. Negarea exterio- despre lume, centrată pe frumos: „Frumuseţea nu are rului se lasă subînţelese prin „fără ochi şi urechi, / pare / Vreo datorie, decât să placă şi-atât“. Esteticul apare în răpit de acum pe vecie din lume“. Tipologia celui care prim plan într-o perspectivă platoniană, referindu-se la refuză lumea se asociază cu Moartea lui Pan de Lucian lumea ideilor, transpare din nou viziunea paradisiacă Blaga. Această dezicere nu îl exclude de a fi parte com- a vârstei de aur a omenirii din Metamorfozele lui Ovi- ponentă a cosmosului, a ordinii creaţiei. Orfeu cos- diu. Individualiteţea acestor versuri constituie recepta- micizează emoţia sa şi apare un cadru în care durerea rea la prezent. Perspectiva eului liric creează o atmo- lui străpunge totul: „Apele-i saltă spre faţă în chip de sferă de revenire la acest confort de plăcere estetică nu alean, / Stoluri cocorii asupra lui fac rotocoale, / Fiarele dintr-o optică nostalgică, dar de una simţită în tim- codrului, paşnice, mâinile-i ling, – / Toate în jur vor să-i pul lecturii. Respectiv receptarea este sincronizată cu spulbere-aedului mahna / Şi să le cânte“. Versurile amin- un cititor-interlocutor. Menţionat că Imnurile înscriu tesc şi de Odiseu sau Eneu care povesteşte despre greu- un traseu iniţiatic, traseu parcurs prin interiorul omul tăţile călătoriilor sale. Cu toate acestea pentru Orfeu nu creator, care după ce valorifică frumosul într-o esenţă are importanţă decât lumea sa interioară, trăieşte dure- pură apare o altă coordonată: „Şi doar iubind se răpeşte rea rudimentară, fără pic de alinare, care încearcă să-i ea însăşi pe sine“. Iubirea la care se referă Leonida Lari schimbe cursul gândurilor, natura. Din erou devine aed, este una solară, dătătoare de artă, de înălţare. În cadrul orbul cântăreţ, dintr-o tagmă a celor care nu cântă pen- universului terestru în acest imn se include şi o cântare tru artă, dar pentru a supravieţui. În acest caz eroul ini- omului, care apare maestuos printre celelalte vietăţi pen- ţiază o nouă modalitate de a integra lumea mare strict tru capacitatea sa cuget şi simţire pe care o poate împlini prin cântecul său. Cântec care este necesar pentru el ca prin artă prin acea revelaţie a inspiraţiei: „Spiritul nostru o dăinuire în constelaţia mitului. În acest pasaj creato- se plimbă pe pajişti de vise / Şi permanent îşi doreşte o rul este cel care vede nevăzutul, ceea ce alţii nu văd, dar stare de aur / Care se-amână, se-amână…“ Să fie eufo- numai astfel el nu mai poate vedea aievea pe nimeni, dar ria apropierii de Fiinţarea, după Heidegger, sau acel dia- ceilalţi pot să-i perceapă mesajul văzându-l. log apoteotic al lui Martin Buber cu Dumnezeu? Spaţiul Cadrul paradisiac al naturii / în cazul viziunii gre- feeric al imaginaţiei vine într-o corelaţie cu paradisia- cilor / al lumii celor vii nu-l poate readuce la acel echi- cul propriei cunoaşteri întru spirit. libru. Ceea ce-l macină constituie propria frică de a nu Menirea omului de artă răsună ca un ecou din tim- aduce până la capăt dorinţa: „o văd lămurit / Cum mă purile orfice sigilate prin prezentul demnităţii renaşterii urmase şi eu n-am crezut că ea vine, / Sunt vinovat, tre- naţionale: „Poeţi de cândva, / Poate că voi, măcar voi veţi buia să alung orice teamă“. Imaginea iubitei apare într-o simţi bucuria / De-a o avea măcar chiar dn clipa în care dinamică continuă doar la un singur moment: al celui
Eseu HYPERION 179 de a urma spre viaţă, dar care nu se duce la bun sfârşit. Reîntoarcerea la acest „Am pierdut-o“ apare la Leonida Orfeu apare într-o ipostază de cel care acuză şi pe care se Lari ca un punct de referinţă la schimbările din lumea acuză. Această dihotomie seamănă cu muşcatura de şarpe sa inerioară: „Fulgerul zeului inima mea a străpuns-o. / a propriei cozi. În acest aspect cântecul lui Orfeu repre- Ochii văd gânduri din frunte curgând. / Calde, lăptoase, zintă cel care prin cântecul său poate face miracole, dar unindu-se parcă în gheme / Care încheagă mereu un veş- nu rezistă să le realizeze până la capăt. Dorinţa se opune mânt nevăzut, / Netrecător. E-o oglindă a sinelui nostru / rezistenţei, obligaţiunii care trebuia să fie înfăptuită. Înfăţişarea ce-avem, e un semn de tărie / Sau slăbiciune“. Lipsa lui Euridice îi dezvăluie eului liric o altă ipos- Constituie revelaţia acestui etern prin imagini vizuale tază a relaţionării cu universul în toată amploarea sa (cu dintr-un interior care îşi conştientizează harul – forţa cei vii şi cu cei morţi): „Şi, necrezând, s-ar putea să stri- transformărilor lumii eterne. Destinul împletit în acest veşti fără voie / Vreo vietate sau floare a gândului nostru, nevăzut, reamintim că Hades la greci se traduce invizi- / Şi, necrezând, s-ar putea să înăbuşi suflarea / Vreunei bil, constituie poate o formă de a oferi această eternitate făpturi ce se-ntoarce uimită în sânge“. Forţa lumii inte- persoanei iubite prin cântec. Amintirea ca un punct de rioare valorifică această dublură de obligaţie şi dorinţă. referinţă poate constitui, după Gabriel Liiceanu, acea Ritualul de a săvârşi aducerea Euridicei nu a fost săvâr- întoarcere care contribuie la o conştientizare a sinelui: şit până la capăt. Condiţia nu pare atât de imposibilă, „să te întorci întotdeauna într-un loc în care ai mai fost totuşi certitudinea împlinirii se curmă prin necredinţă. şi care a rămas neschimbat pentru a putea să îţi măsori Acest gerunziu repetitiv „necrezând“ specifică distru- schimbarea ta“5. În acest punct de referinţă pregătit pen- gerea posibilităţii oferite prin cântec: retrocedarea vie- tru revederea iubitei apare pedeapsa lui zeului Dionis: ţii celui plecat printre morţi. „Văd (…) a trufiei sălbatică lamă/ Tu, ce-mi zâmbeşti din- Zidirea explică şi interacţiunea fiecăruia cu lumea: tre ramuri de sălcii femeie, / (…) / Hăul de poftă căscând „Toţi ne zidim şi zidim. Aşadar, tuturor / Ne aparţinem cum se cască Erebul“. Bacantele, care constituie escorta şi ne aparţine ce este“. Nu este împăcarea, mai degrabă lui Dionis, nu permit această contemplare sau trăire în este deschiderea unui altui mister: de a conştientiza ca lumea metafizicului. „Ceasul de vamă“ rămâne primor- o posesie nu doar amintirile, dar şi experienţa readuce- dial pentru eul liric. rii, care nu pare zadarnică, dar este una care îl face să Moartea lui Orfeu în mit este una antieroică – sfâ- stăpânească şi alte adevăruri despre eternitate. Imagi- şiat de bacantele lui Dionis. Dar această sfâşiere în ver- nea seminţei din Imnul al doilea în această reconstrucţie surile Leonidei Lari apare drept omul care se opune vio- de zidire se interpătrunde în gândirea mistică în modul lenţei răzbunării prin cântec. Orfeu este ascetul de tip următor: „Mystii nu voiau să dobândească doar o simplă creştin: „Teosofia orfică este axată pe ideea de răsplată şi convingere despre veşnicia sâmburelui vieţii. (…) Căci pedeapsă după moartea trupului, care la rândul ei, des- potrivit unei asemenea concepţii, în neiniţiat veşnicul chidea sufletului calea spre adevărata viaţă“6. nu există deloc în chip viu. Dacă ar vorbi despre ceva În viziunea Leonidei Lari eternul constituie „cântul veşnic, ar vorbi despre un nimic. Ceea ce caută mys- acesta de nerepetat / Care ţâşneşte în sus dintr-o gură tii este mai degrabă acest veşnic însuşi. Mai întâi ei tre- strivită“. Acestea sunt versurile care încheie cele patru buie să deştepte în ei veşnicul; de-abia apoi pot să vor- imnuri, dar care abordează depăşirea interdicţiei de către bească despre el“3. Mitul lui Orfeu, incadrat în arealul societate de a duce o viaţă contemplativă, dorinţa de a mitologiei eline, este benefic să argumentăm şi prin con- scrie aceste imnuri în limba română pentru a argumenta ceptele lui Platon şi al lui Sofocle această viziune din- posibilităţile imagistice care nu sunt mai prejos de cele tre cunoaşterea mistică şi lumea lui Hades: „Are o rea- din limba rusă (Aici menţionăm că în perioada când a litate deplină asprul cuvânt al lui Platon că cel neiniţiat ţinut cuvântări în 1989-1990 la Congresul deputaţilor se cufundă în mlaştină; şi că în veşnicie pătrunde doar URSS era considerată naţionalistă, aprecierea venea şi acela care a trăit o viaţă mistică. Numai astfel pot fi înţe- de la haina naţională pe care o purta în plenară, ceea ce lese cuvintele din Sofocle: „O, de trei ori mai fericiţi sunt nu era privit cu ochi buni), dorinţa de a înfăptui uni- acei muritori care după ce au contemplat aceste misterii rea (a sperat să o facă atunci când a devenit deputat în au plecat la Hades; numai ei vor putea trăi; pentru cei- România. Văzând că nu e posibil s-a dezis de funcţia de lalţi totul va fi suferinţă“4. deputat – pas cu adevărat eroic ce demonstrează fide- Orfeu deţine un adevăr de a înţelege, iar înţelegerea litate propriilor concepte), dorinţa de a eterniza amin- îi oferă şi posibilitatea de stăpâni Marele miracol de a fi tirea fratelui ei Leonard Tuchilatu, dorinţa de a valori- între viaţă şi moarte de fiecare dată altul. Astfel în cele fica verticalitatea prin asumarea unui concept şi de a-l patru imnuri atestăm şi la morţile şi renaşterile orfice. urma cu demnitate într-o viaţă de om. 3 Steiner, Rudolf. Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichi- 5 Liiceanu, Gabriel. Uşa interzisă. Bucureşti: Humanitas, 2002, p. 121. tăţii. Traducere de Patru Moga. Bucureşti: Humanitas, 1993, p. 29. 6 Dicţionar de mitologie greco-romană: zei, eroi, mituri. Coordo- 4 Steiner, Rudolf. Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichi- natori: Zoe Petre, Alexandru Liţu, Cătălin Pavel. Bucureşti: Corint, tăţii. Traducere de Patru Moga. Bucureşti: Humanitas, 1993, p. 29. 2011, p. 2.
180 HYPERION Eseu Victor TEIŞANU „Eu sînt poetul satului acesta“: Miorcani Cu privire la etapa tradiţionalistă a liricii lui Ion Pillat se colective, inclusiv de cea literară. Poate de aceea poetul, poate imagina o firească dispută între Miorcanii moldavi recunoscut pentru corectitudinea lui morală, săvârşea un şi Florica Argeşului, ca izvoare predilecte de inspiraţie ale act de dreptate în aprilie 1940 când, elaborând planul ope- poetului. Orice analiză superficială ar da câştig de cauză, relor sale complete, „dorea ca volumul Satul meu să aibă repede, satului din Muntenia, girat de personalitatea lui ca subtitlu Miorcanii“(în: Ion Pillat, Opere, vol.2, ediţie Ion C. Brătianu, unul din ctitorii incontestabili ai Româ- îngrijită, tabel cronologic, tabele sinoptice, note, variante niei moderne. Cu un bunic matern ca prim-ministrul libe- şi comentarii de Cornelia Pillat. Bucureşti: Ed. Eminescu, ral, poetul nu putea rămâne indiferent la vibraţia senti- 1985, p. 385). Astfel, Ion Pillat încerca, la modul poetic, o mentalăC şi istorică a ilustrului nume. În plus, mai mult echilibrare a balanţei afective privind relevanţa rădăcini- decât Miorcanii, „casa amintirii“ de la Florica se impunea lor sale biografice. Însă faptul că Pe Argeş în sus, volumul memoriei sale ca un sanctuar de spiritualitate şi viaţă naţi- consacrat Floricăi şi umbrelor care au tutelat acolo copi- onală, cercetat exclusiv cu ochii copilăriei petrecute acolo. lăria poetului, era primul în ordinea cronologică a etapei Cântărea extrem de mult şi vizibilitatea publică a celor de sale tradiţionaliste, dar mai ales anvergura construcţiei şi la moşia argeşeană, comparativ cu familia din nordul Mol- universului tematic, precum şi empatismul accentuat al dovei, care stăpânea importante proprietăţi funciare dar textelor, au acordat încă din start cărţii un plus de notori- prefera, în locul agitaţiei citadine, tihna bucolică a statu- etate. Notorietate greu de atins, şi din motivele enumerate tului de latifundiar. Chiar dacă bunicul septentrional, prin mai sus, de către volumele care urmează. Evident, critica soţia sa Agripina, se înrudea cu seminţia Cantemireştilor, vremii a salutat, pe bună dreptate, uneori cu entuziasm, iar tatăl poetului, la rândul său, trecuse şi printr-o experi- volumul Pe Argeş în sus, tipărit în 1923, şi pentru că sem- enţă bucureşteană de parlamentar. A contat şi faptul că nifica o altă bornă în afirmarea direcţiei poetice tradiţio- bunica dinspre mamă, Caliopi, cea evocată în Aci sosi pe naliste. Florica, leagănul Brătienilor, devenea treptat un fel vremuri, încă trăia în anii copilăriei poetului, aprinzându-i de simbol al noii orientări din lirica românească. Dar din- imaginaţia cu amintirile ei nostalgice din trecut. Dincoace, colo de conexiunea cu fieful Brătienilor, succesul cărţii în Moldova, Pillat nu-şi cunoscuse bunicii, care muriseră, inspirată de ţinutul argeşean se datora în primul rând cali- el în 1882, ea în 1872. Dispăruse prin urmare şi şansa tăţilor sale literare, căci vorbim aici de „estetism subtil“(G. poveştilor sentimentale, depănate de aceştia, în stare să-l Călinescu) la un horaţian, „depănând intuiţia timpului apropie şi mai mult pe viitorul poet de Miorcani, cum se ireparabil“(Pompiliu Constantinescu). Din păcate, legă- întâmplase la Florica. S-ar mai putea afirma că poezia pilla- tura cu Argeşul s-a făcut mereu în defavoarea Miorcanilor, tiană legată de zona Argeşului, cu deosebire de perimetrul satul nord-moldav, a cărui dimensiune în ansamblul ope- şi împrejurimile moşiei Brătienilor, s-a fixat în mentalul rei poetice pillatiene apare oarecum umbrită şi minimali- public chiar şi independent de valoarea ei literară. În pri- zată. Şi totuşi se poate vedea că relaţia lui Ion Pillat cu mul rând printr-o exhibare toponimică, reflectată de titluri moşia şi satul Miorcani a fost intensă şi permanentă. Şi în precum Pe Argeş în sus sau Florica. Acest „amănunt“ a general cu judeţul Dorohoi interbelic, pe care l-a repre- fost reţinut imediat de mecanismele tainice ale memoriei zentat ca parlamentar şi condus apoi, timp de 4 ani, între
Eseu HYPERION 181 1934-1938, ca preşedinte al Consiliului judeţean. Cât des- fost scrisă şi poezia Odihna tatii(15 febr. 1926), care va pre satul şi vecinătăţile Miorcanilor, cu aerul lor de patri- face parte din cuprinsul tuturor reeditărilor volumului Pe arhalitate aproape sacră, se pare că ofereau poetului clima- Argeş în sus. Mai incert e locul unei elegii ca Seară la Mior- tul cel mai potrivit pentru îndeletnicirile sale de scris. De cani, făcând parte iniţial din sumarul elegantei culegeri altfel multe din poeziile cu temă argeşeană, sau din altă Grădina între ziduri(1919) şi apoi din prima ediţie a volu- zonă geografică, au fost concepute şi aşternute pe hârtie mului Pe Argeş în sus. Dar neagreată, cum era şi firesc, de aici, la Miorcani, în camera poetului luminată de lampă. însuşi autorul, în viitoarele reeditări cu substanţă arge- Inclusiv cel mai cunoscut dintre poemele sale, Aci sosi pe şeană, elegia lipseşte şi din ediţia Corneliei Pillat(Opere, vremuri, a fost scris la conac şi datat cu maximă precizie, vol. 2), deşi poetul o destinase, în proiectul său datat apri- într-un manuscris, de însuşi Ion Pillat: „Miorcani sâmbătă lie 1940, pentru Limpezimi. Cum am menţionat deja, 28 iulie 1918“. Informaţia o preluăm din acelaşi volum 2, inclusiv în volumul Pe Argeş în sus, un fel de oglindă lirică apărut în 1985, al ediţiei de Opere pillatiene îngrijite şi tradiţionalistă a respectivului topos, figurează texte com- comentate de Cornelia Pillat, volum care, în demersul nos- puse la Miorcani, în primul rând capodopera Aci sosi pe tru, ne-a folosit drept bază documentară. Pentru mai multă vremuri. Dar sumarul volumului Biserica de altădată(1926) claritate şi precizie, am selectat textele conform unui cri- e de-a dreptul dominat de poeme scrise la Miorcani, mai teriu simplu, şi anume, poeziile scrise de Ion Pillat la Mior- exact 20 din totalul de 36. Ne aflăm încă în plin tradiţio- cani, despre Miorcani, şi cele scrise aici, dar cu subiecte nalism pillatian, când şantierul poetic de la Miorcani pare din alte zări. Capodopera poetului, Aci sosi pe vremuri, a fi în vârf de productivitate. Am numărat în volumul 2 cum o consideră G. Călinescu, e compusă la Miorcani, dar din ediţia Corneliei Pillat nu mai puţin de 118 poeme gân- evocă un episod din trecutul familiei Brătianu, consumat, dite şi aşternute pe hârtie în satul moldav. Iar dacă multe probabil imaginar, la Florica. La fel stau lucrurile şi cu poe- din poeziile scrise la Miorcani, cu subiecte străine locului, zia intitulată Jucării, scrisă în camera din conacul populează celelalte volume aparţinând etapei tradiţiona- Miorcanilor(11-14 sept. 1918), despre care aflăm că se liste, o culegere cu 54 de texte lirice, consacrate aşezării datora „amintirii legate de aşteptarea nopţii de Crăciun, nordice, e compusă integral la conacul familiei Pillat. Vor- în anii copilăriei petrecuţi la Florica“ (op. cit., vol.2, p. 420). bim de volumul Satul meu, apărut în 1925 la Bucureşti, Din acest punct de vedere este elocvent şi poemul Căluşa- Editura Fundaţiei culturale „Principele Carol“, într-o colec- rii, redactat la Miorcani (6 august 1926) şi reînviind, în ţie îngrijită de Nichifor Crainic. Însuşi Pillat notează acri- chenarul amintirii, ritmurile alerte ale vestitului dans olte- bios pe pagina 3: „Miorcani, septembrie 1923“, indicând nesc, fără nicio legătură cu specificul etnofolcloric al nor- astfel locul şi data de naştere a volumului. La fel de atent dului moldav. Şi lista cu texte scrise la Miorcani, dar cu exactitatea informaţiilor despre Satul meu se dovedeşte referindu-se, prin conţinutul lor, la subiecte străine locu- poetul în toate adnotările sale pe manuscrisele păstrate de lui, poate continua. De pildă ciclul Bătrânii, cuprinzând Academia Română. Ne spune, de pildă, că primele „38 de poeme elaborate între 1918-1922. Din cele 12 texte evo- poezii le-am scris toate la Miorcani de la 11 septembrie când personalităţi ale trecutului, 5 au prins contur la Mior- (marţi dimineaţa) până în 17 sept. (luni seara). Şi o preci- cani: Eliade, Cârlova şi Alexandrescu(sept.-oct. 1918), Anton zare ulterioară: „Aceste poezii (adică şi cele de la 38 până Pann(sept.-oct. 1918), Aşteptându-i(sept.-oct. 1918), Ghe- la 54, plus încă 10 menite volumului, dar neincluse în sumar nadie Cozianul(sept.-oct. 1918) şi Dosoftei – n. n.) au fost scrise la Miorcani în zilele de 30 sept. şi 1 Mitropolitul(început la Miorcani în 1918 şi finalizat la oct. 1923“(vezi op. cit., p.384). Cum am menţionat deja, Bucureşti(nov.-dec. 1920). Sau cum a precizat, despre ediţia din 1925 conţinea 54 de texte, în timp ce volumul Bătrânii, însuşi poetul pe un manuscris: „început la Mior- reprodus de Cornelia Pillat are cu o poezie mai puţin. Pen- cani în ziua Crucii, 14 sept. 1918, poemul a fost sfârşit la tru că editoarea renunţă la Ştrul Leiba, punând în loc poe- Bucureşti în martie 1922“(op. cit., p.380). Cam în acelaşi zia Lumina, iar faţă de 2 texte din ediţia princeps (Norii şi mod va proceda poetul şi în cazul volumului Limpe- Vara) avem, în versiunea Corneliei Pillat doar una singură, zimi(1927). Aici, din cele 63 de texte ale cărţii, 22 au fost Nori de vară. Nu vor figura în ediţiile agreate de autor poe- scrise la Miorcani. Inclusiv poezia care dă titlul culegerii. ziile Domnul învăţător, Stroe Lupan (Un flăcău), Petrea Ponderea textelor compuse la Miorcani o deţine ciclul Grădinarul, Domnişoara învăţătoare, Sosirea-n sat, Racul, Calendarul viei, adică 10 la număr din cele 12 existente. Copiii poetului, Poetul, Cubelcul şi Ariciul. Acestea pot fi Doar Mărţişor şi Prier sunt scrise în altă parte, şi anume citite în ediţia Corneliei Pillat şi contribuie la completarea la Bucureşti, nu la Florica. De fapt şi celelalte cicluri care imaginii unui sat în aparenţă patriarhal, dar cu multe con- alcătuiesc volumul (Limpezimi, Interior şi Elegii) conţin vulsii interioare şi iremediabil atins de aripa timpului. Gre- poeme compuse la Miorcani, unele denotând tranziţia liri- fat pe o sensibilitate accentuată, de nobilă factură moldavă, cii pillatiene spre etapa sa neoclasicistă. Dintre Elegii, în paseismul poetului nu este de loc unul încropit şi artificial, total 12 la număr, 3(a VI-a, aVII-a şi a VIII-a, adică Toamna ci reprezintă expresia unei trăiri autentice, sub semnul efe- la Miorcani, Copacilor şi Fericirea) s-au născut în camera merităţii. În Satul meu Ion Pillat pune toate zguduirile de scris de la Miorcani, iar una, a IV-a intitulată Vremea unui suflet însetat de armonie, care, evadând din lumea e compusă la Dorohoi(11 iunie 1927). Tot la Dorohoi a citadină, descoperă în nemărginirea calmă a câmpiei, sub
182 HYPERION Eseu cerul rustic, remediul sufletesc cel mai potrivit. Personaje Pillat abordează materia lirică. Ne şi destăinuie: „Toată şi peisaje se contopesc, sugerând unitatea primordială. Săte- poezia mea poate fi redusă în ultimă analiză la viziunea nii, cu portretele lor, par a se confunda, osmotic, cu mediul pământului care rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care le asigură funcţionalitatea. Ei devin astfel entităţi care fuge mereu“ (op. cit., p. 393). Nu e doar o simplă indestructibile, ce nu pot fi închipuite decât în acest cos- declaraţie, ci crezul unei apartenenţe care înnobilează. Iar mos rural. Efigiile sunt parcă sculptate într-un decor atât sentimentul acesta nu putea fi trăit nicăieri cu aceeaşi inten- de simplu, încât totul duce cu gândul la paşii dintâi ai uma- sitate ca la Miorcanii înaintaşilor săi, satul pe care l-a pur- nităţii, adică la esenţialitate. Aici convenţiile şi ipocrizia tat pretutindeni cu sine şi în care s-a întors de fiecare dată par a nu mai avea vreun sens. Impresionează din nou, pre- ca la un miraculos izvor dătător de împăcare şi linişte. În cum în paginile sale poetice cu adevărat rezistente, capa- acest sens cel mai credibil nu poate fi decât poetul însuşi, citatea de a-şi converti sentimentele în construcţii lexicale care în poezia Stupul rosteşte răspicat, chiar dacă într-un adecvate. Verva sa metaforică nu se dezice câtuşi de puţin context alegoric şi punând afirmaţia pe seama altui perso- în cele peste 50 de piese ale volumului, formate, invaria- naj: „Eu sunt poetul satului acesta“. Fiind vorba, evident, bil, din câte două strofe. Mulţi dintre comentatorii săi au de Miorcani. Ştim că nu e deontologic să vorbim de o com- remarcat aspectul monografic al cărţii, gata să dea seamă petiţie între Florica Argeşului şi Miorcanii nordului mol- despre ceea ce este etern şi trecător în universul satului. Şi dav, dar se cuvine totuşi să susţinem că în satul boierilor deşi un incontestabil spirit european, tentat de livresc şi Pillat poetul descoperise, mai ales în anii maturităţii, un clasicitate, Pillat nu s-a lăsat sedus de experimentele avan- excelent loc de reculegere, meditaţie şi creaţie. Prin urmare, gardei literare, acceptând olimpian eticheta de tradiţiona- oricine doreşte să se apropie de universul său liric trebuie list pe care i-au aplicat-o exegeţii săi. Cel puţin într-un să ţină seama de acest adevăr. Adevăr intuit cu maximă anumit interval de timp. Erau anii când textele sale, care acuitate de Vasile Voiculescu, unul din marii săi prieteni: vor constitui substanţa volumului Satul meu, vedeau „Miorcanii l-au făcut să uite zeii Florichii şi să se simtă une- lumina tiparului în publicaţii ca Gândirea, Cugetul româ- ori el însuşi un Demiurg, creator de lumi închegate din nesc, Mişcarea literară sau Lamura, toate orientându-se cuvânt. (…) La Miorcani el se descătuşează din robia aces- înspre promovarea valorilor noastre naţionale. Şi când tui impozant dar prea decorativ trecut. Miorcanii sihaştri însuşi Blaga, un simbol al modernităţii în epocă, putea fi îl urcă în zările esenţialului orizont interior. Aici începe taxat ca naţionalist, pentru tendinţa sa de a cultiva şi adânci adevărata existenţă poetică a lui Ion Pillat. (…) La Mior- misterul etnicităţii, până către negurile dacice. De fapt, cani şi-a chivernisit poetul moşia lui spirituală de pe care acest mister al etnicităţii constituie centrul din care Ion a cules îmbelşugat rod etern“.
Dumitru IGNAT Nimicul esenţial Din când în când, un personaj enigmatic ocupă prim pla- Iahve a făcut lumea nul atenţiei. Scena e pustie, dar personajul nu lipseşte. Pen- în şase zile şi s-a odihnit tru că el este…Nimicul! În alt veşmânt sonor, Nimicul este într-a şaptea. Cum ziua a Gol, Inexistenţă, Neant, Vacuum, Nefiinţă, Vacuitate, Vid. şaptea n-a putut dura până „Primul metafizician al Europei“, Parmenides, ne asigura azi, e de presupus că har- că Existenţa există, dar Nefiinţa, Neantul nu există! Tot el nicul zeu a mai zidit neu- îşi avertiza discipolul să nu păşească pe acest drum al non- mărate alte Lumi, materia- existentului. Sfaturile bune sunt cele ce nu sunt urmate! lul de construcţie, Nimicul, DÎn Tora („Învăţătura“) evreilor, Nimicul este, mai pre- aflându-se în cantitate practic nelimitată. sus de orice, materialul Creaţiei. Iahve, zeul unic, a făcut Problema Nimicului ca ţesătură a Creaţiei nu e nicide- Lumea din Nimic. Dar Iahve pare mai degrabă artizan ori, să cum una hazlie câtă vreme acum, în zilele noastre, fizici- zicem, inginer constructor. După fiecare zi de trudă, Iahve eni de primă linie avansează ideea unui Univers iscat din constată că a făcut „bine“ ceea ce a făcut, de parcă proiec- Neant. Cartea lui Lawrence M. Krauss, apărută în 2013, la tul Lumii ar fi aparţinut altcuiva: unui arhitect. Cum tra- Editura Trei din Bucureşti, chiar aşa se intitulează: „Uni- diţia rabinică admite că Tora va fi existat înaintea Creaţiei, versul din nimic“! tocmai ea putea să fi fost îndrumarul zeului! În viziunea Fizicii cuantice, Vidul (!) este doldora de Iudaismul îl vede incorporal şi atotştiutor. Totuşi, particule virtuale. Sunt virtuale pentru că apar şi dispar în în „Facerea“, zeul unic umblă prin grădina Raiului, „în perioade de timp prea scurte pentru a fi măsurate. Lucru- răcoarea zilei“, şi nu bănuieşte unde s-au ascuns Adam şi rile se petrec la scara Planck şi e foarte probabil să nici Prima Doamnă! nu le putem măsura prea curând. Totuşi, ele lasă o urmă,
Eseu HYPERION 183 modificând sesizabil nivelurile de energie ale atomilor şi schimbări. Sublinierea lui, după care lucrurile Lumii fizice momentul magnetic ale electronilor. sunt doar copii ale modelelor din Lumea Ideilor (din Mate- Hocus-pocusul e că, la temperatură şi presiune extreme, matică) se interpretează cu temei în înţelegerea distincţiei particulele virtuale pot migra pe distanţe mari, realizând dintre cele două Lumi. un soi de plasmă; astfel, particulele virtuale devin materiale. Şi sunt multe alte diferenţe: Matematica, fiind atemporală, Particula este, totodată, un pachet de unde, ce acoperă îngăduie reversibilitatea, dar Lumea fizică se supune irever- o regiune a spaţiului. Energia sa e cu atât mai mare cu cât sibilului, entropiei; Matematica are legi, Fizica are obiecte e mai mică regiunea. Aşa gândind, originea Universului ar şi procese; şi încă. fi de găsit în dimensiuni infime. La scara Planck, deosebirea e şocantă. Matematica admite Înţelegem imediat că Vidul cuantic, ticsit de particule un număr infinit de infinităţi (Georg Cantor), dar în uni- virtuale, de ciocniri şi de vibraţii ale pachetelor de unde, versul fizic nimic nu este cu adevărat infinit. Existenţa nu este nicidecum Nimicul, Neantul! Golul trebuie cău- cuantei de acţiune duce la soluţia unui spaţiu discret şi la tat în altă parte. Pentru că, precum se ştie, Golul nu piere! o curgere discretă a timpului. Prin urmare, spaţiul fizic şi Deocamdată amintesc că, în lumea vechilor greci, la mare timpul fizic ar fi discontinue pe când în matematică suveran cinste era Geometria. Iar Geometria nu găsea sens Nimicu- este continuul. Cred totuşi că, de vreme ce orice microo- lui. Universul trebuia să înceapă cu ceva! Cum Cosmosul biect este particulă şi undă, un onduscul, am putea spune era definit de ordine şi armonie, era firesc ca originea sa să că ondusculul e, totodată, imaginea complementarităţii fie de găsit în starea opusă, adică în Haos, numele pentru continuu-discontinuu!! nemăsurata Dezordine. Modelul matematic este, fără îndoială, un instrument fără Haosul e asemănător Vidului cuantic. Aşadar, acel „ceva“, de care configurarea teoriilor ar fi dificilă. Chiar mai mult. izvorul a toate, e Haosul, Vidul cuantic, „o fiertură clocoti- Încă de la milesianul Thales, stăruie sugestia că dovada mate- toare de particule virtuale şi câmpuri care fluctuează hao- matică are caracter de necesitate. Peste secole, Roger Bacon tic“. (L.M. Krauss) credea şi el că Matematica e un fundament pentru ştiinţă. Prin urmare, „Universul din nimic“ e o ficţiune! Este ştiut cu câtă înfrigurare a căutat Einstein o Geome- Se pune chestiunea dacă apariţia Universului în cuprin- trie care să-i ateste Teoria. “…geometria euclidiană va tre- sul Vidului cuantic ar fi un accident, o întâmplare sau, dim- bui să fie părăsită“, decreta el („Geometrie şi experienţă“, în potrivă, o necesitate. L.M. Krauss crede că, de vreme ce par- „Cum văd eu lumea“, Humanitas, 1996). Pentru că „Inter- ticulele virtuale sunt într-o efervescenţă fără sfârşt, apariţia pretarea fizică (a geometriei neeuclidiene a lui Riemann) Universului nu e doar îngăduită, ci şi inevitabilă. conduce la un univers curb dacă se consideră invariantă De fapt, am întâlnit această idee mult mai devreme: viteza luminii“. („Istorie sumară a dezvoltării ştiinţei“, Edi- „Vidul cuantic are unele proprietăţi interacţionale care îl dis- tura Politică, 1983) ting de spaţiul complet gol“. “…Proprietăţile specifice ale Şi s-a perseverat în această direcţie: „În teoria lui Ein- vidului cuantic capătă astfel un caracter de necesară gene- stein nu există nici o forţă. Gravitaţia (?) determină geo- ralitate, proprie unui mediu (cuantic) de fond în care au loc metria – metrica – spaţiu-timpului“. “…Spaţiul Riemann toate procesele microscopice.“ (Sisteme în ştiinţele naturii“, relevant pentru relativitate…“ (Jeremy Bernstein: „Albert Editura Academiei, 1979, articolul „Vidul şi sistemicitatea Einstein şi frontierele fizicii“, Humanitas, 2008) “… de fie- fizică“,autori N. Ionescu-Pallas şi I. Sofonea) care dată când fizicienii şi astronomii observau fenomene Prin urmare, pare cu rost să credem că Vidul cuantic e un ce implică forţe gravitaţionale, ei vedeau în realitate corpuri soi de Pre-univers al energiei, etern în timp şi ne-determinat reacţionând la curbura spaţiu-timpului!“ (Simon Singh: în spaţiu. Şi e la fel de îngăduit să asertăm că Pre-universul „Big Bang“, Humanitas, 2008) este temeiul pentru apariţia a nenumărate alte universuri, Aşadar, în locul forţei fizice a gravitaţiei, trebuie să diferite în privinţa duratelor şi dimensiunilor. vedem o deformare a spaţiu-timpului, adică Geometrie. Fireşte, aceste universuri vor şi dispărea, re-integrându-se Numai că cercetările recente (balonul Boomerang, în 1977, Vidului cuantic etern, aşa cum orice constrângere se stinge sonda-satelit WMAP, în 2000) au dovedit că Universul e atenuându-se (Henry Poincaré, Henry Le Chatelier). plat! Înapoi la Euclid! În lumea ideală a Matematicii, Nimicul primeşte un Ce ar putea spune Einstein însuşi în asemenea împreju- nume distinct: Zero! rări? „Atâta vreme cât propoziţiile matematicii se referă la „Zero este diferit de celelalte numere. El reprezintă o realitate, ele nu sunt sigure; iar câtă vreme sunt sigure, ele licărire de inefabil şi de infinit“. (Charles Seife: „Zero. Bio- nu se referă la realitate“. („Geometrie şi experienţă“) Ein- grafia unei idei periculoase“; Humanitas, 2003) Mai mult stein se descurcă! decât atât, Zero este tranşeea de netrecut dintre Idealitate Un fel de concluzie pentru rândurile anterioare: Modelul şi Realitate. Astfel, existenţa fizică şi existenţa matematică matematic reprezintă numai aproximativ realitatea fizică. Iar sunt net diferite. certitudinea unei teorii o dă experimentul şi nu Matematica. În această privinţă, începutul l-a făcut Platon, care separa Galilei credea că obiectele sunt măsurabile şi, de aceea, obiectele ideale şi neschimbătoare ale Matematicii (Lumea cartea Naturii ar fi scrisă în limbajul Matematicii. Pri- Ideilor) de obiectele Universului fizic, supuse necontenitei vind îndărăt, afirmaţia pare radicală şi optimistă; dar
184 HYPERION Eseu supraapreciată. Astăzi ştim că „Formulele matematice nu teoria corzilor descrie universul nostru“. (Lee Smolin: „Spa- reprezintă natura, ci cunoaşterea noastră despre natură…!“ ţiu, timp, univers“, Humanitas, 2008) (W. Heisenberg) Aşa gândesc şi matematicienii. David Hil- Prin urmare, dacă înţelegerea intuitivă nu e cu putinţă, bert lămureşte: axiomele matematicii sunt pur formale, pur descrierea lumii cuantice apelează la Matematică. Fără să se logice; lor li se potriveşte orice conţinut! piardă din vedere că Matematica e doar un limbaj: microo- Suntem sfioşi şi adesea descurajaţi când întâlnim situa- biectele sunt, înainte de orice, entităţi fizice, existând inde- ţii şi formule. „Matematica foloseşte simboluri, dar aceste pendent de gândire. simboluri nu reprezintă pentru ea mai mult decât notele Însă viitorul va aduce schimbări în perceperea şi descri- muzicale pentru Muzică sau rândurile de litere dintr-un erea lumii cuantice. Limbajul curent evoluează, aproape la alfabet pentru Limbă“. (Ian Steward: „Numerele naturii“, fel de iute. Înainte de 1900, nu ştiam şi nu vorbeam despre Humanitas, 1999) cuante, fotoni, antiparticule, cuarci, suprafluiditate, acce- Însă utilizarea simbolurilor este, desigur, doar punc- leratoare de particule şi despre atâtea altele; limbajul nos- tul de start al Matematicii. Acest domeniu a făcut paşi uri- tru s-a îmbogăţit cu o mulţime de noţiuni, cu o mulţime aşi pe drumul evoluţiei sale specifice. “…tendinţa actuală de termeni noi ori reconsideraţi tocmai pentru a defini a matematicii este spre o matematică structurală…“, nota, mai nuanţat aspectele Realităţii. Evoluţia a fost anticipată încă din 1937 (!) Grigore Moisil în articolul „Etapele cunoaş- de Heisenberg: „Nu ştiu cât de departe poate fi aplicat lim- terii matematice“, tipărit în revista de Filosofie (şi reluat bajul matematic la fenomene“.; „În cele din urmă, şi şti- în „Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală“, antolo- inţa trebuie să se sprijine pe limbajul obişnuit, despre care gie publicată de Ilie Pârvu la Editura ştiinţifică şi Enciclo- suntem siguri că prin el putem realmente cuprinde feno- pedică, în 1981). menele!“ (Werner Heisenberg: „Paşi peste graniţe“, Editura Am pomenit aceste opinii pentru că, acum, înţelegerea Politică, 1977) intuitivă a lumii cuantice nu pare posibilă. Microobiectele Încercarea de faţă începea, firesc, cu Nimicul! Apoi am pot fi reprezentate exclusiv matematic. aflat că Iahve nu agreează Cuantica, unde Vidul nu e vid, Vidul cuantic ar fi chiar un nivel mai profund al Reali- dar înţelege şi acţionează perfect în Lumea Imaginarului. tăţii: acela în care particule precum cuarcii şi leptonii nu O consecinţă la vedere a acestei situaţii ar fi aceea că sunt punctiforme, ci corzi extrem de mici, care vibrează. Grădina Raiului este… Matematica! Sau bucle. Sau brane (de la membrane). Dar „există aspecte La fel spunea şi domnul profesor, elevilor clasei a cin- nelămurite, aşa încât deocamdată nu putem spune dacă cea, la lecţia despre numere…
Andrei VICTOR COJOCARU Infernul şi Purgatoriul Divinei Comedii: praguri simbolice către naşterea iniţiatică Luând în discuţie perspectivele din care putem interpreta este de necuprins cu raţi- Divina Comedie, observăm că există două posibilităţi majore: unea. Din acest punct de fie considerăm textul o descriere a unor tărâmuri imagi- vedere, s-ar putea ajunge nare, fie o viziune mistică pe care autorul a trăit-o aievea. la concluzia că sarcina de a Prima variantă de abordare s-ar concretiza într-o analiză ce transpune „negrăitul Ade- ar demonstra talentul extraordinar a lui Dante şi bogata sa văr“ în versuri este chiar mai dificilă decât descrierea unui imaginaţie. Totuşi, ar putea fi neglijat unul dintre aspectele univers născut din pură fantezie. Astfel, prin înţelegere, iubire fundamentale pe care autorul a dorit să le atingă1. Dacă se va şi credinţă, Dante va „topi“ chiar şi o parte din aurul orbitor lua în calcul a doua posibilitate, ar exista pericolul neglijării al Empireului şi îl va „turna“ în forma cuvântului. L Reprezentarea Lumii de Dincolo este deosebit de deta- talentului literar al poetului, limitând rolul său la acela al unui simplu martor, fără imaginaţie, care povesteşte ceea ce i s-a liată, imaginile şi personajele fiind atât de vii încât cele trei revelat. Totuşi, dezvoltând ipoteza anterioară, se va observa tărâmuri par a prinde viaţă înaintea cititorului. Această cum poemul transformă prin intermediul raţiunii ceea ce operă conturează o nouă viziune, lipsită de rigorile Scolasti- cii care modificau radical ştiinţa şi filosofia din şcolile medi- 1 „Oamenii veacului de mijloc nu credeau însă, ca cei de azi, numai evale. Mai mult decât atât, Dante Alighieri a abordat tema în lucrurile văzute. «Totul» nu cuprindea pentru ei numai existenţa fizică: «ceea ce se poate cântări şi măsura»! În toate lucrurile ei cău- Lumii de Dincolo dintr-o perspectivă ce contrazicea anumite tau mai ales ce e ascuns: înţelesul.“ Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros, aspecte ale religiei vremii (însăşi faptul că regăsim călugări Editura Paideia, Bucureşti, 1991, p. 91. şi papi în Infern subliniază atitudinea radicală şi obiectivă a
Eseu HYPERION 185 poetului). La o primă vedere, astronomia şi geografia medi- în sfera activităţii, decât cea a pasivităţii3. De aceea, în sens evală prezintă planeta Pământ, imobilă, în mijlocul Univer- anagogic, se poate afirma că Dante trăieşte activ, conştient şi sului. Aceasta este împărţită într-o emisferă a uscatului şi alta intens întreaga sa operă, devenind mijlocul prin care „lumea a apelor (limite simbolice, cu totul altele decât cele fizice). În nevăzută“ se revelează. centrul emisferei uscate, lângă cetatea Ierusalimului, Dante În urma analizei simbolice a tărâmurilor Divinei Come- poziţionează intrarea în Infern. Acesta este prezentat ca un dii, se va observa o puternică similaritate dintre universul imens abis „săpat“ până în miezul planetei, în forma unei prezentat de Dante şi sintetizarea organizării cosmice prin piramide răsturnate, cuprinzând nouă trepte din ce în ce sephiroth-urile Copacului Vieţii din Kabbala. Reprezentarea mai înguste. De cealaltă parte a Pământului simbolic descris sephiroth-urilor este conturată deosebit de sugestiv, înce- de Dante, în emisfera apelor, pe o insulă, se înalţă cel de-al pând cu cercurile Infernului, urmând Purgatoriul, cele nouă doilea tărâm: Purgatoriul. Acesta este prezentat sub forma Ceruri şi sfârşind cu Empireul. Dat fiind numărul mare al unui munte gigantic, creat din materia dislocată din prăpas- detaliilor sugestive, al personajelor şi al evenimentelor tră- tia Infernului. Fiind împărţit în nouă mari brâne, muntele ite de Dante, ne vom limita în continuare doar la o analiză purgatoriului se termină cu un platou împădurit, străbătut sumară4 a Infernului şi Purgatoriului. de fluviile Lethe şi Eunòe, reprezentare a Paradisului pămân- Prima partea a operei, Infernul, debutează cu un prolog tesc. Al treilea tărâm este alcătuit, după Dante, din plane- şi cu introducerea lui Dante, prezentând rătăcirea acestuia tele (Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn) într-o pădure întunecată de la poalele unui deal. Din punct care se rotesc pe şapte orbite concentrice. Dincolo de aces- de vedere simbolic, este larg acceptată ideea că pădurea tea, necuprins de spaţiu şi timp, se află Empireul, imensul reprezintă o alegorie a labirintului (minţii) prin care rătă- trandafir de lumină. ceşte sufletul uman. Pentru a pătrunde conştient şi volun- Este deja un fapt binecunoscut că Divina Comedie poate tar în Infern, este necesară confruntarea celor trei fiare din fi interpretată în patru sensuri: în sens literal, poetul călău- această pădure: pantera, leul şi lupoaica. Acestea pot fi înţe- zit de Virgiliu (prin Infern şi Purgatoriu) şi apoi de Beatrice lese ca reprezentări alegorice ale desfrâului, mândriei şi lăco- 5 (prin Paradis), viu fiind, narează o călătorie prin cele trei miei . În momentul apariţiei lui Virgiliu (modelul lui Dante ţinuturi ale „Lumii de Dincolo“. Din punct de vedere alego- şi simbol al raţiunii) eroul poate să-şi continue călătoria, ric, sufletul lui Dante, cu ajutorul celor două călăuze ale sale, fiind călăuzit de acesta prin Infern şi Purgatoriu. Dincolo este îndrumat spre mântuire, opera prezentând acest lung de poarta Infernului, primul obstacol este trecerea Ahero- proces. În sens moral, Divina Comedia constituie un aver- nului. Prin intermediul luntraşului Charon, Dante şi călăuza 6 tisment asupra pericolului viciilor, ilustrând cât de uşor se sa vor ajunge în primul cerc (Limbul ), loc unde este situat poate rătăci sufletul pe drumul păcatului (sub forma pădu- Castelul Înţelepţilor – aici poetul întâlneşte mari persona- rii întunecate) şi cât de anevoioasă este îndreptarea şi ieşirea lităţi din antichitate (precum Homer, Horaţiu sau Ovidiu). pe calea virtuţii. Opera are, de asemenea, şi un sens anago- După Kabbala, această zonă este prima diviziune a Copacu- gic (sau suprasens) care poate fi înţeles doar acceptând poe- lui Morţii („umbra“ Copacului Vieţii). În Limb se regăseşte o materie asemănătoare celei fizice, doar că nu atât de puter- mul ca revelaţie şi pătrunzându-i profundul simbolism – pre- nic cristalizată. Personajele primului cerc reprezentă reflec- zentând o Realitate pe care nici măcar poetul nu reuşeşte să ţii palide ale oamenilor din lumea fizică, continuând ast- o redea în toată splendoarea sa: fel să desfăşoare activităţi mai mult sau mai puţin similare „Eu fui ca omul care-n simţuri are celor cu care erau obişnuiţi în timpul vieţii. Ei nu sunt con- impresia veche-a unui vis avut damnaţi nici chinurilor infernale, dar nici destinaţi fericirii şi-ndar se zbate-a-l prinde-n linii clare, paradisiace; de aceea, s-ar putea observa că atributele aces- …………………………………….. tei zone se suprapun peste cele a „lumii umbrelor“ din mito- Dar câţi vor judeca şi tema grea logie, constituind o stare intermediară dintre viaţă şi moarte. şi umerii morali cari o ridică, În cel de-al doilea cerc, apare Minos, judecătorul Infernu- nu-i vor huli că-mi tremură sub ea.“ Paradisul, lui, care hotărăşte soarta sufletelor care ajung în acest tărâm7. Cântul XXIII2 Pentru a atinge acest ultim sens, trebuie să privim dincolo 3 Cf. Jaques le Goff, Imaginarul medieval, traducere de Marina Rădulescu, Meridiane, Bucureşti, 1991, pp. 376, 377. de construcţia formală a textului, şi să ne focalizăm pe legă- 4 „Sumară“ în comparaţie cu multitudinea detaliilor şi posibilităţilor tura pe care o face poetul între Lumea de Dincolo şi univer- de interpretare ale Divinei Comedii. sul oniric (aspect uşor de remarcat în special în momentele 5 Desigur că există şi alte interpretări ale acestor animale simbolice. Din în care Dante trece anumite praguri ale Infernului, Purgato- punct de vedere istoric, de pildă, pantera ar face iluzie la cetatea Flo- riului sau Paradisului). Toată această legătură este accentuată renţei, leul l-ar personifica pe Carol de Valois, iar lupoaica a fost inter- pretată de unii comentatori ca fiind simbolul curţii papale de la Roma. în finalul operei în care poetul pare să se trezească dintr-un 6 Aici sunt prezenţi cei fără păcate majore, dar care nu pot să intre în „vis,“ doar că un „vis“ mai real şi mai intens decât viaţa însăşi. Purgatoriu sau Paradis. Primul teolog creştin al visului, Tertulian, în capitolele XLV şi 7 „Grozav aici stă Minos şi rânjeşte,/ judeţ el ţine-acolo-n poartă stând/ XLIX ale tratatului De anima, numeşte visele (somnia) „acti- şi-asvârle-n Iad precum se-ncolăceşte.“ – Infernul, Cântul V, p. 36. În vităţi ale somnului“ (negotia somni), fiind situate mai degrabă mitologia greacă, Minos are această sarcină prin voinţa lui Zeus, iar sufletele celor judecaţi se prezentau în faţa fostului rege cretan sepa- 2 Divina Comedie, traducere de George Coşbuc, Gramar, Bucureşti, rate de fostele lor trupuri. Acest personaj este cunoscut pentru că nu 2010, p. 756. şi-a respectat învoiala cu zeul Poseidon de a-i sacrifica taurul trimis
186 HYPERION Eseu Conform descrierii poetului, primul păcat major pentru care şi înşelătorilor. Înainte de a intra în ultimul cerc al iadului, suferă damnaţii este desfrâul; acestuia îi urmează lăcomia, Dante şi însoţitorul său trec prin puţul giganţilor: imagine care simbolizată de bestia din cel de-al treilea cerc, câinele tri- aminteşte de consecinţele revoltei acestora împotriva zeilor. cefal – cerberul8. Din această zonă, sufletele sunt pe deplin În finalul călătoriei sale prin Infern, Dante, împreună separate de voinţa divină, satisfăcându-şi doar dorinţele cu mentorul şi însoţitorul său, ajunge în centrul pământu- egoiste şi „arzând“ în focul propriilor pasiuni. Ajuns în cea lui: a noua sferă. În această regiune totul este îngheţat, cu de-a patra zonă (care stă sub semnul lui Pluto), Dante pre- alte cuvinte apele generatoare îşi pierd mobilitatea şi nu mai zintă chinurile a două tipuri de personaje: risipitorii şi zgâr- pot crea sau susţine viaţa. Se poate afirma, deci, că Nep- ciţi – cei care trăiesc într-un total dezechilibru, suferind de tun (Poseidon), ca „zeu suprem al mărilor şi al oceanu- un materialism accentuat. Sunt încadraţi în acest cerc chiar lui“, influenţează ultimul cerc al iadului prin manifesta- şi preoţi sau episcopi; aceştia din urmă îi reprezintă pe cei rea negativă a elementului său caracteristic: în loc să creeze, care doresc monopolul nu atât asupra bunurilor materiale, apele distrug. Ultima sferă a Infernului e locul unde „focul cât asupra cunoştinţelor spirituale. A cincea zonă a Infernu- îngheţat“ (opus „focului viu“ al Duhului Sfânt) înghite sufle- lui este marcată de trecerea râului Stix – depăşit cu ajutorul tele pierdute. Nu este întâmplător că atât în reprezentările bărcii lui Flegias9. Astfel, Dante şi Virgiliu ajung în cetatea demonilor cât şi în cele ale lui Poseidon apare tridentul; acest Dite, situată în cel de-al şaselea cerc. Pe lângă blasfematori obiect constituind un simbol pentru polarizarea (pozitivă şi eretici, Medusa şi cele trei Furii sunt cele mai reprezenta- sau negativă) a celor trei forţe care creează: activul, pasivul tive figuri mitologice care apar în acest cerc: şi neutrul. În mod analogic, daca unirea acestora este capa- „de unde-au răsărit deodată trei bilă să dea naştere, este capabilă şi să ucidă. de sânge pline Furii infernale, Prezentarea Infernului culminează în cea de-a patra zonă ce-aveau mişcări şi chip ca de femei al cercului al nouălea. Aici apare descrierea detaliată a lui Cu hidre verzi încinse-ale lor şale Lucifer (cântul XXXIV): stând în apele îngheţate ale fluviului cu păr de şerpi mărunţi (ca mărăcinii, Cocit, având trei feţe – aluzie la opoziţia cu trinitatea creştină Făcuţi cununi pe tâmplele fatale).“ Infernul, Cântul IX10 – aripi uriaşe (care bat atât de puternic încât îngheaţă totul) şi Analizând descrierea acestor monştrii infernali, trebuie să trei guri în care sunt devoraţi Iuda, Brutus şi Casius. Cel mai ne focalizăm atenţia asupra simbolului şarpelui. Ca simbol important element în această descriere este asemuirea tru- al forţei vitale, şarpele are o funcţie triplă: „de-generatoare“ pului lui Lucifer cu o scară – singura cale de a părăsi infer- (caracteristică celor trei Furii), generatoare (sau de reprodu- nul („Te ţine strâns căci n-avem altă scară/ ieşind din lumea cere) şi regeneratoare (fiind vizată, în primul rând o regene- veşnicei dureri“11). Deşi o aparentă contradicţie, această com- rare spirituală). Alături de cele trei Furii, Medusa este simbol paraţie conţine un simbolism profund, făcând referire la fap- al păcatului ce nu permite sufletului să se mişte în afara gra- tul că pentru a învinge suferinţa, aceasta trebuie înţeleasă şi niţelor sale. Dante reuşeşte să reziste privirii acesteia cu aju- confruntată, pătrunzând până la sursa răului. torul lui Virgil (raţiunea), care-i acoperă ochii cu palma sa. Infernul Divinei Comedii prezintă imaginea unui univers Fiind învăluit de palma raţiunii, Dante va reuşi să privească în care sufletul parcurge niveluri din ce în ce mai dense ale (pentru a înţelege) viciul, fără a fi victima acestuia. existenţei, atingând pragul celei „de-a doua morţi“12. Totuşi, În cel de-al şaptelea cerc (împărţit în trei brâuri), Dante, drumul lui Dante nu este cel al unui damnat, ci acela al unui însoţit de Virgiliu, este purtat peste apele fluviului de sânge iniţiat care parcurge conştient şi voluntar Infernul, reuşind (Flegetonul) de către centaurul Nesos. Violenţa fără margini să iasă victorios din acesta. Asemănarea dintre călătoria lui şi cruzimea tiranilor sunt „sângele“ care îi acoperă pe dam- Dante şi o meditaţie asupra sinelui este sugerată indirect chiar naţii a căror suferinţă se intensifică constant, în paralel cu de către autor: „rob“ nu este sufletul, ci mintea, prin urmare ea gravitatea păcatelor săvârşite. Descrierea figurii emblema- este cea care trebuie eliberată13. Astfel, folosindu-se de Luci- tice a monstrului Gerion (cu care începe cel de-al XVII-lea fer pentru a părăsi Infernul, eroul Divinei Comedii avansează cânt al Infernului) constituie o alegorie a corupţiei ca formă spre următoarea treaptă a iniţierii: Purgatoriul. a violenţei – deşi nu se manifestă vulcanic asemenea celei Jacques Le Goff, în Imaginarul medieval, notează: „Pur- din al cincilea cerc, totuşi „erodează“ mai profund sufletele, gatoriul s-a constituit, ca spaţiu şi ca timp, între veacurile al devorându-le constant. Al optulea cerc prezintă, pe parcursul III-lea şi sfârşitul veacului XII-lea. El reprezintă dezvolta- celor zece văi (care apar sub numele de bolgii) soarta hoţilor rea credinţei creştine – apărută foarte timpuriu – în posibi- de acesta (cu alte cuvinte, de a utiliza forţele creatoare în armonie cu litatea răscumpărării unor păcate, în anumite condiţii după 14 voinţa divină). De aceea, taurul (prin intermediul lui Pasiphae – soţia moarte.“ Timpul petrecut în Purgatoriu ar putea fi, în egală regală a lui Minos) va da naştere fiinţei monstruoase, jumătate taur, măsură, o referire la un efort conştient al omului de a-şi jumătate om (minotaurul). s.v. „Minos“ în Victor Kernbach, Dicţio- ispăşi propriile păcate, cât şi o referire la conceptul „Judecă- nar de mitologie generală, Albatros, Bucureşti, 1995. ţii de Apoi“ – totuşi, nu vom insista asupra acestei interpre- 8 Cerberul este un simbol evident al instinctului animal, aflat în directă tări, limitându-ne doar la a evidenţia câteva momente esen- legătură atât cu pulsiunile sexuale, cât şi cu lăcomia. 9 Acesta este un alt personaj mitologic, fiul lui Marte şi al Criseidei, des- 11 Ibidem, p. 244. pre care se spune că, mânat de furie, a dat foc templului lui Apollo din 12 „S-auzi cum urlă desperate gloate,/ să vezi şi-antice duhuri osân- Delfi. Faptul că eroul Divinei Comedii reuşeşte să treacă Stix-ul doar dite,/ ce-a doua moarte-a lor şi-o strigă toate.“ Ibidem, p. 13. prin intermediul acestuia, constituie un simbol al necesităţii exerci- 13 „Ştiui că ăstor chinuri infernale/ supuşi sunt cei ce-având plăcerea tării controlului asupra defectului reprezentat de el: furia. ţel/ fac mintea roabă poftelor carnale “ Ibidem, p. 38. 10 Divina Comedie, p. 65. 14 Jacques Le Goff, op. cit., p.128.
Eseu HYPERION 187 ţiale ale Purgatoriului. De altfel, „momentul“ este un termen Ajungând în Paradisul terestru, Matelda (umilinţa) va cheie în acest context, deoarece „în purgatoriu, materia nu fi noul ghid al sufletului uman, misiunea raţiunii umane mai este substanţă, ci numai moment“15. Cu alte cuvinte, nu încheindu-se. Călătoria în Purgatoriu atinge apogeul prin atât spaţiul, cât timpul este cel care contează în Purgatoriu purificarea lui Dante în apele râului Eunòe. Acesta este unul – fapt justificat şi de dificultatea de a realiza o topografie a dintre cele două fluvii ce străbat platoul Paradisului pămân- acestui tărâm. tesc (alături de Lethe), apele sale acordând uitarea. Ritual Cea de-a doua parte a poemului conţine un preludiu şi menţionat anterior poate fi interpretat ca o alegorie a şter- o invocaţie către muze, urmând întâlnirea cu paznicul Pur- gerii definitive a păcatului şi o reînnoire a materiei (sau o gatoriului, Cato. După ce Cato e convins că Virgil şi Dante „a doua naştere“) în urma căreia eroul poate intra în Ceruri. au reuşit să părăsească Infernul prin graţia divină, urmează Poetul însuşi mărturiseşte nevoia acestei renaşteri: prima purificare a eroului: „Când furăm şi-ntr-un loc, în „Voi nu vedeţi că numai viermi suntem umbra cui/ cu soarele se luptă multa rouă/ căci prea puţin o născuţi spre-a deveni celeştii fluturi, scade-arşiţa lui,/ uşor îşi puse palmele-amândouă/ Virgil pe ce zboară slabi la Judele Suprem“ Purgatoriul, Cântul X18 iarba fragedă; eu însă/ ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,/ Mai mult decât atât, Dante reliefează şi procedeul prin spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă,/ şi-atunci îmi apăru care este posibilă renaşterea. Poarta purgatoriului rămâne coloarea vie/ ce-n Iad îmi fuse-atâta vreme stinsă/ Venim închisă atâta timp cât dragostea nu capătă un caracter altruist 19 apoi la marea cea pustie/ ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu/ şi înclinat spre sacrificiu; astfel, „iubirea rea“ este confun- vreun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie./ Mă-ncinse-aici dată cu amorul divin. Puritatea trăirii este căpătată abia în cel cum altuia-i plăcu,/ şi ce minune! ’ndată ce-şi culese/ umila de-al şaptelea ocol, moment în care este prezentată „zămis- plantă, ea din nou crescu/ deodată-n locul de-unde mi-o lirea fiinţei umane“ (Cântul XXV). Dincolo de interpretarea rupsese“16. Deosebit de sugestiv este acest ritual în care raţi- literală, poetul oferă şi o reprezentare alegorică a zămislirii unea îi clăteşte faţa lui Dante utilizând roua proaspătă a ier- sufletului printr-un proces alchimic similar celui prin care e bii, pentru al încinge apoi cu un fir de trestie. Prin imaginea creat trupului (doar că desfăşurat „pe o octavă superioară“). acestei „umile plante“, este subliniat pe de o parte regretul, Trecerea prin flăcări (din cântul XXVII) şi prin apele râu- pe de altă parte alegoria morţii şi regenerării ce va avea loc rilor Edenului reprezintă sintetizarea întregii purificări din în Muntele Purgatoriului. Purgatoriu; reînnoirea (sufletului) şi contopirea cu divinul Dacă primul râu al Infernului fusese parcurs prin inter- fiind posibilă doar sub influenţa acestor două elemente. Îna- inte de a pătrunde în Paradis, eroul Divinei Comedii recu- mediul luntrei lui Caron, „marea cea pustie“ ce duce spre 20 insula antepurgatoriului e traversată de Dante cu ajutorul cereşte (prin intermediul „apei sfinte“ ) starea edenică de dinainte de cădere. După acest moment este descrisă pro- unui înger – sol asemenea unui „punct de foc“17. Conform cesiunea mistică în care va apărea majestosul car (spriji- poemului, antepurgatoriul, e locul în care se află sufletele nit pe două roţi – „soarele“ şi „luna“ – şi tras de un vultur), celor excomunicaţi şi a celor „zăbavnici“. Descrierea acestei corespunzând „carului ceresc“ (Merkaba) care înalţă sufle- zone se încheie cu vâlceaua înflorită în care eroul (în timpul tul în Paradis. unui vis) este ghidat de graţia divină (Lucia) spre poarta Pur- Analizate în prelungirea bogatei simbolistici a Infernu- gatoriului. Spre deosebire de poarta Infernului, cea a Purga- lui, versurile Purgatoriului sunt ilustre exemple de ermetism toriului este foarte îngustă şi e păzită de un înger cu o spadă alchimic, prin care poetul ilustrează prima treaptă majoră în care se răsfrâng razele dreptăţii. De asemenea, cele trei a devenirii iniţiatice sau „a doua naştere“. Din acest punct trepte pe care Dante trebuie să păşească spre a se urca mun- de vedere, cele două tărâmuri sunt două praguri simbolice tele purificării sunt simboluri evidente ale unei transformări care trebuie parcurse complet, înţelese în mod profund şi, alchimice a sufletului uman. Prima „piatră lucie“ poate ale- în final, depăşite. goriza naşterea iniţiatică, a doua „aspră şi bătrână“ trimite la imaginea morţii, iar a treia, „ca sângele“ şi „a ambelor (trepte Bibliografie primară precedente) stăpână“ trimite la simbolistica sacrificiului edifi- Alighieri, Dante, Divina Comedie, traducere de George Coşbuc, pre- cator ce are ca rezultat „învierea“ sau regenerarea spirituală. faţă, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Editura Gramar, Bucu- După ce îi scrie pe frunte cu vârful sabiei şapte litere „P“, reşti, 2010. îngerul deschide în faţa lui Dante poarta Purgatoriului, uti- Bibliografie secundară lizând două chei: una de argint şi una de aur. Urmează ast- De Sanctis, Francesco, Istoria literaturii italiene, traducere şi stu- fel primul ocol: trufia, cel de-al doilea: invidia, al treilea: diu introductiv de Nina Façon, Editura Pentru Literatură Universală, mânia, al patrulea: trândăvia, al cincilea: zgârcenia şi risipa, Bucureşti, 1965. al şaselea: lăcomia; încheind cu cel de-al şaptelea: desfrâna- Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, Bucu- reşti, 1995. rea. După parcurgerea fiecărui ocol, îngerul care stă la intra- Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval, traducere şi note de Marina rea în următorul îi şterge de pe fruntea lui Dante câte un „P“, Rădulescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991. simbol al eliminării păcatului respectiv. Vulcănescu, Mircea Logos şi Eros, Editura Paideia, Bucureşti, 1991. 15 Francesco De Sanctis, Istoria literaturii italiene, traducere şi stu- 18 „Lucea la stânga-mi luciul apei sfinte/ redându-mi coasta stângă,- diu introductiv de Nina Façon, Editura Pentru Literatură Universală, ncât păream/ ca şi-n oglindă ce mi-ar sta nainte.“ Ibidem, p. 332. Bucureşti, 1965, p. 277. 19 „Când fui intrat deci şi pe poarta care/ rămâne-nchisă prin iubi- 16 Divina Comedie, pp. 256-257. rea rea,/ căci strâmbul drum ca drept atunci îţi pare.“ Ibidem, p. 325. 17 Ibidem„ p. 259. 20 Ibidem, p. 486.
188 HYPERION Eseu Ala SAINENCO Din orizontul aşteptării – Bucate din bătrâni Titlul studiului Petronelei Savin – Bucate din bătrâni – prin prisma disjuncţiei trimite (lucru susţinut şi de autoare în Introducere), la „frazeologie sau discurs Cuvente den Bătrâni, cartea fiind şi „un omagiu adus ling- repetat“. Din perspectiva vistului întemeietor Bogdan Petriceicu Hasdeu“. Câteva tripartiţiei planurilor lim- precizări prealabile par necesare în legătură cu această bii, frazeologia ar cores- lucrare. Prima ţine de preocupările autoarei: Petronela punde limbii istorice (p. 25), iar discursul repetat – vor- Savin şi-a luat doctoratul cu teza „Frazeologia româ- birii (p. 24). În delimitarea disciplină / obiect de studiu, nească privitoare la alimentaţia omului“, urmată de studii frazeologie acoperă ambele planuri, referindu-se atât la înT acelaşi domeniu: De gustibus disputandum… Frazeo- aspectul gnostic, cât şi la cel ontic. Având în vedere opo- logia românească privitoare la alimentaţie (2011, Editura ziţia tehnică liberă a vorbirii / discurs repetat, frazeologis- Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“), Universul din lin- mele se opun îmbinărilor libere – fapt care transpare şi gură. Despre terminologia alimentară românească (Insti- din concepţia lui Theodor Hristea, citat de autoare – fiind tutul European, 2012) – tradusă şi în franceză: Un univers „izolări“, cărora„li se aplică un tratament aparte“ (Iorgu dans une cuillère. Sur la terminologie alimentaire du rou- Iordan) şi care au aceeaşi funcţie expresivă ca şi metafora, main (Institutul European, 2012) –, Romanian Phraseo- expresivitatea (Stelian Dumistrăcel). Autoarea remarcă logical Dictionary. The Onomasiological Field of Human dintre trăsăturile care le conferă frazeologismelor statu- Nourishment (Institutul European, 2012) şi câteva pro- tul de unităţi ale limbii: stabilitatea, unitatea semantică, iecte coordonate de autoare, printre care: Digitalizarea existenţa unor fenomene morfosintactice şi semantice patrimoniului cultural alimentar. Judeţul Bacău – eCU- particulare grupării. LTFOOD (2016-2018). Latura semantică este tratată în detaliu, sub aspectul Preocupările constante ale Petronelei Savin creaseră, idiomaticităţii, într-un paragraf aparte, interesant şi prin în acest fel, pentru cei care i-au urmărit activitatea, un problematica pe care o readuce în actualitate autoarea: orizont de aşteptare confirmat prin această monografie. motivarea frazeologică şi memoria etimologică, sensul A doua precizare tine chiar de specificarea „un oma- literal / sensul frazeologic, motivarea între sincronie şi giu“ lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi eşafodajul teoretic diacronie, etimologia ştiinţifică (motivarea pentru ling- al lucrării. Autoarea dezvoltă, aşa cum îşi propune, în vist) şi cea populară (motivarea pentru vorbitor) etc. În Exegeze lexicografice privind frazeologia, „argumentaţia plan teoretic, autoarea consideră necesară elaborarea într-o direcţie care recuperează viziunea hasdeiană asu- „unei teorii capabile să exprime esenţa figurativităţii în pra rolului dicţionarelor în slujba studierii relaţiei dintre cazul frazeologismelor“, a cărei problemă principală este limbă şi cultură“ (p. 61), arătând că „pentru studiul fra- de ordin semantic şi vizează relaţia „între sensul frazeolo- zeologiei, «erorile» despre care vorbesc specialiştii lexi- gic şi sensul literal al structurilor fixe“. Clarificarea aces- cografi, abundenţa citatelor şi cantitatea mare de infor- tei relaţii ar permite explicarea modului de constituire a maţie extralingvistică, toate aşezate într-o formă relativ sensului frazelogic şi aplicarea, în domeniul frazeologiei, liberă, reprezintă un adevărat câştig“ (p. 66). Pe lângă a unor clasificări riguroase funcţie de gradul de fuziune recuperarea declarată, bazată pe argumentaţie (p. 59-66), a elementelor frazeologismului. Totodată, esenţială, în Petronela Savin preia şi aplică în studiul frazeologiei opinia autoarei, este identificarea rolului imaginilor „pe interpretarea prin prisma relaţiei limbă-cultură. Totuşi, care se întemeiază structura frazeologică la nivelul con- fundamentarea teoretică a demersului, chiar dacă are un strucţiei sensului prin formularea unor etichete seman- pilon hasdeian, este susţinută, în principal, prin asuma- tice“ (p. 31), mizele fiind integrarea fiecărui frazeologism rea preceptelor lingvisticii integrale (şi nu doar privind „unui sistem de reprezentare care dovedeşte funcţionali- discursul repetat) şi prin urmarea căii deschise de lingvis- tatea unor principii generale ale transferului metaforic“, tul ieşean Stelian Dumistrăcel „în privinţa analizării sale clarificarea problemelor „legate de eterogenitatea fraze- (a frazeologismului – nota noastră, A.S.) din perspectiva ologiei ca ansamblu complex de structuri fixe“, „decrip- unui contract de comunicare“ (p. 17). tarea unor mecanisme de manifestare a figurativităţii la Abordarea frazeologiei ca reflex al culturii din prima nivelul frazeologiei în general“ (p. 31-32). parte a studiului este precedată de delimitări terminolo- Insistând pe existenţa unor mecanisme cognitive gene- gice ale domeniului care vizează câteva paliere analizate rale ale metaforizării (inclusiv în cazul frazeologismelor),
Eseu HYPERION 189 autoarea corelează teoria cognitivă a metaforei cu teoria gătite pe loc sau prezentate din memorie“, urmărindu-se, limbajului figurativ convenţional şi cu preceptele teoriei în subsidiar, „frecvenţa şi rolul frazeologismelor în contex- integraliste (principiul obiectivităţii, conceptul de discurs tul acestei situaţii“ (p. 117). În planul frecvenţei, autoarea repetat, tipurile de cunoaştere, variabilitatea lingvistică şi identifică o medie de 1 frazeologism la 20 de reţete şi de culturală, universaliile lingvistice), susţinând, alături de 4 frazeologisme la 20 de discursuri libere (p. 118). Rezu- mentorul său, prof. Stelian Dumistrăcel, printr-o argu- mând rolul frazeologismelor, constatăm în baza studiu- mentare consecventă, existenţa universaliilor frazeologice. lui autoarei, că funcţiile lor pot fi reliefate şi după tipul Demersul teoretic este însoţit, aproape fără excepţie, prin de reţetă (deşi nu putem vorbi de o specializare strictă argumente şi cercetări ale materialului lingvistic, autoa- în acest sens), subordonându-se totodată „preceptelor rea aducând în atenţie structuri care fie confirmă soluţi- generale ale faticului în comunicare“ (p. 144): asigură ile teoretice, fie pot fi explicate prin soluţia identificată, punctarea finalului comunicării, invitând la degustare cum ar fi: metafora lichidului fierbinte pentru furie sau (în reţeta evocativă), menţine interesul, marcând înche- expresiile a pescui în apă tulbure, a făgădui marea cu sarea. ierea unei secvenţe (în reţeta performativă), reprezintă o Considerând că „rămâne deschisă calea unor cerce- modalitate de aşezare sub semnul familiarului (în reţe- tări de metalexicografie“ şi sugerând, în fond, direcţiile tele condensate). unor asemenea cercetări („studierea unor dicţionare ca Partea a IV-a lucrării conţine un corpus integrat de dovezi practice ale evoluţiei ştiinţifice a unor discipline resurse etnolingvistice privitoare la alimentaţie, autoarea lingvistice“ sau ca dovezi ale evoluţiei unor „comparti- propunându-şi să răspundă unor nevoi de comunicare şi mente ale limbii“), Petronela Savin propune, într-un capi- cognitive ale celor interesaţi. Elaborarea corpusului s-a tol dedicat exegezei lexicografice (partea a doua a cărţii), bazat pe excerptarea terminologiei şi frazeologiei ali- o schiţă de istorie a modului de prezentare a frazeologis- mentare din dicţionarele enumerate mai sus, la care s-au melor, structurată în trei părţi: dicţionarele explicative adăugat: Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Româ- generale academice, dicţionarele explicative de uz curent nească“ (1931), Dicţionarul limbii româneşti de August şi Proverbele românilor… de Iu. Zane. Scriban (1939), Până-n pânzele albe. Expresii româneşti La capitolul dicţionarelor academice, autoarea anali- de Stelian Dumistrăcel (2001), Romanian Phraseological zează din perspectiva pe care şi-a propus-o trei dicţio- Dictionary. The Onomasiological Field of Human Nourish- nare, recunoscute în general şi considerate (de autoare) ment, realizat de autoare (2012). Pornind de la necesita- ca marcând stadii diferite ale tratării frazeologismelor din tea primară a contextualizării, corpusul a fost completat punct de vedere lexicografic: Dicţionarul limbei române apelându-se la lucrări de etnologie, medicină populară, de A.T. Laurian şi I.C. Massim; Etymologicum Magnum folclor, cărţi de bucate, creându-se, în cadrul proiectu- Romaniae de B. P. Hasdeu şi Dicţionarul limbii române lui Digitalizarea patrimoniului cultural alimentar. Judeţul (tezaur) DA-DLR), iar dintre dicţionarele explicative, două Bacău – eCULTFOOD (2016-2018), o bază de date com- opere lexicografice de autor – cel mai complex şi cel mai plex, formată din discursuri cu reţete culinare şi context important – intră în vizorul analizei: Rumänisch-Deutsches ale hranei specific judeţului Bacău. Wörterbuch a lui H.-H. Tiktin şi Dicţionarul universal al În acelaşi capitol, autoarea propune „un proiect al limbei române a lui L. Şăineanu. unui corpus integrat de resurse etnolingvistice privitoare Partea a treia volumului semnat de Petronela Savin – la alimentaţie“ (p. 152).Fără a intra în specificaţii tehnice Discurs gastronomic între şablon şi expresivitate – repre- şi descrierea structurilor matriciale folosite, remarcăm zintă rezultatele unui studiu orientat spre „identificarea interdisciplinaritatea demersului, în care beneficiile lexi- şi analiza rolului frazeologismelor în discursul privitor la cografiei, în general, şi a lexicografiei frazeologice, în spe- alimentaţie“ din cadrul proiectului Digitalizarea patrimo- cial, de pe urma asistenţei tehnologiilor informatice sunt niului cultural alimentar. Regiunea Bacău eCULTFOOD, evidente. Acest aspect practic (şi palpabil) al cercetării cu care a avut drept obiectiv principal crearea Atlasului etno- deschideri şi spre nespecialişti (sau nu obligatoriu ling- lingvistic audiovizual al patrimoniului cultural alimentar al vişti) ilustrează modul în care un studiu din domeniul judeţului Bacău. Metodele aplicate în generarea de etno- umanist, pentru care, de cele mai multe ori, este dificil texte, aşa cum explică autoarea, sunt: ancheta pe teren, să formulăm o relevanţă socială (nemaivorbind de cea interviul tematic, observaţia participativă şi experimen- economică), respectă principiul, care, în formularea lui tul etnografic. În urma investigării, într-o perioadă de Eugeniu Coşeriu, este principiul utilităţii publice. un an, a 34 de localităţi din judeţul Bacău,echipa de pro- Dincolo de copertele acestui consistent studiu – Bucate iecta înregistrat două tipuri de texte: reţete şi discursuri din bătrâni. Frazeologie şi cultură românească – în orizon- libere (performative şi evocativ-narative) în baza cărora tul de aşteptare al celor care urmăresc activitatea Petro- autoarea analizează mecanismele de producere şi de uti- nelei Savin s-a mai produs un eveniment: abilitarea, în lizare a frazeologismelor. data de 4 mai 2019, la Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Anchetele au avut drept scop „obţinerea, în primul Suceava, cu dreptul de coordonare a tezelor de doctorat rând, de discursuri despre prepararea unor mâncăruri în domeniul filologie.
190 HYPERION Eseu m Ioana DIACONESCU „Lotul Teodorescu Alexandru şi alţii (Rugul aprins)“: Un pericol pentru statul de democraţie populară (I) NECLARITĂŢI, PRETEXTE, CONDAMNĂRI. PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE ÎN DOSARUL P 202 (ARHIVA CNSAS) Lucrarea vieţii Părintelui Stăniloae este una una dintre cele Părintele Stăniloae a fost preot, teolog, profesor univer- mai înalte alcătuiri ale gîndirii creştine din ultima jumătate sitar, specialist în dogmatică, traducător şi scriitor. A lucrat a secolului XX, a celui mai mare teolog ortodox contem- aproape jumătate de secol la traducerea lucrării „Filocalia poran. Este afirmaţia reiterată de nenumărate ori în aser- sfintelor nevoinţe ale desăvîrşirii“. ţiunile sale de către Olivier Clement, unul dintre cei mai A fost membru titular al Academiei din 1991. Şi-a înche- mari teologi creştini contemporani (botezat întru Hristos iat studiile secundare la liceul confesional „Andrei Şaguna“ la 30 de ani, adept al Bisericii de Răsărit, dar mai ales, apă- din Braşov. Va urma studiile teologice la Facultatea de Teo- rător fervent al unităţii Bisericii şi deşi ortodox din con- logie din Cernăuţi între 1923-1927, obţinînd apoi, în 1928, vingere,L el fiind unul din luminaţii teologi ortodocşi îndră- doctoratul cu teza “ Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al gostiţi de interreligiozitate). Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Române“. Se năştea la 16 noiembrie 1903 în Vlădeni comitatul Mitropolitul Nicolae Bălan îl va trimite pentru desăvîr- Braşov; crescut într-o spiritualitate naţională, în evlavia şirea studiilor la Facultăţile de Teologie din Atena (1927 – ei originală atît de contestată în Transilvania de stăpîni- 1928), Munchen şi Berlin (1928 – 1929) pentru speciali- rea străină. Crescut şi hrănit de sărbărorile Bisericii, ges- zarea în Dogmatică apoi îşi va aprofunda studiile la Paris turile zilnice devin aici liturgice, aşa încît tradiţia isihastă şi Belgrad. 1929 este anul studiilor sale asupra operei Sf. şi ocupaţiile obişnuite vor sta într-un echilibru constant Ierarh Grigorie Palama. şi vor vieţui alături cu misterul în mod familiar. Desigur, Întors în ţară ocupă postul de Dogmatică ca profesor măcar în treacăt trebuie amintit că spaţiul românesc a fost suplinitor (1929) apoi provizoriu (1932) şi titular (1935) la întotdeauna răscrucea drumurilor culturale dintre Răsă- Academia Andreiană din Sibiu unde va fi profesor pînă în rit şi Apus în Europa. Făcînd parte pînă în 1918 din Impe- 1946. Va fi rector al Academiei Teologice între 1936 – 1946. riul Habsburgic, Transilvania a fost locul de întîlnire cre- Profesor şi rector al Institutului Teologic din Sibiu, va atoare dintre Ortodoxia românească şi Occident, aşa că fi interesat, creator şi activ,de fundamentele metafizice nu este întîmplător faptul că teza de doctorat a Părintelui ale Ortodoxiei, legăturile dintre Biserică şi cultură, cerce- Stăniloaie din 1928 susţinută la Cernăuţi este despre Viaţa tarea şi căutarea adevărului asupra identităţii româneşti, şi activitatea Patriarhului Dosoftei, cel care a jucat un rol pentru ca în 1938 să publice „Viaţa şi învăţătura Sfântu- fundamental în precizarea Ortodoxiei faţă de Reformă şi lui Grigore Palama“ şi împreună cu arhiepiscopul Vasili Contrareformă. Krivosein va deschide calea studierii lucrării Sf.Grigore
Memoria HYPERION 191 Palama în cadrul Ortodoxiei secolului XX. În 1943 părin- dacă se ştia că acest lucru nu era real, dar Securitatea se tele Stăniloae publică lucrarea „Iisus Hristos sau restau- agaţă de perioada de la Academia Teologică din Sibiu, de rarea omului“ cu tema mîntuirii ca semnificaţie ontolo- Sibiul ca solid centru legionar, apoi de articolele părinte- gică şi personală. Între 1945 şi 1948 publică patru volume lui Stăniloae din periodicele Gândirea şi Telegraful Român ale „Filocaliei“[„Filocalia sfintelor nevoinţe ale desavirşi- care sunt luate drept cele mai puternice capete de acuzare. rii“] în limba română şi în acelaşi timp un „Curs de teolo- Părintele afirmă ceea ce era adevărat, că aceaste articole gie ascetică şi mistică“. au numai un caracter profund religios, motivaţie nelu- În 1947 va fi chemat şi transferat la Facultatea de Teo- ată în seamă de anchetatori. Dar capul de acuzare cel mai logie din Bucureşti la catedra de Ascetică şi Mistică. În puternic este, în acest caz, „activitatea duşmănoasă“ după 1948 Facultatea devine Institut Teologic de grad univer- „23 August 1944“. Cu alte cuvinte, demonstraţia legăturii sitar iar părintele profesor va fi încadrat ca titular la cate- părintelui profesor cu organizaţia „Rugul Aprins“. dra de Teologie Dogmatică şi Simbolică. * * * * * * La 6 septembrie 1958 va primi „Ordonanţa de punere Părintele Dumitru Stăniloae a fost deţinut în temniţele sub învinuire“, care este o sinteză a anchetei anterioare, după de la Jilava şi Aiud între 1959 şi 1963. În spaima lui şi a arestarea din 3 septembrie, urmată de un interogatoriu de celor ce-l înconjurau,de a nu vedea prăbuşită puterea Par- 2 ore, unde părintele va trebui, sub presiun i şi mai mari, să tiduil Comunist Român, singura forţă care-l susţinea, Ghe- recunoască tot ce i se pusese în sarcină anterior. Va semna orghe Gheorghiu –Dej pune la cale o represiune cumplită, obligatoriu documentul incriminator şi ca urmare va fi supradimensionată asupra elitelor româneşti care ieşiseră acuzat, ca toţi ceilalţi din organizaţie, de „uneltire contra din închisorile politice dar şi asupra celor ce vor umple în ordinei sociale“, cu sublinierea cu orice preţ, în actul de curînd spaţiul românesc concentraţionar. Drumurile spre acuzare, a faptului că a dus o „intensă activitate legionară“, temniţe sau lagărele de exterminare(numitele colonii de deşi în fişa dosarului de penitenciar, la rubricaaparteneţa muncă)purtau urmele paşilor multor nefericiţi dintre care politică fusese scris APOLITIC, ulterior revenindu-se asu- unii nu vor mai reveni niciodată acasă. Erau anii de după pra termenului, care a fost înlocuit cu LEGIONAR. Revoluţia din Ungaria din 1956, un an fierbinte după care * * * Partidul Comunist putea constata că mai presus de viaţă În Dosarul P[penal] 202, Teodorescu Alexandru şi alţii, omul iubeşte libertatea şi că cei ce puteau îndruma, inte- documentele ce-l privesc pe Dumitru Stăniloae se regă- lectualii, deveneau un pericol real, amplifucându-se, ca sesc în 10 volume din cele 11 ce alcătuiesc Dosarul „lotului necesitate necessitate, exterminarea lor. Rugul Aprins“. Oglindă vie a suferinţelor, a lezării demnită- Biserica Ortodoxă Română fusese salvată măcar formal, ţii şi a umilinţelor îndurate, parcursul acestor documente, să zicem oficial, în aceşti ani, sub conducerea Patriarhu- dovezi ale temniţei politice ale cuiva care nu se putea apăra, lui Justinian Marina, de la pătrunderea totală, în interio- fără a putea dovedi nedreptăţile la care a fost supus, abuzul rul ei, a sistemului comunist. Chiar dacă interesele patri- asupra vieţii lui fără de prihană, devotată credinţei, îndure- arhului ar fi fost în cazul liderilor politici comunişti mai rează cititorul intrat fără veste în istoria noastră din urmă, mult de natură personală. Dar cu această ocazie, Patriarhul în „noua ordine“ a statului comunist. Justinian putea, măcar în măsura acelor vremuri, să men- În Volumul 2 al Dosarului P 202, în Ordonanţa de reţi- ţină la un nivel acceptabil împlinirea menirii bisericii lui nere, emisă de Ministerul Afacerilor Interne la 3 septem- Hristos şi păstrarea tradiţiei creştine în rîndul populaţiei, a brie 1958, locotenentul major Blidaru Gheorghe, ancheta- credincioşilor. Meritul Patriarhului în acest caz a fost sus- tor penal de Securitate, dispune, avînd în vedere că numitul ţinerea monahismului care la rîndu-i reprezenta una din Stăniloae Dumitru se găseşte în situaţia prevăzută de[…] forţele de bază ale bisericii, de asemenea a făcut eforturi să C[odul] P[enal], întrucît fapta constituie delict ce intere- dezvolte învăţămîntul teologic ca formă de rezistenţă faţă sează ancheta penală şi este reclamată de interesele Securită- de direcţia antireligioasă care devenea, cu timpul, propa- ţii Statului, reţinerea pe 24 de ore, cu începere de la data de gandă pe linie comunistă. Astfel se explică cum Justinian a 4 septembrie 1958, orele 6, a numitului Stăniloae Dumitru. luat sub oblăduirea sa pe cei ce reprezentau strălucit învă- Dovezile regimului concentraţionar se derulează în con- ţămîntul teologic din România, în care scînteia ca diaman- tinuare: Mandatul de arestare nr.53 din 5 septembrie 1958 tul în coroană ilustrul preot-profesor Dumitru Stăniloae. ([…] avînd în vedere actele de procedură penală încheiate Pe acesta îl găsim profesor la Facultatea de Teologie împotriva numitului Stăniloae Dumitru se ordonă tuturor din Bucureşti în 1947. Se va apropia de mişcarea „Rugul organelor forţei publice ca, conformîndu-se legii, să ares- Aprins“ condusă de Sandu Tudor prin Benedict Ghiuş care teze şi să conducă la arestul M.A.I. – Bucureşti – pe numi- îi era asistent la facultate şi va lua parte la întrunirile de la tul Stăniloae Dumitru.). Punem în vedere şefului arestului Mănăstirea Antim, rămînînd în relaţii de prietenie cu foş- M.A.I.- Bucureşti, să-l primească şi să-l reţină pe timp de tii membri ai grupării. El va fi arestat după arestarea celui 60 de zile, de la data de 4 septembrie 1958 pînă la data de mai mare grup din „lotul Rugului Aprins“, pe 3 septem- 4 noiembrie 1958.), Ordonanţa pentru efectuarea perche- brie 1958, la sfîrşitul anchetei penale ce-i privise pe ceilalţi. ziţiei domiciliare (acelaşi locotenent major de Securitate Este acuzat că a făcut parte din mişcarea legionară, chiar Blidaru Gheorghe dispune, în conformitate cu[…] C[odul
192 HYPERION Memoria d P[rocedură] P[enală] efectuarea percheziţiei domicili- Anania (vom vedea, citind documentele dosarului penal are numitului Stăniloae Dumitru […] întrucît din datele 202 că acesta va fi cercetat şi inclus de Securitate grupului ce le posedăm rezultă că la domiciliul său deţine materiale de la Antim alături de fratele Andrei Scrima): Bucureşti 23 ce interesează Securitatea Statului), Ordonanţa de seches- octombrie 1958/Cabinetul I.P.S.Patriarh/ DELEGAŢIE/Se tru din Bucureşti, 5 septembrie 1958(locotenent major Bli- deleagă Dl.Mircea Livezeanu, juristconsultul Arhiepiscopiei daru Gheorghe, anchetator penal de Securitate din Direc- Bucureştilor, să cerceteze la Tribunalul Militar – Secţia a II ţia Anchete Penale a M.A.I., examinînd actele dosarului de – a, Bucureşti, dosarele privind pe învinuiţii: Sandu Tudor, anchetă penală privindu-l pe Stăniloae Dumitru[…], arestat Stareţ la Schitul Rarău/ Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pro- la data de 4 septembrie 1958, în baza mandatului de ares- fesor Seminar Bucuresti,/Preot Profesor D.Stăniloae, Insti- tare nr.53/S/1958[…]/Pentru infracţiunea comisă de învinu- tutul Teologic Bucuresti/Arhimandrit Sofian Boghiu, Stareţ itul Stăniloae Dumitru, ar[ticolul] 25 C[od de] P[rocedură] Plumbuita/ Ieromonah Felix Dubneac, Preot Plumbuita, pre- P[enală] prevede confiscarea totală a averii. Anchetatorul cum şi pe învinuitul Arhidiacon Anania Vartolomeu, Bibli- penal de Securitate dispune instituirea sechestrului asigu- otecar şef al Palatului Patriarhal./Dl.Juristconsult va referi rator asupra averii personale mobile şi imobilă a învinuitu- asupra acuzaţiilor ce se aduc fiecăruia, toţi fiind salaria- lui Stăniloae Dumitru.). ţii instituţiilor pendinte de Patriarhia Română/ Semnat Interogatoriile din Ancheta ce urmează se vor desfă- Justinian/Patriarhul României. Celălalt document impor- şura în 4 şi 6 septembrie. Ele conţin întrebări răscolitoare tant pentru istoria comunismului din România, cu speci- cu privire la activitatea contrarevoluţionară şi la discuţiile fic pe represiunea elitelor teologice este un Interogatoriu duşmănoase purtate împotriva ordinii de stat de democra- de inculpat din şedinţa publică din 29 octombrie 1958, ce ţie populară din R.P.R. ale părintelui profesor…şi continuă s-a desfăşurat la Tribunalul Militar al R.P.R.: Numele de cu o formulă diabolică numită Proces verbal de confruntare, familie Stăniloae Dumitru/…/ocupaţia în prezent şi locul procesele de acest fel fiind în număr de două, unul în 4 şi de muncă/profesor Institutul Teologic Bucureşti/…/După altul în 6 septembrie 1958, unde sunt „confruntaţi“ învi- ce preşedintele i-a pus în vedere infracţiunea pentru care nuiţii Stăniloae Dumitru şi Mironescu Alexandru precum este dat judecăţii, dovezile faptelor şi i-a cerut să spună şi Mironescu Şerban (fiul profesorului Alexandru Miro- ceea ce este util apărării sale, inculpatul a dat răspunsurile nescu, din grupul celor cinci studenţi arestaţi şi ei în lotul reproduse în rezumat de către grefier după cum urmează: Rugul Aprins)pe temele etern-incriminatoare asupra lip- iulie 1935 – 1940. Am colaborat la revista Gândirea. N-am sei de libertate a scrisului cu conţinut contrarevoluţionar putut să-mi dau seama ce caracter avea revista.Toate arti- în R.P.R, cu comentarii duşmănoase la adresa regimului colele mele au caracter religios (subl. mea.- I.D.)./Între democrat –popular dar şi aceea a ascultării posturilor de 1955 – 1958 am fost în total de vreo trei ori în casa lui [Ale- radio imperialiste…În mod firesc ororii, urmeazăOrdo - xandru]Mironescu. Acolo l-am întîlnit pe Teodorescu Ale- nanţa de punere subînvinuire din 6 septembrie 1958 în care xandru şi o dată pe [Vasile]Voiculescu şi de fiecare dată pe locotenentul major Blidaru Gheorghe, anchetator penal de Securitate, va stabili că în dosarul de anchete penale există [Benedict]Ghiuş./N-am fost la Plumbuita la nicio întîlnire. probe suficiente din care rezultă că susnumitul în perioada Nu-mi aduc aminte ca la aceste trei vizite să fi avut discuţii 1935 – 1940 a întreţinut legături cu o serie de elemente legi- politice. În toamna lui 1955 cînd am fost în casa lui [Con- onare şi a colaborat la revista legionară Gîndirea, în coloa- stantin]Joja unde era şi [Alexandru]Mironescu s-au vorbit nele căreia a scris mai multe articole, depunînd activitate discuţii cu caracter politic. Cînd am fost la Mironescu s-a propagandistică legionară. După 23 august 1944 susnumi- citit o piesă a lui [Vasile]Voiculescu. tul a continuat să menţină legătura cu o serie de elemente [Semnat] inculpat D. Stăniloae duşmănoase printre care şi legionari încadrîndu-se în gru- pul subversiv condus de Teodorescu Alexandru zis Sandu Actele procesului Rugului Aprins, cele de o importanţă Tudor, unde alături de ceilalţi membri ai grupului a desfă- copleşitoare pentru destinul părintelui Dumitru Stăni- şurat o intensă activitate duşmănoasă, împotriva orîndui- loae, citite spre finalul acestui volum 4 din Dosarul P 202 rii de stat democrat populare din R.P.R. Teodorescu Alexandru şi alţii –ACNSAS, sunt oglinda vie a În fine, Procesul verbal din 16 septembrie 1958 încheie unor pretexte şi neclarităţi ce stau stau la baza unei(unor) nemernicia: Noi, locotenent major Blidaru Gheorghe, anche- condamnări politice atroce. Citite astăzi de un necunos- tator penal de Securitate din M.A.I. – Direcţia de Anchete cător pot părea de necrezut. Dar nefericita noastră istorie Penale, constatînd că în dosarul 1114 privitor la numitul va fi însângerată de schingiuirile şi umilinţile acestor ai Stăniloae Dumitru învinuit de săvîrşirea infracţiunii de noştri preoţi martiri. Printre ei, adăugat cu cinism, într-o uneltire contra ordinei sociale[…]sunt suficiente probe în organizaţie socotită subversivă, numai pentru a-i adăuga vederea sesizării instanţei de judecată[…]. încă etichete politice şi a-l represa în temniţa politică, pre- Volumul 4 al aceluiaşi Dosar P 202 imi atrage atenţia otul profesor Dumitru Stăniloae…În ceea ce-l priveşte, prin două documente:unul ce ascunde de ochii Securităţii va fi condamnat odată cu ceilalţi inculpaţi (cinci studenţi, grija părintelui patriarh Iustinian Marina pentru membrii opt preoţi, un medic –Gheorghe Dabija – şi un profesor – organizaţiei Rugul Aprins în care îl include şi pe Vartolomeu Alexandru Mironescu -). O onoare, aş spune astăzi, de a fi
Memoria HYPERION 193 alături, în calvarul lui, de oameni de aceeaşi înaltă statură la domiciliu unde mai veneau şi coinculpaţii Teodorescu Ale- spirituală, cu aceeaşi splendidă interioritate. xandru, Ghiuş Vasile Benedict şi Dabija Gheorghe./Cu oca- Aşadar, cele mai importante fragmente din documen- zia acestor întîlniri, inculpatul împreună cu ceilalţi coincul- tele condamnării, părintelui profesor: Tribunalul Militar paţi au purtat o serie de discuţii duşmănoase pe marginea al Regiunii a II-a Militară/Colegiul de Fond/Dosar 2164/58/ evenimentelor politice interne şi internaţionale comentînd Proces verbal – minuta nr. 125/Astăzi 8 noiembrie 1958/…/ în mod ostil regimul nostru, ştirile transmise de posturile de deliberînd în secret conform art. 291-295 C.J.M. şi pentru radio imperialiste pe care le ascultau, preconizînd schim- motivele ce se vor arăta în corpul sentinţei/HOTĂRĂŞTE/ barea regimului democrat-popular din R.P.R./Interogat în Cu unanimitate de voturi[…]condamnă pe[…] Stăniloae instanţă – fila 73 – dos.vol.I – inculpatul recunoaşte în parte Dumitru la 5(cinci)ani muncă silnică şi 5 (cinci ani degra- faptele ce i se pun în sarcină, susţinînd că la întîlnirile la dare civică[…]. Cum era firesc în ordinea atrocităţilor, care a participat nu s-au purtat niciun fel de discuţii poli- urmează „celebra“, prin oroarea ei, Sentinţă nr.125 din 8 tice./Această susţinere a inculpatului făcută în instanţă nu noiembrie 1958 prin care, asupra întregului lot al Rugu- corespunde realităţii, ca fiind infiramtă de probele dosaru- lui Aprins, au cazut condamnări de o atrocitate specifică lui şi chiar de declaraţiile inculpatului făcute cu ocazia cer- statului comunist represiv din acele vremuri. Nu se putea cetărilor în care arată(fila 438 vol II) că în cadrulîntîlniri - altfel, printre învinuiţi, Dumitru Stăniloae: /…/Şedinţa lor care au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru publică din 8 noiembrie 1958/…/Fiind pe rol pronunţarea a purtat o serie de discuţii defavorabile la adresa regimu- în cauză penală privind pe/…/Stăniloae Dumitru(la poziţia lui democrat popular din R.P.R. sperînd că se va produce o 15 – n.m.I.D.)/…/TRIBUNALUL/deliberînd în conformitate schimabre şi vor avea loc în RPR aşa-zise alegeri libere./ De cu prevederile C.J.M./Asupra acţiunii penale deschisă prin asemeni, din interogatoriile coinculpaţilor Mironescu Ale- concluziile de învinuire din 16 septembrie 1958 împotriva lui xandru (fila 124 – 147), Ghiuş Vasile Benedict(f.187 -234), /…/ Stăniloae Dumitru/…/se constată următoarele/Incul- Teodorescu Alexandru (f.29 – 40), Mironescu Şerban, rezultă patul Stăniloae Dumitru în perioada 1935 – 1936 a cola- că inculpatul Stăniloae Dumitru a purtat împreună cu cei- borat la revista legionară Gândirea semnînd o serie de arti- lalţi coinculpaţi care se aflau la locuinţa lui Mironescu Ale- cole cu conţinut mistico-naţionalist./În anul 1947 fiin numit xandru o serie de discuţii pe marginea evenimentelor interne profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti a cunoscut şi internaţionale, interpretînd în mod ostil regimului ştirile pe inculpatul Ghiuş V.Benedict şi prin intermediul acestuia transmise de posturile de radio imperialiste, preconizînd i-a mai cunoscut pe Teodorescu Alexandru şi Mironescu schimbarea acestuia şi reinstaurarea orînduirii capitaliste./ Alexandru./În perioada 1953 – 1954 inculpatul Stăniloae Faţă de probatoriul administrat în cauză, Tribunalul reţine Dumitru a făcut mai multe vizite lui Mironescu Alexandru ca dovedite în sarcina inculpatului faptele comise.
pe cărări de solzi care se pierdeau în tării cu prietenul meu catedraticul am călărit vie- tăţi cvadruple cvintuple şi sexagenare ocoleam bolovani obosiţi îmbătrîniţi prematur în seri adînci şi roşietice ca un lut care ia atît de fidel forma zilelor noastre
şi cum vorbeam noi aşa ochii noş- tri prindeau un cheag degetele noastre se prefăceau în moviliţe arămii Ghenadie NICU (n. 13 februarie 1963, Bălţi, Republica Moldova – dincolo de acele d. 19 august 2019, Chişinău, Republica Moldova) păi ce să vă spun impozante senioriale caleşti copii ai pustiului? se ivea un cer mare de moloz eu am fost cîndva într-un ţinut de creneluri prin intermediul căruia scriptorii bătrîni acolo oamenii ţineau în clondire tot felul de nimicuri alchimiştii uitaţi prin cotloane paharnicii pensionaţi în jurul lor se clătinau exegeţi cu mari pălării de paie strigau de vreme nouă
194 HYPERION Memoria cînd te uitai în jur eu prefer să dau bineţe de aici nu vă supăraţi vedeai numai obiecte de haltă priveliştea e plină de canioane cîte un vizitator grăbit punea mîna arare vine cîte un călător întîrziat se cruceşte pe-o locomotivă o răsfoia febril şi amîndoi aşteptăm aşezaţi pe proprii umeri şi se culca pe traverse să revadă len- clipa cînd peste realitate se va prăbuşi jeria roz şi poşetele de vanilie un perete de sticlă purtate în coarne de melci aferaţi trăiam atunci printre forme doamne tu carele schiam vertiginos în adîncul depresiunilor şi lumina scădea şi apele creş- le ştii pe toate teau şi cerul se făcea cît o boaghe probabil ne vezi cum urcăm coborîm urcăm coborîm lipită la ceafă pe scări subţiri din inox ca nişte pete spălăcite străpunse de ace totul s-a petrecut probabil că te miră puţin natura noastră contemplativă probabil ai vrea şi tu colea un mic chef cu ciraci dincolo de ape lîngă ape pe care plutesc jartiere şi hîrtiuţe de staniol şi dincolo de pasajele virane survo- late de oamenii aceia mari şi noi am vrea să dormim într-o burtă caldă în mantii luminoase să zburăm într-un cioc de pasăre bătea un vînt dinspre anumite zone greu de localizat peste munţii tăi caligrafici mintea mea se afla într-o cupolă prin- şi să facem streaşină la ochi în zilele cu soare tre sunete adormite elitrele noastre de taină un ochi paradigmatic şi un altul bine vitrifiat pe un ştrand mundan memoria mea priveam la robinetul de pe burta mea princiară înregistrează cu fidelitate să vină grabnic biografii scriptorii am strigat sunaţi grefierii: cadrul autumnal iată un chip al materiei care se poate recuza! în care eu enfant terrible zgîriam ceva iată mîini vertebre femururi cu băţul la rădăcina copacului lobi occipitali şi fine raporturi în sensul afirmînd cu îndărătnicie că poezia este alt- cărora se plimbă mulţimile de tinichigii ceva decît se crede de obicei de la o întîmplare la alta de exemplu o gaură de unde ies într-una muşte verzui şi zboară consecvent spre linia orizontului păi doamnelor şi domnilor înfăţişarea mea în clipa asta nu se pre- nu rîcîi pămîntul mi se spunea în replică tează unei clasificări nu rîcîi pămîntul fiindcă dezgoleşti rădă- pot fi o moviliţă instalată pe un portativ cinile şi în curînd va veni iarna pot avea chipul acelui mort proas- dar mie nu-mi pasă mă fortifică faptul păt din gura întredeschisă a căruia că în podul casei noastre de la reni se mai zbătea să iasă un ultim picior al reveriei se găseau o grămadă de teze despre carac- deşi în vremea lustrului eram cercetat cu luare terul derizoriu al mediului ambiant aminte de ciocurile păsărilor călătoare şi apoi nici nu puteam suferi vreo intervenţie şi cazmale tălpi de pasageri şi ceva încă mai ales nu puteam suporta ca cineva neformulat dar concret ca o pîlnie să mi se zgîiască în aminoacizi îmi vexa condiţia mea sedentară într-o zi a venit vacanţa şi ţin minte dacă este adevărat că trenurile trec că săptămîni de-a rîndul prin gări cu o mare probabilitate m-am chinuit dacă sori stele deşerturi şosele se strîng zi după zi am încercat vălătuc într-un cont decisiv să pictez soarele apunînd după fesele ei grandioase
Memoria HYPERION 195 Avanscena Hyperion „O colivie a plecat să caute o pasăre.“ o succesiune de exerciţii, capabile să resta- Senină, căutată de cerinţa poeticardă („poe- – Aforism, Franz Kafka bilească circuitele neuronale, la nişte para- mul a început să mă strige“), Magda(lena) Vedeţi, vedeţi, că e sfârşit de sume şi metri greu de atins prin simpla contemplare. Hărăbor îşi etalează poza de emoţie într-un final de tom, Prin „Lebăda în zbor“ (volum de versuri, dicteu în cadrul unui real infantil, mizând pe a eşuat Experimentul Om… apărut în 2019, la editura „Cartea Românească termeni creştini (potop, marea roşie, înviere), Am fost făpturi cu foc în vene ce-au dănţuit Educaţional“), Viorica Petrovici îşi orientează unde „ în fiecare dimineaţă altcineva trăgea în zori, în stele… noile trăiri forţând mereu inefabilul, cu mereu clopotele ca pentru vecernie“.Tentată să eta- Am fost făpturi ce-au decretat: Să fie întu- aceeaşi senzualitate, în deplin acord cu cere- monialul, chiar şi atunci când banalul coti- jeze cuvintele în formula turnului patentat neric şi lumină şi-apă vie! dian îi bate discret la uşă. de un deprimist radios, autoarea invocă o Am fost navigatori pe mări de idea- „Lebăda în zbor“ are trei (sub)capitole: relaţie de comunicare şi comuniune cu fiinţa luri şi manii, „Parcul cu maimuţe“, „Autogara Nadir“ şi poemului. Metaforita îi joacă, fireşte, câte ce uneori s-au oprit din marea lor mişcare „Treptele“. o festă. „Potopul“ şi „învierea“ sunt cuplate şi-au zâmbit. Toate poeziile, din grupajul „Parcului cu „albe şi curate ca o primăvară“! Dulcegăria Din când în când, foarte rar şi cu mare efort, maimuţe“, sunt fără titlu, fiind dominate de („Între mine şi flori nu există hotare“…) capătă am zdrobit coliviile ce ne-au căutat… imaginea dezolantă a bazarului. câte o notă amoroasă: „şi coastele tale strigă Suntem acum în soare-spune, la sfâr- Un caz de alienare umană capătă pro- după mine cerşind un sărut“. Cum e momen- şit de sume, porţii odată cu sosirea autocarului într-o tul, poeta aprofundează: „ Anii-primele vâr- scufundaţi în esenţe şi eşecuri tari, de ţară europeană, când una din bazariste cade ste adâncite de doruri / Când se alungă norii nedescris. pradă violului, sau tentativei lui: „Vin vultu- e mai lesne mersul spre vârfuri“. Intervine o Suntem cuprinşi de şoapte şi de noapte, rii să îşi înfigă ciocul necrofag în trupul ei, / cădere prelungită în relatare despre litere şi trecuţi prin vămi de foc şi plângeri multe. Nu! strigă ea fără să vadă doar simţind atin- vocale, verbe şi imagini ce evadează, încât E timpul să judecăm gerea…“ Chiar şi plecarea autocarului, pen- „În cele din urmă/ Imaginile îşi asumă infini- punerea omului sub lună, sub tăceri, tru întoarcerea în ţară, nu e ferită de peripe- tul / Rime în rouă“…Povestea capătă note sub zdrobiri. ţii:…„scheletul autocarului plin cu bazarişti comice: „să ştiu – nu ştiu în cât să împart ilu- E timpul să găsim vinovaţii pentru eşecul experimentului ce-ar fi putut pleacă, spre seară, / cu actele furate de nişte zia/ să-mi ajungă şi mâine“. M.H. refuză con- nomazi, pe străduţe dosnice“. cretul vieţii proprii, tinde şi se întinde să medi- trece testul. E vremea marii morţi, iar noi Bazaristul-pantofar „ajuns“, şi cu mulţi teze, face plinul cu locuri comune şi resturi angajaţi, devine brusc amnezic, când vine din lecturi şi resimte lipsa lui Făt Faimos, ast- nici nu am învăţat să murim! Instruit în arte plastice, înainte de împli- vorba de „gloria“ lui din urmă: cea cu pre- fel încât procrează „ poemul întreg cu mâini ţuri umflate la pantofii de tot soiul, dar şi nirea unei jumătăţi de secol de viaţă, în şi cu picioare“. cu mai mult avânt la cei de lac-vânduţi ca 2017, solicitat de timpul ce doare, MARIAN „Poemele“ Magdei H. „urcă treptele verde- fiind din piele, este acum un ins cu ştaif, cu VIŞESCU îşi începe asaltul literar şi intră în lui în dimineţi de măr / litere se rotesc dez- emblema partidului „la modă“ la vedere. Dar: Societatea Culturală „Anton Pann“(Râmnicu golite într-o horă a ielelor / În căutarea izvoa- „Dar cel mai mult se bucură când vin amărâ- Vâlcea). Timpul nu mai are răbdare, astfel că relor pribegesc vocalele/ce-şi spală negrele ţii, / le dă mâna la pupat şi le vorbeşte de autorul îşi face cunoscut scrisul şi este publi- gânduri…“ etc. Domnul“(pag.9). cat în antologii (probabil grupaje) în reviste Am reţinut: „cât mi-e departe de tine / Emoţiile bazaristului obişnuit se estom- (precum „Glasul iubirii“ şi „Mirajul Oltului“) şi despletindu-mi spaimele / un uragan ne des- pează către sfârşitul zilei. Vine clipa când el devine membru activ în Cercul Literar de la parte“. Socot însă că Magda poeta poate scrie „Îşi numără banii în lumina obscură, sunt roşii, Cluj, Clubul Qpoem-atelier poetic popular, poezie. Indrăznesc să îndemn la trăitul-scrisul un ruj / s-a topit de căldură şi banii aceia par Cenaclul Poetic Schenk ş.a. în viaţa reală. Primum vivere. E poi, delictum. mânjiţi cu sânge“. (Şi) Marian mimează emoţia, dus cu ţârâ- Născută în Galaţi, Diana Cârligeanu Contactul cu o realitate laşă şi înfiorătoare, „concepe proza în engleză şi poezie în română ita de cuvinte, cuvinte care nu trebuie să cu semnul egal între claustrare şi libertate, şi engleză“, este educata in SUA, UK si Japo- aibă vreun tâlc. Pe poetul nostru îl „doare face din autoare un demn apărător al celor nia şi este orientată să adopte un pseudonim: lipsa timpului“, iar aceasta îi „provoacă/ pe care viaţa de la periferie îi lasă de izbe- K.V. Twain. Autoarea recunoaşte că a publi- găuri în piele…“. Grupajul trmis demarează lişte: „Bărbaţii de la tarabele vecine au ajuns, cat o nuvelă: „My Life with Salvador Dalí, by comic: „îmi prind pleoapa între riduri / şi o îi aruncă / femeii apropouri în loc de bună Babou the Ocelot“ şi volumul de poeme „Not strivesc până leşin“ (!) şi continuă: „Şi mor dimineaţa, băieţii / se lipesc de mama lor ca Playing God“ („A nu-l juca pe Dumnezeu“). puţin câte puţin/ ori Heruvimi,ori Serafimi“. de un scut, nu scot o vorbă / că pot primi Ne informează şi ne bucurăm că poemele Vine şi o poză grotescă: „din sicriul cu sonor un şut în partea din spate“. O baie într-un sale au fost publicate în diverse reviste lite- / un androgin,un vrăjitor / cântă moarte iele- râu, din apropiere, e o încercare de potolire rare din SUA şi UK, dar şi în două reviste de lor“!!! Când nu e condus de rima forţată, se a spiritului după încercuire, pe care autoarea limba română (una este „Alternanţe“, unde prezintă pus să facă ordine între infinuturi: nu numai că şi-o doreşte, ci chiar si-o asumă. am reţinut textul „Oboseală“). Noi merităm „sunt strâmb şi drept, interminabil de mare şi În acest „act de bravură“, autoarea e înso- să primim 3 (adică trei) poeme care mizează, enervant de îngust“… Autorul îşi recunoaşte ţită de Geo de şapte ani, unul dintre băieţii aşa cum suntem preveniţi, pe un „ experiment condiţia: „mă prefac şi nu reuşesc să mă pre- femeii „cu apropouri“: „…traversăm în înot lingvistic în care anumite cuvinte sunt înlo- fac“. Poetul este şi un înţelept care percepe până dincolo, răcoarea ne mângâie braţele cuite de altele ce diferă printr-o singură literă. coincidenţa contrariilor: „în fiecare urât şi rău obosite, îmi vine / să mă las de-a lungul apei, Cititorul trebuie să determine singur unde / e alb şi e un bine“… în uitare, un val / minciunile, un val clisa tara- anume operează un asemenea joc seman- Marian Vişescu are ambâţ de poet şi deci belor care se urcă / pe mine şi mă sufocă, un tic“.Cum realizează bunul criptograf şi rebu- motiv să citească Poezie. Vine şi timpul să val promiscuitatea / În uitare…“. sist, avem la dispoziţie o poezie centrată pe comită versuri. (l.g.) Părăsind aerul irespirabil al bazarului, metagramă. „ Aveam o mare zebră“ se traduce, intrăm în „Autogara Nadir“, unde forfota devo- fireşte, „Aveam o mare febră“, „la malul zării“ ratoare este înlocuită de sunetele magice ale este egal cu „la malul mării“ and so on. Aştep- Peisaj cu lebăda în zbor harpelor dezlănţuite. Una din holograme, tăm noile poezii ale Dianei.Propun publica- Starea de graţie personală a Vioricăi Petrovici, care are de a face cu extaticul promis, pune rea aici a ultimului „experiment“: cu „bătaie lungă şi foc continuu“, din area- pe tapet imaginea şarpelui de munte: „Şar- SFÂRŞIT DE SUME lul extrasenzorialului, trebuie privită ca pe pele de munte e o fiinţă ascunsă, / el iese din
196 HYPERION Note, comentarii, idei stâncile albe doar atunci când e tăcere, / urcă se vede…„alergând în braţe cu un copil / abia ca nişte şerpi / surprinşi de zăpadă în Deşer- până în creştet, îşi pune aripi de lumină / şi născut, încerc cu disperare sa-l hrănesc cu tul Kalahari, / Numerele fug de la dreapta cântă, atât de înalte sunt sunetele acestea / ceva, / e perfect acest prunc, are o piele aurie la stânga, cele mai grase / merg în frunte încât cerul îşi deschide porţile şi coboară“. Mai şi ochii / sunt verzi-aurii precum lumina, femei legănându-se, soldaţi de tablă / dintr-un răz- mult decât atât: „Muntele în care el veghează şi bărbaţi / necunoscuţi mă ajută să înaintez, boi rătăcit între faliile temporale, / Un vortex are aură şi miresmă / de trandafir alb…“. dar nu mă lasă / să mă abat lateral, alerg cu ceasul meu din perete, când în afară, / când Neastâmpăratul Pan, „…mereu prinde această minune şi, / cu cât privesc mai mult, înăuntru, pare o staţie de lucruri neînţelese câte o fecioară /….de trei sute şaizeci şi şase cu atât devin mai aurie / şi mai transparentă“. / învelişurile îmi sună ca nişte clopote / şi e de ori pentru că / toţi anii devin bisecţi, se Transfigurarea, ca mod de lucru pentru a doar dimineaţa, doresc să-mi beau cafeaua. umplu de lighioane, / de nu ştii pe unde nu te mai recunoaşte (pedepsindu-te), vine / neagră aroma de viaţă mă ademeneşte, / s-o apuci / în lumea aceasta mai veche după ce greierii iau în primire străzile,…„aco- nu mă mai afectează nimic, / Lebăda cu ochi decât cerul“. perite cu scrisori / de la marile sucursale ban- abisali zboară cu mine“. Se pare că pierderea de sine poate fi şi o care“…, şi atunci: „Mă scutur, cad bucăţi de Accesibilitatea este cuvântul de ordine a binecuvântare pentru despovărarea sufleu- carne de pe trupul meu / în ritmul unui marş poemelor Vioricăi Petrovici, accesibilitate ce lui obosit: „Plonjez, / în adânc e linişte, cris- de război ce vine tot mai aproape“. trebuie privită mereu prin prisma unei lucidi- tal lichid plecat spre Sine, / nu aud, nu văd, Ciudăţeniile din pădurea Baciu, din tăţii netrucate, cu un registru de unde potriv- nu ştiu unde mă găsesc. / Sunt“. judeţul Cluj, sunt amintite mai pe îndelete nic înregimentării în grupuri sau curente la Când pierderea de sine nu ne este decât spre finalul unui poem, unde ele sunt plim- modă. (Liviu Popescu) dăruire totală, orice presupus păcat înglobat bate într-un carusel închipuit în fel şi chip. în această stare nu ar fi decât „praf de stele“. Luându-ne după titlu, timpanele ar putea Sub mii de petale, o Ea şi un El, scriu pagini avea de suferit, dar nu este aşa: „Pe stradă, Lansare revistă de fericire sub clar de lună, în transparenţe un carusel îmbrăcat cu hanorac şi adidaşi din lumina cristalului: „Bărbatul are ochii cire- verzi, / De sub glugă, ochii total negri hipno- de literatură şilor sălbatici, / mă desface în mii de păsări, tizează spaţiul / apropiindu-l şi depărtându-l „Cuvânt românesc“ / mă îmbracă tandru peste pielea lui / de după bunul plac, / Furnici roşii mărşăluiesc cu Între 6 şi 8 septembrie 2019, La Târgu mătase albastră şi lună, / nu te voi uita nici- ouăle altor specii / între mandibule, capete Mureş, în cadrul Colocviilor revistelor mure- odată, aud, / dar tărâmuri multe ne despart, / fără trup / pe toate direcţiile, / unele lumi- şene de cultură şi de ştiinţe umaniste, edi- mai rău ca o moarte, desfolierea, / mai dure- noase, altele mate / ca rujul fetelor de con- ţia a VI-a, a fost lansată revista de literatură roasă şi eu alerg iar şi iar, / în mai multe rân- sum, străzile se ridică vertical / şi gândurile Cuvânt românesc. duri mă rătăcesc, / dar gustul acela de stele se lovesc de asfalt Bang! Bang! Bang! / apoi, Revista a fost publicată la editura Ego / e mereu prezent în fiinţa mea“. cu genunchii zdreliţi, pleacă în vis, / Caruse- liberum, aflată sub egida Uniunii Lucian Blaga Nimic din tot ce poate oferi o temniţă lul pare un avion cu douăzeci şi două de aripi, a Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania. oarbă nu poate fi pus la păstrat. Singurul / asta de la refracţia bolţii în Pădurea Baciu“. Publicaţia s-a născut în prezenţa direc- „meniu fix“, în acest caz, sunt liliecii, dornici Ca un deliciu al sorţii, vine şi „Prima torilor şi editorilor unor reviste renumite de de afirmare în jocul lor nebunesc, de prins zăpadă“, cu un discurs scurt, dar cuprinză- rădăcini: „În temniţa neagră liliecii făcuseră tor în fapte bune: „Sufletul tău bătrân e prima literatură din ţară precum: Luceafărul, Neuma, pui ani în şir, / deodată şi-au înfipt ghearele zăpadă, / vine neaşteptat şi se topeşte în Mişcarea literară, Antares, Poesis şi multe altele. în trupul meu, / stau cu capul în jos, atârnaţi toate, / în albul său adună furtuna verilor, / „Pornind de la ceea ce afirma Liviu de mine, de parcă / aş prezenta rochia mire- tristeţea morţii de fiecare clipă, / Sufletul tău Rebreanu: «cuvântul este merindea sufle- sei la parada vampirilor“…. jucăuş e prima zăpadă, / iubeşte şi dispare tului», ţin să precizez că revista de literatură A privi cu ochi de copil lumea e o stare pentru totdeauna / într-un univers inacce- Cuvânt românesc s-a născut din dorinţa de a necesară. Alături de ei, cu ei, timpul nu mai sibil, / doar cântecul nopţilor de chilimbar oferi cititorilor fragmente de cultură, de fru- e timp, ci voioşie, moment când totul devine / e puntea pe care mereu transcend vidul“. mos, de minte şi de timp ale sufletului româ- posibil:…„copiii prind cu mâna / rachetele Iată şi o senzualitate aparte, care împarte nesc ca pe cea mai aleasă hrană spirituală“, a lansate de avioane invizibile / şi le răsădesc lumina în tomuri delicate. Marile poduri iau afirmat directorul şi redactorul-şef al revistei, la baza unui tăpşan, / din ele cresc flori mon- parte la această ofertă, cu schimb de umbre poetul, prozatorul şi publicistul Ovidiu Con- struoase pe care / aceştia le călăresc ca pe pe luciul apei: „Podurile de pe Neva se des- stantin Cornilă. nişte căluţi de lemn / şi uită să se mai întoarcă, chid şi ziua şi noaptea / în lumină, scheletul Strânsa colaborare dintre oamenii de pe înserat, acasă“. argintiu se transformă în aripi / pe care se litere din România, Republica Moldova şi Un flamingo-actor, dominat de magia odihnesc duhurile nordului, / Podurile de Spania fac posibilă expunerea, valorificarea, vrăjitoarei Maya, este aproape de a fi răpus, pe Sena se deschid în oameni, / îndrăgosti- îmbogăţirea şi răspândirea patrimoniului dar forţe nevăzute îl scot din declin, şi: „De ţii vin aici atraşi irezistibil de o boare / a uită- cultural-literar de care suntem mândri şi pe fiecare dată, de sub aripile lui picură sânge, rii de Sine, arterele râului urcă / îmbrăţişând care avem datoria de a-l lăsa, la rândul nos- / iar el pare un flamingo pe o insulă suspen- spaţiul şi se continuă în degetele lungi / ale tru, ca moştenire generaţiilor care vor veni. dată / într-un cântec, actorul nu merge acasă, perechilor, corzi de vioară într-un concert / Astfel, revista Cuvânt românesc se adaptează / pentru că el nu are o singură casă, / nu are o cu David Garrett, / Podurile de pe Mosel se necesităţii de a oferi un produs nou, o com- iubită pentru că toate femeile i se oferă / inva- deschid în mister, / între ritualuri în care se pilaţie de creaţii literare, produs care are ca ziv, el se ospătează din Sine, ca magul, / până suprapun lumi paralele, / sub ele, tinereţea, scop propagarea valorilor literare româneşti când se recunoaşte în toţi şi atunci dispare“. cascadorii periculoase, / deasupra, eleganţa oriunde este vorbită şi scrisă limba română. Viorica cea visătoare, o are aproape pe unui timp pierdut“. Revista de literatură Cuvânt românesc a „ fetiţa cu mâini extrasenzoriale“. Împreună „Numerele“, de la pagina 86, ajung, în cele fost prezentată şi în cadrul Ambasadei Româ- descoperă magnolia, cu florile „ca nişte flu- din urmă…„soldaţi de tablă / dintr-un răz- niei din Regatul Spaniei, în prezenţa unor turi neliniştiţi“. Concluzia finală: „…întot- boi rătăcit între faliile temporale“… Nimic reprezentanţi de marcă ai culturii româneşti deauna am ştiut că magnolia e o scară la cer, nu pare a fi contradictoriu în aceasta stare din această ţară, dar şi a oficialităţilor locale. / că pe acolo se plimbă îngerii cu izvoare la de continuă transformare, când: „Ceasul meu Numărul inaugural al revistei conţine o cingătoare“. de perete s-a oprit, culorile astrale / ce pul- serie de articole despre marele poet, filosof, Cu salturi precise, de la una la alta, după sau într-un ritm precis s-au estompat încet / estetician şi dramaturg Lucian Blaga, perso- un drum…„într-o ţară în care animale preis- şi apoi au dispărut, / Acum e un decor supra- nalitatea care a dat numele Uniunii Lucian torice pasc pe dealuri preistorice“…, deodată realist ceasul din perete / cu limbile atârnând Blaga a Scriitorilor şi Artiştilor Români din
Note, comentarii, idei HYPERION 197 Spania, dar şi proză, poezie, traducere, edi- să înţeleagă literatura, un public exclusivist 2. Lipsa de public, percepută ca un factor torial, recenzie, exegeză blagiană şi eseu prin definiţie. negativ. În matematică, orice axiomă îşi are filosofic. Dacă ne referim la finanţare, probabil că reciproca. Dacă luăm în calcul punctul numă- „Avem speranţa ca această revistă să sursa ar fi instituţiile de cultură sau ar fi auto- rul unu, lipsa de interes public, ajungem şi la devină o referinţă în cultura românească finanţare. În ceea ce priveşte scopul existenţei, reciproca sa valabilă: aruncarea cu cenuşă atât din ţara-mamă, cât şi de pe teritoriul principala tendinţă este cea a prezentării şi în cap şi delăsarea într-un soi de pesimism iberic şi cât mai multe ediţii să vadă lumina colaborării cu revistele din ţară, dar şi cu cele acut. Dacă am privi jumătatea plină a paha- tiparului. Aceasta este datoria noastră de din ţările vecine, acest lucru concretizându-se rului, am descoperi că vina aparţine nepu- onoare, respectul şi conştiinţa de a fi român într-o relaţionare sănătoasă, de informare, tinţei de a varia, de a atrage prin conţinut şi oriunde în lume“, a mai declarat Ovidiu Con- de cunoaştere, participare la un colocviu de prin formă autentică, atractivă. De multe ori, stantin Cornilă. reviste, de schimb de idei, viziune etc. revistele riscă să fie monotone în design şi Referitor la tiraj, aici avem o problemă: conţinut. Nu mai vorbesc despre răspândire. numărul redus de reviste. Doar în cazul revis- În afară de diagnostivul deja ştiut, una Situaţia revistelor telor de literatură cu o arie de răspândire mai dintre soluţiile propuse ar fi ca editorii să extinsă, precum România literară, Dilema creeze un produs care să atragă, începând contemporane veche, Observator cultural, Luceafărul şi puţine de la aspectul fizic (tact, ilustraţii) şi până la de literatură altele beneficiază de un tiraj mai consistent. conţinut. Cititorul trebuie să aibă între mâini A concepe o revistă de literatură înseamnă Care ar fi explicaţia? Probabil experienţa, tra- o creaţie originală, de fiecare dată, un pro- să contribui la extinderea culturii, să reali- diţia şi faptul că responsabilii lor au ştiut mai dus simplu, dar atractiv. Conţinutul ar tre- zezi o prezentare a unor opere beletristice, bine să fie manageri mai eficienţi, au înţe- bui variat: nu numai clasicele rubrici de eseu, a criticii literare, a traducerilor operelor pen- les unde anume să orienteze exact produ- poezie, traducere, teatru, expoziţie şi altele. Ar fi bine dacă s-ar introduce, spre exemplu, tru a fi cunoscute şi pe alte meleaguri, în pri- sul (nu toţi oamenii de litere sunt pricepuţi rubrici despre curiozităţi din viaţa marilor cla- mul rând, iar în al doilea rând reprezintă un la afaceri). Mare parte din revistele de litera- sici, interviuri cu aceştia, recomandări muzi- demers sufletesc, o responsabilitate a pro- tură au o rază destul de redusă de răspân- cale, evenimente culturale proxime, conexi- priei conştiinţe creatoare. dire, locală sau regională. uni inedite între literatură şi alte domenii etc. Momentul prezentului ne aduce în faţa Care ar fi soluţia pentru a îmbunătăţi În acest mod s-ar combate lipsa de originali- ochilor o pleiadă de reviste de literatură, pro- difuzarea eficientă a revistelor? Înfiinţarea tate, de creativitate, monotonia, iar cititorul babil că aproape de o sută. O cifră consi- unor evenimente cu caracter exclusiv pen- ar deveni mai relaxat, mai interesat. derabilă, dacă ne raportăm la trecut, şi un tru reviste pe plan naţional pentru a crea o Dacă luăm în calcul calitatea celor expuse, fapt deosebit pentru simplul motiv că aceste valabilitate echitabilă şi etică a tuturor partici- adică a conţinutului, aceasta ar fi acceptată ca reviste constituie coloana vertebrală a cultu- panţilor, sprijinirea vizibilă a revistelor de lite- o condiţie sine qua non. Evident, cele scrise rii româneşti. ratură de către Ministerul Culturii prin înfiin- trebuie să prezinte o valoare. Pe de o parte, Întrebarea care s-ar putea pune la un ţarea unor premii speciale oferite în fiecare an este bine, pe de alta, există riscul de a fi inte- moment dat ar fi: toate aceste reviste sunt cu scopul de a încuraja, de a ambiţiona evolu- graţi într-un soi de creatori şablonarzi, mer- ţia acestora în lumea literară, colaborarea per- utile? Îşi ating ele scopul? Reuşesc să propage gând pe aceeaşi linie. De aceea, alegerea manentă între toate revistele şi multe altele. mesajul unui grup concret de cititori? Este exponenţilor unei reviste de literatură verti- Un alt factor esenţial de care trebuie ţinut mesajul transmis la nivel micro sau macro? cale ar trebui să fie o muncă asiduă, extrem cont este cititorul sau lectorul. Cui ne adre- În întocmirea unei reviste de literatură de atent realizată, sub lupă. Colaboratorii unei săm? În primul rând, consider că ne aflăm s-ar putea lua în discuţie diverşi factori: finan- reviste de literatură reprezintă, de fapt, car- în prezenţa a două dileme destul de mari: ţarea, orientarea conţinutului revistelor spre tea de identitate şi inima revistei în sine. Cu un anume tip de lector, diversitatea materia- 1. Lipsa de interes public pentru cultură: cât mai multă prestanţă şi calitate etalează lului propus, calitatea conţinutului, prezen- dacă ne întoarcem în timp, ne amintim că cei ce scriu, cu atât mai bine pentru cititor. tarea lui (format fizic sau electronic sau/ori mergeam la biblioteca municipală sau jude- Din păcate, în unele reviste de la noi per- ambele), calitatea colaboratorilor, tirajul etc. ţeană cu cartoane de prăjituri, pachete de sistă fenomenul nepotismului ascuns sub pre- Desigur, ar mai fi şi alte puncte de vedere, Kent şi multe altele pentru a obţine pe sub textul oferirii unei şanse şi celor care doresc precum raportul dintre numărul de reviste mână o carte bună (nuvelă poliţistă, de dra- să se iniţieze în teritoriul literaturii. Nu se ţine din ţara-mamă şi cel din diaspora: ca o scurtă goste, de capă şi spadă, de aventuri etc). O cont de valoare şi se publică doar pentru că paranteză, spre exemplu, în Spania, unde au carte îşi avea preţul ei just (deşi cele cu con- este nu ştiu ce „cutărescu“ la mijloc sau pen- rezidenţa aproape un milion de români nu ţinut politic costau mereu mai mult), iar o tru că acest „cutărescu“ a făcut un serviciu există decât o revistă de literatură şi aceasta revistă, idem. Din păcate, prezentul se dove- redactorului etc. etc. Între sute de catarge, fondată recent: revista Cuvânt românesc. deşte a fi dezolant: chiar zilele trecute am vorba poetului, unul mai scurt nu se vede, În Italia, Franţa şi Germania să mai fie vreo văzut în vitrinele unei librării o ofertă: trei nu-i aşa? Sunt de părere că acest lucru defa- câteva. Aşadar, vorbim despre un raport deca- cărţi la un preţ de doi lei. De reviste nici nu vorizează grav viaţa unei reviste şi afectează lat în comparaţie cu revistele din ţara mamă. mai vorbesc, ele nu se vând aproape deloc. mult verticalitatea ei. Este un fel de îmbrăţi- Starea vieţii culturale din aceste ţări men- Se ştie că Dumnezeul artei a fost mereu sărac, şare, de acceptare a unui compromis care nu ţionate se rezumă la acte culturale separate, dar nici chiar aşa. Lumea are alte arii de inte- îşi are rostul. Pentru a concretiza aspectul în general organizate de asociaţii de oameni res, este absorbită de tehnologie, de inter- (bineînţeles, fără nume), vă mărturisesc cu de bine, dar şi de avizaţi în domeniu. Revis- relaţionare virtuală, cumpărături şi multe stupoare că într-o revistă cunoscută am întâl- tele de literatură sunt prezentate la sediul altele, în timp ce bibliotecile sau anticaria- nit, nu demult, un ghivezi de creaţii literare Ambasadei sau cel al Institutului Cultural tele devin muzee. pe scara valorică, şi de scriitori: un cunoscut Român, în prezenţa câtorva scriitori locali, Şi atunci, cui s-ar putea adresa aceste critic literar timişorean, autor al unui eseu de profesori, membri ai familiei, prieteni ş.a.m.d. reviste? Posibil unor oameni care au supra- mare clasă postat în revista cu pricina după Ce se întâmplă cu aceste reviste? Cărui public vieţuit erei moderne cu nostalgia trecutului o pseudo-scriitoare din vest, autoare a unor se adresează ele? Sau, mai bine spus, de ce ascunsă undeva, adânc, în sine, intelectuali- texte execrabile. Aşa ceva nu se poate con- au luat fiinţă? Răspunsul ar fi unul simplu, lor, consumatorilor de poezie, proză, teatru, cepe. Se înţelege, tot debutantul trebuie să aproape natural: tipul de cititor căruia se eseisticii, editorialului sau recenziei. Unui aibă parte de o şansă, dar textele trebuie fil- direcţionează este unul destul de preten- procentaj extrem de redus de populaţie, cu trate, trebuie să prezinte o anume originali- ţios (în sensul pozitiv al cuvântului), cult, care alte cuvinte. tate, să se încadreze într-un criteriu valoric.
198 HYPERION Note, comentarii, idei Legat de acest aspect se poate menţi- un produs viabil la toate nivelurile, în func- din Iaşi, clasa prof. Zamfira Bârzu – secţia pic- ona că, aparte de favoritism, mai există şi ţie de posibilităţi. tură. Ca urmare a muncii tenace, a prezen- o anume tendinţă de izolare în ceea ce pri- Părerea mea este că trebuie să găsim ţei în diverse galerii, în cadrul unor expoziţii veşte maleabilitatea acceptării unor scriitori un echilibru între ceea ce facem şi ceea ce colective şi de grup – peste 60 de partici- din afara cerului revistei: spre exemplu, avem ne-ar plăcea să ni se ofere: cu alte cuvinte, să pări, în ţară şi în străinătate, Lila Lungulescu „bisericuţe“ sau nuclee. Capitala este cu ale ne imaginăm cititori înainte de a ne vedea a devenit în 2019 membră a Uniunii Artişti- ei, Ardealul şi Moldova sunt şi ele divizate. redactori. Să avem mereu puterea de a pro- lor Plastici din România. S-ar putea face o comparaţie cu oraşele-stat mova valoarea şi nu pseudovaloarea şi, nu în greceşti. Chiar dacă eşti parte din sistem, nu ultimul rând, să păstrăm intactă demnitatea eşti de-al meu, aşa că nu poţi fi parte din artei cuvântului, în orice împrejurare. Merită, ceea ce fac… pentru că avem cu ce şi de ce. (Ovidiu Con- Pe urmă, s-ar putea lua în consideraţie stantin Cornilă) aspectul on-line. Aproape nicio revistă nu iese numai în format fizic. Într-o anumită măsură, acest lucru presupune un act reflex Galeriile de Artă „Ştefan de emulare a unei tendinţe general valabile: internetul este o realitate în care orice prinde Luchian“ Botoşani – între viaţă, virtual vorbind. Fie că este vorba des- clasic şi modern pre un blog sau despre o pagină web (des- În contextul cultural botoşănean, tul de asemănătoare, de altfel), revistele pot Galeriile de Artă „Ştefan Luchian“ au fi găsite şi în format electronic. scopul şi obligaţia morală de a pro- Lucrare semnată Lila Lungulescu Ce reprezintă acest lucru? Cheltuieli extra mova arta plastică – fie ea clasică sau şi timp investit. Dar merită efortul? Aici, răs- modernă, de a prezenta publicului iubi- De asemenea, artista a participat la punsul aparţine fiecăruia. Opinia mea este că tor de artă atât valoroasele lucrări aflate tabere de arta şi la concursuri de pictură, motorul cel mai important de difuzare este în patrimoniul instituţiei muzeale, cât şi obţinând şi două premii internaţionale: Pre- facebook-ul. O pagină web, oricât de bine şi cele mai noi creaţii plastice ale artiştilor miul de Excelenţă – la proiectul-concurs de calitativ ar putea fi concepută, poate fi ste- români, fie ei botoşăneni sau din întregul artă grafică şi fotografie „Imagine RO“ (Tokyo, rilă sau se poate autonihila dacă nu este răs- areal românesc. Japonia) – 2016 şi Premiul I la secţiunea pândită eficient. La început nu se ţine cont Lipsa unei Secţii de artă, cu un spa- pictură-grafică în cadrul Expoziţiei Interna- de aceste considerente, totul merge perfect, ţiu adecvat, în care să poată fi organizate ţionale de Arte Plastice şi Decorative a Şco- avem like-uri, sugestii. Însă, în timp, intere- exclusiv expoziţii cu lucrări din pinacoteca lilor Populare de arte, ediţia a XXI-a. sul pentru menţinerea şi dezvoltarea revistei Muzeului Judeţean, în vederea promovă- în format electronic se diminuează. La fel de Despre actuala sa expoziţie, artista rii patrimoniului de artă deţinut, face ca bine, există site-uri de share on-line (ca issuu, menţiona: „Armonia şi echilibrul acorduri- spaţiul Galeriilor de Artă „Ştefan Luchian“ scribd, slide share şi multe altele) care pot lor cromatice transmit senzaţia de bucurie avea un efect neaşteptat într-un timp rela- să devină insuficient pentru numeroasele şi celebrare a vieţii într-o viziune prin exce- tiv scurt. Iar maniera de operare este foarte cereri de expoziţii făcute an de an de către lenţă lirică.“ simplă. Se încarcă formatul pdf al revistei şi artiştii plastici. Acesta e unul din motivele Aceastei expoziţii i-a urmat expozi- se publică. pentru care parte dintre cei care doresc ţia tematică „Natura statică – între clasic Închei cu un ultim aspect care trebuie să-şi expună creaţiile artistice îşi deschid şi modern“. avut în vedere: sunt voci care iau trecutul ca expoziţiile în spaţiile din incinta Muzeu- Expoziţia, care a putut fi vizionată la Gale- model pentru prezent. Într-adevăr, am trăit lui Judeţean Botoşani. riile de Artă „Ştefan Luchian“ Botoşani, în vremuri bune, chiar în ciuda punerii pumnu- În perioada 1 – 16 septembrie 2019, perioada 21 septembrie – 22 octombrie 2019. lui în gură culturii de către comunism. Inte- Galeriile botoşănene au fost gazda expo- Pe simeze „s-au reunit“ generaţii diferite lectualii au găsit mereu o cale să se exprime, ziţiei de pictură „CULORILE NORDULUI“ – de artişti români, ale căror lucrări se regăsesc au înţeles conceptul de valoare. Pe atunci autor Lila Lungulescu, al cărei vernisaj în patrimoniul artistic al Muzeului Judeţean nu exista frica scrisului cu un „i“ în loc de doi. a avut loc duminică, 1 septembrie 2019, Botoşani, precum: Petre Achiţenie, Costache Oamenii de cultură nu erau mulţi, niciodată ora 11,30, cu o prezentare a muzeogra- Agafiţei, Călin Alupi, Ion Andreescu, Octav nu pot fi mulţi, dar erau de preţ. Şi în ţară, şi fei Ana Coşereanu. Expoziţia a însemnat Băncilă, Mariea Boz, Traian Brădean, Spiru în diaspora. Spre exemplu, în Spania anilor cea de-a doua „personală“, deschisă la Gale- Chintilă, Eugen Crăciun, Alexandru Cumpătă, 60, George Uscătescu a susţinut din propriul riile botoşănene, a artistei Lila Lungulescu Emilia Cuţescu-Stork, Zamfir Dumitrescu, buzunar apariţia revistei Destin timp de 20 de şi a reunit peste 50 de lucrări realizate în: Rodica Grigoriu, Valentin Hoeflich, Mihai ani în Spania: Şi ce colaboratori a avut! Vin- ulei pe pânză, acrylic pe pânză, acrylic şi Macri, Victor Mihăilescu – Craiu, Dan Monahu, tilă Horia, Monica Lovinescu, Grigore Cugler colaj pe pânză. Costin Neamţu, Marcel Olinescu, Constantin şi mulţi alţii. Lucrările, parte a unui proiect desfăşurat Pacea, Ion Pană, Constantin Piliuţă, Nicolae Am avut reviste de excepţie, precum Con- pe parcursul anului 2019, au avut ca inten- Popa, Rudolf Schwaitzer – Cumpăna, Ion trapunct, ArtPanorama, Idei în dialog, Cul- ţie redarea pe pânză a magnificului specta- Sălişteanu, C.D. Stahi, Gheorghe Stanciu, Eus- tura, Adevărul literar şi artistic care au dispă- col cromatic oferit de fenomenul misterios taţiu Stoenescu, Liviu Suhar, Dinu Şerban, rut. Pe urmă au apărut altele. Fiecare epocă numit „Aurora boreală“, desfăşurat pe cerul Liviu Şoptelea, Vasile Ştefan, Aristotel Vasi- este diferită, cu minusurile şi cu plusurile ei. nocturn din regiunile nordice ale planetei. liu şi Gheorghe Zidaru. Ar fi subiectiv dacă am afirma că revistele Alături de lucrările cu această tematică au Cele 40 de lucrări expuse au prezentat o din perioada interbelică au fost calitativ mai fost expuse portrete, naturi statici, precum temă care a fost abordată şi tratată de către bune decât cele din anii 60, că cele din anii şi lucrări cu o abordare abstractă. toţi artiştii vizuali şi care se adresează, în 70 le sunt superioare celor de azi. Interesată de fenomenul artistic în gene- egală măsură, sensibilităţii estetice a celor Cred că mereu s-a pus problema subzis- ral şi de artele vizuale – în special, Lila Lun- care preferă pictura „clasică“, dar şi celor care tenţei, a concurenţei şi a îmbunătăţirii. Ce se gulescu a transformat o pasiune de o viaţă se regăsesc în maniera modernă de expri- întâmplă azi s-a întâmplat şi acum 30 de ani, într-un mod de a se exprima plastic în mod mare plastică. şi acum 60 de ani: redactorii au încercat să se profesionist, fiind absolventă a cursurilor de Vernisajul expoziţiei a avut loc vineri, adapteze la necesităţile societăţii, să creeze master ale Facultăţii de Arte Plastice şi Design 11 octombrie 2019, la ora 20, în cadrul
Note, comentarii, idei HYPERION 199 evenimentului cultural „Noaptea Albă a Gale- În holul Muzeului Judeţean Botoşani a Cele peste 160 de lucrări expuse pe sime- riilor“, desfăşurat la Galeriile de Artă „Ştefan fost găzduită, în perioada 12 – 27 octom- zele botoşănene, variate ca tematică şi reali- Luchian“, în intervalul orar 16.00 – 24.00. Pro- brie 2019 , expoziţia „Armonii de toamnă“, zate în diverse tehnici (pictură, grafică, sculp- iectul „Nopţii Albe a Galeriilor de Artă“ a fost cu lucrări semnate de Veronica Mocanu şi tură, instalaţie, fotografie, textile, tapiserie), iniţiat în anul 2007, în Bucureşti, de către Aso- Nadia Bîrlădeanu, în calitate de invitat. sunt semnate de artişti din generaţii dife- ciaţia Ephemair, repurtând un succes ime- Expozantele, absolvente ale Şcolii Popu- rite, cu studii de artă de diverse nivele şi diat la publicul amator de artă. lare de Artă „George Enescu“ Botoşani, sunt reprezintă o „radiografie“ a artei româneşti În cadrul celei de-a V-a ediţii desfăşurate la cea de-a III-a expoziţie în spaţiile muzeului contemporane.Vernisajul expoziţiei s-a des- la Botoşani, începând cu ora 20,45, publicul botoşănean, în anii anteriori expunând şi pe făşurat duminică, 27 octombrie, de la ora prezent a putut audia muzică de cameră, cre- simezele Galeriilor de Artă „Ştefan Luchian“. 11, prezentarea evenimentului fiind reali- aţii ale compozitorilor români, interpretate Lucrările expuse în acest an la Muzeul zată de Ana Coşereanu Florescu şi Cosmin cu virtuozitate de membrii Cvartetul „Phoe- Judeţean Botoşani – hol parter, au fost reali- Mihai Munteanu. Curatorul evenimentului bus“ Botoşani, condus de Raul Chiş. zate în tehnica ulei pe pânză, având ca tema- a fost artistul plastic Liviu Şoptelea, iniţia- tică peisaje, portete şi naturi statice. tor al Salonului în anul 2012. Vernisajul expoziţiei s-a desfăşurat sâm- bătă, 12 octombrie 2019, la ora 11, eveni- mentul fiind prezentat de muzeografa Ana Florescu Coşereanu şi Traian Apetrei – direc- torul Teatrului „Mihai Eminescu“ Botoşani. Între 27 octombrie şi 14 noiembrie 2019, pe simezele Galeriilor botoşănene au fost expuse lucrările participanţilor la Salo- nul Naţional de Arte Vizuale „Interferenţe“- ediţia a VIII-a. Eveniment expoziţional de anvergură naţională, acest Salon al artelor Octav Băncilă – Panseluțe vizuale, organizat de Societatea Culturală „Expo-Art“ Botoşani, a reunit 87 de creatori de artă contemporană, din întreg arealul cul- (Foto: Antonio Calderón de Jesús) tural românesc: Elisabeta Sinea (Alba-Iulia), Nicoleta Cristina Cărare, Ioan Măric, Ioana Poleac, Margareta Toderică, Carmen Voisei (Bacău), Gavrilă Steţco (Baia-Mare), Dănuţ Aconstantinesei, Andrei Alupoaie, Diana Alu- poaie, Aurel Azamfirei, Claudia Babii, Silviu Babii, Valentin Barbălată, Cristian Bîrzoieş, George Burlacu, Genoveva Dolhescu, Cor- neliu Dumitriu, Victor Foca, Florin Grosu, Talida Grunzac, Gheorghe Huivan, Lila Lungu- lescu, Miruna Mitră, Veronica Mocanu, Alina Munteanu, Carmen Nicolau, Mihai Pastrama- Artistul Liviu Șoptelea, ziarista/re- giu, Alina Păduraru, Florin Prodan, Constan- porter Gina Poenaru și criticul tin Surugiu, Liviu Şoptelea, Petronela Ţurcanu, de artă Antonio Calderón de Jesús Constantin Dorel Ungureanu, Ioan Zobu Cristian Bîrzoieș – lucrând (Botoşani), Bogdan Mosorescu, Gheorghe în Noaptea Albă a Galeriilor Prezent la Botoşani, Antonio Calderón Mosorescu (Brăila), Cristian Amariei, Deni- de Jesús, reputat critic de artă spaniol, mem- sia Călin, Gelu Costea, Sabin Dumitriu (Bucu- Au fost prezenţi la eveniment artişti plas- bru al UNESCO, vizionând lucrările expuse reşti), Eva Dolha, Gabriela Meşter, Clara-Livia în cadrul Salonului Naţional de Arte vizuale tici botoşăneni, aceştia lucrând în Galerie Tudoran (Cluj), Mihnea Cernat, Gabriela Pîr- pe parcursul întregului program de vizitare: „Interferenţe“, afirma: „Aşa cum vizitaţi zona vuleţ Aramă, Mihaela Roca, Cristina Tudo- Moldovei şi luaţi în considerare importanţa Aurel Azamfirei, Claudia Babii, Silviu Babii, rache (Constanţa), Aurora Speranţa Cernitu pe care a avut-o şi o are Botoşaniul pen- Cristian Bîrzoieş, Florin Grosu şi Liviu Şoptelea, (Craiova), Aurelian Antal, Alexandra Ursache, tru cultura acestei ţări, un proiect artistic ca care a fost, alături de Ana Florescu-Coşereanu Marius Petrescu, Maria Mirela Zlei (Dorohoi), cel coordonat, chiar acum, de artistul Liviu şi curator al evenimentului. Poeta Cristina Carmen Bighiu-Costin, Otilia Chiriac, Valeriu Şoptelea, este încă un pas pentru a plasa Prisacariu Şoptelea a rostit versuri din crea- Gorgan, Cosmin Mihai Iaţeşen, Sorin Otîn- arta românească în contextul internaţional.“ ţia personală, iar Dragoş Radu, actor al Tea- jac, Andrei Pennazio, Angelica Mirela Pagu, trului „Mihai Eminescu“, a recitat versuri din Rodica Postolache (Iaşi), Simona Pascale Ultimele expoziţii ale anului 2019 vor fi lirica românească contemporană. (Galaţi), Vladimir Kato (Harghita), Augustin două „personale“: din 17 noiembrie expoziţia Lucici, Stela Lucici, Vlad Lucici (Piteşti), Alinei Munteanu – profesor la Liceul de Artă Neculai Baltaru (Reghin), Mihai Olteanu, „Ştefan Luchian“ Botoşani şi din 1 decem- Cristinel Ionel Prisacaru (Roman), Cris- brie, până la finele anului, expoziţia artistu- tina Donca-Busuioc, Cristina Gloria Oprişa, lui botoşănean Corneliu Dumitriu, Galeriile Andreea Herceag-Tămăşan, Virginia Pişco- de Artă „Ştefan Luchian“ – un spaţiu ele- ran, Diana-Rodica Varga (Satu-Mare), Cristina gant şi luminos – amplasat, am putea spune, Turiceanu (Săveni), Marius Coman Sipeanu, la confluenţa dintre oraşul „nou“ şi Centrul Olimpia Coman Sipeanu, Antonela Giurgiu vechi, îşi aşteaptă, în fiecare zi a săptămâ- (Sibiu), Leonard Adrian Melisch (Suceava), nii, publicul dornic să-şi bucure, deopotrivă, Lucrări semnate Nadia Bîrlădeanu Ioana Banciu, Rodica Banciu-Regep, Eugenia ochii şi sufletul, să-şi pună întrebări şi chir să și Veronica Mocanu Drăgoi-Banciu (Timişoara), Adrian Pal şi găsească rezolvări „cromatice“ pentru pro- Adrian Pal-junior (Tulcea). blemele cotidiene. (Ana Florescu-Coşereanu)
200 HYPERION Note, comentarii, idei Redactor şef: Redactor şef: Gellu Dorian Gellu Dorian Redactor şef adjunct: Redactor şef adjunct: Nicolae Corlat Nicolae Corlat Secretar de redacţie: 33,697 mm Secretar de redacţie: Vlad Scutelnicu Vlad Scutelnicu Redactori: 50,969 mm Redactori: Andrei Alecsa, Emilia Andrei Alecsa, Raluca Ivancu, Adrian Lesenciuc Faraon, Adrian Lesenciuc Redactori asociaţi: Redactori asociaţi: Ala Sainenco, Mircea A. Ala Sainenco, Mircea A. Diaconu, Valentin Diaconu, Valentin Coşereanu, Pompiliu Coşereanu, Pompiliu Crăciunescu, Liliana Crăciunescu, Liliana Grecu Grecu Colegiul de redacţie: Colegiul de redacţie: Leo Butnaru, Leo Butnaru, Al. Cistelecan, Marius Al. Cistelecan, Marius Chelaru, Constantin Chelaru, Constantin Coroiu, Ana Coşereanu- Coroiu, Ana Coşereanu- Florescu, Theodor (MARȚI-DUMINICĂ) Florescu, Theodor Damian, Corneliu Damian, Corneliu Dumitriu, Radu Florescu, Dumitriu, Radu Florescu, Liviu Georgescu, Ciprian Liviu Georgescu, Ciprian Manolache, Emanoil (MARȚI-DUMINICĂ) Manolache, Emanoil Marcu, Mircea Oprea, Marcu, Mircea Oprea, Nicolae Oprea, Luiza Nicolae Oprea, Luiza Palanciuc, Antonio Palanciuc, Antonio Patraş, Petruţ Pârvescu, 4 Patraş, Petruţ Pârvescu, Andra Rotaru, Doina Nicolae Sava, Cassian Ruşti, Nicolae Sava, 4 Maria Spiridon, Vasile Cassian Maria Spiridon, Spiridon, Victor Teişanu, Vasile Spiridon, Victor 8 Vasile Tudor, Geo Vasile, Teişanu, Vasile Tudor, Dumitru Ungureanu, Dumitru Ţiganiuc, Geo Matei Vişniec, Radu Vasile, Dumitru Voinescu Ungureanu, Matei Vişniec, Radu Voinescu
Documentarist, culegere/distribuţie: Documentarist, Dora Corlat culegere/distribuţie: Dora Corlat Revistă membră Tehnoredactor: Ciprian Boariu Tehnoredactor: YPERION ISSN: 1453-7354 Ciprian Boariu Revista apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani REDACŢIA Revista apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani Preşedinte: Costică Macaleți Botoşani, Pietonal Transilvaniei, 3, Preşedinte: Costică Macaleți în parteneriat cu bl. A8, ap. 8 în parteneriat cu Memorialului Ipoteşti - Centrul Naţional Telefon: 0722-243633, 0746-760418 Memorialului Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“ E-mail: [email protected] de Studii „Mihai Eminescu“ Director: Ala Sainenco [email protected] Director: Ala Sainenco Editor: Fundaţia Culturală „Hyperion - Caiete [email protected] Editor: Fundaţia Culturală „Hyperion - Caiete botoşănene“ Botoşani botoşănene“ Botoşani Preşedinte: Gellu Dorian Preşedinte: Gellu Dorian
Responsabilitatea conţinutului articolelor din revista Hyperion aparţine în exclusivitate semnatarilor.
CMYK Coperta 3 Adrian Lesenciuc Adrian Nicolae Leahu Jaccottet Philippe Iurea Dumitru Ignat Dumitru Holban Ioan Grauenfels Adrian ValeriuRemus Giorgioni Ghiu Bogdan Frâncu Cătălina FoteaCorneliu Victoria Fonari Ana Florescu-Coșereanu Faraon Raluca Drăgan Cornelius Dorian Gellu Bîlea Dobrița Diana Dima Simona-Grazia Diaconu A. Mircea Diaconescu Ioana Damian Theodor Curtescu Margareta Cristea-Enache Daniel Cornilă Constantin Ovidiu Nicolae Corlat Corbu Daniel VictorAndrei Cojocaru Codreanu Theodor Al. Cistelecan Chiper Grigore Chelaru Marius Cernătescu Radu Câmpean Octavian Remus Călin Constantin Butnaru Leo Ivan Bunin Arcu Constantin Andrucovici Silvia Anton Adămuț www.eminescuipotesti.ro/docpdf/Hyperion10-11-12_2019.pdf ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ: NUMĂR ACEST ÎN www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Biblioteca.html#Varia www.eminescuipotesti.ro/calendarcultural.htm hyp.cloudebs.com Adrian Popescu Adrian Pecican Ovidiu Florentin Palaghia Nicolae Oprea Nicu Ghenadie MunteanuAdrian Tucu Moroșanu Moroșanu Stelorian Anatol Moraru Marcel Miron Marian Mihai Emanoil Marcu Nicolae Manolescu Thierry Thierry Wolton VoncuRăzvan VoinescuRadu Vlasie Călin Matei Vișniec Vintilă Ovidiu Alexandru VeleaAndrei Văcărescu Radu Ioan VasiliuLucian Petru Ursache Ursache Magda Ungureanu Dumitru Victor Teișanu Alex Ștefănescu Suceveanu Arcadie Mark Strand Stoiciu Ioan Liviu Vasile Spiridon Spiridon Maria Cassian secară-halil a.g. W.Christian Schenk Ionel Savitescu Nicolae Sava Sainenco Ala Rîndașu Sorina Popescu Liviu
HYPERION Revistă de cultură • Anul 37 • Numărul 10-11-12 / 2019 (306-307-308)