Studii Literare

UNIVERSITATEA „REGELE ^ FERDINAND I" CLUJ—SIBIU SEMINARUL DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE

STUDII LITERARE

•

VOLUMUL III

DIRECTOR D. POPOVICI

BI8L UNIV. CLUJ-SiBiU firJjJ. -194.£ Extmplar legal

1 9 4 4 / TIPOGRAFIA „CARTEA ROMÂNEASCĂ DI5Í CLUJ" SIBIU UNIVERSITATEA „REGELE FERDINAND I" CLUJ—SIBIU SEMINARUL DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE

STUDII LITERARE

VOLUMUL III

DIRECTOR D. POPOVICI

19 4 4 TIPOGRAFIA „CARTEA ROMÂNEASCĂ DIN CLUJ" SIBIU CUPR1=SF$-UL Pag.

D. POPOVICI: Prefaţă V

STUDII E. TURDEANU: Oscar of Alva de Lord Byron. Izvoare apusene si reflexe româneşti 1 D. POPOVICI: Difuzarea ideilor „Luminării" In ţările române . 80 U. CIANCIÒLO: Il simbolismo grottesco di Tudor Arghezi ... 147 1. BREAZU: Succesul sistemului etimologic în Transilvania . . 197—-

NOTE ŞI DOCUMENTE

U. CIANCIÒLO: Per una traduzione di Eminescu in lingua ita liana 223 0. BoiTOŞ: O teorie a romanului datorită lui Ion Ghica . . . 244 L. POP: In jurul examenului de doctorat, dela Giessen, al lui Titu Maiorescu 262 1. VERBINA : lacob Negruzzi şi „Revista Contimporană" . . . 252^^ I. VERBINĂ: Contribuţii la soarta lui Silvio Pellico în România 270 PREFAŢĂ

Programul schiţai în prefaţa primului volum al buletinului Studii Literare n'a putut fi realizat decât în parte. Intenţia primă era ca publicaţia să nu fie numai un mijloc de a pune în circulaţie ştiinţifică unele studii referitoare la literatura română, ci şi de a oglindi, în secţiuni speciale de bibliografie şi de re censii, întreaga mişcare din cuprinsul disciplinei noastre. îm prejurările au împiedicat însă ducerea la capăt a acestui pro gram. Utilarea capricioasă a bibliotecilor în care ne-a fost dat să lucrăm în ultimii patru ani şi absenţa îndelungată a celor mai active elemente ale Seminarului ne-au obligat să amânăm, pentru ö dată mai târzie prezentarea, în bibliografie şi recensii, a studiilor închinate literaturii române. Programul anunţat cu trei ani în urmă rămâne aşa dar neschimbat şi în limitele lui se va desfăşura activitatea cercetătorilor grupaţi în jurul re vistei. Rândurile acestea, scrise în ziua eliberării Clujului, au mai presus de orice misiunea de a vesti încheierea primului ciclu din existenţa Studiilor Literare: acela al apariţiei pe pământ de exil. Volumele următoare, pe care le dorim cât mai numeroase, vor apărea la Cluj. In pragul noii sale existenţe, revista îşi pro pune să păstreze aceeaşi atitudine obiectivă, punând mai presus de pasiunile trecătoare devotamentul auster pentru ideile per manente.

Apariţia volumului de faţă a fost asigurată de Rectoratul Universităţii „Regele Ferdinand I" din Cluj şi de Fundaţia Cul turală „I. Stănescu" din Bucureşti. Tuturor le exprimăm mul ţumirile noastre.

Sibiu, 11—X—1944. D. P. OSCAR OF ALVA DE LORD BYRON

IZVOARE APUSENE ŞI REFLEXE ROMÂNEŞTI

1. Una din cele mai interesante urme pe care moştenirea literară a secolului al XVIII-lea a lăsat-o în opera lui Ryron o cuprinde poemul Oscar of Alva. Atmosfera pregătită de cinci decenii de preromantism se regăseşte aici dominantă. Decorul estompat al unui crâmpei de vieaţă medievală, firul de lirism al unei iubiri începătoare, o intrigă sumbră, care se macină în ruine, lăsând în urmă-i o desolare cutropitoare, contopesc în această poezie de o puternică sugestie, atâtea filoane de inspira ţie dragi noilor barzi ai sufletelor sensibile. Poezia a apărut în 1807, în prima culegere a lui Byron, Hours of idleness ). Pé fundalul nocturn al unui peisaj medieval, se proectează umbrele triste ale unei drame în care dragostea şi moartea îşi împart, deopotrivă, destinul eroilor. Castelul Alva doarme pe malurile Lorei visul unui trecut măreţ. De câte ori veghea înaltă a lunii a văzut mişcându-se armii strălucitoare sub turnurile lui bătrâne! Sub privirea ei, câte vieţi de eroi s'au sfărâmat pe stâncile aspre, în valurile frământate ! Odinioară, astrul nopţii era o flamură a dragostei pentru sufletele îndrăs- neţe ale acestor luptători. Astăzi, strălucirea lui e stinsă, ca a. unei torţe funerare. Neamul cavalerilor de Alva s'a risipit de mult. Castelul stă

*) Am utilizat ediţia: Lord Byron, The poetical works, London, John Murray, ed. 25, 1899. Toate referinţele la opera lui Byron, din lucrarea de faţă, trimit la această ediţie, pe care o cităm aici, odată pentru totdeauna. singur şi numai furtunile trezesc în pustiul lui freamătul armurii viteazului Oscar. Primul fiu al castelanului Angus avea sufletul drept şi curagios; al doilea, Allan, ascundea sub un chip neîn trecut de frumos, un caracter prefăcut şi crud. Din ţinuturi de părtate, Oscar şi-a adus o mireasă frumoasă şi bogată. Castelul e în sărbătoare şi nuntaşii sosesc în vestminte strălucitoare. Dar din sala ospăţului lipsesc cei doi fraţi. — Unde e Oscar? Târziu apare Allan şi se aşează alături de logodnică. ,,De ce nu vine Oscar?" îl întrebă tatăl său; răspunsul e prefăcut, gol. Cuprins de presimţiri rele, Angus roagă pe cavaleri să-i caute fiul. Za darnic răsună văile de chemări şi noaptea se umple de ţipete: Oscar n'a fost găsit. Timpul a potolit durerea tatălui şi a înfrânt credinţa logod nicei. După trei ani, în castelul Alva sala ospăţului e din nou plină de cavaleri, căci Allan îşi serbează nunta cu frumoasa Mora. In toiul petrecerii apare un mesean încruntat, cu faţa mohorîtă şi îmbrăcămintea ciudată:

But who is he, whose darken'd brow Glooms in the midst of general mirth? Before his eyes'far fiercer glow The blue flames curdle o'er the hearth.

Dark is the robe which wraps his form. And tall his plume of gory red; His voice is like the rising storm. But light and trackless is his tread.

La miezul nopţii, străinul se ridică deodată şi întreabă cu o voce stranie de soarta lui Oscar. Nefericitul tată trebui să-şi reamintească de durerea veche, iar când străinul închină pen tru cel dispărut — mort sau viu — Angus deşertă cupa fără şovăire. Dar de ce Allan întârzie să ridice cupa în amintirea fratelui său? Faţa i s'a schimbat şi mâinile îi tremură. îşi ia cu greu putere şi închină:

Would Oscar now could share our mirth!

Abia rosti aceste cuvinte, că isbucni o furtună puternică şi fantoma lui Oscar apăru în sala de ospăţ. Pieptul îi sângera de o rană. Arată spre Allan, demascând fratricidul, apoi, dupăoe îngenunche în faţa bătrânului său tată, „dispăru pe aripa fur tunii". Meseanul ciudat s'a mistuit din prima clipă a groazni cului spectacol. Când se împrăştie furtuna, Allan zăcea mort, iar castelanul Angus în nesimţire. Allan şi-a ucis fratele în noaptea nunţii, orbit de dragoste pentru mireasa lui. Prin frumuseţea sa i-a fost uşor să câştige iubirea nestatornică a Morei. Acum, „pat de nuntă îi este mor mântul" săpat în loc pustiu. Nimeni nu va cinsti amintirea lui Allan şi niciun menestrel nu va cânta isprăvile lui. Numai ecoul repetă deasupra mormântului blestemul părintesc. Acesta este conţinutul micului poem Oscar of Alva, a cărui origine şi răspândire vom încerca să le fixăm în etapele lor caracteristice. Nici intriga, nici atmosfera poeziei nu au ieşit din geniul încă neafirmat al tânărului lord. Dar în contopirea Surselor diferite din care s'a inspirat, Byron a pus căldura unui talent viu, subtilizând prin lirismul său impetuos temele împru- amtatè. Mai întâi se remarcă în compunerea poeziei o influenţă de iond, desvăluită chiar de autor1). Shakespeare şi Schiller au ofe rit elementele acţiunii. Dintr'o altă constelaţie literară au ieşit forma, cadrul şi procedeele de realizare. Aici îşi împart meritul Ossian, vechile balade engleze culese de Percy şi acel gen de li teratură fantastică, cunoscut sub numele de literatură „neagră" sau „frenetică".

Reminiscenţele shakespeariene nu au intrat în compunerea poemului Oscar of Alva pe calea împrumutului direct din opera marelui tragedian. Cele două teme: invidia ucigaşe a unui tânăr pentru aleasa fratelui său (Hamlet) şi apariţia unei fantome la ospăţul asasinului său (Macbeth), Byron le-a găsit îmbinate

*) Iată propria mărturie a lui Byron: „The catastrophe of this tale was suggested by the story of Jeronyme and Lorenzo, in the first volume of Schiller's Armenian or the Ghost-Seer. It also bears some resemblance to a scene in the third act of Macbeth". Notă la Oscar of Alva. într'un episod din romanul lui Schiller, Der Geisterseher1). E vorba aici de o dramă stranie, care s'ar fi desfăşurat la Napoli pela mijlocul secolului al XVIII-lea. Lorenzo, fiul unui nobil, se îndrăgosteşte de logodnica fratelui său mai mare. împins de pasiune şi de lăcomia de a intra în drepturile de moştenire ale lui Jeronimo, îl ucide, apoi răspândeşte vestea că fratele său a fost răpit de corsari. încercările de a da de urma lui Jeronimo sunt zadarnice. Ga să întărească şi mai mult părerea că fra tele său e mort, Lorenzo pune la cale o înşelătorie. Cu sprijinul unui Sicilian, care se bucură de faima că poate să recheme spi ritele, face să apară o presupusă fantomă a lui Jeronimo, în depărtând astfel speranţele logodnicei şi ale părinţilor. De acum acţiunea continuă aproape fără nicio deosebire. Ca şi Allan, Lorenzo învinge credinţa logodnicei. In noaptea nunţii se iveşte un străin ciudat, un călugăr franciscan, care reînvie amintirea celui dispărut şi închină în cinstea lui. Lo renzo şovăeşte, apoi închină. Apare fantoma, care îşi demască ucigaşul. Călugărul misterios se face nevăzut. Lorenzo se pră buşeşte cuprins de cutremurul morţii; Antonia se închide în tr'un schit. Dela romanul lui Schiller până la poemul byronian, tema care susţine acţiunea celor două opere n'a suferit nicio schim bare importantă. Redusă la elementele ei esenţiale, ea ne apare identică în amândouă scrierile: stârnit de dragoste pătimaşe, un tânăr îşi ucide fratele pentru a-i ademeni logodnica. In noaptea nunţii un străin ciudat răscoleşte amintirea celui mort, care apare ca fantomă şi-şi desvălue ucigaşul. Dar dela concep ţia realistă care însufleţeşte scrierea lui Schiller până la viziu nea fantastică a operei lui Byron, ce deosebire ! La Schiller, po vestea e prinsă ca episod aproape incidental în cadrul unei scrieri care refuză orice credinţă în existenţa puterilor suprana turale. Fiecare scenă miraculoasă e scrupulos demascată. Sen zaţionalul romanului rezultă dintr'un şir de intrigi ţesute în jurul unui prinţ, cu scopul de a-i distruge convingerile raţio naliste şi a-1 converti la biserica papală.

*) Am utilizat ediţia: Schillers särmntliche Werke, Stuttgard und Tübingen 1838; Der Geisterseher se găseşte în vol. X, pp. 129—272; epi sodul luptei dintre Jeronimo şi Lorenzo, pp. 170—185. Der Geisterseher, început în 1785, a apărut succesiv până în 1789. Epoca înainta cu paşi mari spre deslănţuirea Revolu ţiei, în urma căreia va creşte valul romantismului. Concepte noui de vieată socială, de credinţă, de gust, înlocuiau vechile va lori. Intre o ordine spirituală în declin şi între o tendinţă ne cristalizată într'o altă ierarhie de valori, şi-a făcut loc în con ştiinţa acestor spirite dornice de evaziune, o bizară sete de mis ter. Profeţi care promiteau mântuirea printr'o nouă practică spirituală, ca Swedenborg; iluminaţi ca Lavater sau impostori de înaltă ţinută precum contele de Saint Germain, au mărit cu faima lor curentul unui misticisr.i în care exaltarea religioasă se amesteca cu superstiţia obscurantistă, în care magia neagră împrumuta aspectele ştiinţei contemporane, în care mişunau franc-masoni şi şarlatani, devoti naivi şi pretinşi deţinători ai unòr forţe supranaturale1). O soartă bizară, strălucitoare şî tra gică în acelaşi timp, a creiat, în preajma Revoluţiei, celebrita tea unui astfel de geniu al puterilor oculte, care cumula credi tul de taumaturg, evocator de spirite, întemeietor al unui nou rit francmasonic, un escroc îndrăsneţ şi inteligent, despre care s'a vorbit ani întregi cu pasiune şi s'au scris numeroase cărţi: Cagliostro. El e prototipul necromancianului din acest roman de tinereţe al lui Schiller, intitulat expresiv: Der Geisterseher. In discuţiile care se împart, în acest timp, între admiratorii şi detractorii lui Cagliostro, sau mai precis: între aderenţii şi ad versarii noului misticism sub al cărui văl se profila această lume de speculanţi, Schiller şi-a ales rolul unui autentic repre zentant al raţionalismului ştiinţific din epoca sa, al unui „Er klärer" care datorează societăţii explicaţia misterioaselor feno mene; romanul va fi, o spune singur: „...ein Beitrag zur Ge schichte des Betrugs und der Verirrungen des menschlichen Geistes". Sicilianul — profilul lui Cagliostro — e denunţat în fiecare şarlatanie; un alt personaj misterios al romanului, „Ar- menianul" — cel care face să apară fantoma lui Jeronimo la nunta fratelui — e demascat ca agent al francmasoneriei cato lice; intriga senzaţională e rezultatul unei oculte reţele, al că-

*) Amănunte la: Auguste Viatte, Les sources occultes du romantisme. Illuminisme. Théosophìe (1770—1820), Paris 1928, 2 voi. rei scop e desagregarea morală a unui prinţ german şi conver tirea lui la biserica papală. Era, se pare, în substratul acestei atitudini anticlericale a lui Schiller, o motivare reală; ea nu ne interesează aici1). Ceeace reţine însă atenţia noastră, cu deose bire, este procesul prin care tema episodică din romanul raţio nalist a ajuns să se individualizeze într'o poezie de cea mai preg nantă factură fantastică. Acest proces este cu atât mai semnifi cativ, pentru simpatia de care se bucura motivul în gustul scriito rilor şi în preferinţa publicului, cu cât el nu s'a restrâns nu mai la cazul poemului byronian. Vom vedea, în paginile urmă toare, că în evoluţia romanului Der Geisterseher în literatura franceză, motivul a avut aceeaşi soartă: detaşat din ţesătura acţiunii, a fost de mai multe ori prelucrat în sens fantastic, în imitaţii mai mult sau mai puţin libere. Influenţa care a contribuit mai mult la transfigurarea te mei lui Schiller într'o viziune pseudoistorică, medievizantă, vi ne dela Ossian2). Acesta a fost, deopotrivă, precursorul şi patro nul poeziei byroniene. Precursor, a descoperit la marginea din tre vis şi realitate un peisaj legendar, pe care 1-a populat cu o lume de eroi; a cântat în ritmul prozei sale melancolice faima trecutului şi lauda virtuţilor cavalereşti, şi a glorificat drago stea care învinge barierele morţii. Patron al desvoltării literare a lui Byron, i-a imprimat acestuia trăsături care, deşi nu-i scad originalitatea viguroasă, se pot totuşi urmări dealungul întregei sale opere. Influenţa lui Ossian, lipsită de acţiune, de substanţă, s'a mărginit în general la elemente de stil şi de cadru. Aşa o gă sim şi în Oscar of Alva. Evocarea tristă a trecutului, peisagiul estompat, situarea acţiunii în mijlocul tradiţiilor scoţiene, pre ferinţa pentru numele cu rezonanţă arhaică — unele luate deadreptul dela falsul bard — apoi unele întorsături de stil în fe lul vechilor poeme, sunt elemente a căror origine ossianica a fost de mult stabilită.

1) Vezi discuţia problemei la Adalbert von Hanstein, Wie entstand Schillers Geisterseher?, Berlin 1903. 2) Wilmsen, Ossians Einfluss auf Byrons Jugendgedichte, Inau gural-Dissertation, Berlin 1903; Weigang, Lewis „Monk" und Ossian in ihrem Verhältnisse zu Lord Byron, Inaugural-Dissertation, Zürich 1905. Dar exploatarea resurselor fantastice din patrimoniul lite rar al trecutului şi transpunerea lor în atmosfera de mit a tra diţiilor naţionale, este un procedeu comun poeţilor romantici de pretutindeni. Byron 1-a aplicat excelent temei descoperite în scrierea lui Schiller; la rândul lor, poeţii români, devotaţi ace leiaşi scoale romantice, vor aplica acelaşi procedeu de natura lizare a motivului în cadrul de legendă românească, chiar în prelucrările sau în imitaţiile lor după poemul lui Bryon.

Nu am putea însă înţelege suficient curentul care a purtat poezia lui Byron la o răspândire largă, dacă nu ţinem seamă de -desfăşurarea unui gen literar care, bun-rău, a avut o influ enţă resimţită asupra scriitorilor vremii şi a contribuit din plin la deslănţuirea romantismului. E vorba de genul „frenetic", ge nul „gotic", adevărată pepinieră de opere fantastice, macabre1). Pusă în circulaţie de Horace Walpole cu romanul său The cast- ie of- Otrante (1764), această literatură „tare" — senzaţională până la gradul tie a nu mai fi literatură — şi-a ajuns culmea în anii de copilărie ai lui Byron, cu romanul lui Mathew Gre gory Lewis, Ambrosio or the Monk (1795). Tânărul Byron, care venea să-şi potolească setea de extravaganţe cu lectura acestor opere, era un caracter puţin comun2). Prin linia paternă a as cendenţilor săi, a moştenit o independenţă de caracter împinsă până la cinism; mama i-a dat un temperament exaltat, cu un larg contrast de duioşie şi severitate crudă; prin amândouă rădăcinile sale sufleteşti, copilul a moştenit o fire liberă, ar dentă, dispreţuitoare faţă de ordinea vieţii sociale. La acestea s'a adăogat o imaginaţie desfrânată, dornică de viziuni mira culoase, o aviditate nepotolită de senzaţii violente. La Newstead Abbay, unde şi-a trăit o parte din copilărie, se spuneau poveşti îngrozitoare despre misterele castelului, despre fantoma unui călugăr care apare noaptea sub bolţile gotice. Astfel genul „ne gru" are o primire privilegiată în gustul pentru frenezie al tâ-

1) A fost studiat în toată amploarea lui de Alice M. Killen, Le roman terrifiant ou roman „notr" de Walpole à Anne Radcliffe et ion influence sur la littérature ]usqyCen 18Í0, Paris 1923. 2) Vezi pătrunzătorul examen psihologic făcut scriitorului şi operei de Charles du Bos, Byron et le besoin de la fatatile, Paris 1929. nărului lord. The castle of Ottante devine romanul său favorit1); amintiri din opera Annei Radcliffe vor străbate deseori, în alcă tuirea poemelor sale2); cartea lui Lewis figurează printre izvoa rele primelor sale inspiraţii. S'a scris mult despre soarta excepţională pe care a avut-o The Monk în amorfa epocă a romantismului. S'a studiat în mod deosebit şi influenţa lui asupra operei lui Byron3). Mi se pare totuşi că nu se poate vorbi despre poemul Oscar of Alva fără a se înşira, printre scrierile care l-au precedat în legătură di rectă, balada Alonzo the brave and the fair Imogine, care se gă seşte intercalată în romanul lui Lewis. O comparaţie sumară ne arată că balada4) — scoasă la rân dul ei din izvoare populare germane dar, se pare, şi din Ber Geisterseher5) — cuprinde în partea ei finală aceeaşi temă care formează desnodământul poemului byronian. Frumoasa Imo gine promite iubitului său, cavalerul Alonzo, că-i va rămâne credincioasă până când el se va întoarce din cruciadă. încre zută în statornicia dragostei sale îi spune, că dacă-şi va călca cuvântul, fantoma celui părăsit să apară la nuntă şi s'o ducă în mormânt. Dar abia trecu un an şi Imogine se mărită cu un baron bogat. In noaptea nunţii se aşeză alături de ea, la masa

x) De aici împrumută numele eroului din Manfred şi câteva din trăsăturile lui de caracter; Alice M. Killen, Le roman terrifiant, p. 70. 2) Călugărul scelerat Schedoni din romanul The Italian (1797) de Anna Radcliffe, este prototipul eroilor din The Corsair, Lara, Man fred, The Giaour; Alice M. Killen, Le roman terrifiant, pp. 71—72; cf. şi Heinrich Kraeger, Der Byronische Heldentypus, München 1898. 3) Max Rentsch, Mathew Gregory Lewis. Mit besonderer Berück sichtung seines Bomans „Ambrosia or The Monk", Inaugural-Disser tation, Leipzig 1902; Weigang, Lewis' „Monk" und Ossian in ihrem Verhältnisse zu, Lord Byron, Inaugural-Dissertation, Zürich 1905. 4) O comentăm după traducerea franceză, în versuri, din 1897 (Le Moine, III, pp. 56—60), republicată de Alice M. Killen, Le roman terrifiant, pp. 217—219. 5) Dela Schiller împrumută Lewis intervenţia Jidovului Rătăci tor în miezul intrigilor şi, probabil, apariţia lui Alonzo la ospăţul de nuntă al logodnicei sale fără a se demasca numaidecât; vezi Otto Ritter, Studien zu M. G. Lewis' Boman „Ambrosia, or the Monk", în Archiv für das Studium der neueren Sprachen und Literaturen, vol. CXI (1903), p. 116 şi nota. ospăţului, un străin cu faţa acoperită. Gând ea-1 roagă să se descopere, vede cu groază că sub masca străinului se ascundea spectrul lui Alonzo. El îi repetă cuvintele prin care ea şi-a ho- tărît pedeapsa necredinţei, apoi o târăşte în mormânt. Pentru a se alcătui cu elementele pe care le cunoaştem, poe mul lui Byron nu avea nevoie de sugestia acestei balade sinistre. Toate detaliile intrigei se explică suficient prin prelucrarea în sens fantastic a episodului lui Schiller, după cum toate culorile cadrului se găsesc pe paleta lui Ossian. Genul frenetic a pregătit gustul tânărului poet pentru conflicte violente şi 1-a atras în sfera lui de motive. Sub acest raport tematic, confruntarea ce lor două poezii ne duce la o precizare utilă; amândouă se în cheie prin acelaşi desnodământ: fantoma logodnicului părăsit apare în noaptea nunţii iubitei sale. Legătura dintre cele două poezii, aparentă în stilul lor „fre netic" şi în identitatea unui element al acţiunii, pune în discuţie însăşi structura motivului byronian. Din ce elemente se com pune acest motiv? Aşa cum apare la Schiller şi la Byron, povestirea cuprinde trei momente, strânse între ele printr'o legătură logică şi su puse principiului moral al pedepsei. Dar, luat unul câte unul, fiecare element poate fi individualizat într'o formă proprie, in dependentă, valabilă pentru un destin literar aparte. Prin a- ceastă desmembrare a motivului byronian în trei elemente, nu facem de fapt decât să redăm vieaţa autonomă celor trei teme din care el a fost compus: a) Un tânăr îşi ucide fratele, orbit de dragostea pentru lo godnica lui; sau, prin lărgirea sferei la o temă şi mai cunoscută: doi fraţi se luptă pentru aceeaşi femee. b) Un personagiu funest intervine în toiul unei nunţi, pro vocând moartea unuia dintre eroi. c) Fantoma logodnicului mort se iveşte la masa de nuntă (sau la balul de nuntă) a iubitei sale. Această disociere între elementele motivului este fundamen tală pentru felul cum înţelegem să tratăm destinul poemului Oscar of Alva. Analiza izvoarelor sale directe ne-a permis să reconstituim ambianţa în care a apărut şi spiritul pe care-l exprimă. Vom încerca acum un studiu al fiecărei teme în parte, pentru a stabili astfel filiera milenară la capătul căreia se leagă, nu mai macabre şi nici mai surprinzătoare, prelucrările din literatura noastră. Numai la capătul acestei excursii, atrăgă toare prin varietatea peisagiului literar, necesară pentru anu mite definiri tematice şi revelantă prin atitudinile spirituale pe care le lămureşte, ne vom întoarce la aspectele româneşti ale motivului, câte pot fi identificate prin perspectiva influenţei di recte a poemului Oscar of Alva. Vom avea atunci experienţa a două categorii de fapte pen tru a interpreta aspectele româneşti. In primul rând, o cunoaş tere esenţială a funcţiunii spirituale pe care aceste teme au în deplinit-o dealungul diferitelor literaturi; în al doilea rând, din drumul pe care şi 1-a croit fiecare, dm felul cum ele s'au gru pat între ele ori şi-au asociat alte teme, vom constata valenţele lor literare.

Preluând povestirea dela Schiller şi cufundând-o în orizon tul neguros al lumii fantomatice, Byron restituia fanteziei câ teva teme vechi, pe care scriitorul german, cu verva lui voltai- riană, încercase zadarnic să le compromită. Sub forma moti vului compus, sau detaşate, temele şi-au urmat destinul, înde- plinindu-şi funcţiunea lor din toate timpurile şi din toate lo curile: de a reclama, peste barierele morţii, drepturile drago stei sau ale răsbunării. Experienţa lui Byron, cu toată deosebirea ei fundamentală faţă de intenţia pusă de Schiller în substratul povestirii sale, nu a rămas un caz izolat. Nu a rămas un caz izolat nici ex plorarea isvorului german, nici exploatarea lui în beneficiul fre neziei. Cititorii francezi ai lui Schiller au apreciat şi ei — poa te sub ecoul poemului englez — posibilităţile „terifiante" ale e- pisodului din Der Geisterseher şi, după câteva traduceri integrale ale operei, l-au desfăcut din ţesătura acţiunii şi i-au asigurat o vieaţă autonomă. Procedeul e semnificativ: el redă, în filiera franceză, aceeaşi atitudine faţă de motivul nostru, pe care, în filieră engleză, o reprezintă poemul lui Byron. De aceea, câ teva date din evoluţia romanului Der Geisterseher în literatura franceză contemporană1) vor lămuri şi mai mult simpatia de care se bucura motivul în gustul publicului şi, prin urmare, uşurinţa cu care el a pătruns în toate literaturile. In forma germană, apariţia romanului Der Geisterseher s'a încheiat la 1789. In acelaşi an se tipări o traducere franceză, dar sub cutropirea Marei Revoluţii a rămas fără răsunet ). A doua traducere integrală a romanului a apărut de abia în 18113). Intre 1822 şi 1825 apărură încă trei traduceri4). Până acum avem de remarcat doar că, romanul, care a fost tradus în Franţa chiar în anul apariţiei sale, şi apoi tradus din nou sub Napoleon, fiind singura operă în proză a lui Schiller tălmă cită în răstimp de douăzeci de ani (1795—1815)5) devine tot mai căutat după 1820. Toate aceste traduceri reproduceau tex tul complet sau amplificat. In 1826 apăru, pentru prima dată, o nuvelă imitată după Schiller, cu titlul Le droit d'aînesse6). Ea cuprinde numai desfăşurarea dramei dintre cei doi fraţi; acţiu nea e îmbrăţişată de o atmosferă fantastică. Tot o traducere parţială, cuprinzând numai episodul lui Jeronimo şi Lorenzo, a apărut într'o revistă din 1829, sub titlul Le sorcier ou Ies Deux Frères'). Acelaşi fragment a fost tradus din nou, tot într'o revistă, în 18358). Câţiva ani mai târziu, în 1838, a apărut o nouă traducere integrală a romanului9).

Semnificaţia acestor date se impune dela prima vedere. Dar înainte de a fixa concluziile lor, vom lăsa să se perinde în faţa noastră un alt fapt literar al epocei, care, pe căi deosebite, ne conduce la acelaşi rezultat. Din sfera literaturii frenetice, ne atrage atenţia evoluţia baladei Alonzo the brave and the fair Imagine în acest romantism francez, atât de dator în începutu-

a) Le desprindem din teza lui Edmond Eggli, Schiller et le ro- mantisrne f ran cais, Paris 1927, 2 vol. 2) Ibidem, I, p. 82. 3) Ibidem, I, p. 313. 4) Ibidem, II, pp. 68—69. 5) Ibidem, I, p. 318. ß) Ibidem, II, p. 69. 7) Ibidem, II, p. 70. 8) Ibidem, II, p. 556. 6) Ibidem, II, p. 556. rile sale izvoarelor engleze şi germane. Ambrosio or the Monk a apărut la Londra în 1795 sau 1796. Literatura franceză, pus tiită de Revoluţie, devenise un precipitat prielnic invaziei acestor opere. ,,Le roman noir anglais fit. .. son irruption en France juste au moment où le goùt francais était prèt à le recevoir. Le public francais .. . semblait ne pouvoir se rassasier d'atrocités; jamais jusque-là, il n'y eut une telle soif de sang et de mystè- res"1). O traducere apare în 17972). Imitaţiile fac serie3). Balada, tradusă sub titlul Le preux Allonzo et la belle Imogine, s'a men ţinut întâi în cadrul originar al romanului. Influenţa ei asupra poeziei s'a resimţit numai după oarecare vreme. La 1804 apare poemul lui Charles Nodier, Le rendez-vous de la trépassée; „el premerge cu cel puţin zece ani introducerea genului negru în poezie"4). Dar-, fapt interesant: acest poem, care prevesteşte in vazia fantasticului în poezia franceză, este o imitaţie a baladei lui Lewis. Motivul s'a degajat, şi aici, de balastul romanului, şi şi-a urmat un drum propriu. Intre 1818, data când Emile Des- champs îşi publică sinistra sa Noce d'EJmance, şi între 1829, când apare volumul de Legendes, ballades et fabliaux al lui Baour Lormian5) — un conglomerat de poezii frenetice — mo tivul din balada lui Lewis se bucură de o largă favoare. Conta minat cu elemente de sursă germană: Lenore de Bürger, Die Braut von Korinth de Goethe, se regăseşte în numeroase com poziţii minore, care n'au nici un merit pentru a fi citate.

In datele expuse mai sus se ascunde o mică istorie a ro mantismului european. Isvoarele noului curent decurg mai a- les din Anglia şi din Germania; tema logodnicului care vine ca nălucă la nunta iubitei sale a apărut, aproape simultan, într'un roman german (1789) şi într'un roman englez (1795). Roman tismul s'a cristalizat în forma lui cea mai caracteristică, cea care s'a şi impus ca model tinerelor popoare, în literatura fran-

x) Alice M. Killen, Le roman terrifiant, p. 80. 2) Ibidem, p. 86. 3) Ibidéin, p. 110; cf. şi Edmond Estève, Le theatre „monacal" sous la Revolution, în volumul: Etudes de littérature préromantique, Paris 1923, pp. 83—137. 4) Alice M. Killen, Le roman terrifiant, pp. 144—145. 5) Ibidem, pp. 150—154, 161. ceză; trecând Rinul, în paginile operei lui Schiller, motivul a devenit ceeace poetul german nu ar fi putut să-i dorească: un pretext mai mult pentru propagarea unui misticism tenebros; iar venind de dincolo de mare, în paginile cărţii lui Lewis, el a fost un pioner al genului „negru" în poezia franceză. Sub a- mândouă aspectele, el a servit aceluiaşi idol: Frenezia, şi a lăr git aria de pătrundere a acestei literaturi de emoţii tari, prin a cărei autoritate Oscar of Alva a devenit un model irezistibil pentru poeţii blazaţi de „boala" secolului al XIX-lea.

2. Douăzeci de ani despart, în evoluţia temei noastre, ro manul lui Schiller de poemul lui Byron. La începutul acestei epoci avem forma motivului în proză, episodică; la sfârşitul ei, poemul fantastic, gata de un sbor prodigios dealungul roman tismului. Dar elementele componente ale povestirii pe care ne-au dat-o Schiller în proză, Byron în versuri, au mai avut şi o vieaţă a lor, independentă, pe care o găsim astfel şi înainte de Schiller şi după Byron. Sunt trei elemente deosebite, care s'au întâlnit întâia dată în opera poetului german, au luat un nou avânt prin poemul englez, dar paralel cu această vieaţă simbiotică, fiecare şi-a continuat evoluţia aşa cum a avut-o din vremuri vechi sau nouă, sub forma autonomă sau împletite cu alte mo tive. Vom încerca să refacem drumul parcurs de aceste teme, reţinând numai etapele lor caracteristice. Două milenii şi ju mătate de carieră literară, susţinută de aproape toţi marii scrii tori ai tuturor timpurilor, — iată perspectiva pe care vom în cerca să o comprimăm într'o prezentare cât mai esenţială, a pri mei teme. Mai reduse în timp şi mai sărace în aspecte, dar nu mai puţin interesante prin paralelismul lor cu formele româ neşti, celelalte două teme ne vor oferi un material comparativ de cea mai mare importanţă.

Ca să surprindem cele dintâi izvoare de unde tema fraţi lor învrăjbiţi a ţâşnit într'o expresie literară nepieritoare, trebue să ne oprim pe terasa de legende a mitologiei elenice. Nu ştim din ce amestec de fapte reale şi de ficţiuni primitive s'a strâns, prin forţa creatoare de mituri a timpului, bogăţia epo- peelor greceşti. Cercetarea de astăzi nu poate străbate, prin măr turiile păstrate, decât până la hotarul unde viziunea celor dintâi scriitori antici a descoperit filonul tradiţiei şi 1-a transpus în operele lor. Evenimentul real, chiar în măsura în care a putut provoca inspiraţia epică a unor popoare despre care abia avem amintirile transfigurate ale tradiţiei, şi-a pierdut în timp dimen siunile proprii şi a fost alterat prin prisma creaţiei populare. Rare ori, peste desişul temelor mitice se poate bănui conturul vag al unei realităţi care a produs legenda primitivă sau i-a stimulat cursul. De unde a venit în ciclul epic al Oedipoidei şi al Thebaidei legenda celor doi fraţi învrăjbiţi, Eteocle şi Polynike? Ea apare, în forma transmisă de tragedia clasică, ca o verigă de legătură între mitul suferinţelor lui Oedip şi între mitul nenorocirilor Thebei sfâşiată de lupte interne. A fost poate la început o temă independentă, cum cred unii cercetători, crescută ca un simbol al luptelor fratricide care au despărţit în epoca preistorică triburile peninsulei elenice. In tot cazul, ea s'a asimilat de vreme ciclu lui teban şi când, în perioada creaţiei homerice, tema morală a suferinţelor lui Oedip s'a întâlnit cu ciclul Thebaidei, ea a fost destinată să formeze, între cele două legende, o sudură care nu reiese din toate mărturiile lor contemporane la fel de solidă. Proectat pe acest fundal al preistoriei elenice, motivul se defineşte, dela început, într'o formă precisă: el este expresia lup tei dintre doi fraţi care îşi dispută tronul. Legenda lui Oedip i-a dat atmosfera fatalistă, grea, a forţei oarbe care mână pe cei doi fraţi unul împotriva celuilalt; tradiţia thebană i-a îm bogăţit cadrul local, suflul larg de epopee. Devenind un loc comun în cele două mari poeme, ea a profitat îndoit de circula ţia lor. Cele dintâi mărturii literare îi desvălue o remarcabilă popularitate. Tragedia a receptat-o din plin. Conflictul intens al motivului închidea bogate posibilităţi dramatice. Aceasta a făcut ca într'o vreme când ciclul epic a început să se sfarme în cicluri dramatice, când miturile au îm prumutat individualitatea şi simetria tragediei, legenda luptei dintre fraţii care îşi varsă ura în ultima picătură de sânge să treacă, cu toată seva primitivă, în preferinţa acelui mare des chizător de orizonturi literare care a fost Eschyl. Cei şapte contra Tliebei (467 a. Gh.) păstrează, sub forma sa concisă şi echi librată, vigoarea mitului originar. Tragedia se desfăşoară sub cerul greu, plumburiu, al celor două epopei contopite într'o sin gură tradiţie. Acelaşi destin crud, care a făcut din Oedip un uci gaş al tatălui şi apoi un soţ al propriei sale mame, se continuă în ramurile acestei eredităţi nefericite, ridicând în luptă unul împotriva celuilalt pe cei doi fii ai regelui pribeag. Peste conţi nutul tragic al motivului, Eschyl a înălţat vechile concepte reli gioase greceşti. Din adâncul mitului a primit ideea de fatalitate; ea alcătueşte fundalul sumbru pe care se proectează profili.il dramei; desfăşurarea acţiunii, împinsă din miezul nevăzut al lucrurilor de voinţa divină, e accentuată şi deslănţuită de pasiu nea omenească a personagiilor. Trei forţe, venite din trei dimen siuni diferite ale existenţei, se frământă şi se confundă în des- baterei piesei. Şi totuşi, ea îşi păstrează, spre marele ei merit, armonia ansamblului, simetria situaţiilor şi, am putea spune, chiar o discreţie în deslegarea intrigei. Pe când Eschyl a fost un contemplator credincios al maies tuoasei epoci mitologice, moştenitorul său în glorie, Sophocle, a fost exploratorul minuţios al valorii pe care o aduce în artă nesfârşitul capital de suferinţă si de eroism omenesc. Gu el tragedia coboară de pe pragul ficţiunii în vieaţă. Atmosfera le gendară se risipeşte, pentru a lăsa să apară frământarea ade vărată, sinceră şi crudă, a omului prins în lupta cu omul, cu împrejurările, cu soarta. Drama duşmăniei dintre cei doi fraţi capătă un suport mai real, mai concret, mai omenesc. Lăsând în umbră rolul determinismului ineluctabil, Sophocle a concen trat violenţa ciocnirii în cel mai prompt şi mai perseverent sen timent: ambiţia. In această formă tema apare, episodic, în Oedip la Colona (ante 401) şi în Antigono (440). Ea n'a reţinut talen tul lui Sophocle într'o operă independentă, dar procesul ei de umanizare era început şi, un pas mai departe, în Fenicienele (post 413) lui Euripide, el îşi găseşte cristalizarea definitivă. Gu această etapă realizată de Euripide, un drum impor tant era parcurs. Motivul, desprins din vechea tradiţie epică, a ajuns la o formă proprie, la o unitate bine fixată, care-i va asi gura destinul literar până în zilele noastre. Cedând din vigoa rea prestigiului legendar, el a devenit un conflict uman; vieaţa clocoteşte în el cu toată forţa ei de ură şi de pasiune; interesul lui nu mai stă în motivare, ci în violenţa resentimentelor pe care le angajează. E mai puţină nedreptate divină, mai multă sba- tere omenească, dar şi mai multă cruzime. In loc să fie o crimă a destinului, e o luptă conştientă, înverşunată, şi tocmai de a- ceea, mai îngrozitoare. In această concepţie şi-a plasat şi Seneca tragedia sa —• intitulată, după cel mai apropiat izvor al ei, Euripide — Feni- cienele. Suntem acum într'o lume receptivă tradiţiilor elenice şi într'o vreme în care vieaţa, şi cu ea gustul artistic, se macină într'o completă desordine. Tragedia lui Seneca, străbătută de cea mai îndrăsneaţă fantezie, plină de cele mai brutale atrocităţi, parcă e corolarul firesc al acelui fastuos şi teribil imperiu ne- ronian, în timpul căruia a fost scrisă. Tiradele retorice şi situa ţiile patetice abundă; intrigi oribile degajează o atmosferă sum bră şi de o minoră calitate literară. Nu ne surprinde deci să regăsim tema fraţilor învrăjbiţi reluată în două tragedii, sub două forme cu totul deosebite: pe de-o parte avem drama cu noscută, Fenicienele; pe de alta, un fragment de legendă nou în evoluţia teatrului, Thy este. Confruntarea elementelor de bază ne va conduce la unele precizări care au devenit necesare. Amândouă piesele pornesc din aceeaşi intrigă iniţială: E- teocle şi Polynike, în Theba; Atreu şi Thyeste, în Argos, hotă răsc să-şi cedeze alternativ domnia. Dar dela primul an dis cordia isbucneşte între fraţi. Fenicienele desvoltă într'o grada ţie patetică această luptă pornită din ambiţia stăpânirii; Thyeste o lasă în umbră, scoţând în relief un alt conflict. Thyeste, îm pins de o dorinţă nejudecată, îşi apropie dragostea vinovată şi complicitatea Eropei, soţia fratelui său. Apoi, cuprins de remuş- cări, pleacă de bună voe în exil. Acesta este soclul dramei; re lieful ei îl dă răsbunarea cumplită a lui Atreu. Chemat pentru a se împăca şi a lua parte la domnia fiilor săi, Thyeste vine în Argos. Dar viclenia lui Atreu e de un cinism cumplit. Piesa culminează în scena când Thyeste, fără să-şi dea seama, e pus să mănânce carnea propriilor săi fii, tăiaţi şi serviţi în bucate de Atreu. Drama e respingătoare astăzi. Dar pentru voluptatea de macabru a stoicului filosof Seneca, ea nu e excepţională, după cum vom vedea că nu e excepţională nici influenţa ei în falsa direcţie spre care se va orienta neoclasicismul englez de dinain te de Shakespeare. Coexistenţa celor două motive la Seneca arată, în parte, şi caracterul lor diferit. Unul exprimă lupta deschisă, fatală, între doi fraţi pentru putere; al doilea zugrăveşte o răzbunare as cunsă, vicleană. In primul, ciocnirea se produce din dorinţa de a stăpâni; în al doilea, se adaugă şi un conflict erotic, urmat de setea răzbunării. Sunt două situaţii dramatice diferite, care îşi vor avea evoluţia diferită în decursul vremii. Ele fixează cele două aspecte fundamentale pe care le-a luat motivul fraţilor învrăjbiţi în repertoriul clasic1). Autoritatea lui Seneca protejează evoluţia motivului în Re naşterea engleză2). începutul acestei evoluţii îl fixează tragedia

1) Remarcăm şi o povestire din Moralia lui Fiutare h, care are unele asemănări cu tema noastră şi altele cu tema dramatizată la noi de I. L. Car agi al e în Năpasta. Trăiau în Calata doi te- trarhi puternici, rude destul de apropiate, Synatus şi Synorix. Soţia celui dintâi, Camma, vestită prin virtute şi frumuseţe, era preoteasa Dianei. O dragoste nebună împinge pe Synorix să provoace moartea lui Synatus, crezând că astfel îi va putea lua locul în vieaţa nobilei Galateene. Şi într'adevăr, după timp şi străduinţe lungi, Camma re nunţă la doliu şi primeşte să devină soţia lui Synorix, cu dorinţa ca Diana însăşi să fie implorată de a patrona unirea. In faţa altarului, Camma aduce libaţiunea rituală zeiţei virtuţii, apoi bea o parte din conţinutul cupei şi întinde restul soţului său. Dar în dulceaţa hydro- melului virtuoasa preoteasă a ascuns o otravă puternică. Şi astfel, odată cu răsbunarea lui Synatus, expiră şi ea de o moarte nobilă. Cf. Plutarchi Cheronensis, Omnium, quae exstant, ope rum, II: Mo ralia, Frankfurt 1620, pp. 257—258. Dela Plutarch povestirea a trecut la celebrul umanist spaniol Antonio di Guevara, din secolul al XVI-lea, din a cărui operă a tradus la noi Nicolae Costin. Vezi: Antony de Guevara, Horologium Principum, in latinam linguam traductum a Johanne Wankelno; ed. V, Lipsea 1624, pp. 237—241. Despre traduce rea lui Nicolae Costin, rămasă în cea mai mare parte şi azi în ma nuscris, N. Cartojan, Ceasornicul Domnilor, în Revista Istorică Jio- mănă, III (1933), pp. 159—171, 334—346, Cercetări Literare, IV (1940), pp. 1—21 şi extras. 2) J. W. Cunliffe, The influence of Seneca, on Elizabethan tra gedy, London 1893; II. R. D. Anders, A dissertation on Shakespeare's reading and the immediate sources of this works, Berlin 1904; Ludwig Winckler, Über die Blutrache-Tragödien in der elisabelanischen Lite ratur, Inaugural-Dissertation, Halle, 1907. lui Th. Sackville şi Th. Norton, (lorboduc or Ferrex and Vorrex (1562); culmea ei, Shakespeare; aspectele postume nu ne inte resează. Gorboduc este produsul unei influenţe dominante, cla sicismul, şi al uneia care nu şi-a găsit încă dreapta preţuire, tradiţia naţională. Opera lui Shakespeare exprimă, dimpotrivă, decadenţa inspiraţiei clasice; ea recurge mai bucuros la izvoare autohtone sau la tradiţiile altor popoare. Dela Gorboduc — imi taţia disimulată a Fenicienelor lui Seneca — până la forma nouă pe care o reprezintă Shakespeare, motivul rămâne sub tu tela modelelor antice, îndeosebi a lui Seneca, şi nu inspiră de cât prelucrări fără însemnătate. Cu Shakespeare ne găsim însă, dintr'odată, la o răscruce: opera lui este, în acelaşi timp, un breviar al aspectelor clasice şi un izvor al celor moderne. Dacă, în ce priveşte atitudinile iniţiale ale intrigei dramatice, crima împotriva regelui din Hamlet (1602)1), lupta vicleană a lui Ed mond în contra lui Edgar din King Lear (1605—1606)2), por nirea perfidă a lui Antonio faţă de Prospero, fratele său, din The Tempest (1611)3), se pot reduce la aceeaşi temă fundamen tală a duşmăniei pentru putere, în Hamlet, alături de dorinţa de a smulge victimei tronul, se iveşte şi pasiunea unei legături nelegiuite, ceeace, de această dată, este un aspect al celuilalt conflict, de fond erotic. Această structură a operei lui Shakespeare nu rămâne fără explicaţie. într'o vreme când Seneca era încă cel mai citit din tre autorii lumii vechi, când Scrierile Morale ale lui Plutarch cunosc o nouă traducere engleză (1603) — ca să ne mărginim numai la scriitorii care ne interesează direct — Shakespeare, deşi influenţat şi el de clasicism, preferă să exploreze zăcămin tele mai sălbatice şi mai fertile ale cronicilor naţionale sau străine. Compilaţia de Histoires tragiques a lui Belleforest (1579) îi dă subiectul lui Hamlet; tema rivalităţii dintre Edmond şi Edgar o contaminează cu elemente împrumutate din Arcadia,

1) Marschall Blakemore Evans, Der bestrafte Brudermord, sein Yerhältniss zu Shakespeares „Hamlet", Hamburg 1910. 2) Rudolf Fischer, Quellen zu „König Lear", Bonn 1914. 3) Longworth-Chambrun, Influences franţaises dans la „Tem- péte" de Shakespeare, In Revue de littérature comparée, V (1925). pp. 37—59. romanul pastoral al lui Pilip Sidney (1590); în ce priveşte The Tempest, ea este o fantezie în care inspiraţia prodigiosului dra maturg a profitat de diverse reminiscenţe. In faţa acestei invazii a elementelor susţinute de tradiţii lo cale sau de coloritul unor epoci mai legate de trecutul poporu lui englez, tema clasică îşi pierde aproape cu totul popularita tea. In locul luptei de un fatalism patetic dintre Eteocle şi Po-' lynike, asistăm la drame ţesute pe ascuns, la intrigi'negre care mână Ia crimă, sau la neîncetate uneltiri împotriva unui frate invidiat pentru situaţia în care 1-a ridicat dreptul său de întâi născut. In locul rivalităţii deschise pentru putere avem duşmă nia laşe împotriva fratelui desarmat prin sinceritatea sa. La această expresie Hamlet asociază, pentru întâia dată în desvoltarea temei, şi conflictul pasiunii erotice. Opera lui Shakespeare realizează, în literatura britanică, acelaşi proces de intensificare a conflictului dramatic din tema celor doi fraţi duşmani, prin asocierea pasiunii erotice, pe care în literatura antică îl reprezintă opera lui Seneca. Asemănarea celor două poziţii nu este întâmplătoare. Tragedia stoicului ro man creşte la sfârşitul epocei clasice, când unitatea spirituală a lumii vechi se sfarmă frământată de convulsiunile decadenţei morale şi artistice. In acest timp, când valorii estetice a sime triei i se substitue contrastul, când armonia este înlocuită prin violenţă, când misticismul mitologic este copleşit de dezordinea fanteziei, Seneca se detaşează de marii clasici, pentru a ocupa o poziţie categorică pe linia unei atitudini spirituale mult mai veche decât epoca pe care ne-am deprins s'o delimităm cu nu mele ei, anume: romantismul. Seneca — tragedianul — este ul timul romantic al lumii vechi, după cum Shakespeare este pri mul romantic al lumii noui. Astfel, putem disocia câteva etape caracteristice în evoluţia motivului nostru: tema fraţilor în luptă pentru putere, ar fi stadiul lui clasic şi originar; scriitorii din linia romantică a literaturii antice şi a Renaşterii, au introdus în această temă conflictul de mai largă rezonanţă, al rivalităţii pentru aceeaşi femeie; vom vedea, că în epoca propriu zisă a romantismului, con flictul erotic iese pe primul plan, lăsând în umbră sau supri mând cu totul factorul primitiv al dramei, ambiţia puterii. In această lungă călătorie a motivului prin toate peisagiile cultu rii europene, unul din cele mai caracteristice momente îl con sacră tragedia lui Racine. Să dăm o atenţie deosebită faptului că Racine îşi începe ac tivitatea dramatică, la vârsta de 23 de ani, cu piesa La Théba'ide ou Ies frères ennemis (1664)? E deajuns să remarcăm că în această preferinţă el a fost precedat, în Franţa, de mai multe cazuri1). Prins în constelaţia unor scriitori de o valoare atât de inegală: Euripide, Seneca, alături de Rotrou sau Quinault, in- vidiind forţa facinatoare a lui Corneille, tânărul poet n'a izbu tit să dea decât o piesă slabă. Fraza acopere acţiunea, atitudi nea declamatoare a personagiilor compromite vigoarea conflic tului, dar drumul inspiraţiei sale este deschis, originalitatea puternică a geniului său va lua avânt şi experienţa debutului va contribui la perfecţionarea creaţiilor de maturitate. Cinci ani mai târziu, în cea mai spornică perioadă din activitatea lui Racine, apare Britanniens. Cele două prefeţe care au înso- soţit, succesiv, ediţia din 1670 şi cea din 1676, trimit pentru iz vorul tragediei la marea frescă de istorie romană a lui Tacit. Racine, nemulţumit de primirea care s'a făcut piesei în repre zentaţiile din 1669, invocă pentru justificarea viziunii sale dra matice autoritatea istoricului roman: „j'avais copie mes person- nages d'après le plus grand peintre de l'antiquité. . .; il n'y a presque pas un trait éclatant dans ma tragèdie doni il ne m'ait donne l'idée''. Apărarea este interesantă pentru măsura în care autorul se crede obligat să-şi consolideze opera pe mărturia u- nui izvor documentar; ea face cu atât mai interesant rezulta tul la care ne duce verificarea ei. Intr'adevăr, lăsând la o parte discuţiile ridicate de unele aparente sau reale inadvertenţe în prezentarea personagiilor istorice, un fapt e evident: Racine a schimbat cu desăvârşire conflictul care opune, în Analele lui Tacit (XIII, 14—16), pe Neron lui Britannicus şi-1 îndeamnă pe cel dintâi la crimă. Peste rândurile lui Tacit, care nu vor beşte decât de teama tiranului de a avea mai târziu în fratele său un rival, cu atât mai temut cu cât l-ar fi putut stimula

1) Jean Robelin, La Thébaìde, 1584; Jean Rotrou, La Thébaide, ambiţia neîmblânzită a Agripinei, Racine a brodat o intrigă sentimentală cu totul străină de datele izvorului său. Conflic tul se desfăşoară pe două planuri: pe de-o parte — şi în sen sul lui Tacit — între ambiţia lui Neron de a lua în mână sin gur conducerea imperiului, şi între orgoliul Agripinei, „fille, femme, soeur et mère de vos maîtres", deprinsă să aibă cuvân tul fără replică în treburile statului; ciocnire în care Britanni- cus e fără voinţă, fără rol. Pe de altă parte însă — şi de a- ceastă dată în afară de probele vremii — asistăm la conflictul dintre Neron, îndrăgostit subit de logodnica fratelui său şi din tre un Britannicus însufleţit de toată ardoarea dragostei sale. Accentul de gravitate al tragediei aici cade. Această suferinţă, torturată de intrigile lui Neron, mânată până la revoltă, isto vită până ia desnădejde şi care se încheie cu otrava strecurată de tiran în mâncarea fratelui său la ospăţul de împăcare, — această lungă dramă sentimentală face din Britannicus eroul tragediei care-i poartă numeJe. Ce a îndemnat pe Racine, totuşi atât de preocupat de ţinuta autentică a personagiilor sale, să dea o întorsătură cu totul fantezistă tragediei? Mai presus de zelul autenticităţii, Racine a fost atras de intensitatea dramati că a acestui conflict care dă eroului cel mai mare potenţial de afecţiune şi de ură. Lupta, care în La Thébaide rămâne pe un plan mai îndepărtat de emotivitatea noastră, a fost reluată în Britannicus şi intensificată prin resortul mai uman, mai bogat, al dramei sentimentale. Cele două piese nu reprezintă numai doi termeni de comparaţie; ele exprimă o evoluţie în viziunea dramatică a lui Racine. Ele exprimă efortul de depăşire a te mei clasice, care ar fi redus amândouă piesele la aceleaşi ati tudini fundamentale, spre a pune în valoare un conflict nou, la care literaturile moderne vor recurge atât de des.

In evoluţia de câţiva ani care desparte La Tìiébaide de Bri tannicus, noi vedem sensul unei preferinţe pe care desvoltarea de mai târziu a literaturilor europene va marca-o tot mai adânc.

Teatrul shakespearian a trebuit să aştepte multă vreme re cunoaşterea valorii sale. Mai bine de un secol, gustul literar, fie că e vorba de Anglia, de statele germane sau de cele italiene, s'a supus hegemoniei franceze. Transiţia dela claritatea poeziei lui Corneille şi Racine la dictatura geniului dur, sălbatec în di versitatea aspectelor sale, a lui Shakespeare, a străbătut printr"una din cele mai mari crize din vieaţa literaturilor. Reveni rea la Shakespeare, după epoca de sterilitate din prima jumă tate a secolului al XVIII-lea, a fost mai mult decât o înviere. Shakespeare devine simbolul luptei pentru cucerirea altor ori zonturi de creaţie; el este idolul Revoluţiei, el, idolul Sturm und Draw, (/-ului. Printre primele manifestări de teatru shakespearian în li teratura germană1), e interesant să menţionăm un fapt care, la caracterul său oarecum anecdotic, adaogă şi o puternică sem nificaţie pentru problema noastră. La 1775 directorul teatrului din Hamburg, Frederic Ludwig Schröder, deschide un concurs pentru cele mai bune scrieri dramatice, originale sau traduceri2). Intre piesele originale se prezintă trei lucrări construite pe a- ceeaşi temă şi, cel puţin două, îmbrăcate în aceeaşi atmosferă. Tema, o cunoaştem: drama fraţilor îndrăgostiţi de aceeaşi femeie. Atmosfera, o bănuim: Shakespeare. Una din piese (Die unglück lichen Brüder) e datorită unui anonim; celelalte ne interesează pe de-o parte prin raportul lor cu Shakespeare, pe de alta prin legătura lor cu Schiller. Vom încerca deci să le prezentăm'5).

J) Adolf Winds, Hamlet auf der deutschen Bühne bis zur Ge genwart, Berlin 1909; K. A. Richter, Shakespeare in Deutschland in den Jahren 1739—1770, Oppeln 1912; Max Nussberger, Shakespeare und das deutsche Drama, Zürich 1917. 2) B. Litzmann, Friedrich Ludwig Schröder, 2 vol., Hamburg und Leipzig 1890—1894. 3) Câteva aspecte anterioare ale temei rămân la periferia studiu lui nostru, în care ne preocupă numai etapele caracteristice. Romanul lui Sumberland, Die Brüder (1760), rezolvă uneltirile fratelui mai mare într'un sfârşit bun, unde fericirea iubiţilor, regăsiţi după multe peri peţii, şi remuşcările celui vinovat, sădesc în sufletul cititorului încre derea în triumful virtuţii. Dimpotrivă, sub povara amintirii lui Se neca, al cărui traducător era, Ch. F. Weisse, în romanul său Sophie oder die Brüder (1770), încarcă drama cu o serie de episoade violente, în care eroii sucombă unul după altul. Acţiunea ambelor romane se desfăşoară în Anglia; câţiva ani mai târziu, în epoca Sturm und Drang-ului şi în parte şi sub influenţa lui Lessing (Emilia Galotti), conflictul fraţilor învrăjbiţi de aceeaşi iubire se mută în Italia. Cf. pentru amănunte: Jakob Minor, Schiller. Sein Leben und seine Werke, I, Berlin 1890, pp. 304—305. Motivul, de această dată, a plecat dintr'un izvor francez: Abbé de Vertot, Histoire de Vordre de Malte, Paris, 1726, t. III, ]). 407 sq. — unde e susţinut de prestigiul faptului istoric: doi fii ai podestatului Cosma de Medicis, împinşi de o veche rivalitate, se iau la o luptă în care cel mai mare cade mort. Drept pe deapsă, tatăl străpunge cu propria sa mână pieptul ucigaşului. La aceste elemente de bază, încorporate întocmai în piesa sa Julias von Tarent, Leisewitz a adăogat o motivare a conflictu lui, care aminteşte pe Shakespeare: lupta se naşle din drago stea celor doi fraţi pentru aceeaşi fată. Acţiunea se petrece la Parent. O fire visătoare, meditativă, care sublimează pasiunea într'o analiză continuă; alături de el un temperament energic, ambiţios, decis să treacă chiar cu brutalitate peste orice piedică a dorinţelor sale; între figura hamletiană a unuia şi între firea impulsivă a celuilalt, o fată sacrificată dragostei, o victimă a fatalităţii, care se sbate între cei doi rivali, o palidă imagine a palidei Ofelii. Julius, eroul shakespearian, cade lovit de mânia impetuoasă a fratelui său mai mic; acesta e pedepsit de tatăl lor care, în acelaşi timp, îl iartă şi îl străpunge. Eroina, urmând destinul Ofeliei, îşi pierde minţile. Trebue să mai insistăm asupra interesului pe care îl ridică această simbioză între motivul ieşit din oarecari izvoare străine de vieaţa literară şi între influenţa lui Shakespeare? Faptul se va repeta, în virtutea aceleiaşi afinităţi, şi nu numai odată. Un exemplu în imediată apropiere de Leisewitz e chiar cealaltă pie să prezentată la concurs şi care — deşi cu mai puţin merit — a obţinut premiul: Die Zwillinge (Gemenii) de Klinger.

Friedrich Maximilian Klinger1) era, în anii studenţiei sale de dinainte şi după 1775, un cald admirator al lui Rousseau, un devotat discipol al lui Shakespeare şi un intim prieten al lui Goethe. Cu marii săi contemporani, simţea fiorul sensibilităţii noi care cucerea pe atunci lumea europeană şi trăia elanul pa siunii pe care n'o stinge nici datoria sacrificiului pe altarul vir tuţii (La Nourelle Héloise, 1761), nici constrângerea legilor so-

Erich Schmidt, Lenz und Klinger, Berlin 1878; L. Jacobowski, Klim/er und Shakespeare, Inaugural-Dissertation, Freiburg 1891; Franz Iledicke, Die Technil; der dramatis cheu Handlung in F. M. KUngers lugenddramen, Inaugural-Dissertation, Halle 1911. ciale (Die Leiden des jungen Werthers, 1774); dela patriarhul teatrului modern învăţase vigoarea conflictelor, intensitatea ca racterelor, tehnica dramatică. întocmai ca la Shakespeare, dra ma fraţilor învrăjbiţi străbate opera sa, ca un leit-motiv; dar, pe când genialul reprezentant al Renaşterii engleze a preferat să motiveze conflictul prin ambiţia stăpânirii, tânărul precursor al romantismului german insistă asupra argumentului erotic. Astfel, tema apare mai întâi în drama calaverească Otto (1775), scrisă sub influenţa recentă a lui Goetz von Berlichingen (1773): aici duşmănia dintre Karl şi Konrád, fiii unui princips, se în teţeşte de dragul aceleiaşi fete. Tema capătă relief în piesa pre miată la concursul dela Hamburg şi tipărită un an mai târziu, Die Zwillinge (1776): crima lui Guelfo asupra fratelui său Fer nando izbucneşte aici din revolta împotriva soartei care dă pri mului născut drepturi mai mari, dar şi din durerea iubirii pier dute în avanjul fratelui mai norocos. In sfârşit, aceeaşi temă se prelungeşte în tragedia Stilpo und seine Söhne (1777), unde câştigă, în ţesătura complicată a intrigei, şi forma unui simbol creat din motivul legendar al celor doi pomi îngemănaţi. Pionier al curentului literar care-şi trage numele din titlul dramei sale Sturm und Drang (1776), Klinger a contribuit, în tr'o mare măsură, prin dramele sale impregnate de o sensibili tate morbidă, animate de pasiuni sălbatice, purtătoare de desno- dăminte pesimiste, la difuzarea acelei copleşitoare atmosfere de dezolare morală, care face din el un „byronian înainte de By ron"1) şi una din primele victime ale acelui „Weltschmerz" din care s'a născut secolul al XIX-lea. Aceasta fiind funcţiunea spirituală a temei noastre în epoca de asalt şi vifor, înţelegem de ce Goethe, în Claudine von Villa Bella2), desleagă motivul din nodul său tragic şi conduce pe cei doi fraţi, regăsiţi după o lungă despărţire, spre dragostea fericit împărtăşită de două prietene, rude între ele. Schiţa primitivă

1) William Rose, From Goethe to Byron. The, development oj „Weltschmerz" in german literature from „Werther" to the beginning of the romantic movement. London 1924. 2) Goethes Werke, vol. 16, Stuttgard 1868, pp. 1—68; E. Botcher. Goethes Singspiele „Claudine von Villa Bella", Inaugural-Dissertation, Marburg. a piesei datează din 1775: anul de apogeu al fioroasei noastre teme în literatura germană; dar în forma actuală ea nu s'a cris talizat decât după ce Goethe şi-a înseninat viziunea sub cerul ar cadian al Italiei (1787).

In timpul concursului dela Hamburg, Schiller era elev la şcoala militară dela Solitude. Talentul adolescentului de 16 ani îşi aştepta momentul erupţiei. Nu ştim dacă înainte de 1775 is pita literară a încercat sufletul său contrariat de sludiul dreptu lui şi apoi al medicinei; dar sigur e că emulaţia dela Hamburg i-a deschis fântâna inspiraţiei, cu o scriere care anunţă elemen tele operei sale de mai târziu. Piesa lui Leisewitz câştigă în gus tul său o favoare deosebită; se zice că o ştia pe de rost. Citeşte şi pe Klinger. Merge la izvorul comun al celor doi autori, Abatele Vertot, şi atras poate şi de ambiţia de a da o formă personală te mei care s'a bucurat de atâta prestigiu în concurs, scrie la rândul său o dramă compusă din aceleaşi elemente de bază, Kosmus von Medicis1). Cu această dramă intră în opera lui Schiller motivul fra ţilor învrăjbiţi. Motivul a venit atras de fervoarea tinereţii au torului, pentru a nu se mai despărţi niciodată de activitatea lui. Până la capătul vieţii sale, poetul 1-a reluat în patru rânduri, dându-i patru expresii literare diferite. Nu mai cunoaştem astăzi Kosmus von Medicis: izvoarele piesei şi forma evoluată a ideii, realizată câţiva ani mai târziu în Die Räuber, permit să-i reconstituim în linii vagi fizionomia. Cronica abatelui Vertot a oferit cadrul istoric şi fondul intrigei; Leisewitz şi, în mai mică măsură, Klinger, i-au dat am ploarea dramatică; Shakespeare a servit ca maestru în cizelarea conflictului şi în conducerea acţiunii. Piesa, scrisă la vârsta pri melor experienţe, trebue să fi dat impresia unui amalgam brut; ea a fost curând părăsită de Schiller. Dar ideea a continuat să frământe talentul tânărului dramaturg şi din această germina ţie a crescut Die Räuber. In evoluţia motivului nostru la Schiller, Die Räuber (1781)

1) Jakob Minor, Schiller. Sein Leben und seine Werke, 2 vol., Berlin 1890; Albert Kontz, Les drames de la jeunesse de Schiller, Pa ris 1899; K. Webrecht. Studien zu Schillers Dramen, Berlin 1909. reprezintă o curioasă interferenţă. Pe de-o parte, prin filiaţia piesei lui Leisewitz, Die Räuber asimilează influenţa motivului din Hamlet; pe de alta — şi în legătură directă — coboară clin King Lear. Tema hamletiană s'a întâlnit cu cea din King Lear şi a completat-o. Şi astfel Moor îşi însuşeşte trăsăturile perfidu lui Edmond; Karl Moor, victima care triumfă asupra nedrep tăţii, este Edgar; mobilul intrigei, în măsura în care izvorăşte din lăcomia lui Fritz de a se bucura singur de moştenire, se sus ţine pe izvorul care a servit ca punct de plecare pentru desvoltarea acţiunii — o povestire de Schubart1) — dar şi pe King Lear; dar în măsura în care el porneşte din tentativa de a smul ge fratelui alungat logodnica, el vine în întregime dela Leise- witz şi Klinger, caje au adaptat-o după Hantlet. Die Räuber este deci sinteza unui proces de contaminare care se desfăşoară — prin intermediari — din cele două drame reprezentative ale motivului nostru la Shakespeare: Hamlet şi King Lear. Gând Schiller şi-a scris, pela 1784, romanul său cu carac ter filosofic Der Geisterseher, exista în materialul său literar cel puţin această formă parţială a povestirii pe care ne-a dat-o în episodul amintit la începutul lucrării noastre. Ultima realizare a temei desbătute de trei ori până acum în opera sa a dat-o Schiller în Die Braut von Messina (1804). Dacă Die Räuber reprezintă începutul impetuos, revoluţionar, al poe tului din Sturm und Drang. Die Braut von Messina exprimă apogeul grandios, de amploare clasică, la care s'a ridicat Schil ler în ultimii săi ani. Aici nu mai e Shakespeare cel care con duce desvoltarea intrigei; ci e conceptul vechiu, împrumutat dela Eschyl, al fatalităţii care mână, prin nenumărate lovituri ne prevăzute, doi fraţi unul împotriva celuilalt. Dar Die Braut von Messina nu este, totuşi, nici reluarea motivului ilustrat de lupta dintre Eteocle şi Polynike, cum ne-am aştepta. Ea este, mai curând, o continuare în sens modern a conflictului clasic. Drama lui Schiller începe acolo unde se sfârşeşte tragedia cla sică. După o luptă de câteva luni pentru stăpânirea Mesinei,

1) Schubart, Zur Geschichte des menschlichen Herzens, povestire apărută în Schwäbischen Magazin, 1775; cf. Jakob Minor, Schiller, I, pp. .294—295. fraţii învrăjbiţi sc întorc în cetate, chemaţi de mama lor1). E- roii se împacă; conflictul e înlăturat pentru moment şi, cu el, tema rivalităţii pentru stăpânire e consumată. De aici însă în cepe cealaltă dramă, drama preferată de vremurile mai nouă: amândoi fraţii se îndrăgostesc de o străină, căreia nu-i ştiu nici originea nici numele. Amândoi, fără să ştie unul de celalalt, îşi pun în gând să o ia de soţie. Dar deasupra lor apasă blesteme grele şi dedesuptul lucrurilor se ascund mistere vechi. Mai întâi izbucneşte conflictul dintre fraţi şi cel mai mare este prima vic timă; apoi se desleagă enigma teribilă: străina este chiar sora rivalilor, îndepărtată de mică de familie — ca Oedip — spre a se evita astfel oracolele funeste; al doilea frate cade şi el lo vit de destinul inevitabil; şi, încă odată ca în Oedip, ni se des- vălue izvorul atâtor calamităţi în vechile păcate părinteşti ur mărite dealungul progeniturii. Die Braut von Messina încheie ciclul motivului la Schiller într'o formă care rezumă, am putea spune, toată evoluţia schi ţată până acum dealungul vremurilor. Tributară inspiraţiei cla sice prin concepţie, prin factură şi prin procedee dramatice, piesa, după ce rezolvă tema luptei dintre Don Manuel şi Don Cezar pentru ambiţia de a domina, introduce intriga caracte ristică aspectelor moderne: drama sentimentală. In „raccour- ci"-ul acesta e concentrat procesul lung care a dus, tot mai mult, la înlocuirea vechei teme, bazată pe ideea emulaţiei pentru pu tere, cu tema nouă, bazată pe conflictul erotic. Demn de remar cat e faptul că, de această dată, substituirea se petrece chiar în cadrul unei piese de căutată ţinută clasică.

Drumul dela Schiller la Byron cuprinde etapa asaltului glorios al romantismului. El se întinde pe o regiune spirituală în plină activitate vulcanică, străbătută de încrucişarea celor mai deosebite curente, înviorată de lupta celor mai opuse valori. Die Braut von Messina, care încerca să readucă atmosfera cla sică peste sbaterea dramei dintre cei doi fraţi, rămâne alături de acest drum. Ramul romantic al motivului — adevărata lui

1) Aici e evidentă influenţa lui Euripide care — trecând peste tradiţia care relatează sinuciderea Jocastei — o lasă în vieaţă şi-i dă rolul unor lungi încercări de a-şi împăca fiii. continuare în spiritul vremurilor noui — se desface din Der Geisterseher şi dă cel mai frumos rod în Oscar of Alva. Răscrucea e importantă şi ne-am oprit destul la ea; cele trei teme, asociate mecanic în romanul lui Schiller, fuzionează într'o unitate organică în poemul lui Byron şi-şi asigură, sub forma motivului complex, un nou destin literar. Dar motivul acesta nu absoarbe toată vitalitatea temelor vechi şi astfel, de acum înainte, asistăm la o serie de procese de cea mai bogată semnificaţie literară. Vom întâlni, anume, trei serii de fapte: a) ori temele vechi îşi continuă evoluţia independent de moti vul complex; b) ori acest motiv reuşeşte să-şi impună forma sa unitară; c) ori coeziunea motivului complex este distrusă în be neficiul uneia din temele lui, care îşi recapătă autonomia dar păstrează pecetia poemului genetic, Oscar of Alva. Un exemplu din prima categorie îl oferă însăşi evoluţia imediată a poeziei lui Byron. Numai câţiva ani după Hours of idleness, tema fratelui împins la crimă de o dragoste neîngă duită apare, schiţată fugar, în The Bride of Abydos (1813; cântul II, 12—13). Dar de această dată ea nu vine din angrenajul ro manului gefrman, ci fixează încă o rezonanţă din cea mai mare pasiune literară a lui Byron, The Italian, romanul publicat de Anna Radcliffe la 1797. Oare nu s'a spus că extravagantul lord a căutat să realizeze în propriile sale atitudini tipul eroului demonic descris de această celebră adoratoare a Freneziei? Din vieaţa simbiotică a celor trei teme am citat câteva imi taţii directe după Der Geisterseher. E curios, aproape parado xal, că poemul lui Byron, deşi tradus în limba franceză de A- medée Pichot încă din 1819, n'a lăsat într'o literatură totuşi atât de entuziasmată de opera poetului englez, decât urme foarte vagi1). O explicaţie ar fi că Oscar of Alva a fost curând depăşit,

1) Niciun reflex nu e înregistrat de Edmond Estève, Byron et le romantisme ţrancais, Paris 1907; ed. II, Paris 1929. Singura imitaţie franceză despre care am cunoştinţă, R. Trédos, Loisirs' poétiques, 1828, p. 109 şi urm.; Oscar d'Alva, e menţionată de Paul von Tieghem, Ossian en France, Paris 1917, p. 817. Tot la Paris s'a publicat o pre lucrare în dialectul castilian, iarăşi neînregistrată de Edmond Estève. Am găsit-o la Biblioteca Naţională din Paris: Oscar de Alba, novela espanda por lord Byron. Traduccion castellana, Paris 1830; in —12°. 67 p. în intensitatea sa frenetică şi în tonalitatea sa sumbră, de o scriere apocrifă, atribuită lui Lord Byron, dar plăsmuită de un medic cu destul talent şi mai ales cu destulă abilitate pentru a reuşi o „lovitură unică" în seria mistificărilor romantice. E vor ba de The Vampyre, apărut la 1819, tradus fără întârziere în limba franceză şi atât de gustat, încât acţiunea lui violentă a fost popularizată de toate scenele de a doua mână din 1 ari.-: „il n'était pas de petit theatre qui ne vouhìt avoir son Vam pire"1). Dar dacă Oscar of Ahm n'a putut egala gloria nemeritată a poemei apocrife, în Franţa, ea a cucerit celelalte literaturi2). Când s'a impus în întregime, a dat naştere unor imitaţii ser vile, cum vom găsi şi în poezia română. Când a lăsat să iasă în relief numai o temă, culoarea originalului s'a contopit cu culorile prelucrării, fără ca, prin aceasta, să dispară cu totul identitatea izvorului. Cazurile acestea sunt cele mai interesante, fiind şi mai greu de urmărit şi mai caracteristice prin proce deele poetice pe care ni le desvălue. Vom cita aici, ca exemplu, o astfel de prelucrare, ale cărei reflexe le vom regăsi şi în lite ratura românească, şi tot în constelaţia temelor byroniene: Zwei Brüder de Heinrich Heine (ciclul Junge Leiden, 1817—1821). Cercetătorii n'au stabilit izvorul acestei balade de inspira ţie stranie. Criticii cari au desfăcut în fire subţiri toate versu rile lui Heine de inspiraţie byroniana, nu l-au înregistrat ); cei care au urmărit infuziunea elementelor populare în opera sub-

') Ibidem, p. 77, unde se dă şi un repertoriu al imitaţiilor; cf. şi St. Hock, Die Vampyrsagen und ihre Verwertung in der deutschen Literatur, Berlin 1900, pp. 72—79. 'l) Despre destinul european al operei lui Byron: Dr. V. Otto Weddigcn, Lord Byron's Einfluss auf die europäischen Literaturen der Neuzeit, Hanovra 1884; Richard Akermann, Lord Byron. Sein Le ben, seine Werke, sein Enfluss auf die deutsche Literatur, Heidelberg 1901; A. Porta, II bi/ronismo italiano, Milano 1923. Traducerile germane au fost inventariate de dr. Cäsar Flaischlen, Lord Byron in Deutsch land, în Centraiblatt für Bibliothekswesen, VII (1890), pp. 455—473. :5) Dr. Wilhelm Ochsenbein, Die Aufnahme Lord Byron's in Deutschland und sein Einfluss auf den jungen Heine, Bern 1905. tilului poet, nu l-au notat1). Şi totuşi, fiorul fantastic putea trăda influenţa lui Byron, după cum putea sugera şi o mai atentă exa minare a paralelelor folclorice. Heine a răsfrânt în oglinda mi raculoasă a viziunii sale şi jocul de neguri al poeziei lui Byron, după cum a reflectat şi lumea de imagini şi de mistere a folclo rului. Zwei Brüder are culoarea sură a inspiraţiei fantastice; aceeaşi mişcare de umbre sub un cer de noapte, fără lună; un castel uitat de vreme pe un colţ de stâncă; peste o dramă con sumată într'o clipă de ură supremă, amintirea trecutului ve ghează, ca un strigoi. Iată poezia2), — cortină neagră pe care joacă văpaia vânătă a fanteziei:

Obf.n auf der Tiergesspitze Liegt das Schloss in Nacht gehüllt; Doch im Thale leuchten Blitze, Helle Schwerter klirren wild.

Das sind Brüder, die dort fechten Grimmen Zweikampf, wutentbrannt. Sprich, U'arum die Brüder rechten Mit dem Schwerte in der Hand?

Gräfin Lauras Augenfunken Zündeten den Brüderstreit. Beide glühen liebestrunken Für die adlig holde Maid.

Welchen aber von den beiden Wendet sich ihr Herze zu? Kein Ergrübein kann'n entscheiden, — Schwert heraus, entscheide du!

Vnd sie fechten kühn verwegen, Hieb auf Hiebe niederkracht's. Hütet euch, ihr wilden Degen, Böses Blendwerk schleicht des Nachts.

x) Dr. August Walther Fischer, Über die volkstümlichen Elemente in den Gedichte Heine's, Berlin 1905, unde se dau şi alte referinţe. 2) A fost tradusă în româneşte de G. N. Lazu (1894) şi de Şt. O. Iosif (1901); vezi I. E. Torouţiu, Heinrich Heine şi Heinismul în li teratura romanească, Bucureşti 1930, p. 159, 218. Wehe! Wehe! blut'ge Brüder! Wehe! Wehe! bluVges Tal! Beide Kämpfer stürzen nieder. Eitler in des andern Stahl.

Viel Jahrhunderte verwehen, Viel Geschlechter deckt das Grab; Traurig von des Berges Höhen Schaut das öde Schio ss herab.

Aber Nachts, im, Talesgrunde, WandelVs heimlich, wunderbar: Wenn da liommt die zwölfte Stunde, Kämpfet dort das Brüderpaar.

In care peisaj literar vom căuta elementele de inspiraţie ale acestei balade? O vagă asemănare ne aduce aminte de poe mul ossianic Catheluina. In duelul fatal al celor doi fraţi e a- cecaşi flacără a morţii care nimiceşte, într'o noapte mai neagră decât umbra păcatului, dragostea celor doi eroi gaelici, prieteni nedespărţiţi. Dar asemănarea e vagă, deosebirile prea mari. Vom trece atunci la etapa nouă a ossianismului, redată de poezia fascinatoare a lui Byron. Ou Oscar of Alva balada lui Heine se aseamănă prin acordurile care deschid şi închid povestirea: o descrierea scurtă, la început; un ecou estompat al dramei, la sfârşit. Se aseamănă, apoi, în conflict. Dar, deşi crescută — cum credem — din valul puternicei influenţe byroniene care a străbătut toată opera de tinereţe a lui Heine, Zmei Brüder a- duce între aspectele temei o originalitate care-i asigură deplin independenţa. Heine a concentrat conflictul într'o singură ima gine, viguroasă, expresivă. Conturată precis în liniile ei esen ţiale, tema ajunge aici la valoarea unei forme tipice. Balada are un adânc de legendă şi de vis fantomatic. Şerpuitoare dedesub tul ei se strecoară ironia despre firea înşelătoare a femeii.

Zwei Brüder fixează convenabil încheierea acestei rapide excursii în căutarea celor mai caracteristice aspecte luate de tema fraţilor învrăjbiţi, dealungul secolilor şi a literaturilor de seamă. Peste largul celor mai bine de două milenii, poezia lui Heine se întâlneşte cu scena luptei dintre Eteocle şi Polynike, dramatizată de Eschyl. Acolo aveam duşmănia împinsă de fatalitate, pentru tron; aici, rivalitatea înflăcărată de o tortă oarbă, demonică, pentru cucerirea unei femei. Scena este aceeaşi, ex primată în acelaşi conflict dramatic. Motivările deosebite sunt termenii opuşi ai unei singure evoluţii, la care au contribuit toţi marii scriitori ai literaturilor europene1).

3. Tema personagiului misterios care apare în toiul unei nunţi provocând, prin influenţa fatidică a prezenţei sale, moar tea eroului chiar în clipa când acesta îşi atinge visul fericirii, n'a avut, în repertoriul poetic al marilor literaturi, decât un rol de subordine. Niciun scriitor străin, după cât ştim — şi de si gur niciun scriitor de seamă — nu a încercat să exploateze po sibilităţile de prelungi rezonanţe pesimiste ale acestei teme, în care suprema clipă de fericire umană e strivită, ca o biată li cărire, de tainicul mesagiu venit din lumea morţii. In schimb, tema a căpătat amploarea unei tragedii cu largi inflexiuni mo ditative, în literatura noastră, prin piesa lui Ştefan Petică. So lii Păcii. Constatarea ni se pare demnă de reţinut. Căci ea ridică, în ierarhia temelor literare, piesa lui Petică la un rang pe care, până acum, criticii noştri au fost departe de a i-1 recunoaşte. Nu ne gândim să confundăm ierarhia temelor de inspiraţie cu ierarhia valorilor literare, — socotim că cele din urmă nici nu se pot clasifica într'o ordine scolastică. Dar considerăm ca be neficiul de drept al unui scriitor, faptul că el ştie să îmbrace într'o viziune nouă şi să înzestreze cu o personalitate distinctă, o temă care, înainte de el, nu forma decât sudura necesară între elementele unei acţiuni. Personagiul funest care întinde linţoiul morţii peste strălu cirea unei nunţi a fost sugerat de Schiller şi creat de Byron. In Der Geisterseher, un călugăr franciscan se iveşte la nunta lui Lorenzo, răspândind în jurul său un val de rele presimţiri; la miezul nopţii se ridică şi îndeamnă pe mire să închine cupa în amintirea fratelui dispărut; Lorenzo se supune cu greu, iar când închină, apare fantoma, deslănţuind cumplita pedeapsă.

]) Dintre aspectele de mai târziu ale temei amintim aici, pentru legătura acţiunii cu peisagiul românesc, nuvela lui Al. Dumas-pére, Le revenant des Carpates, tradusă şi de Şt. O. Iosif (colecţia mică „Minerva", 1909). Schiller n'a urmărit prin acest episod vibrant decât să-şi bată joc de impostorii misticismului şi de cei care se lasă amă giţi de ei: călugărul său e un oarecare iezuit din armata papalii pus să joace rolul unei fiinţe cu puteri supranaturale; fantoma e produsă prin mijloace tehnice. Raţionalistul Schiller, contem poranul „Aufklärung"-ului, rezolvă ficţiunea potrivit legilor na turii. Dimpotrivă, extravagantul Byron, moştenitorul atâtor sumbre inspiraţii ale preromantismului englez, va desvolta ele mentul fantastic în atmosfera legendară a evului mediu. Călu gărul franciscan devine la el un cavaler cu pelerina neagră; el apare ca sol al destinului neîndurat şi comunică, printr'o magică putere, cu lumea morţii. De acum începe să existe figura lite rară a Cavalerului Negru. Imaginea lui se profilează în acea stranie apariţie a lui Don Buy Gomez la nunta lui Hernani1). Bătrânul conte, gelos de fericirea rivalului său, îşi plimbă prin mulţime masca neagră de spectru, aruncând o umbră de înfiorare peste veselia sărbă torii:

Avez-vous remar que, messieurs, parmi les fleurs. Les femmes, les habits de toutes les couleurs. Ce spectre, qui, debout contre une balustrade. De son domino noir taehaii la mascarade? (Act. V. sc. I).

Apoi, sorbind tot mai adânc voluptatea reco a răzbunării, Don Ruy Gomez sfâşie cu cinismul cuvintelor sale sufletul lui Hernani şi în cele clin urmă sună din cornul fatal, care sileşte pe erou, potrivit unui vechiu jurământ, să-şi taie firul zilelor. Se ştie că Hernani reprezintă steaua de zenit în constela ţia unui motiv, a cărui primă dramatizare puternică a dat-o lot Schiller, în Die Räuber2). Poetul francez n'a reţinut tema conflictului erotic dintre fraţii Moor, în schimb a idealizat în cel mai înalt grad virtuţile eroului refugiat din societatea pe care vrea s'o îndrepte şi la care îl recheamă dragostea pentru logod-

a) Cf. şi Edmond Eggli, Schiller et le romantisme francais, II, pp. 69—70. 2) Pentru rolul acestei teme în Sturm und Drang se poate con sulta cu folos Robert d'Harcourt. La jeuriesse de Schiller. Paris 1928. pp. 91—133. nica sa. Intervenţia funestă a lui Don Ruy Gomez în acest ră sărit de fericire, pe care o spulberă prin evocarea trecutului ire parabil, exprimă, la rândul său, dramatizarea unei alte teme, schiţate mai întâi tot de maestrul german, în Ber Geisterseher.

Transiţia dela forma romantică a temei Cavalerului Negru la forma ei simbolistă, reprezintă o etapă interesantă în câmpul experienţelor literare. Ea aparţine piesei lui Ştefan Petică, So lii Păcii1), căreia-i fixează, prin aceasta, un loc unic în tipolo gia universală a temei. De aceea, desprindem această operă din şirul prelucrărilor româneşti — de care ne vom ocupa mai târ ziu — pentru a-i stabili, aici, individualitatea bine meritată. Acţiunea din tragedia lui Petică ne duce pe un plai de basm, în ţara Vrancei. La tronul Craiului Glad sosesc trimişii voevo- zilor deprimprejur, căci fiul craiului, Viorel, se însoară cu dom niţa Ileana. Dar se vede că vechea mânie cu Negru Vodă al Fă găraşului tot nu s'a stins sub cenuşa tăcerii, căci din partea lui niciun sol nu vine să aducă urările cuvenite. Din nelămurite a- dâncuri de timp şi de uitare se ridică presimţiri rele, care pun sub zâmbetul de fericire al curtenilor o tainică înfiorare. La miezul nopţii, pe când în sala alăturată dansul se aprinde tot mai mult, apare, ca rupt din beznă, un cavaler cu pelerină nea gră, cu privirile aţintite în dedesubtul de mistere al faptelo» cu cuvintele reci:

Aceasta mi-e menirea. In mijloc de serbări, Când lumea 'nflăcărată de vesele cântări Petrece sgomotoasă, eu intru liniştit In manta-mi de 'ntuneric. De unde am venit Şi unde mă voi duce apoi? E taina mea. Dar ce vă pasă? Faţa-mi e albă ca de nea. Dar haina mea mai neagră-i ca noaptea fără stele; Eu trec astfel prin sală, al gândurilor mele Fir tainic urmărindu-l, şi cine mă priveşte Mă crede-o ironie ce lumea 'nveseleşte. Dar totuşi . . . (act. I, sc. II).

1) Publicată în Literatură şi artă romană, V (1900—1901), pp. 95 sqq. şi în volum: Ştefan Petică, Opere, ediţie îngrijită de N. Davidescu. Bucureşti. Fundaţiile Regale, 19.38. pp. 107—200. Mărturisirea neîncheiată lasă un gol, pe care presimţirea infiorata de figura mohorîtă a cavalerului îl umple cu bănueli • negre. Alţi trimişi vin apoi din noapte, precedaţi de un sunet de corn: sunt Solii Păcii, a căror menire este să aducă alinare sufletelor chinuite de sbuciume deşarte. In acest cadru, unde Fatalitatea asistă la fericirea aparentă a oamenilor, sub figura sarcastică a Cavalerului Negru, şi unde suprema pace, Moartea, îşi trimete solii ca să culeagă roadele sbuciumului, se macină în lupta dintre Pământ şi Cer un erou cu puteri prea slabe pentru marile lui aspiraţii. Căci peste dragostea vieţii, simbolizată în nunta lui Viorel cu Ileana, creşte cu o putere sălbatică chemarea visului, întrupat în apariţia de zână a Siminei. Odată elementele simbolului definite, acţiunea se poate comprima în puţine fapte. Viorel îşi părăseşte mireasa în noaptea nunţii, ca să urmeze dru mul de lumină pe care i-1 deschide zâna închipuirii. Sângerează zadarnic şi fără putere pe stâncile care duc la culmea de unde ţâşneşte izvorul Fericirii Nemuritoare, căci partea telurică din firea sa îl dovedeşte şi-1 lasă pradă ispitelor din urmă. Desamă- git de sine şi părăsit de zâna visării, Viorel se întoarce acasă. Dar povara viselor îl apasă iarăşi, sdrobindu-i sufletul. însetat de linişte, cere Solilor Păcii izbăvirea. Din nou Simina încearcă să-1 atragă pe căile idealului dar, puterile trupului stânse, el nu mai poate decât să-şi umple ochii de bucuria — întâia şi eter nă — a luminii regăsite. Apoi, moare. împins de vecinicul anta gonism dintre întuneric şi Lumină, Cavalerul Negru sdrobeşte cu buzduganul pieptul Siminei. Peste curtea Craiului Glad cade noaptea fără sfârşit.

Nu vom învinui piesa de totala absenţă a motivării psiho logice. Personagiile n'au suflet — deşi vorbesc numai de el -— şi nici vieaţă scenică, fiindcă sunt simboluri. Acţiunea e înecată in lirism. Altceva ne interesează aici. Ce funcţiune simbolică a căpătat figura Cavalerului Negru în piesa lui Petică? Descen denţa lui directă din personagiul misterios care apare la nunta lui Allan în Oscar of Ahm reese şi mai bine dintr'un pasaj unde se zăresc câteva reminiscenţe caracteristice ale prototipului. Vor beşte însuşi Cavalerul Negru:

întotdeauna 'n toiul serbărilor voioase Un oaspe ce 'ntdrzie pe căi misterioase Soseşte 'n miezul nopţii. E-un oaspe nepoftit Şi nimeni nu-l cunoaşte, dar tainic, liniştit El intră şi se-aşează tăcut la cap de masă Si ochii lui aprinşi-s de-o flacără sticloasă. El tace, dar o cută pe frunte-i se-adânceşte; El tace, dar durerea in preajma lui vorbeşte... (act. 1. sc. II).

Ce înseamnă acest vers: „El intră şi se-aşează tăcut la cap , de masă"? Ospăţul de nuntă există la Schiller, dar aici perso nagiul misterios nu este cavaler, ci călugăr; ospăţul există şi Ia Byron, unde solul întunericului este tot un cavaler negru, — dai' nu există ... la Petică. E evident, prin urmare, că înţelesul ver sului nu se referă la situaţia din Solii Păcii, unde străinul apare din noapte şi se amestecă printre curtenii care stau de vorbă în picioare, ci răsfrânge amintirea scenei pe care Petică a citit-o în poemul lui Byron. Iată scena, în traducerea lui G. Negruzzi1). care a popularizat poemul Iui Byron în literatura noastră:

Insă cine este oare acest trist necunoscut, Ce 'n mijlocul veseliei şade gânditor şi mut? A lui aspră 'nfăţişare face mai posomorită Flacăra focului vânăt ce stă 'n vatra potolită.

Invălit în neagra mantă, peana-i e roşă ca focul Sau ca sângele cald in că. Al său glas spăimântător Este semenea suflării viforului tunător, Paşii lui simt uşori, parcă abia calcă fating locuK

Veni ceasul miezii nopţii . ..

La Byron, Cavalerul Negru este un sol al Morţii, al Desti nului sau al Fatalităţii: putem atribui oricare din aceşti suve rani ai lumii de mistere, străinului care cunoaşte crimele tăi nuite fără remuşcări. vine în clipa cea mai scumpă din vieaţa fratelui damnat şi prin influenţa sa deslănţue furtuna şi face să apară fantoma celui dispărut. In tragedia lui Petică, figura

*) C. Negruzzi. Opere complete, vol. II: Poezii, Bucureşti 1909 pp. 86—96. Cavalerului Negru iese din cadrul lumii magice, încetează de a mai li un agent al Freneziei şi capătă vieaţa artificială dar de corativă a unui simbol. El este, pe de-o parte, reprezentantul In- tunerecului care dispută Luminei (Simina) stăpânirea asupra slabelor vieţi omeneşti. Conflictul nu se desfăşoară insă pe pla- uul moral, între Rău şi Bine, ci pe planul cunoaşterii: între Ne ştiinţă sau fericirea oarbă şi între Ştiinţă sau chinuitoarea sete de absolut. Pe de altă parte însă — şi aici aderenţa lui cu pro totipul romantic se menţine lămurită — Cavalerul Negru este un „sol al soartei neîmpăcate" (p. 132), un trimis al inexorabilei Fatalităţi care stârneşte, din „chinul fără tihnă al vremurilor .stinse"" (p. 113), sentimentul tulburător al unor ancestrale zăcă minte de taine:

Prin crengile uscate, Se plâng sfâşietoare uitate vechi păcate; Uitate vechi păcate ce n'au fost ispăşite, Uitate vechi păcate rămase tăinuite, IHtate vechi păcate ce umblă 'n pribegie, Uitate vechi păcate în noaptea de mânie. (act. IV, sc. Ili).

Acest clocot al destinului se răzbună in „sufletul trudit" (p. 112), în „lupta cu visurile grele" (p. 115) a lui Viorel, eroul pa lid .şi melodramatic, al cărui sbucium se diluează dealungul pie sei în şubrede lamentaţii lirice. El mi are nimic comun cu chi nul încărcat de remuşcări al lui Manfred, de care totuşi ne adu ce aminte, mai ales în scena ascensiunii spre culmea Fericirii Nemuritoare (act. III), şi e departe de a atinge puterea de ideal a eroilor lui Ibsen (Peer Oyut). Tot ca o asemănare cu Oscar of Alva — dacă nu chiar ca o influenţă a ei — considerăm obsesia furtunii dela sfârşitul ac tului patru, care cade peste sufletele grele de evocarea trecutu lui întunecat. In sfârşit, mai notăm că cei trei soli ai păcii, care dau si titlul piesei, răsfrâng un ecou al literaturii medievale, pri mit poate prin cea germană, unde tema acestor Boten des Todes a fost înregistrată în diferite variante folclorice şi culte1).

r) Johannes Boite und (leorií l'olivka, Anmerkungen zu den Kin der- u. Ilnusmärchen der Brüder Grimm, III, Leipzig 1916. pp. 293—297. Astfel, personagiul fatidic schiţat de Schiller şi dat circu laţiei literare de Byron, a căpătat un contur mai precis şi un conţinut simbolic destul de amplu, datorită lui Stefan Petică. Sub lumina acestei încheieri, capătă mai mult înţeles faptul că un critic subtil ca d. Perpessicius a îmbrăcat chiar amintirea poetului în mantia sumbră a Cavalerului Negru: „Un astfel de oaspe nepoftit, venind din noapte, cu umerii încărcaţi de umbră şi de fatalitate, un cavaler negru al propriei sale vieţi, a fost şi Stefan Petică"1).

4. In pepiniera de poezii macabre care se îmbogăţeşte cu fiecare zi de victorie a acestui tumultuos şi amorf romantism, putem distinge două variante ale temei strigoiului care apare la nunta logodnicei necredincioase. Nu mai e vorba, de acum, să stabilim filiaţii, raporturi dela cauză la efect, şi nici să facem investigaţii bibliografice într'un stufiş de poezii minore, ci ne vom mulţumi să urmărim jocul de amănunte al unor tipuri care nu-şi vor schimba nicidecum caracterele fundamentale. Tipurile se deosebesc după situaţia în care se produce cum plita apariţie: a) fantoma se iveşte la banchetul de nuntă; b) sau apare la balul de nuntă. In ambele situaţii, efectul frenetic, lovitura „tare" în nervii încordaţi, este la fel de puternic. Anti cipăm însă că primul aspect rămâne mai mult în aria de circu laţie a poemului Oscar of Alva, pe când al doilea îşi afirmă tot mai mult caracterul independent, se adaptează curentelor noi şi pretinde drepturi de vieaţă chiar şi în literatura zilelor noastre. Din constelaţia de motive a folclorului german, din care Le ttore şi-a atras cea mai răsunătoare faimă2), a crescut în lite ratura engleză balada lipsită de valoare estetică dar de un ne discutat prestigiu în genul „frenetic", Alonzo the brave and the fair Imogine. Aici, spectrul celui părăsit vine să ia loc la masa de ospăţ, lângă logodnica necredincioasă: argumentul baladei este răzbunarea dragostei înşelate. In motivul predat de Schiller

1) Perpessicius, Cavalerul Negru, în Menţiuni Critice, I, Bucu reşti, 1928, pp. 63—64. 2) Despre destinul prodigios al acestei tenie vezi studiul sintetic al d. Caracostea, Lenore. O problemă de literatura comparată şi folklór. Bucureşti. 1929. lui Byron, iantoma apare, cu un vai de furtună, când fratele ucigaş închină cupa în amintirea celui dispărut; argumentul po vestirii este răzbunarea fratricidului. Dar dacă disociem cele trei elemente ale motivului complex, cum am făcut la începutul acestui studiu, ultimul element se reduce în mod necesar la tema logodnicului care vine să reclame, de dincolo de hotarul vieţii, legătura eternă a iubirii. Tema s'a impus în literatura romantică mai ales sub tipul apariţiei la balul de nuntă. Şi e interesant că, chiar într'una din primele prelucrări ale sinistrei balade despre necredinţa fru moasei Imogine, partea finală a povestirii a fost modificată în sensul unui desnodământ mai patetic prin dinamismul său. Să fie oare, în ameţitorul iureş al dansului cu fantoma deghizată, un reflex al halucinantei cavalcade din Lenore? In tot cazul, e cel puţin o analogie. Iată, de exemplu, în două cuvinte, cuprin sul povestirii în proză a lui Émile Deschamps, Le bal de Noce1). Atrasă de bogăţia unui nou pretendent, Mathilde îşi calcă cre dinţa jurată vărului său Arthur. In noaptea nunţii, la miezul nopţii, pe când balul e în toi, ea e cerută la dans de un străin. Recunoaşte de abia pe Arthur, a cărui înfăţişare are ceva neo bicinuit. Puţin mai târziu, află că fostul ei logodnic murise în ajun.

Nu interesul intrinsec al acestor bulgări de sgură ne face să-i înşirăm la fereastra, pe care am fi dorit-o mai luminoasă, a studiului nostru. Ci ne duce spre ei firul roşu earc-i leagă de alte forme, limpede cristalizate şi cunoscute ca atare de toată lumea. Căci cine n'a citit, măcar odată, poezia care a făcut no torietatea temei, semănând-o prin nenumărate traduceri în toate literaturile: Don Ramiro, de Heinrich Heine? Forma pe care i-a dat-o Ia noi Şt. 0. Iosif, după alte patru încercări, datorite lui Iosif Vulcan (1863 şi 1866), lacob Negruzzi (1867), G. N. Lazu (1894), A. Steuerman (1894)2) i-au dat un avânt larg în

1) Rezumăm după Alice M. Killen, Le roman tevrifiant. pp. 187—188. 2) I. E. Torouţiu, Heinrich Heine şi heinismul in literatura ro mânească, Bucureşti, 1930, p. 209. O nouă traducere a dat-o Constantin Popeseu în 1908: ibidem, p. 191. literatura românească. Subiectul urmează liniile povestirii lui Emile Desehamps1) :

..Doimii Clara! Donna Clara'. De amar de ani iubită! Tu-tni doreşti de-acum peirea Mi-o doreşti neîmblânzită!".

Dela regina visurilor sale Don Ramiro nu mai poate obţine de cât invitaţia de a participa a doua zi la nunta ei cu rivalul, Don Fernando. In noaptea următoare, la balul nunţii. Donnei Clara i se iveşte iubitul părăsit. O cere la dans: o priveşte straniu; mâi- nile-i sunt reci; o joacă ameţitor:

„Lasă-mă, Hanaro, du-te! Ităsii[lareu-ţi mă 'nspăimdntă!" Surd Ramiro îi răspunde: „Tu mi-ai spus să rin la nuntă!".

Ea simte că vârtejul o va pierde:

„Lasă-mă, Ramiro, du-te!" Stins din vălmăşag pătrunde. „Tu mi-ai spus sd cin la nuntă!" Glasu 'ntunecat răspunde.

„Du-te, du-te atunci cu Domnul!" Ţipă Clara ru putere ... Dar abia sfârşi cuvântul Şi pe ioc Ramiro piere.

') K probabil insă că Heine- a împi uuiutat tema direct din iz voarele folclorice. Astfel de paralele au fost semnalate, simultan, de Dr. Wilhelm Ochsenbein, Die Aufiuűnne Lord Byrons in Deutscland und sein Einfluss auf den jungen Heine, Berna 1905, pp. 139—141 şi mai ales de Di'. August Walther Fischer, l'eber die volkstümlichen Elemente in den Gedichten Heine 's, Berlin 1905, pp. 95—97, unde se citează varianta în proză culeasă de A. I,. Grimm. Elisabeth, die Braut auf Burg Lindenstein (în Cornelia, 1817—II, p. 131 sq), altn în versuri culeasă do Herder: Zaidas traurige Hochzeit, şi alte pre lucrări din literatura minoră; Eichendorff. Die traurige Hochzeit. Kernor. Graf Albertus vor> Calw. etc. Vedenia piere din mintea tulburată de refulări a Donnei Clara. Căci scena. nu se petrece aevea. ci e halucinaţia unei clipe de uitare de Sine, pe când Clara stă nemişcată pe scaun, privind dansul celorlalţi. Gând îşi vine în fire din leşinul ce o cuprinse, gândul aleargă pe urmele vedeniei:

„Şi lin miro . .." 'ngdnă Clara; Croaza i-a curmat vorbirea.

Itunyi posomoi-ile (runica Mirelui secer brăzdează: .Jiiiamnă. află că Ramiro A murit chiar tizi de-a miază".

Interesul şi valoarea poeziei stau iu acest amestec de reali tate şi de ficţiune. Intuiţia mai rafinată a poetului a transfigu rat tema fantastică într'o realitate psihică. In locul strigoiului care apare ex machina să-şi fulgere răzbunarea macabră, acum creşte clin misterul refulărilor închise în sufletul Donnei Clara, vedenia. Ea creşte în clipa supremei ciocniri între trecut şi pre zent, din colţul inimii unde a fost înmormântată iubirea de odi nioară. Psihanaliza nu va avea nici o dificultutate să ne arate cum, neliniştea sufletească. îngenunchiată şi amuţită câtăva vre me, răsare în mintea obsedată de definitiva ruptură cu iubirea veche, ca o viziune a logodnicului părăsit. Pe noi ne interesează faptul că în această nouă transfigurare, tema se suprapune în tocmai pe datele vechi. Ceeace se schimbă, este interpretarea fe nomenului şi atmosferizarea lui. Intriga rămâne aceeaşi şi prin ea individualitatea temei se menţine nealterată.

Forma pe care tema logodnicului strigoi o îmbracă în Don liamiro exprimă faza în care tema părăseşte procedeele roman tice spectacolul macabru, frenezia neagră — pentru a găsi motivarea întregei drame în însăşi lumea de mistere a sufletu lui uman. Explicaţiei .supranaturale se substitue explicaţia psi hologică: pas caracteristic, nu numai pentru soarta unei bieto teme literare, ci pentru tot sensul culturii moderne.

Epoca de glorie a temei a fost cea romantică. Ea închidea in miez o idee scumpă tuturor acelor poeti care. din exerciţiul îndelung al suferinţei, contemplau mirajul eternităţii. Anume: că puterea şi drepturile dragostei trec dincolo de pragurile vieţii, ldeea e biblică: ea traeste şi în tâlcurile adânci ale Cântării Cân tărilor. Interpretarea temei, adusă de Heine, dând dramei o mo tivare psihologică, îi răpeşte sensul absolut. Poezia lui e mai ar tistică, intriga mai verosimilă, realizarea mai frumoasă, — dar in ea nu vibrează fiorul transcendent al marei iubiri romantice. Un scurt poem apărut nu de mult în literatura românească, stoarce tema şi de ultimul ei conţinut simbolic. E vorba de poezia lui Adrian Maniu, Bal Mascat, tipărită în Revista Fundaţiilor Regale. II (1935), Iulie, pp. 24—25. Ea ne oferă şi un binevenit prilej de a sublinia — dacă mai este nevoe — utilitatea studiilor de teme literare. Căci aici notaţia dramei este atât de concen trată încât dispare din ea orice intenţie narativă: motivarea lip seşte, intriga e condensată într'un aspect instantaneu, nici o idee nu se prelinge dedesubtul faptelor. Dacă nu am avea per spectiva istorică a temei, cu greu am recunoaşte identitatea ei. Poezia se distinge însă prin înlănţuirea rapidă a imaginilor plas tice şi prin conciziunea formei, animată de un ritm vioi. Atmos fera ceţoasă a evului mediu sau a legendei e înlocuită cu un mo dernism îndrăsneţ. Am alege din poezie şi nu ştim ce să lăsăm: tema ne interesează, culorile decorului ne atrag, iar mănunchiul versurilor nu se lasă despletit; de aceea, o cităm toată:

BAL MASCAT

Gătit în frac roşu se uită la ceas, Şi râde scheletul cu sfredele la nas. Viorile cântă şi chiama la joc. Castelu-şi deschide pătrate de foc. Orchestra răsună, lumina vibrează, Frumoasa 'n oglindă pe piept se pudrează Cât EL clănţăneşte glumeţ şi uşor Cuvinte ce-s roşii şi negre 'n amor.

Apoi îi surâde, ea se albeşte. In torţe răşina, de sânge luceşte. Perechile 'n goană se fac, se desfac. Pe lac ţipă lebezi speriate de foc. Fecioara leşină. Cântările tac. Luminile suie pe scări ca o gamă. E ecoul un strigăt, în strigăt, rcchiamă. Afară deodată începe furtuna, Luminile 'n torte se sting câte una, Din coardele harpei se sparge o strună, Răspunde un hohot prelung din furtună, Şi toii invitaţii, din negrul salon, Privesc plini de groază prin măşti de carton.

Doar fulgere repezi apar şi dispar. Un doctor ia sânge din piept în pahar, Ii smulge colanul, îi taie corsetul, Dar morţii ciudate nu-i ştie secretul, întinsă pe targa, cu faţa de ceară Frumoasa-i purtată 'n cavou, dar pe scară, Scheletul bătând din călcâie pripit, Troznindu-şi spinarea rădea mulţumit, Şi roşie umbra, acum râde iară.

Lipsesc din yoezie elementele caracteristice ale temei'? De sigur: balul nu este o nuntă iar scheletul, cu frac şi cu ceas, nu are nicio identitate. Dar poezia toată nu are motivare. Căci mo tivarea nu este necesară. Din moment ce poetul tinde să descrie numai clipa de interferenţă a lumii reale cu lumea spectrală, el nu poate face şi istorie. Elementele particulare se transformă, prin detaşarea lor de o consecvenţă oarecare, în noţiuni gene rale: balul de nuntă devine un oarecare bal, — şi astfel moti varea momentului specific se suprimă; spectrul logodnicului pă răsit devine un spectru oarecare, — şi astfel povestea iubirii amăgite nu mai are rost. Prin urmare, în forma ei de notaţie instantanee, poezia are o deplină unitate estetică. Dar rolul nos tru aici începe. Poezia nu a putut fi scrisă decât din reminis cenţe literare. Care puteau veni din traducerea lui Don Ramiro sau din altă parte, — ni-e indiferent. Fapt este, că forma origi nară îmbrăţişa tema aşa cum am prezentat-o în variantele oc cidentale, căci realizări mai succinte ale ei nu cunoaştem. Astfel asistăm la constituirea unui tip nou al temei, care-şi merită locul în şirul aspectelor relevate până acum. După forma episodică a temei din motivul mai larg Oscar of Alva (Schiller. Byron), după forma ei individualizată într'o perfectă unitate ca în Don Ramiro (Emile Deschamps, Heine), avem acum o for mă depersonalizată. în poezia lui Adrian Maniu, Bal Mascat. Lângă exemplul oferit de Stefan Petică şi analizat în capi tolul precedent, cu privire la amplificarea teniei Cavalerului Ne gru, poezia iui Adrian Maniu ne dă încă o dovadă despre varia ţiile la care pot fi supuse la noi temele literare, chiar când ele vin încărcate de prestigiul marilor tradiţii din literaturile apusene.

II.

5. Mărginită la chenarul întocmit de d. prof. P. Grimm în studiul său Traduceri şi Hnitaiiuni româneşti după literatura engleză1), cunoştinţa noastră despre rolul împlinit de influenţa byroniana în mersul poeziei româneşti din secolul al XIX-lea a rămas încă la treapta unei preţioase dar sumare informaţii bibliografice, cu un restrâns înveliş de comentarii. Prin studiul d. prof. P. Grimm, datele iniţiale ale problemei se găsesc în bună parte strânse şi împletite în şirul faptelor. Dar întregirea lor. explorarea mai adâncă şi valorificarea lor, ţinând seama de cu rentul care le-a adus la noi, de climatul pe care le-a fost dat să-1 străbată în literatura noastră şi de concepţia în care s'au invest mântat la fiecare scriitor, aşteaptă încă stăruinţa unei mari munci de sinteză. O privire peste întregul destin al poeziei byroniane în prin cipatele noastre are de îmbrăţişat aspecte bogate şi nebănuit de interesante, din toată recolta noastră literară, dela Eliade şi Ale- xandrescu până în pragul războiului trecut. N'a fost colţ de veac şi cu excepţia lui Alecsandri — nici mare poet din secolul al XIX-lea, peste care umbra de tristeţe şi de răzvrătire a lui By ron să nu fi trecut măcar în fluturarea unori versuri. De ase meni, n'a fost scriitor străin care să lase în glia tânără a lite raturii noastre germeni mai fertili şi mai viabili, decât lirica învolburată a autorului lui Manfred şi Childe Harold. Şi totuşi

') Apărui în Dticoromauia, III (1923), pp. 284—377. opera lui e chemată rareori ca mărturie în formarea atmosfe re' sufleteşti în care au crescut poeţii noştri. Numele Lordului Byron a fost pronunţat târziu la noi. Kvoluţia impetuoasă care a ridicat în conştiinţa apusului, de a- bia ieşit din frământările epopeei napoleoniene, fascinaţia ope rei sale răscolitoare, n'a ajuns la hotarele vieţii noastre decât în preajma anului 1.8301). Antil ..marei schisme" a romantismu lui — cum îl numea V. Baldensperger — când renaşterea naţio naia a popoarelor tinere, lupta pentru o nouă ordine socială, dorinţa de a se scutura de controlul tradiţiilor religioase, găsesc în opera poetului englez o puternică exaltare: „Pappel à l'action, la confrontation du present avec un idéal, la lutte pour l'avenir qui se trouvaient impliqués dans le byronisme. contribuent à re- jeter tout un groupe de litterateurs du coté des roniantiques agis- sants et à les enlever dès lors au romantisme meditaţii. L'histoirt uitérieure de PEurope est engagée pour une grande part dans cette bifurcation"2). Printre cei dintâi soli ai byronismului în literatura româ nească a fost şi poemul Oscar of Alva. Tradus de Eliade la 1833'') şi publicat, în anul următor, în prima fascicola din ma rele ciclu de traduceri care urma să cuprindă toată opera de seamă a poetului englez4), el se prezenta publicului românesc cu un bun augur. Melancolia lui umbrită de o viziune tristă, evoca rea vaporoasă a unui peisaj de legendă medievală, apoi fulgerul de răzbunare ţâşnit din lumea neagră unde supravieţuesc fră mântările lumii albe, au strecurat în sufletul lui Eliade un ecou

1) Despre un byronizant in Moldova pe la 1830, profesorul fran cez Repey, fost şi bucătar în aventuroasa lui vieaţă. vezi D. Popovici. Ideologia literară a lui I. H. Hădidescu, Bucureşti, 1935, p. 218. 2) Ferdinand Baldensperger. Le grand schisme de 1830: „Ro- mautisme" et „Jeune Europe", în Revue de littér a tur e comparce, X (1930), p. 14. 3) Curierul Romanesc nr. 31, din 6 Iulie 1833, p. 124, anunţă: „Luarea Corintului, (ihiaurul şi Oscar d'Atra ale lui Lord Bairon traduse de Eliad, dinproună cu alte poezii originale ale traducăto rului, se află subt tipar, formatul in octavo, haitin bună şi preţul trei sfanţichi". 3) 1. Eliad, Din scrierile lui Lord liyroii. parté 1, Bucureşti, 1834.. pp. 97—111. prelung: „Se cuvine a face cunoscut cititorului — spune el în notiţa pe care o adaugă la sfârşitul traducerii — că Oscar d'Alva este una din cele mai din tâiu producţii ale lui Lord Byron, care trece între cele mai alese poezii ce junele lord a publicat-o subt titlu de Ceasuri de odihnă. Această poemă trase asupra lui o cri tică foarte aspră a Edinburg review1). Cu toate acestea vede ci neva întrânsa de timpuriu geniul care cântă mai târziu nenoro cirile Ghiaurului şi ursita cea misterioasă a Larii"2). Dând această recomandaţie poemului care, într'adevăr, nu s'a bucurat pretutindeni de aceeaşi apreciere, Eliade nu putea bănui ce destin trainic îi urzea în vieaţa literelor româneşti. Semnele bunei primiri n'au întârziat prea mult. De peste munţi, Foia literară a lui Gheorghe Bariţ, în numerele 7 şi 8 din anul I (1838), pp. 51—54 şi 57—59, reproduce întocmai tălmăcirea lui Eliade. Mărturia are şi un alt interes: până târziu în 1888. când „studentul" Gheorghe Coşbuc înserează în Tribuna din Si biu remarcabila sa traducere a lui Mazeppa, Oscar of Alva ră mâne singura poezie a lui Byron care şi-a făcut drum într'o publicaţie românească din Transilvania3). In 1839 Eliade, purtat de eresul înoirilor sale linguitice, deschide lupta pentru introducerea elementelor italiene în limbă. Dela afirmarea principiilor sale prin Dialogul ţăranului român cu cel italian (Curierul Românesc, nr. 53 din 1839), până la cris talizarea lor în Paralelism între dialectele romănu şi italianu, (Bucureşti 1841), e răstimpul unei intense şi grabnice re-

1) Eliade cunoştea conflictul lui Byron cu criticii dela Edinburgh Beview, (revista începe să apară la 1802), din notele ediţiei franceze a lui Amedée Pichot, după care şi-a făcut traducerile. In urma cri ticei severe pe care a îndurat-o dela revista scoţiană, Byron scrie violenta satiră English Bards and Scotch Reviewers (1809), în care nu ezită să-şi bată joc chiar de idolii săi literari. Un exemplu: „O tu, minunatule Lewis, călugăr sau poet, care ai vrut să faci din Par nas un ţintirim .. . Dacă poveşti ca ale tale merită să fie citite, nu mai Sf. Luca (spitalul de nebuni) poate să vindece un astfel de bol nav; Satan însuşi s'ar teme să locuiască cu tine şi ar descoperi în creerai tău un iad mai groaznic decât al său". 2) I. Eliad, op. cit, p. 111. 3) Petre Grimm, Traduceri şi imitaţiuni după literatura engleză. în Dacoromania, III (1923), p. 312. vizuiri a trecutului. Un nou volum de traduceri din Lord Byron — câteva bucăţi vechi, îndreptate, printre care şi Oscar of Alva, altele noui — apare în 1839, îmbrăcat în haina dialec tului croit cu foarfecele filologice. Cuvântul moştenit din amin tirea veacurilor, din buna tradiţie populară sau din frecventarea textelor vechi, acum e lepădat, dacă vine din izvor străin; în lo cul lui apare vorba, uneori mai bine nemerită, dar alteori bar bară, a excesului de reformă. Iată câteva rânduri cu destule exemple:

1834: 1839:

Nobila vilă a domnilor Alvei s'a Nobila stirpe a domnilor stins. Turnurile cetăţuei lor tot d'Alva s'a stins. Turnurile ţorte- ,ve mai zăresc de departe acoperi reţei lor se mai văd încă de de te de lustru veacurilor. Dar a- parte, revestite de lustrul secoli- ceşti viteji mai mult nu mai go lor; acei eroi însă nu mai allun nesc căprioara pădurilor, nici pe ga căprioara prin selbe, nici ine- vrăjmaşi în câmpul bătăii. micul pe câmpii batălliei.

Lupta dintre viţă şi stirpe, cetăţue şi fortăreaţă, acoperit şi revestit, pădure şi selbă, nu se putea rezolva decât în favorul ce lor dintâi. Căci e de mirare cum Eliade a putut înăbuşi rezo nanţa intimă a acestor cuvinte latine, fruntaşe în vorbirea noastră, şi le-a preferat altele, pentru bunul motiv că ele nu s'au menţinut în tradiţia limbii italiene sau franceze. Asemenea gre şeală n'au făcut nici cei mai fanatici latinişti. Versiunea bună şi cea rea au contribuit deopotrivă la difu zarea poemului, redat în proză după traducerea franceză a lui Amedée Pichot şi E. de Salle. De un contact direct cu origina lul, deocamdată, nu putea fi vorba. D. prof. P. Grimm a arătat că prima traducere făcută la noi direct din limba engleză — şi încă nu cu o „cunoştinţă temeinică" a ei — este Manfred, deci tot o scriere a lui Lord Byron, care se tipăreşte în versurile stângace ale lui C. A. Bosetti, la 1843. Ii revine însă lui Eliade marele merit de a fi „tradus din Byron mai mult decât oricine dintre Români": între 1834 şi 1847, peste 20 de poeme, drame .sau poezii mărunte ale poetului englez, văd lumina tiparului la Bucureşti, unele în două-trei ediţii, datorită neobositului gând al iui Eliade de a deschide scriitorilor români orizonturile întins.-1 ale literaturilor occidentale. Cel mai puţin byronian dintre poeţii români ai epocei a făcut mai mult decât oricare altul pentru răspândirea operei de elan şi de revoltă a bardului dela Misso- longhi, în literatura noastră. După două forme în proză ale poemului Oscar of Alva, a treia nu se putea publica decât în versuri. încercarea grea şi-o asumă G. Negruzzi; traducerea apare în Spiruitorul moldo-ro- mân al lui Asachi, Iaşi 1841, April—Mai—Iunie, p. 40. încerca rea era cu adevărat grea. Căci nici Negruzzi nu putea recurge la original, iar traducerea lui Amedée Pichot, făcută tot în proză — pe care Le Olaneur Moldo-Yalaque o reproduce de altfel în tr'o coloană paralelă — nu-i permitea să distingă cuprinsul unui vers. De aceea, faţă de 79 de strofe de câte 4 versuri iambice de opt silabe, cu rima abab. ale originalului, la Negruzzi avem 283 de versuri lungi, de câte 11 12 silabe, dispuse in strofe inegale. Această desvoltare a versurilor dă poemului o moleşeală gata să devină proză cadenţată, când nici rimele nu sunt decât aso nante ieftine:

Cerul e senin. Pe dânsul străluceşte cu 'ntristare Palida nopţei candelă, răspândind lumina sa Peste-a Lorii pustii ţărmuri. Acolo cu îngânfarc Vechile turnuri de Alva oarecdnd se înălţa Şi cu-al lor ruginit creştet, loc prin nouri îşi lacca Iar azi al arm,elor zgomot in ele nu s''auzea.

Negruzzi n'a fost un poet de elanuri, de generoase efluvii lirice, o ştim bine. A practicat versul cu plăcere, dar nu din ne cesitate interioară. Avea însă bunul simţ al limbii şi ştia să scoată în relief frumuseţea unei expresii. „Ruginitele lor creş tete", din fragmentul de mai sus — ca să luăm un singur exem plu printre altele — dovedeşte utilizarea traducerii lui Eliade, în versiunea cea bună, dela 1834. Alteori însă, ca in ultimul rând citat, traducerea abia se ţine pe marginea prăpastiei.

6. Cu ciclul de traduceri întrerupt de Eliade la primele două cânturi din Bon Juan (1847), cu Oscar of Alva redat într'o mul ţumitoare formă poetică de G. Negruzzi (1841) şi cu încercarea lăudabilă a lui CL A. Rosetti de a pătrunde chiar textul original al lui Manfred (1843), perioada de incubaţie a byronismului în literatura românească ajunge la împlinire. Larg, limita ei poate fi pusă pela 1850. In Franţa, incubaţia a fost aproape simul tană cu apariţia operelor; ea se încheia pela 1830, când din ger minaţia ei apar tot mai numeroase rimele imitatorilor mărunţi dar harnici, precum şi unele acorduri din marile poeme medita tive ale lui Lamartine, Musset, Vigny şi Victor Hugo1). Entu ziasmul pentru opera lui Byron scade după 1850, risipit de di mineaţa şcoalei parnasiene. Scade în Franţa, tocmai când creşte la noi. In cursa etapelor byroniene, noi am urmat experienţa literaturii franceze, dar am urmat-o la un răstimp de aproxi mativ 20 de ani. Tradusă de două ori în trei versiuni, odată în versuri destul de limpezi, Oscar of Alva a ajuns, în mai puţin de zece ani, sub ochii tuturor cititorilor români. Poeţii nu puteau ocoli această piatră de încercare a talentului, atât de preţuită la noi. Unul dintre ei, care a dus prea repede în mormânt văpăile unui ta lent real, se simţea atras, mai mult decât alţii, de clocotul de suferinţă şi de aspiraţii rebele al poeziei Iui Byron:

Imi place, când desgustul de ură mă frământă, S'ating coarda d'aramă a harpei care cântă Sălbatica durere a tristului Byron.

...Sufletul meu veşnic spre negre ţărmuri sboară. El vrea mişcări, sensaţii de-acele ce doboară Şi 'n lupte ne târăşte cu-a soartei vijelii. (Strofe).

Alexandru Sihleanu avea douăzeci şi trei de ani când moar tea 1-a înfăşurat în pelerina ei neagră; data e aceeaşi în care apare şi singura lui culegere de poezii, Armonii intime (1857)2). Armonii? Nici crezul poetic spus răspicat mai sus, nici realiză rile toate nu îndreptăţesc acest titlu. Căci cine cântă ca Man fred:

x) Edmond Estève, Byron et le romantisrn.e francais, cap. IF: les étapes du byronisme en France, pp. 47—295. 2) Republicate în ediţie popularii de Biblioteca pentru toţi, Bu cureşti, 1909, nr. 75. Bătu chiar miezul nopţii şi somnul nu soseşte Furtuna muge groasnic . ..; (Veghierea) cine evocă din neguri de păcat, ca în Vampirul pseudobyronian, figura cavalerului care-şi sapă de viu groapa pe creştetul unui munte, ca să apară apoi în fiecare noapte pe marginea ei, ca strigoi, şi să-şi spună pe coardele vântului înfiorătoarea lui cri mă (Strigoiul); cine împrumută din The Bride of Abydos cioc nirile violente sub care se sfarmă dragostea eroilor despărţiţi de tirania soartei (Pământul şi Creştina), — nu şi-a distilat poe zia numai din valsul armoniilor intime. Mai sunt la Sihleanu, pe lângă o tristă dar spontană poezie de dragoste, pe lângă unele accente sglobii şi altele satirice, şi astfel de desacorduri byro niane, care dau volumului o tonalitate caracteristică. Am amin tit câteva, fiindcă istoricii literaturii noastre moderne de obicei nu le identifică izvorul ). Mai bizară între toate, şi cea mai amplă din tot volumul, este poezia Logodnicii Morţii, scrisă în 1856. Câte rezidii byroniene nu se amestecă în acest amalgam de motive frenetice? în ceputul se desfăşoară frumos, urmând în sboruri largi viziunea din Oscar of Alva:

. . . In acele timpuri Peste munţi sălbatici, peste văi adânci, Ca un cuib de vultmi se 'nălţa pe stânci Un castel a cărui frunte îndrăsneaţă Se pierdea în sânul norilor de ceaţă . . .

Poetul are modelul sub ochi şi prelucrează: reţine ce-i place şi atunci redă în formă nouă; renunţă la unele pasagii şi la cu lorile străine; dar mai ales introduce, din stânga şi din dreapta, elemente noi. Să-1 urmăm. Din tabloul modelului, imaginaţia porneşte mai departe, anunţând drama care a adus ruina mân

1) Asupra unora a atras atenţia Ang. Demetriescu, Alexandru Z. Sihleanu (1834, Ianuarie 9—1857, Martie 3), în Literatură şi artă ro mână, V (1900—1901), pp. 499—510. „Cele două poeme epico-liriice, Lo godnicii Mor(ii şi Păgânul şi Creştina de Sihleanu, ne amintesc două, poeme ale lui Byron, întitulate Oscar de Alva şi Mireasa (sic! ca la Eliade, ed. II) din Abidos" (p. 509). tirului castel. Fulgerul căzut într'o noapte a măcinat zidurile şi vietile; din slava veche, n'a mai rămas decât un mormânt

Blestemat de oameni şi bătut de vânt. Insă călătorul ce p'acolo vine, Tremurând de spaimă vede pe ruine Două umbre negre de viteji bărbaţi, Ce mereu se luptă palizi, sângeraţi.

Imaginea fantomelor care se luptă pe ruine, prelungind în eternitatea morţii o duşmănie mai tare decât legătura de sânge, am mai întâlnit-o: ea deschide şi închide poezia lui Heine, Zwei Brüder; ea deschide şi închide şi lungul poem al lui Sihleanu. Asemănarea viziunii şi identitatea procedeului nu mi se par întâmplătoare. Gu atât mai mult că, în ambele poezii, imediat după prima imagine, autorul intervine direct, anunţând expli caţia ei, — adică ceeace în treptele formale se numeşte tratarea subiectului:

Iată ce se spune despre acea noapte .. . Sprich, warum die Brüder rechten ...

Şi acum, dacă ne gândim că amândouă poeziile pleacă dintr'un izvor comun, Oscar of Alva, constatăm că întâlnirea lor închide un triunghiu interesant. Ele ne arată cum, două teme sau două variante ale unei teme, având aceeaşi structură, au aceeaşi putere de a acţiona asupra cititorilor; ele se asociază în virtutea unei afinităţi fireşti, cum se combină corpurile chi mice. Facultatea acestor teme de a se asocia potrivit unei în rudiri intrinsece, reprezintă adevărate valenţe literare. Despre funcţiunea lor, Logodnicii Morţii ne dă exemple instructive. Căci tema ei de bază a atras şi alte motive din aceeaşi sferă de circulaţie, realizând un conglomerat cu atât mai pitoresc cu cât sub luneta analizei el poate fi descompus destul de uşor. In continuarea poemului, Sihleanu renunţă la pasagiul din Oscar of Alva unde se arată copilăria celor doi fraţi şi caracterul lor, omite şi prima nuntă, a fratelui mai mare care în aceeaşi zi cade sub spada ucigaşe, şi trece deadreptul la nunta lui Conrad cu Ema. Numele noi ale personagiilor n'au fost căutate departe: Conrad este eroul din The Corsair, o Emma revine ie mai multe ori, iubire cantata cu triste nostalgii, în Hours of idleness. Descrierea ospăţului e cea mai slabă parte a poeziei. No tăm câteva modificări în caracterele personagiilor: Conrad e un ostaş plin de trufie şi orb în fericirea lui greoaie; Ema păstrează în suflet durerea jurământului făcut „unui străin frumos", care s'a pierdut apoi într'o noapte depărtată; tatăl, atât de uman pre zentat de Byron, aici e un „bătrân cu suflet negru, barbar". Apoi tabloul se schimbă; cu el, şi măsura versului, care re vine dela 10 la 12 silabe. Furtuna sgudue noaptea acestei triste nunţi. Obosită, Ema se retrage în iatacul ei să-şi plângă durerea. De pe strunele harpei picură încet cântarea „îngânată de vânt"

Ca şi-un val pe mare Fericirea n'are O statornicie pe acest pământ. Ca o stea luceşte. Cât un vis traeste Şi apoi cu grabă cade în mormânt.

Ea e-un fulger iute, Ce lumini plăcute Varsă, şi 'ntuneric lasă 'n urma sa. Ea e ca o floare Care, dacă moare, Trage şi mirosu-i dulce după ea.

Cele patru cuplete închinate eternului refren de tristeţe, for tuna labilis, nu sunt lipsite de oarecare gingăşie. Ele ajung chiar să întreacă în mişcarea imaginilor poezia lui Bolintineanu Fe ricire, care le-a precedat şi probabil le-a sugerat tema (Cântece şi plângeri, 1852):

Vai, fericirea nare in lume rădăcină ...

Alt tablou: Conrad îşi ospătează conniesenii. îmbătat de fe ricire, închină cupa în cinstea miresei sale absented Dar în aceeaşi clipă scapără cuţitele fulgerului, trăsnetul cutremură bolţile şi o fantasmă neagră „intră" repede în sală .. . Iată-ne readuşi la Oscar of Alva; lipseşte numai intervenţia personagiului miste rios. Fantoma ia un pahar şi. în răceala lugubră a nopţii, chea- mă fiorii morţii în vinele celor ce uită crimele vechi; apoi în chină pentru răzbunare. Conrad încearcă să o înfrunte, dar fan toma îl acopere de dispreţul celor mai „frenetice" versuri care s'au scris vreodată în poezia noastră. Apoi, într'o tiradă ce du rează un cânt întreg, îşi povesteşte vieaţa. Povestirea ne abate dela Oscar of Alva într'o regiune înve cinată de teme literare. De mic — spune groasnicul musafir — a crescut în mijlocul străinilor, sub ocrotirea unui bătrân de omenie. Când moartea veni să încerce slabele bătrâneţe ale pro tectorului său, acesta-i încredinţa o scrisoare, ca s'o deschidă după ce va împlini 20 de ani. Rămas singur cutreeră pustiurile codrilor, fugind de răutatea oamenilor. Se făcu bandit, ca să înnece în urgia păcatelor o suferinţă fără alean:

Eu în sânul crimei căutai scăpare Ura si desgustul m'au făcut bandii.

Aşa vorbesc toţi eroii stigmatizaţi de fatalitate din poemele lui Byron. Versul:

Suferinţa multă inima 'mpietreşte

repetă aproape cu aceleaşi cuvinte cugetarea lui Grigore Alexan- drescu din Anul 1840, intrată în circulaţia aforismelor:

După suferiri multe, inima se 'mpietreşte.

In întunericul acestei vieţi, ţâşni deodată o rază de lumină. Banditul întâlni în codru o „copilă jună", „frumoasă ca o nălu cire". Şi se îndrăgosti de ea. Urmează câteva strofe de exaltare a forţei purificatoare a iubirii într'un suflet damnat. Ele ne aduc aminte, ca idee generală, de încheierea poemului The Cor sair:

He left a Corsair's name to other times Link'd with one virtue, and a thousand crime.

Prins în mreaja de aur a planurilor de viitor, banditul pleacă să-şi refacă vieaţa, câştigând glorie în lupta contra duş manilor ţării. „Chiar azi din bătaie mă întorc rănit" adaugă el patetic şi anacronic în desvoltarea povestirii. Norocul bătă liilor îl apropie tot mai mult de fericirea visată. Gând împlini vârsta bărbăţiei, pribeagul deschise scrisoarea. Află din ea că este fiul unui nobil, mort de vreme în lupte. Rămas orfan de mic copil, fratele mai mare 1-a aruncat pe un „pisc sălbatec", ca să moştenească singur averea şi numele strămoşesc. De acolo a fost salvat de un servitor credincios, — ca Oedip, adogăm noi... Era nobil; nimic nu-i mai stătea în calea fericirii! Sbură să-şi găsească logodnica — dar iată, chiar acum, în clipa sosirii lui, ea se căsătoreşte cu cel care i-a adus toate nenorocirile vieţii: fratele său, Conrad. Astfel revenim iarăşi la Oscar of Alva, dar cu o nedumerire. In primul moment al apariţiei, străinul este o „fantasmă neagră"' care se rupe din furtuna nopţii, printre fuioarele fulgerelor. Până la sfârşit, aflăm că el este încă în vieaţă şi vine chiar acum dintr'o luptă unde a fost rănit. Notăm confuzia, ca o dovadă mai mult a legăturii acestei poezii cu poemul lui Byron. Căci o ast fel de eroare nu se poate produce decât atunci când intenţia cuiva este depăşită de influenţa dinafară. Ajungem la încheiere. Intre fraţi se încinge un duel înver şunat, — cum am mai văzut la Heine. Cavalerii ceilalţi fug, se face întuneric. Apare Ema care

La un fulger vede pe al său Oscar.

Izvorul inspiraţiei nu mai e secret; numele eroului îl de nunţă destul de sincer. Fraţii cad. „Murind, ei svârle un blestem spre Cer!" •— cum au crezut de datorie să facă toţi eroii byronieni, dela Manfred şi Lara încoaee. Ema se sinucide pe cadavrul iubitului regăsit, —• cum iarăşi stă bine într'o melodramă. Tunete, fulgere. De a- tunci, pe ruine, două umbre se bat fără încetare. Câte elemente culese din toate părţile spre a compune o poe zie slabă! Căci în afară de versurile bine legate dela început, şi de altele mai sprintene dela mijloc — le-am citat aproape pe toate — rareori mai găsim un rând care să lunece uşor. Iar fondul? Motivul iniţial din Oscar of Alva a fost diluat cu o lungă istorie unde. tocmai ca în The Corsair şi în Lara, răutatea omenească împinge pe căile crimei un suflet neînduplecat, în care numai dragostea mai putea aprinde luminile mântuirii. De toată această lipsă de originalitate, Alexandru Sihleanu, poetul de douăzecişidoi de ani, nu este principalul vinovat. Căci a avea 22 de ani la 1856, însemna a sta în bătaia celui mai ame ţitor vânt care a bântuit vreodată în literatura noastră: curen tul romantic Romantism şi curent romantic nu sunt tot una. De osebirea între ele stă acolo unde încetează emoţia şi începe moda; sau unde, emoţia nu poate topi într'o creaţie nouă mo delele literare furnizate de Apus. Peste florile simţirii sincere, crescute din talente cu o înăscută aplecare romantică, precum Cârlova şi Alexandrescu, vântul epocei a adus, în valuri liniştite, armoniile grave ale marilor poeţi francezi, dela Lamartine la Victor Hugo; dar a mai adus, în lungi preludii de furtună, poe zia răscolitoare a lui Byron şi lugubrele inspiraţii ale genului frenetic. Toţi germenii semănaţi de acest romantism de împru mut1) au dat roade în livada vieţii noastre literare. Doar când le scuturi, unele cad mai repede, ca merele mâncate de viermi.

7. Romantism de împrumut găsim din plin în opera lui Di- mitrie Bolintineanu. Dacă lui Eliade îi revine meritul de a fi tra dus mai mult din Byron, lui Bolintineanu îi revine scăderea a fi printre cei care l-au imitat mai mult. Lăsăm deoparte poemul Conrad (1867), ştiut de toată lumea: titlul este din The Corsair. steagul de tristeţe care se perindă prin peisagiile orientului, din Ghilde Harold. Dar să privim mai de aproape această ciudată legendă istorică, Andrei sau luarea NiropoJei de Români, scrisă la Paris în anul 1851. Subiectul vrea să realizeze un crâmpei de vieaţă din timpul lui Mihai Viteazul. Andrei pleacă în lume „să-şi facă, prin arme, avere şi nume". Maria îi promite că-1 va aştepta, credincioasă. Andrei ajunge hatman. într'o zi, dincolo de Dunăre, soldaţii îi aduc pe Biulbula, fiica paşei din Nicopole, care a căzut în mâinile lor pe când ieşise la plimbare. Dar Andrei porunceşte

x) Expresia a fost folosită, pentru prima dată, de N. Iorga. Is toria literaturii româneşti. Introducerea sintetică. Buc. 192Í), p. l.'W. să fie lăsată a se întoarce liberă în cetate. De atunci, Biulbula se stinge în umbra palatului după ochii frumosului ghiaur:

E fiica lui paşa. — Ea şade alene; l) lacrimă lină ii pică în gene; Iar mâna ei mică, pe frunte-i trecând. Părea că goneşte un cârd dulce, blând, De tinere vise . . . Sorbită'n gândire, Prin lacrima-i lină se 'ngârfo zămbire.

Creştinii dau asalt cetăţii şi sub braţul lui Andrei poarta se deschide. Lupta seceră de toate părţile. Hatmanul îşi aduce a- minte de fiica paşei, sboară la serai şi o scoate din flăcări.. . Acum se întoarce acasă, bogat, cu nume şi fericit. Cu el aduce un rob negru. La casa Măriei îl întâmpină muzici şi veselie. In tră: e nuntă! Maria, care se mărită chiar în acea zi cu altul, nu-1 recunoaşte. De durere, Andrei cade mort. După câteva zile, pe mormântul său a fost găsit trupul neînsufleţit al robului negru: era Biulbuli! Motivele străine ale poemului apar destul de clar de sub culorile lui naţionale. Totuşi, după cât ştiu, ele nu au fost iden tificate până acum. Iată un fir din această ţesătură exotică: Conrad, care lăsase acasă pe întristata Medora, scapă în toiul unei lupte vieaţa Gulnarei, sclava favorită a paşei Seyd; aceasta se îndrăgosteşte de salvatorul ei şi, după alte peripeţii, îl ur mează în insula piraţilor. Acţiunea e din The Corsair. Iată alt fir, legat şi de Byron în prelungirea celui dintâi: După o înde lungată şi misterioasă absenţă din ţara sa, Lara se întoarce a- casă, însoţit de un paj negru, Kaled. Intr'o luptă civilă Lara moare. Pe mormântul său îşi dă vieaţa Kaled, pajul negru cu mâini diafane, revenit la adevăratul său chip de femee dintr'o necunoscută ţară a Răsăritului. Acţiunea e din Lara. Iar în apariţia aproape fantomatică a lui Andrei la nunta iubitei sale, să fie o vagă reminiscenţă din Oscar of Alva? Suntem într'un complex de motive byroniene, unde cele mai mici amănunte pot avea valoarea unor indicaţii. Trecem peste frumosul prolog din Sorin, unul din fragmen tele de antologie ale lui Bolintineanu: Goethe (Faust) conduce aici orchestraţia ideilor. Shakespeare (Hamlet) inspiră medita- tia lugubra asupra nimicniciei vieţii, Byron (Manfred) aduce scepticismul şi setea de moarte. Mai apropiată de subectul cer cetării noastre este o scurtă poezie, întitulată: Umbra răzbună toare. Un domnitor strecoară venin în cupa fratelui său mai mic, de teamă ca acesta să nu-i ia tronul. De atunci, fantoma îi a- pare în somn, în orgii şi chiar pe patul morţii, îmbiindu-1 cu o cupă cu sânge. Conflictul ne aminteşte de Hamlet, apariţia re petată a vedeniei, în vis şi la ospeţe, de Macbeth; adică izvoa rele care, asociindu-se motivului împrumutat dela Schiller, s'au contopit şi în Oscar of Alva. Ne-am putea opri la aceste asemănări, — şi n'am greşi din punct de vedere tipologic. Studiul filiaţiei pretinde însă şi o altă investigaţie, de ordin documentar. Relativ la originea acestei ciudate inspiraţii, G. Sion ne comunică o interesantă presupu nere, în nota care însoţeşte poezia în ediţia sa: „Această poezie pare a se raporta mai mult la un imperátor dela Byzanţ decât la un domn român"1). Şi într'adevăr: despre Constantul al II-lea 641—668), care-şi ucisese fratele ca să fie sigur că aceasta nu-i va râvni domnia, Charles Diehl ne spune — după cronicile tim pului — că era frământat „d'hallucinations vengeresses, où il voyait sa victime lui apparaître et presenter à ses lèvres une coupe pleine de sang"2). Macedoneanul Bolintineanu, admirator nostalgie al acestui „Orient" prin care călătorise de mai multe ori şi pe care îl cânta, uneori în stilul lui Byron, alteori al lui Victor Hugo, dar mai des într'o viziune idilică personală, a ci tit de sigur în vreo istorie a Bizanţului povestirea autentică a re- muşcărilor lui Constanţiu al II-lea. Filiaţia poeziei ne coboară în realitatea vieţii. Istoria se repetă, iar temele folclorice, ca şi cele literare, se nasc de mai multe ori.

8. In aproape douăzeci de ani câţi au trecut dela Alexandru Sihleanu (Armonii intime, 1857) până la Mihail Zamfirescu (Cântece plângeri. 1874), tema straniei reveniri a logodnicu lui n"a evoluat, ci numai s'a complicat"). Ximeni n'a străbătut

1 ) Dim. Bolintineanu, Poezii, ed. Socec, p. 451. -) Charles Diehl, Choses et gens de Byzancc, Paris 1926, p. 176. 3) Nu poate fi pusă în seria imitaţiilor lui Byron poezia Strigoiul scrisă ca urmare la balada cu acelaşi titlu a lui V. Alecsandri, de C. dincolo de ceaţa misterelor lui, în atmosfera de lumină lunară în care se mişcă fantezia lui Byron, după cum nimeni nu a iz butit să înobileze fiorul lugubru al dramei prin transfigurarea concepţiei despre nemurirea iubirii. Despuiat de cele două ra ţiuni estetice ale sale: atmosfera naraţiunii fantastice şi sensul absolut al iubirii, motivul rămânea el însuşi un schelet, pe care romanticii minori l-au exploatat cu o îndrăsneală uimitoare. Ge-i atrăgea? Violenţa contrastelor în care se macină vieaţa fiecărui erou, impetuozitatea pasiunii, răzbunarea logodnicului uitat. E adevărat că în desişul temelor sale sinistre, Sihleanu a lăsat să răsară o poiană de lumină: dragostea Emei rămâne credincioasă până în ceasul din urmă, amintirii înstrăinate. Dar această lim pede şuviţă lirică se pierde în vâltoarea elementelor frenetice, combinate cu o artificiozitate ieftină. Şi mai întunecat în viziu nea subiectului său este Mihail Zamfirescu. Poezia Mireasa Strigoiului ocupă, prin amploarea ei, cen trul plachetei de versuri publicată de Mihail Zamfirescu în 1874, după cum Logodnicii Morţii se impune, ca desvoltare, în cule gerea lui Sihleanu. Amândouă reprezintă un efort considerabil in opera celor doi poeti, răpiţi şi unul şi altul de moarte prema tură, şi amândouă cuprind o constelaţie de teme caracteristică pentru ambianţa romantismului de împrumut al epocei. Un motto, împrumutat din acel Adio al Lordului Byron că tre soţia sa, pe care îl tradusese G. F(ilipescul?) încă din 1830 ( Curierul Romanesc, 30 Martie) şi pe care îl reluase Grigorie Alexandrescu la 1832 (Eliezer şi Neftalif), ne arată direcţia in care va trebui să ne orientăm prin labirintul de teme al poe mului. Pastelul dela început creiază atmosfera. Noapte, linişte încărcată de nori groşi, prin care lunecă palidă, luna:

Negri (1855). „Sujetul fantastic şi naţional", al logodnicului caro re vine din mormânt, la n u n ta dubirei sale, ca s'o târască in tunica lui de veci, pare să contamineze tema folclorică Lenore cu oarecari re miniscenţe din literatura cultă. Trăsături byroniane nu apar nici în celelalte poezii ale lui C. Negri, care se simţea mai atras de un Cântec Haiducesc, decât de întunecata atmosferă a operei lui Byron. 1) P. Grimm, Traduceri şi hnitaţiuni rom.âneşti după literatura, engleză. în liacoromania, III, p. 297. Şi candela divină, prin negură 'nvelită Părea ca o vestală, cu faţa-acoperită.

Iar colo 'n cimitire, sub sălcii plângătoare Luceau pe la morminte lumini tremurătoare, Şi pasărea funestă, în jurul lor sburdnd, Trecea pe lângă ele, stingându-le pe rând. Apoi, oprindu-şi sborul p'o cruce dărâmată. Veghea prin întuneric, tăcută, nemişcată.

Vagă schiţă a tabloului de copleşitoare desolare pe care îl reali zează, abia cu doi ani mai târziu, Eminescu, în Melancolie (1876). Legătură poate să nu fie între cele două poezii, — deşi ştim că ideea centrală a Melancoliei, care ,,apare schiţată'" încă din epoca studiilor vieneze ale lui Eminescu1), în proectul de dramă Mira, abia acum se conturează într'o viziune contami nată de atmosfera Nopţilor lui Young2). Tn tot cazul însă, în procesul de desvoltare a imaginilor cu care s'a îmbogăţit orizon tul poeziei româneşti, versurile lui Zamfirescu ni se par un pre ludiu al fantomaticului peisaj din Melancolie:

Părea că printre nouri s'a fost deschis o poartă Prin care. trece albă regina nopţii moartă.

Văzduhul scânteiază, şi ca unse cu, var Lucesc zidiri, ruine, pe câmpul solitar. Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează. O cucuvae sură pe una se aşează . . .

Schimbarea de decor ne duce la Curtea lui Dan Basarab- Domnul, care serbează nunta fiicei sale Maria „cu junele Cos tin, din sângele cel nobil al bravului Sorin". Simbioza literară din acest fragment trădează maniera, unele expresii şi chiar des cendenţa unui erou, din legendele istorice ale lui Bolintineanu. Sumbra temă gotică se îmbracă în culorile trecutului românesc, dar haina croită stângaci nu poate masca niciuna din situaţiile false ale romantismului de împrumut. Domnul stă „la masă cu căpitanii săi", alături de el ..tânăra Domniţă" varsă „torente de

*) M. Eminescu, Poezii, ed. G. Călinescu, Buc. 1938, p. 67—68; G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, ITI, Bucureşti, 1935, pp. 6—28. 8) D. Caracosten, Arta cuvântului la Eminescu, Bucureşti. 1938. p. 149. «o E. TURDEANU plânsuri". Vremea înaintează şi mirele nu soseşte. Unde e Cos- tin? Femeile cântă, oştenii beau, Domnul se îngrijorează. Bar dul stă deoparte, tăcut şi trist. Gând Domnul îi răscoleşte dure rea cu întrebările lui şi-i cere să cânte, el îşi spune propria lui poveste: zilele dragostei sale fericite au trecut de mult, speran ţele s'au stins, cântecele sunt pustii. Desperat, îşi sfarmă harfa.

Şi vocea lui se 'neacă d'a inimii simţire Spre tânăra Domniţă aţintă-a sa privire, — Maria în beteală ascunde ochii săi Căci lacrime torente se scurg mereu din ei.

Motivul bardului îndrăgostit de castelana sa nu e nou şi nu e vechiu în poezia românească. Până la îndepărtatul ei model, Uhland — tradus mai târziu şi de Şt. 0. Iosif — Mihail Zamfi- rescu îl găsea la un maestru mult mai frecventat, Bolintineanu. Autorul celor dintâi Cântece şi plângeri, (Iaşi 1852), Bolinti neanu, a simbolizat în Doamna lui Negru şi Bardul aceeaşi tra gică soartă a poetului părăsit de idealul iubirii sale, pe care autorul altor Cântece şi plângeri (Bucureşti 1874), Mihail Zam- firescu, o strecoară acum în reţeaua de motive brodată pe poves tirea lui Byron. După acest prim ocol prin domeniile megieşe, poezia se în toarce la firul byronian. Desolare grea copleşeşte sufletele nun taşilor. Deodată apare un străin:

Dar cine este oare acest nou comesean. Cu ţaţa 'nfăşurată în mantă de oştean?...... S'apropie, s'opreşte, stă nemişcat şi mul. Dar cine este oare acest necunoscut?

Dacă legătura cu Oscar of Alva nu se insinuează singură, reamintim versurile cu care Negruzzi, interpretând forma sti listică a originalului prin traducerea franceză, introduce în .scenă personagiul misterios:

Insă cine este oare acest trist necunoscut Ce 'n mijlocul veseliei şade gânditor şi mul?

''But who is he, whose darken'd brow Glooms in the midst of general mirth?) Străinul se aşează la masă, ridică cupa. Maria îşi recu noaşte mirele şi o frământare, neînţeleasă de ceilalţi, o cuprinde. Afară, geme vântul înfuriat. Maria nu mai poate suporta măr turiile de iubire ale soţului şi fuge, nebună, lângă bard. 0 crimă teribilă se destăinue prin purtarea ei şi prin cuvintele lui Cos- tin. Maria şi-a ucis mirele în aceeaşi dimineaţă, ca să-şi poată urma dragostea pentru bard. Şi întocmai ca Oscar din poemul lui Byron, spectrul, după această destăinuire, îşi deschide man tia de sub care se vede rana însângerată. Contactul cu Oscar of Alva încetează de aici. El a furnizat poeziei scena aşteptării zadarnice a mirelui la ospăţul nupţial şi apariţia spectrului care desvălue crima. Celalalt element al modelului englez, rivalitatea dintre fraţi, a fost eliminat în fa vorul unei alte teme, curente în gustul epocei: dragostea neno rocită dintre un bard şi o castelană. Cunoscând structura celor două teme din care e împletit poemul, ne-am aştepta ca poezia să se termine aici. Dar nu, ea e de abia începută! Teme „tari" la îndemână mai erau des tule în acest romantism putred şi autorul nostru dovedeşte pen tru ele o preferinţă nelimitată. Nu le vom mai drămui; schiţăm. Cântul de „deşteptare" pe care-1 spune spectrul, miresei ce-şi pierduse cunoştinţa, cuprinde promisiuni de o poezie mai bună; el" leagă poemul de genul acelor melodrame, care furnizau o mare parte din repertoriul teatral al epocei. Maria a fost dusă ca să-şi expieze trecutul, într'un schit. Acolo o vizitează, în fiecare noapte, mirele devenit vampir. Sbuciumul ei sufletesc sub puterea demonică a vampirului, de a cărui ucigătoare legă tură nu se poate desface, ne aminteşte, deşi culorile aici sunt mai întunecate, lupta din inima fetei frecventată de Sburătorul lui Eliade Rădulescu. Procedeul de a prezenta drama sufletească mai întâi prin nararea faptelor şi apoi de a spori misterul prin convorbirea „suratelor" — aici, a surorilor din schit— stabi leşte o analogie şi mai precisă între cele două poezii. Trecem peste două pagini care descriu stingerea înceată a Măriei; zilele sunt chinuite de amintirea speranţelor neîmplinite, nopţile sunt supte de setea vampirului. Versurile, dacă nu sunt mai bune decât media nivelului poetic al timpului, se salvează prin meritul de a nu cădea întotdeauna sub el. După un an de „plânsuri şi lamente", într'o noapte neagră de toamnă, Maria expiră pe un mormânt. De atunci, în fiecare noapte, apare în cimitir o fantomă îmbrăcată în rochie albă de mireasă; ea se aşează lângă o cruce şi cheamă, într'un cântec sfâşietor, să vină la nunta supremă, bardul iubit. Din mormânt îi răspunde râsul „sardonic" al vampirului. Sfârşitul lungului său poem a preocupat mult pe Zamfi- rescu. O poezie datată 1865, cu titlul Nebuna, cuprinde aceleaşi elemente din final, numai că versurile au o factură schimbată, vioae, iar drama din sufletul Măriei e deslegată în sensul titlu lui. Altă poezie, Sora Maria, reia rătăcirile fantomei în nopţile acoperite de nori. Gând furtuna umple văile, la porţile mănă stirii bate spectrul de pripas al călugăriţei:

O! vântul mă inghiaţă prin noaptea 'ntunecoasă, Deschideţi, sunt o umbră, un suflet blestemat.

Aşa plângea fantasma prin noaptea de mistere, Dar nimeni nu răspunse sinistrelor plânsori; In sfânta mănăstire păliră in tăcere Sub negrele vestminte, şi maice şi surori.

Motivarea poeziei ne duce, de această dată, într'o sferă în vecinată de teme romantice: călugăriţa care a comis păcatul de a părăsi mănăstirea, ademenită de o dragoste lumească, revine după moarte, ca fantomă, să ceară azil în casa lui Hristos, dar nu este primită. Variante multiple ale acestei faimoase teme umplu literatura frenetică a Apusului, dela acelaşi Ambrosio or the Monk al lui Lewis, de care am vorbit la început, până la Théophile Gautier.

9. Opera lui Byron a fost pentru Eminescu o prietenie din prima tinereţe. Dacă nu i-ar fi trecut poetului prin mână, îna inte de a pleca în străinătate (1869), decât traducerile lui Eliade, şi i-ar fi fost deajuns să simtă cum jarul de suferinţă din sufle tul său „apostat" se înteţeşte sub bătaia vântului de revoltă şi de exaltare lirică al poemelor lui Byron. Nu este oare autorul lui Ghilde Harold singurul poet străin al cărui nume răsare în acel omagiu închinat scriitorilor cari au înstelat bolta literatu rii româneşti, — poezia Epigonii (1870)? Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii Palid stinge Alexandrescu sfânta candel'a sperarli...

Notiţele de curs din epoca studiilor la Viena şi Berlin, ca şi proiectele literare din acest timp1), cuprind şi alte aluzii la poe tul englez:

Să cânt ironic cum se naşte impulsul In corp de înger, sufletul diform Ironiei lui Byron să-i simt pulsul. . .

Aluziile închid un tur-de-orizont aproape complet al prin cipalelor scrieri semnate de Byron. „Vântul cel sălbatic al dure rii" se ridică din sbuciumul zadarnic şi neînduplecat al eroilor încleştaţi în lupta cu fatalitatea: Manfred, The Corsair, Lara; „impulsul care se naşte în corp de înger" este drama celui veş nic însetat de a cunoaşte, Lucifer din Cain, sau e căderea în gerilor îndrăgostiţi de fiicele muritorilor, din Heaven and Kurth (Ger şi Pământ); iar „ironia lui Byron" nu poate presupune de cât acea cucerire de vaste suprafeţe alpine în domeniul spiritu lui, Bon Juan. Criticii literari au recunoscut aspecte byroniene şi 'n câteva din primele poezii ale lui Eminescu. Dacă rezultatele lor în a- ceastă direcţie încă nu sunt depline, e fiindcă nimeni nu a ata cat până acum cu stăruinţă studiul, atât de bogat în zăcăminte, al influenţei lui Byron în poezia românească. Mai ales a atras atenţia înger şi Demon: în antiteza ei caracteristic romantică, ea „ne expune tipul byronian, încoronat de întreitul prestigiu al misterului, al crimei şi al dragostei"2), ü-lui Tudor Vianu cadrul aceleiaşi poezii îi evocă biserica „sub bolţile căreia îşi plimbă ne liniştea şi melancolia un personagiu ca Ghiaurul lui Byron"

1) G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, Bucureşti, 19:55, I). 59 şi 76; V, Bucureşti, 1936, p. 136. 2) Al. Nanu, Le poete Eminescou et la poesie lijrique francaise, Paris 1930, p. 61. 3) Tudor Vianu, Atitudini şi motive romantice în poeziile de ti- nereţă ale lui Eminescu, în Viaţa Românească, XXI (1929), Nov.— Dec, j). 16 şi în volumul. Poesia lui Eminescu, Bucureşti, 1930, p. 24.. 64 E. TURDEANU

Dl profesor D. Caracostea, într'un curs universitar1), indică astfel p respectivele problemei: „cercetarea anilor de formaţiune a lui Eminescu până Ia 1870, vădeşte o nebănuită influenţă a scriito rului englez"2). In acelaşi curs, d. prof. D. Garacostea semna lează trăsături byroniene în „tipurile umane ale unor eroi" ca Toma Nour din romanul Geniu Pustiu sau ca „eroul din Ge menii'"1) şi, cu deosebire, în descrierea spaţiului cosmic, cu gran dioasa viziune a prăbuşirii lumilor, din Mortua est şi Scrisoarea I4). Dar scrierea cea mai impregnată de influenţa lui Byron este Mureşan, poemul închinat titanului care, răzvrătit în „contra valorilor curente, contra tiraniilor nedrepte, contra destinului orb, sfidând lumile şi pe Dumnezeu" este un „Manfred şi un Gain al simţirilor naţionale" ). Poemul Mureşan datează de pe la anul 1869. Ceeace ni s'a păstrat, este un fragment dintr'o dramă nerealizată care, „de-ar fi fost să fie — scrie Eminescu lui Iacob Negruzzi — apoi ar fi fost cam în maniera lui Faust, deşi nu totuşi"8). Desigur: „nu to tuşi", pentrucă mai mult decât oriunde, aici se simte clocotul lecturilor proaspete din Byron. Ne oprim o clipă la acest poem, pentru unele precizări necesare în desvoltarea subiectului nostru. Fragmentul se deschide peste un peisagiu de dezolare a na turii şi a sufletului, asemeni pustiului sălbatec în care-şi poartă Manfred chinuitoarele întrebări. Ga el, Mureşan încearcă să despice absolutul, să înţeleagă misterul acelei pârghii care con duce spaţiile, timpul, vieaţa. Răul e „sâmburele lumii', sub le gea lui se organizează ierarhia societăţii, .el guvernează istoria. Critica socială — şi'n ea mişună de pe acum toate viperele care

*) D. Caracostea, Opera lui Mihai Eminescu, curs universitar li tografiat, ţinut la Facultatea de Litere din Bucureşti în anul 1931— 1932. 2) Ibidem, p. 348. 3) Ibidem, p. 349. ') Ibidem, p. 353. 5) Ibidem, p. 484. 8) J. E. Toorouţiu, Studii şi documente literare, I, p. 317; citat de G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, p. 146 nota. Cf. şi a- naliza unei versiuni mai desvoltate, pp. 146—159. Autorul nu relevă niciun element byroni an. vor muşca în părţile satirice ale Scrisorilor — coboară dintr'un plan metafizic de aspre îndoieli şi se revarsă într'o „gigantică vijelie" de revoltă împotriva „ordinei nedrepte" a acestei lumi. Din perspectiva faustiana, reeditată în culorile sumbre ale ro mantismului, după exemplul lui Manfred, poetul ne deschide vi ziunea dezolantă a existenţei noastre unde, ca într'un infern dantesc, vieaţa se manifestă numai prin tiranie, ură, lăcomie; iar când din nostalgia perfecţiunii, din idealul înţelepciunii di vine, nu mai rămân decât sdrenţe întinate de lume, poetul cheamă din adâncul tenebrelor geniul distrugător al primului răzvrătit, pe care prima dată ni 1-a înfăţişat Byron în Cain: „0 Satan, geniul al desperării!" Setea de a nimici nedreptatea supremă până în cea mai ascunsă temelie, culminează într'un grandios tablou apocaliptic:

O, de-uş vedea furtuna că stelele desprinde, Pe cer talazuri mândre inaila şi întinde Şi nourii, ca sloiuri de ghiaţă aruncate, Sfărmdndu-se de-a sferei castele înstelate; Cerul din rădăcină uălţdndu-se, decade, Ţinând cu sine timpul cu miile-i. decade; Se 'nmormdntează 'n haos întins fără de fine Sburdnd negru şi stinse, surpatele lumine. Văd caosul să este al lumilor sicriu, Ca sori mai palpai roşii gigantice făclii S'apoi se sting. — Nimicul, linţoliu se 'ntinde Pe spathiri deşerte, pe lumile murinde!

Viziunea acestei catastrofe cosmice, redată în imagini de o întindere gigantică, revine şi într'o altă poezie din aceeaşi epocă; Mortua Est (1871):

Când sorii se sting şi când stelele pică Imi vine a crede că toale-s nimica.

Se poate ca, bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul eu noaptea lui largă, Să văd. cerul negru că lumiie-şi cerile Ca prăzi trecătoare a nopţii eterne.

Din contemplarea spaţiilor planetare, care va culmina în

6 imensa traectorie mitică a Luceafărului, strofele de mai sus redau întâiele imagini cristalizate în formă durabilă. Insistenţa cu care Eminescu frământă în mai multe rânduri acest motiv al catastrofei supreme, nu este lipsită de semnificaţie, dacă ne gân dim că ea începe în perioada primului contact cu opera lui Byron. Mirajul unui astfel de subiect cu largi peisagii poetice i 1-a oferit un poem al poetului englez, Darkness (întunericul), tradus în literatura noastră de şase ori până azi: prima dată de G. Sion în ziarul Zimbrul din Iaşi (1855), ultima dată de Al. Iacobescu (1923)\ Prezenţa temei în Mureşan. între elemente din Manfred şi din Cain, este şi ea o dovadă; asemănarea unor imagini e categorică:

/ had a dream, which was not all a dream The bright sun was extinguish'd, and the stars Did wander darkling in the eternal space, Rayless and pathless, and the icy earth Swund blind and blackening in the moonless air...

Expresia viziunii din Mortua Est, cu toată forma ei lapi dară, n'a eliberat conştiinţa lui Eminescu de dansul feeric al acestor tablouri siderale. Mişcarea lumilor în imensa armonie universală sau prăbuşirea lor, sunt temele unor ample simfonii de imagini, care continuă să se desvolte în opera poetului. Iată forma nouă sub care se realizează motivul cataclismului cosmic, la 1881, în Scrisoarea I:

In prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci 'ntr'o clipă gdndu-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se 'nchide ca o rană printre nori întunecoşi. Cum planeţii toţi înghiaţă şi s'asvârl rebel în spat Ei, din frânele luminii şi a soarelui scăpaţi; Iar catapeteasma lumii în adânc s'au înegrit, Ca şi frunzele de toamnă toate stelele au pierit.

x) Petre Grimm, Traduceri şi imitaţi uni româneşti după litera tura engleză, în Dacoromania, III, p. 306, 311 (Al. Macedonski, 1882), 311 (T. Stoenescu, 1886), 313 (G. Lazu, 1894), 314 (Dr. C. Po- pescu, Î905), 315. Cf. şi D. Caracostea, Opera, lui Mihail Eminescu, curs litografiat, p. 353. Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Timpul mort si 'ntinde trupul şi devine vecinicie, Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep' eterna pace ...

S'au propus izvoare şi s'au citat analogii pentru descrierea acestui peisaj de o vastitate sublimă. Dl G. Călinescu a crezut că poate identifica „modelul" în Apocalipsul lui loan, VI 12—141); altădată, d-sa notează că „stingerea finală a lumii o caracteri stică poeziei lui Lamartine"; în continuarea aceleiaşi notiţe re produce un pasagiu din vechea epopee scandinavă, Edda2). Toate apropierile sunt juste, dar niciuna nu trădează amănunte specifice, prin care să recunoaştem legătura ei cu textul lui Emi nescu. De aceea, ni se pare mai caracteristică înrudirea pe care, peste vechiul fond de reminiscenţe byroniene (Darkness), o iden tificăm acum cu un izvor mai apropiat şi de Eminescu şi de noi: anume, cu romanul Yarlaam şi Ioasaf. Ştim din mărturii con temporane că Eminescu — care citise pe Moxa, Pravila lui Ma tei Basarab şi colecţiona de pretutindeni cărţi şi izvoade cu limba „veche şi înţeleaptă" — avusese printre manuscrisele lui dragi şi această frumoasă traducere a lui Udrişte Năsturel, în- tr'o redacţiune din anul 1814s). Or, în capitolul al IX-lea din

1) G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, V, p. 153: „et ecce terracmotus magmis factus est; sol factus est niger tamquam Sac cus cilicinus; et luna tota facta est sicut sanguis; et stellae de coelo ceciderunt super terrain . . .". 2) Mihai Eminescu, Poezii, ed. G. Călinescu, Bucureşti 1938, p. 108, nota 56. ;i) M. Gaster, Chrestomatie română, I. Bucureşti—Leipzig 1891, p. 129; G. Călinescu, Opera, lui Mihai Eminescu, TI, p. 92. Sunt deosebit de interesante, în această privinţă, amintirile comunicate d-lui prof. N. Cartojan, printr'o scrisoare, de M. Gaster. Adesea, în camera mo destă a poetului, cei doi prieteni citeau din manuscrisele vechi: „Când îi plăcea vreo frază îmi spunea: — Ia mai citeşte odată, că tare îmi place! — sau: — Ştii că zice bine! Şi clin când în când lua câte o fiţuică de pe masă şi copia sau o frază sau un cuvânt care-i plăcea mai mult. Nu mă îndoesc că pe urmă aş fi putut să le regăsesc în poeziile sau scrierile lui". Vezi N. Cartojan, Cărţile populare în lite ratura românească. II, Bucureşti, 1938, pp. 389—390. acest celebru roman, se parafrează un pasaj din Viziunea lui Isaia, XIII 9—il, în termenii următori1):

„...Şi să va strânge ceriul ca o trâmbă şi toate stelele vor că- „dea ca frunzele viei. Că iată zioa Domnului vine fără de vină, „plină de urgie şi de mânie, ca să pue lumea toată pustie şi pre „păcătoşi săi piarză de pre dânsa. Că stelele toate şi rătundul „şi toată podoaba ceriului, lumina lor nu-şi vor da; şi răsărind „soarele, va fi intuiierec; şi luna nu-şi va da lumina, ei" • . •

Remarcăm că imaginea caracteristică: stelele cad ca frun zele, nu există in Viziunea lui Isaia; faptul stabileşte relaţia di rectă a formei eminesciene cu Varlaam .fi loasaţ. Şi acum să reprivim câteva aproprieri propuse de noi:

Mureşan: Sburând negru şi stinse surpatele lumine Byron: The stars Did wander darkling . . .

Mortila Est: Când sorii se sting şi când stelele pică Byron: The bright sun was extinguish d and the stars Did wander . . .

Scrisoarea I: Ca şi [runzele de toamnă toate stelele au pierit Byron: . . . and the krj earth Swung blind and blake ning in the mooless air

Scrisoarea I: Ca şi frunzele de toamnă toate stelele au pierit Varl, şi Ioas.: vor cădea toate stelele ca frunzele viei.

Am căutat să ne ferim de greşeala, asupra căreia d. prof. D. Caracostea atrage atenţia cu multă pătrundere, a „fragmen- tarismului" sau a „eliminării stratului superior-"; metoda e co modă, căci prin ea „poţi scoate clin orice poet tot ce vrei"2). Ase-

1) Cităm după ms. 588 din Biblioteca Academiei Române, f. 74 r., cam dán anul 1G6Q. Ediţia slavo-română a acestui manuscris, întoc mită de noi va apărea în colecţia de „Texte de literatură ve che românească", de sub îngrijirea prof. N. Cartojan. Cf. şi ediţia generalului P. V. Năsturel, Vieaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf. Buc. 1904, p. 95. 2) D. Caracostea, Arta cuvântului, la Eminescu, p. 110. mănările propuse do noi se bazează pe un fond documentar — certitudinea, din informaţii de prima mână, că legătura cu izvoa rele stabilite a existat în epoca respectivă — şi se referă mai ales la cele dintâi aspecte pe care elementele străine le iau în opera lui Eminescu. Deosebit de activă în prima perioadă de muncă a lui Eminescu, influenta byroniana îşi prelungeşte acordurile, din ce în ce mai transfigurate de forţa creatoare a poetului, până când dispare în marca lui operă de maturitate. Etapele temei apocaliptice sunt semnificative în această privinţă. Sugerată lui Eminescu de una din lecturile byroniene ale tinereţei (Darkness ), viziunea sfârşitului întunecat al lumii capătă o primă expresie într'o variantă a poemului Mureşan if869); ea reapare, mai stilizată, în Mortua Est (1871); se îmbogăţeşte cu timpul, prin imaginile cosmogonici nordice şi prin pitorescul câtorva rân duri din Yarlaam şi loasaf, — şi astfel se cristalizează în Scri soarea I (1881). Din etapele acestui proces am omis, intenţio nat, o interesantă fază; poemul Gemenii.

Nimeni n'a stabilit până acum corespondenţa dintre poe mul Gemenii1) şi motivul Oscar of Alva. Această poezie a fost meditată — după o mărturie a poetului relevată de d. G. Găli- nescu2) între ,,1875 Dec- — Iulie 1877" şi se desprinde din tul pina proiectului inai vechiu, Mureşan. Dintre diferitele titluri sub care apare în manuscrise; Sarmis, Gemenii, Nunta lui Brig- Belu, ultimele arată ezitarea poetului între elementele de bază ale motivului Oscar of Alva: rivalitatea fraţilor şi apariţia fan tomei la nuntă. Dar să nu anticipăm. O sală cu bolţi înalte, slab luminată de o candelă; clealungul pereţilor se înşiră în firide negre statuile regilor daci; în locul de frunte este tronul lui Sarmis, acoperit cu văl de jale. Intră Brigbel, cu o făclie de răşină în mână:

Brighelli ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni.

1) Minai Eminescu, Opere complecte, ed. A. C. Cu/.n, Iaşi 1014, pp. 93—95. 2) G. Calinoseli, Opera lui Mihai Eminescu, II, p. 203; vezi şi ana liza care urmează, pp. 203—211. Se opreşte, ascultă. In sala pustie nu răsună decât glasul lui. Un ceas mai are până când va ajunge la culmea măririi. In lumea deşartă, în care totul se răsplăteşte cu „un giulgiu şi patru scânduri", nicio frână nu trebue pusă ambiţiei. Stă ci neva în cale? „De-i frate chiar, ce-mi pasă"! Indepărtându-1, „în lanţuri", se limpezesc drumurile strălucirii:

. . . L-am dat deci la o parte De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.

Monologul continuă despre perfidie, intrigă, minciună, — ciudate principii de guvernare ale unui prinţ dac, machiavelic din scepticism şi cinic din dispreţ. Dar ultimul ceas al unui an de aşteptare dela dispariţia lui Sarmis s'a scurs în orologiul de nisip. Intră preotul şi „voevozii de ţări şi de olaturi". Intr'un ritual redat cu nespusă maestrie şi bogăţie de amănunte, preo tul atinge cu toiagul său de aur stema statuii care înfăţişează pe regele dispărut şi-1 învocă să „răsară" de unde este. Dar tă cerea rămâne adâncă. Sarmis e mort. Afară vuesc valurile mul ţimii. In sala pustie, Brigbel se plimbă în târziul nopţii, „cu chi pul pierit". Din umbră se desface o femee „mai albă ca omătul", care încearcă o clipă să-1 înfrunte: „Eşti mulţumit acum?". Dar sub privirea lui mistuitoare, voinţa o părăseşte:

— Dar mă iubeşti Tomiris — tu mă iubeşti atât, Precum pe al meu frate nici când nu l-ai iubit? — Da, simt că în puterea ta sunt, că tu-mi eşti Domn, Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca 'n somn. Simt că Va ta privire voinţile-mi sunt sterpe, M'atragi precum atrage un rece ochiu de şerpe . . .

Prima parte a poemului se încheie aici, peste primul act al dramei. Identitatea tematică cu Oscar of Alva este evidentă: Brigbel a înlăturat dela domnie pe fratele său geamăn Sarmis, ca să-i răpească tronul şi logodnica. Remarcăm — cu d. G. Că linescu — că în cuvintele Tornirei se anunţă sbuciumul sufle tesc al Cătălinei în faţa demonicei frumuseţi a lui Hyperion. In partea a doua a poemului se descrie nunta lui Brigbel cu Tomiris. In capul mesei şade însuşi Zamolxe, la dreapta lui soa rele, la stânga luna, „sfioasă, zâmbitoare". La mijlocul mesei, ßrigbel. Apoi voevozii, „boiarii după treaptă", un cântăreţ care spune „poveşti din alte vremuri" şi chiar un ghiduş cu „mutra de capră". Dar petrecerea se frânge deodată: în fundul sălii, sprijinit de spada-i de monarh, apăru „nebunul" Sarmis. El face câţiva paşi spre Brigbel, a cărui mână „scapă" pe „pumnar". Sarmis îl ţintueşte locului cu privirea. Apoi îşi trece mâna pe frunte, parcă-şi adună gândurile şi cu glas „adânc ca din ara mă" începe o poveste veche. Povestea lumii: cum din negurile ve- ciniciei Zamolxe, zeul „decât toată lumea de două ori mai mare'', a ridicat „universu 'n braţă" şi a bolit deasupra lui cerul în stelat. După acest elogiu al geniului creator al lui Zamolxe, ur mează, simetric, un tablou al cumplitei sale forte destructive:

Privi(i-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ. El irnflă răsuflarea vulcanului măreţ. Dacă deschide 'n evii-i el buza cu mânie Şi stele se spulber ca frunzele fie vie; El mână in uitare a veacurilor turmă Şi norii li negreşte âe pier fără de urmă; Dacă se uită 'n mare, ea. tremură şi seacă, De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-otunci se picrica.

Am subliniat versul stelelor care „se desprind" (Mureşeni), „pică" (Mortua Est), „se spulber" (Gemenii), „au pierit" (Scri soarea 1). Simţul desvoltat al nuanţelor verbale şi un minuţios control estetic — analizate în alte exemple de d. prof. D. Gara- costea — îl obligă pe poet să-şi prelucreze ideea şi forma la fie care ocazie. In tirimele două aspecte citate, imaginea provocată de ecouri byroniane se pierde în înlănţuirea rapidă a ideilor; în Gemenii, ea capătă suportul unei comparaţii: „ca frunzele de vie", care trădează lectura recentă a pasagiului apocaliptic din Yarlaam şi Ioasaf, unde imaginea e redată cu aceleaşi cuvinte: „ca frunzele viei"; într'un stadiu şi mai evoluat, nota specifică a comparaţiei dispare în noţiunea mai largă: „ca şi frunzele de toamnă" (Scrisoarea 1). Monologul lui Sarmis glorifică şi defăimează, apoi, cea mai frumoasă făptură a lui Zamolxe: Ci 'n evii tăi, Zamolxe, tu n'ai creat vreodată Un chip mai blând, mai gingaş, decât äst chip de fată. Gândirea ta, divine, abia putu s'a du ne Din mii minuni din lume, o singură minune Căci numai tie singur Hi fuse cu 'putinţă S'uneşti atâta farmec cu atâta necredinţă...

In desvoltarea pasagiului complet e o admirabilă gradaţie, una din acele geniale construcţii poetice ale lui Eminescu, în care fiecare amănunt, fiecare cuvânt, participă la rezonanţa ansamblului, ca într'o precisă orchestraţie. Tonul solemn din e- logiul lui Zamolxe devine rece şi dispreţuitor când Sarmis ju decă necredinţa Tornirei — nu adresându-se ei (nici nu se spune dacă este de faţă), ci vorbind zeului — capătă accente de impre caţie când evocă starea ţării, coroana ei „plină azi de pete", şi se transformă în blestem crud când ajunge la condamnarea fra telui nelegiuit. Blestemul e un model al acestui gen, practicat la noi întâi de D. Bolintineanu CM ih nea şi Baba, Blestemul Dervi şului) şi devenit popular dela Tudor Arghezi încoace. El se în cheie cu un vers care introduce o temă nouă în povestire. II re ţinem, pentru înţelesul lui în desnodământul dramei:

Şi când vei vrea să 'njunghii, pe tine să te 'njunghii.

Ar blestema şi pe Zamolxe, Sarmis, dar cuvintele lui se sfarmă de tronul zeului. Gândul e aruncat, dar cade neputin cios. Cu această dramatică apoteoză, menită să dea şi mai mult relief elogiului dela început, se încheie partea a doua a poemului. Ea datorează lecturii lui Oscar of Alva scena ospăţului la care a- pare, din negura crimei, fratele îndepărtat dela tron şi dela feri- ricirea iubirii. In partea a treia, mai scurtă, urmărim împlini rea blestemului. Cu minţile aiurite, Brigbel străbate sălile pustii ale palatului, gonind, cu pumnalul în mână, propria sa umbră, care i se pare că e chiar fratele său, Sarmis. („Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni"). Halucinaţia îl frământă fără contenire până când, într'o supremă încordare, îşi ia putere şi isbeşte cu pumnalul:

Loveşte crud odată şi cade mort... Brigbel.

Cade mort el însuşi, căci era blestemat să vadă, cu ochii înebuniţi, pretutindeni chipul celuilalt, dar lovitura fatală să o dea în propriul său piept. Desnodământul ne îndepărtează de Byron. O altă temă câştigă aici favoarea lui Eminescu şi vine să se încetăţenească în literatura românească. Ca toate motivele de care ne-am ocupat până acum, şi această temă trăia în at mosfera vremii, se răsfăţa în cortegiul de viziuni funebre ale romanticilor noştri tardivi. Zece ani după Eminescu şi indepen dent de el, căci poemul Gemenii a rămas în manuscris, necuno scut contemporanilor, motivul fratelui urmărit de arătarea ce luilalt şi care se sinucide când. nebun, vrea să-şi străpungă pro pria sa umbră, apare în opera unui poet, care nu izbutea să se decidă între culorile vaporoase ale romantismului şi între acjuarela clară a artei parnasiene. E. vorba de „literatorul" Tli. M. Stoenescu. In ale sale Zile Negre (1887—1888) găsim o poezie cu titlu! Doi fraţi:

Erau dui finii, doi fruii holtei. . . Şi semănau uşa ile bine, Că unul pe-altul, chiar şi ci, S'ar fi putut lua drept sine.

Gel mic, stricat, invidios şi leneş, comite gestul biblicului Cain. Apoi, urmărit de vedenia groaznicei sale fapte, fuge la un râu să-şi spele mâinile:

Şi râul îl ţinti pe, loc:

In apa-i limpede, pe lună, Văzdndu-şi chipul său descris, Cu mintea lui acum, nebună Crezu că vede, pe ucis. .. Şi repezindu-i-se 'n faţă Săi vare ultimul cuţit, Adâncul apei l-a 'nghiţit In ocna morţii pe viaţă.

Dacă, prin urmare, ne mărginim la socoteala strâmtă a te melor de bază pe care se sprijine construcţia poemului Gemenii, trebue să tragem încheierea că ea are ca temei două situaţii împrumutate din Oscar of Alva şi un desnodământ al cărui izvor era cunoscut şi altor poeţi români din literatura romantică a epocei.

Necesitatea de a stabili raportul tematic dintre cele două poeme1) ne-a obligat să deposedăm admirabila poezie a lui Emi nescu de atâtea elemente care constitue puternica ei originalitate şi o ridică la un nivel artistic neatins nici de modelul byronian. Cedând acestei necesităţi, n'am înţeles să acordăm temei, adică argumentului narativ, o importanţă mai mare decum i se cu vine în ansamblul factorilor care s'au contopit în realizarea bu căţii. Caracterul cercetării noastre ne impune însă, în primul rând, să identificăm operele care, prin filiaţia lor, se înşiră în suita poemului Oscar of Alva, şi numai după aceea ne dă dreptul să reliefăm individualitatea şi valoarea fiecăreia din ele, în parte. Eminescu a putut reţine conflictul poemului byronian din tr'una din traducerile lui româneşti sau din toate, printr'o lec tură avidă, căreia nu-i scapă niciuna din operele scriitorilor omagiaţi în Epigonii. Eliade, Negruzzi, îşi au aici, cum ştim, cu nuna lor de glorie. Reminiscenţa acestor lecturi el o proectează în atmosfera de legendă a lumii dace, care se substituia, în vi ziunea lui, evului mediu al romanticilor occidentali, nu însă fără a-şi însuşi un pronunţat decor „gotic". Simţul artistic al lui Eminescu acţiona în acest procedeu cu o fină intuiţie. Roman-

3) Niciunul dintre izvoarele şi apropierile stabilite de noi în le gătură cu opera lui Eminescu nu a fost anticipat de repertoriul d. Radu Manoliu, Izvoarele motivelor şi procedeelor din poeziile lui Emi nescu, în Preocupări Literare, I (1936) pp. 220—238 şi 266—284. Ase mănările notate în acest studiu (pp. 281—282), între unele versuri ale blestemului din Gemenii şi altele din Grui Sânger, (1875) de V. Alecsandri; sau între elogiul, citat mai sus, al frumuseţii Tornirei şi între un pasagiu similar din Sakontala poetului indian Kalidassa, nu mi se par concludente. Iată versurile din Sakontala, în traducerea lui (ì. Coşbuc:

Când judec eu puterea tui Brama, mi se pare Că el, creând pe fata. lui Camva, nu e'n stare Etern să mai creieze frumse(.i în lumea lui. Aşa. precum le are Sakontala.

Reţinem însă ştirea (p. 273) că versul din poezia de mai târziu, Se. bate miezul nopţii: „Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi iee va mă", vers care apare mai întâi în blestemul din Gemenii: „Şi somnul— vameş vieţii— să nu-ţi mai iee vamă", şi-ar putea trage originea din pildele lui Iordache Golescu (cf. Zanne, Proverbele Românilor, II, p. 737:) „Somnul, ca vameşul, vieaţa pe .jumătate mi-o dă Ia o parte". tismul apusean, şi în deosebit temele lui fanastice, pluteau într'un climat de pseudo-istorie, în clar-obscurul unui ev mediu conven ţional, inspirat de realităţile locale, de numeroasele urme ale unui trecut autentic, de tradiţia unei vechi poezii epice. Dimpotri vă, evul mediu românesc, prelungit faţă de Occident cu câteva veacuri, intrase în capitolul literar al secolului al XIX-lea cu alte atribute: cu vitejia lui fără de seamă în lupta contra Turci lor, cu exemplul marilor virtuţi ale eroilor săi, ca în acea Le gendă a Maniei lui Stefan cel Mare, al cărei destin prodigios în epica modernă e plin de semnificaţie1), cu luminoasa lui anti teză faţă de tirania şi scăderea morală a vremurilor noi. O altă lume, mai accesibilă fanteziei, trebuia să primească jocul de neguri ale temelor frenetice. Eminescu o găseşte în îndepărta tele veacuri ale stăpânirii dace. In această zare cenuşie stră mută conflictul, bimilenar în literatură, al fraţilor duşmani din dragoste; într'o similară regiune istorică transpune cealaltă dra mă favorită a romantismului gotic, drama întrupată de regele Avarilor Arald şi de logodnica lui creştină (Strigoii, 1876). Autohtonizarea cadrului permite poetului să dea imagina ţiei sale curs liber într'o lume preferată, pe care o însufleţeşte cu o rară putere de viziune. Inobilarea personagiilor, înălţarea lor în vârful piramidei sociale, dă conflictului vigoarea unei tra gedii, în care sunt angajate nu numai destinele oamenilor, ci şi forţele supranaturale. Cadrul de legendă şi rangul regal al eroilor stau pe un plan vecin cu lumea mistică. Cele două planuri se suprapun în clipa cea mai de seamă din vieaţa eroului, când

Brighelli, rege tânăr din vremea cea căruntă, Pe zeii vechii Dacii i-rt fost chemat la nuntă.

Amploarea viziunii lui Eminescu din Gemenii depăşeşte cu mult dimensiunile spirituale ale poemului Oscar of Alva, care, de altfel, nici nu ambiţiona să realizeze mai mult decât o naraţiune emoţionată într'o atmosferă ossianica. Mai personal, Eminescu

*) La etiti a Carto j an, Legenda „Mama lui Ştefan cel Mare", extras din Cercetări Literare, V (1943), pp. 05—98. încearcă şi izbuteşte să creeze o atmosferă nouă, de mitologie dacă, a cărei calitate literară va fi experimentată cu succes, şi mai târziu, în poemul dramatic Zamolxe de d. Lucian Blaga. Apoi, Eminescu îşi susţine poemul pe o frământare filosofică: din tre eroii săi, unul, Brigbel, meditează asupra aşezării nedrepte a lucrurilor omeneşti, celalalt, Sarmis, expune fragmentele unei cosmogonii pline de poezie. E adevărat că în această ultimă tră sătură Eminescu nu poate fi despărţit de Byron: Brigbel e un cinic, dar în biografia sufletului său trebue să bănuim pagini de revoltă consumată, ca în vieaţa eroilor byronieni; iar Sarmis descrie catastrofa cosmică în imagini care se înrudesc în linie directă cu faimosul vis apocaliptic din Darkness. Pentru a completa sumara paralelă dintre cei doi poeţi, mai amintim că Rugăciunea unui Dac, din ediţiile clasice ale lui Eminescu, forma, în prima sa redacţiune, un pasaj din Ge menii. Sălbatica voluptate a durerii pe care o exaltă Dacul, ex primă însă o concepţie de vieaţă care, chiar dacă ne asociază pe Manfred sau pe Cain, nu se pierde în umbra lor. Ea se trans figurează prin aceeaşi subtilă invenţie artistică şi prin aceeaşi fermecătoare limbă, care fac din Gemenii una din cele mai fru moase poezii ale lui Mihai Eminescu.

10. In cercul „Literatorului" Byron era admirat alături de Maurice Rollinat. Chiar dacă elanul pentru marele romantic en glez n'a fost prea mult deviat în favoarea liricei decadente a poe tului francez, măcar o parte din excesele frenetice care până acum se polarizau în jurul motivelor furnizate de Byron, de acum trec în cortegiul de teme macabre condus de Rollinat. Au torul lui Ghilde Harold rămânea şi pe mai departe poetul revoltei, al fatalităţii interioare care mâna pe om împotriva societăţii, a destinului, a divinităţii, poetul individualismului inadaptabil, al setei de a cunoaşte, al pasiunii sălbatice până la moarte, al ela nurilor generoase, în sfârşit, el continua să fie vulcanul unui li rism clocotitor ca lava, cum îi plăcea să-şi caracterizeze poezia. Dar veninul distilat de Baudelaire din Florile Răului şi-a răs pândit gustul amar în poezia vremii şi a creiat o altă psihoză, care, dusă la paroxism, se vede în volumul lui Maurice Rollinat, Névroses (1883). Din subiect frenetic, cura apărea în romantism, macabrul devine la Rollinat, ca şi la maestrul său Baudelaire, un obiect de contemplaţie, o etapă necesară din ciclul de vieaţă şi de moar te al existenţei, un fenomen al lumii, a cărui prezenţă poetul o observă, cu spiritul rece şi încordat, cum un chimist analizează conţinutul unei eprubete. In centrul preocupărilor stă Moartea, cu tot decorul său de morminte, cadavre, fantome; concluzia a- ccstui „studiu" este sarcasmul şi pesimismul. Era firesc ca influenţa lui Rollinat în poezia românească, sporită şi de. prestigiul modei, să deposedeze vechea influenţă a lui Byron de elementele frenetice şi, chiar mai mult, să atragă ea de acum înainte temele aderente care până mai ieri se grupau în jurul motivului byronian. Astfel, în timp ce alte scrieri ale Lordului Byron capătă o nouă vieaţă în cercul „Literatorului", Oscar of Alva dispare din circulaţie. Macedonski traduce din Byron, în frumoase versuri. Pa rki na (1878), un lung fragment din Lara (1881), un crâmpei clin Childe Harold sub titlul Adio (1882); îi închină nişte Stanţe (1882) şi un articol elogios (1894)1). Dar tot el introduce în con ştiinţa publicului românesc poezia introspectivă a lui Rollinat, prin specimene ca Năluca crimei, tradusă chiar în anul apa riţiei sale în original (1883), Putrezirea (1884) şi printr'un por tret literar al liricului francez, publicat în acelaşi ziar Lumina (I, 1894), în care prezentase şi profilul literar al lui Byron"). Din umbra lui Macedonski se desface, fără a-şi putea im pune mediocritatea inspiraţiei, Th. M. Stoenescu. Traduce şi el din Byron, mai mult chiar decât maestrul său. Cităm numai: Mazeppa (1883), întunericul (1886), Manfred (1884—5), Cor sarul (1896):i). Alege şi din Rollinat: Prăpastia (1887), Amanta

1 Alexandru Macedonski; Opere, l. Poezii, ed. Tudor Viaiiu, Bu cureşti, Fundaţiile Regale, 1930, pp. 243—256, 257—208 şi notele dela p. 449. -) Ibidem, pp. 279—280 şi nota dela pp. 451—452. Cf. şi Al. Oioră- nescu, M. Iiollinat si satanismul în poezia română, extras din Viaţa Românească, Buc. 1034, p. 8. 3) P. Grimm, Traduceri .ţi imitaţluni româneşti după literatura engleză, în Da co românia, 111, p. 311—312. Macabră (1887)1). Dar ce nu găsim în volumul său de Poezii publicat în 1892? Tema „Lenore", în aspectul românesc, aşa cum ni 1-a prezentat d. prof. D. Garacostea2), a fratelui strigoi care vine să-şi îndeplinească promisiunea dată mamei sale, de a-şi aduce acasă sora măritată în străini, o avem în Jurămân tul; poezia Logodnica Mortului creşte pe ruinele vechiului ideal romantic despre statornicia iubirii; iată ceva şi'n genul poeme lor frenetice descrise până acum: Prinţul Ral. Prinţul, dispărut de o lună, revine în toiul unui bal, ca strigoi, şi-şi răpeşte soţia care nu-i respectă memoria. Dar aceste inspiraţii, ca şi acea Nuntă Macabră de Z. Miron3), unde o fantomă apare la balul de nuntă şi atrage pe ginere într'un dans al morţii, nu mai păs trează nimic din puterea emotivă a poemelor inspirate de Oscar of Alva şi nu trădează prin niciun amănunt specific, vreun con tact cu modelul byronian, atât de căutat altădată. Numai Solii Păcii (1900), piesa lui Stefan Petică — de care ne-am ocupat în prima parte a acestui studiu — îşi reclamă, de dincolo de tradiţia byroniana a „Literatorului", un vag prototip al Cavalerului Negru în personagiul misterios din poemul Oscar of Alva. * * * S'ar cuveni şi o concluzie ia sfârşitul acestui studiu. Dar cititorul care a binevoit să urmărească, alături de noi, icoanele rasiate din perindarea unui răstimp atât de larg, va fi simţit, de sigur, şi chemarea altor evocări similare, din peisagiul ceţos al literaturii fantastice, şi se va fi oprit cu gândul la ciudata pre dilecţie a scriitorilor din toate timpurile pentru cea mai cum plită dramă a vieţii, drama celor doi fraţi pe care îi înduşmă- neşte aceeaşi ambiţie sau aceeaşi iubire. Pe firul evocărilor, va fi brodat o scurtă istorie a omenirii, dela perspectiva sumbră a mitului biblic şi al celei mai vechi tradiţii elenice, la veacurile când zăcămintele clasice se însufleţesc, pe încetul, cu aspiraţii mai lirice, apoi va fi contemplat concepţia romantică despre le-

1) Th. M. Stoenescu, Poezii, Bucureşti, 1892, pp. 204—206 şi 207—211. Cf. şi Al. Ciorănescu, op. cit., p. 8. 2) D. Garacostea, Lenore. O problemă dc literatură comparată şi foliilor. Bucureşti, 1929. •"') In Revista Poporului, III (1892), pp. 199—200. gătura eternă a iubirii şi, în cele din urmă, va fi privit cum ve chile teme sunt tot mai mult utilizate în beneficiul raţiunii sau al simbolului. In această lungă perindare de aspecte, Oscar oţ Alva este veriga de aur care leagă câteva interesante poeme fantastice româneşti, de literatura universală.

EMIL TURDEANU DIFUZAREA IDEILOR „LUMINĂRII" IN ŢĂRILE ROMÂNE1).

Unul dintre obiectivele luptei pe care poporul român o duce la începutul secolului al XIX-lea este delimitarea frontierelor sale etnice, cu toate consecinţele politice şi culturale pe care fap tul acesta le trage după sine. Stăpânirea turcească, întinsă asu pra Peninsulei Ralcanice şi Principatelor Române, avusese drept urmare o atenuare a conştiinţei etnice a diferitelor popoare din aceste ţinuturi. In marea lor majoritate, ele aparţineau ritului ortodox şi faptul acesta face ca individualizarea lor s.l nu se realizeze pe plan naţional în primul rând, ci pe plan religios: înainte de a fi Grec, Bulgar, Sârb sau Român, ei sânt creştini, şi anume creştini ortodocşi, legaţi pe calea aceasta de Bizanţul Patriarhiei ortodoxe. Bizanţul, care se sleise în lupta cu Oc cidentul, cu Orientul, dar mai cu seamă în luptele lăuntrice, în cetase încă de mult de a mai ridica o sabie creştină împotriva săbiei musulmane, dar în conştiinţa popoarelor creştine supuse Semilunei el rămâne prezent. El nu trăieşte însă numai în con ştiinţa acestor popoare: în noul Stambul. vechiul Bizanţ îşi con tinuă preocupările sale. Pentmcă Stambulul n'a ucis Bizanţul, Bizanţul pe care 1-a cucerit: oraşul intrigilor complicate, al in tereselor şi al interesărilor, al discuţiilor înverşunate şi adeseori sterile, al artei care, cu rare momente de revenire, ajunge la ste rilitate, la osificare. Orizonul ştiinţific şi artistic începuse să se restrângă încă înainte de cucerirea turcească şi el continuă

1) Face parte din lucrarea. în curs de tipărire în limba franceză, Literatura română în epoca „Luminilor". Ideile expuse în acest ca pitol au fost anunţate în unele lucrări anterioare ale noastre, în pri mul rând în Introducere la ediţia operelor lui I. Heliade Rădulescu (Opere, I, Bucureşti, 1939). să se restrângă şi sub stăpânirea musulmană, dar nu în mod exclusiv din pricina acesteia. Scânteia nu s'a stins însă niciodată definitiv; atunci când împrejurările o favorizează, ea capătă din nou putere. In cu prinsul Imperiului Otoman, Grecii se adresau celorlalte popoare în numele civilizaţiei eline pe care ei o reprezentau şi dela care cuvântul lor împrumuta un prestigiu adeseori magic. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ei au năzuit la recon stituirea Imperiului de Răsărit, a cărui unitate politică era rea- - Uzată prin Turci, a cărui unitate de limbă să fie realizată prin Greci, a cărui unitate de credinţă să fie realizată în ortodoxie: în ultimă analiză un imperiu grec, care ar fi absorbit cu vre mea elementul turcesc stăpânitor. In forma pe care acest pro iect o ia în planurile poetului Rigas, — Român de origine, dar cel dintâi martir în lupta pentru independenţa Greciei, — noului stat i s'ar fi dat o organizare federativă, cu respectul fiecărei naţiuni şi cu respectul, în organizarea sa socială, a lozincei re voluţionare: libertate, egalitate şi fraternitate. Nici pulsul cultural nu s'a stins cu desăvârşire. Este drept. Bizanţul a încetat de mult de a mai fi în fruntea culturii lumii; dar tradiţia elină este vie şi în numele acestei tradiţii Bizantinii dispreţuesc pe barbarii Occidentului, pe care nu caută să-i în ţeleagă şi pe care, mumifiaţi în admiraţia trecutului, timp înde lungat nu-i pot înţelege. Sânt însă împrejurări care îi pun în faţa culturii europene: angrenajul economic al lumii nu ţine seama de diferenţe de credinţă sau de resentimente de rasă. Mo rala specială a legilor economice tolera ca în Turcia, pe care creştinii credincioşi din Apusul Europei voiau s'o şteargă de pe faţa pământului, să-şi facă foarte de timpuriu apariţia negus torii acestui Apus. Ei se aşează în diferite puncte ale împără ţiei, dar Gonstantinopolul este acela care îi atrage în mod deo sebit. In felul acesta, capitala Imperiului Turcesc adăposteşte cu vremea între zidurile sale trei straturi diferite de civilizaţie: Oc cidentul, reprezentat prin coloniile italiene, franceze şi celelalte; Orientul bizantin şi Orientul musulman. Oraşul ajunge astfel să capete un aspect cosmopolit din ce în ce mai pronunţat şi, înce pând prin a fi o piaţă de mărfuri, ajunge în cele din urmă o puternică piaţă de idei. Lumea grecească a fost atrasă încetul cu încetul în sferele occidentale ale Gonstantinopolului, în primul rând prin intere sele ei proprii: pentru ţările răsăritene, Grecii ajung un fel de Cartaginezi ai comerţului şi finanţei. Dar ei sânt ceruţi şi de interesele împărăţiei: aceasta avea nevoie de agenţi de legătură cu lumea occidentală şi cei ce se prezentau în primul rând pen tru oficiul acesta erau Grecii. Ei cuceresc astfel anumite poziţii diplomatice ale imperiului şi se pregătesc să cucerească şi cele mai de seamă poziţii în politica internă a lui. In secolul al XVIII-lea, care ne interesează pe noi, cartea decisivă a Imperiu lui se juca în Principatele Române şi conducerea acestora este încredinţată Grecilor Constantinopolitani, Fanarioţilor. Faptele acestea sânt chemate să ne arate că în Constantino- polul cu aspect asiatic cultura europeană prindea tot mai mult teren şi începea să radieze asupra populaţiilor din imperiu. Ce se putea învăţa în Constantinopolul secolului al XVII-lea ne-o arată cazul lui Dimitrie Cantemir, a cărui instrucţie se face a- colo şi care devine una dintre minţile cele mai puternice ale Europei din timpul său. Progresul pe care noile idei îl fac în cursul secolului următor este subliniat între altele de conflictul dintre aristotelici şi moderni, care turbură adânc viaţa intelec tuală a şcolii din Fanar şi pune în lumină puternica personali tate a lui Eugenie Vulgaris. In oraşul Sultanilor ideile se frămân tă, se ciocnesc şi rod încet, dar rod sigur, temeiile unui imperiu ale cărui fundamente spirituale corespundeau unei epoci de mult stinse. Puteau Sultanii să strângă cele mai numeroase şi mai bine organizate armate ale lor; puteau să ameninţe şi chiar să cucerească provincii şi ţări întregi europene, imperiul lor era cu toate acestea condamnat dispariţiei. „Suflul secolului" bătu se peste el; el purta în măruntaiele sale germenii unei boale care avea să-i fie fatală. Şi purtătorii cei mai devotaţi ai aces tor germeni erau Grecii: înainte de a fi desfiinţat în luptele cu popoarele străine, Imperiul Turcesc, în vechea lui formă, cu men talitatea lui califatară, a fost disolvat de spiritul timpurilor noi, servit cu fidelitate de Greci. Stambulul n'a desfiinţat Bizanţul, dar Bizanţul a desfiinţat Stambulul. In felul acesta, în cuprinsul Imperiului Turcesc prevalenta spirituală revine, dela o vreme şi pentru o vreme, Grecilor. A- ceştia înţeleg să organizeze un fel de dublet moral al imperiului şi, întemeiaţi pe credinţa comună ortodoxă, ei caută să articule ze într'o acţiune de emancipare unele popoare laolaltă cu care trăiau. Punctele de contact nu se situau însă numai pe linia cre dinţei religioase. Având de îndurat asprimea aceleiaşi stăpâniri străine, în viaţa sufletească a acestor popoare s'a creat o stare sentimentală similară. La popoare de esenţa cea mai diferită, conditami istorice comune creează aspiraţii comune. înţelegem pe calea aceasta de ce un publicist român dela sfârşitul secolu lui trecut se gândea să scrie, în cuprinsul unui studiu de isto ria "Românilor, un tratat special de Filosofia istoriei Peninsulei Balcanice: în aceste regiuni s'a creat o unitate spirituală supra- etnică, ale cărei caractere se impune să fie descifrate de cei ce se ocupă cu istoria Sud-Estului Europei. Observaţiile modeste - ale lui Bonifaciu Florescu constituesc un indiciu că pe deasupra diferenţelor de rasă se realizează marile unităţi de cultură. Se crea în aceste ţinuturi un climat spiritual în care ideea - cosmopolită, pregătită de creştinism şi de stăpânirea turcească, avea să prindă rădăcini puternice, în care sentimentele umanita riste aveau să fie predicate şi să înflorească. Era tot ce tre buia pentru ca filosofia „Luminilor" să poată descinde cu au toritate, nu spre a propovădui popoarelor concepţia ei raţionali zată despre divinitate sau spre a discuta cu ele subtilele proble me în legătură cu natura raţiunii omeneşti, ci spre a le propo vădui luminarea, spre a le face conştiente, prin luminare, de demnitatea lor omenească. Dar „Luminile" n'au găsit în Turcia, — aşa cum îl cereau şi cum l-au găsit în alte ţări, un principe lu minat prin filosofie. Şi ele n'au cruţat: pentrucă o sabie poate înfrânge altă sabie, dar este neputincioasă în faţa ideii. S'a spus că marea victimă a ideilor „Luminării" a fost regalitatea fran ceză; o victimă mai mare încă a lor a fost, de bună seamă, im periul Sultanilor: ca o plantă ce nu poate prospera decât la um bră, el s'a stins de îndată ce soarele culturii şi-a trimis razele asupra lui.

Grecii nu ajung la cunoaşterea ideilor celor noi numai da torită prezenţei coloniilor occidentale în Turcia. încă de mai înainte ei roiau în diferite părţi ale Europei, iar în secolul al XVni-lea întâlnim puternice colonii greceşti la Marsilia, Vene ţia şi Viena. Ocupaţia primă a acestor colonii era comerţul; dar în cuprinsul lor ia naştere o puternică activitate culturală. In- tr'o mare măsură ele sânt organul prin care poporul grec ab soarbe ideile cele noi ale timpului. Prin posesiunile sale în Me ci iterana orientală, Veneţia este nu numai un oraş italian, ci şi o mare putere orientală. Populaţia grecească din insulele ve- neţiene face din cetatea dogilor centrul vieţii sale intelectuale. Pentru Români însă, de un interes deosebit este colonia greceas că dela Viena, ale cărei legături cu Principatele au fost foarte puternice şi care, sub firmă elină, adăposteşte şi o bogată con tribuţie românească. Vom nota în continuare câteva date de natură să sublinieze sensul pe care-1 lua, în această vreme, gân direa greacă. încă de mult timp, literatura grecească cunoştea lucrări care priveau conduita monarhului. S'a susţinut că înseşi învă ţăturile pe care Domnitorul Neagoe Basarab al Munteniei le da fiului său Teodosie pornesc dela izvoare bizantine. In biblioteca Mavrocordaţilor din Bucureşti figura în manuscris cunoscuta operă a lui Antonio de Guevara, Orologiul Domnilor, în tradu cerea greacă făcută de Andrei din Atena. S'ar putea aminti aici — şi Teatrul politic al lui Ambrosius Marlianus, a cărui traducere s'a atribuit în genere lui Nicolae Mavrocordat, Lucrarea a fost reeditată de atâtea ori şi a circulat şi sub formă de manuscris re zumativ. Era aşa dar firesc lucru ca Grecii să se îndrumeze către T'Mémaque. In traducerea lui Athanasie Garaioannis opera este publicată la Veneţia în 1742, dar ea avea să fie tradusă din nou mai târziu, între alţii şi de profesorul Govdela dela Iaşi, a că rui traducere apare la Buda în 1801 şi se reeditează la Veneţia în 1803 şi 1830. Este drept că lucrarea interesa şi pentru moti vul că fabula şi personajele aparţineau lumii eline; dar din fa bula antică se desprindea un învăţământ modern, faţă de care secolul s'a dovedit deosebit de receptiv. Lucrarea erudită a aba- - telui Barthélemy, Voyage du Jeune AnacKarsis en Grece, este tradusă la câţiva ani dela apariţia ei, de Sakellarios, Rigas şi Ventotis. Arestarea şi executarea lui Rigas, vinovat de împărtăşire a ideilor Revoluţiei Franceze; împiedică ducerea la sfârşit a a- cestei traduceri, pe care avea s'o reia mai târziu Ghrisoverghis Curopallatis. In 1750 se tipăreşte la Veneţia, în traducerea lui Alexandru Canghellarios, Istoria veche a lui Rollin. Figura fi losofului, de care erau îndrăgostiţi unii scriitori din secolul „Lu minilor", apare în literatura grecească cu Filosoful indian al lui Chesterfield, tradus de Ventotis şi publicat la Viena în 1782. Ue o trecere deosebită s'a bucurat în Sud-Estul Europei romanul Bélisaire al lui Marmontel. încă din 1776 el este tradus de Pavle Djoulinatz în limba croată, iar în 1783 el apărea la Viena în traducerea lui Ventotis. Romanul, în care figura marelui gene ral servea drept pretext unor îndelungate discuţiuni de ordin politic, s'a bucurat de favoarea unei condamnări din partea Sor- bonei, din pricina ideilor pe care le punea în circulaţie în legă tură cu toleranţa. Lucrarea face parte din literatura pentru edu carea principilor şi este, alături de Numa Pompilius al lui Flo rian — lucrare tot atât de apreciată în părţile noastre, — ur maşul cu penele smulse al lui Télémaque. In legătură cu romanul lui Marmontel se poate aminti şi traducerea dramei Belissarios a lui Trautzen, care apare la Viena în 1819. Marmontel este cu noscut de asemenea ca teoretician al literaturii şi sub raportul acesta el este unul dintre, cei mai tipici reprezentanţi ai concep ţiei pe care Enciclopedia a avut-o despre literatură. Influenţa pe care el o exercită în această ordine asupra literaturilor din Sud-Estul Europei este cu mult mai puternică decât aceea a lui Diderot şi concurează foarte serios influenţa lui Boileau. Dar mai presus de orice el este vestitul autor al Poveştilor morale, cu care s'au delectat toate popoarele europene, cu care s'au delectat şi Grecii şi, laolaltă cu ei, şi Românii. Nu este lipsit de importanţă să se semnaleze faptul că printre traducătorii săi în greceşte fi gurează şi unele nume româneşti: Rigas, Băilă, şi că una dintre aceste traduceri, datorită lui Ienache Papazoglu, este făcută în acelaşi timp în greceşte şi în româneşte. Ca teoreticieni ai lite raturii, trebue să amintim că s'a citit în original opera abatelui Le Batteux, Les beaux-arts réduits à un principe şi, mai târziu, alături de ea, aceea a lui La Harpe, Lycée. In traducere franceză şi italiană a circulat de asemenea opera criticului englez Hugh Blair, Lectures on rhetoric and belles letters, care avea să pă trundă într'o mare măsură în Arta retorică a lui Vardalah. In direcţie filosofică, Christian Wolff a atras spiritele Gre- cilor încă de timpuriu: în 1729 Damian Sinope făcea să apară o Iiefensio philosophiae wolffianae, iar lui Eugenie Vulgaris i s'a alribuit traducerea Aritmeticei şi Geometriei filosofului german, pe care avea să le traducă în greceşte şi un alt profesor de filo sofie dela Academia din Iaşi, Nicolae Ţerţulis (Cercel). Pe Wolff se întemeiază însă într'o mare măsură Logica lui Eugenie Vul garis, apărută la Leipzig în 1766. Amintim de asemenea că prin Baumeister, discipol al lui Wolff, spiritele se îndrumau în aceeaşi direcţie a „Luminării" germane. Logica lui Baumeister a fost tradusă de N. Varcossi, iar Metafizica lui se păstrează în ma nuscris în traducerea grecească a lui Dimitrie Dar vari. Dar fi losoful către care ei îşi îndreptează preferinţele este Condillac, pe care Veniamin din Lesbos îl introduce în şcoala grecească. Şi alături de Condillac, discipolul acestuia Destutt de Tracy a- vea să răspundă din plin cerinţelor lor sufleteşti. Logica celui dintâi, tradusă de Daniii Philippide, şi Elementele de ideologie ale celui din urmă sânt manuale de bază în şcoalele greceşti. In traducerea lui George Manuil se publică la Leipzig în 1795 Considerations sur Ies causes de la grandeur et de la decadence des Romains a lui Montesquieu, din care A. Calamogdarti« avea să traducă mai târziu povestirea Arsace et Isménie. Discours sur l'origine et les fondements de Vinégalité de Bousseau apare în traducerea lui D. Aristomenis la Paris, în 1818, iar Contrac tul social, tradus de Gr. Zalic, apare de asemenea la Paris în 1828. Pe Mably (Entretiens de Phocion), îl traduce I. Cascaba (Petersburg, 1813), iar după aceea Caterina Sutzo, care publică traducerea sa la Iaşi în 1819. Fontenelle (Entretiens sur la plu ralità des mondes) este tradus de Panaioti Godricas şi tipărit la Viena în 1794. Aceeaşi atmosferă a „Luminilor" se desprinde şi din opera filosofică a lui Francesco Soave, discipol al lui Locke şi Condillac, din care Gr. Constanta traduce şi publică la Vene ţia, în 1804, Elementele de logică, metafizică şi elica. Nuvelele mo rale ale aceluiaşi scriitor italian sânt traduse de C. Oiconomu şi publicate la Veneţia în 1816. Din Beccaria, unul dintre cei mai de seamă discipoli italieni ai „Luminilor" franceze, Corai în suşi traduce cunoscuta lucrare despre Delicte şi pedepse. Tra ducerea, publicată la Paris în 1802, are o nouă ediţie în 1823. Dar figura care a ispitit în cea mai mare măsură pe Greci a fost Voltaire. S'ar putea spune că întreaga mişcare de regene rare neogrecească se desfăşoară sub influenţa gândirii marelui scriitor francez. Vreme îndelungată, admiraţia a trebuit să fie foarte prudentă în manifestările ei, deoarece Voltaire este scrii torul căruia i-a fost dat să culeagă cele mai multe anateme: în luptă aproape permanentă cu puterea spirituală a bisericii şi cu puterea lumească a regilor, fronda lui genială a fost o ispită pentru întreaga Europă. Cea mai mare dorinţă a lui Iosif II n:a fost să stea de vorbă cu scriitorul temut? Şi pentrucă pru denţa politicii de stat a împiedecat realizarea acestei dorinţe, principele n'a ocolit de atâtea ori locuinţa marelui scriitor, cău tând să vadă dela distanţă fiinţa de care îi era interzis să se apro pie? Voltaire trecea drept un Antichrist şi punea la grea încer care pe cei ce ar fi îndrăsnit să-şi mărturisească admiraţia pen tru el. Aşa se face că atunci când Eugenie Vulgaris traduce în greceşte şi publică, în 1768, lucrarea închinată disensiunilor bi sericii poloneze, el găseşte de cuviinţă să nu spună niciun cuvânt despre autorul din care traducea şi care era Voltaire. Tot aşa de prudent procedase el şi mai înainte, în 1766, când făcuse să apară la Leipzig traducerea unei alte lucrări a lui Voltaire, Metnnon: de data aceasta, mărturisind numele autorului, el tre cea sub tăcere pe acela al traducătorului. Din 1768 datează şi traducerea Eseului asupra toleranţei al lui Voltaire, datorită aceluiaşi Eugenie Vulgaris. Nu trebue să se creadă însă că mi tropolitul dela Pultava era un spirit emancipat. Ispitit de Vol taire, el este cu toate acestea unul dintre traducătorii în limba greacă a Elementelor de metafizică ale lui Antonio Genovesi, în care Voltaire era combătut laolaltă cu alţi filosofi ai timpului. De o preţuire particulară s'a bucurat teatrul lui Voltaire, care constitue capitolul cel mai bogat în repertoriul teatrului grec în cepător. Pe scena din Bucureşti, organizată către sfârşitul dom niilor fanariote, se joacă Brutus, Moartea lui Cesar, Mahomed, Meropa, Agathocles şi probabil Zair a. Brutus fusese tradus de Hristaris şi s'a publicat la Bucureşti în 1820. In afară de acea sta însă, la Bucureşti s'au jucat şi traducerile lui G. Psomachis şi G. Seruios ale aceleiaşi piese. In traducerea lui Seruios, în aceea a lui Draculis din Itaca şi, poate, şi în aceea a lui Iancu Văcărescu, s'a jucat Moartea lui Cesar. Lui Seruios i se dato- roază şi traducerea Meropei şi a lui Ayathocles, iar Zaira, care cunoaşte şi o traducere a lui Iacob Rizos Rangabe, este tradusă de asemenea de Draculis din Itaca. In traducerea lui F. Spathi, Mahomed este publicat mai târziu, în 1832. Iacob Rizos Nérou- los afirmă, în tratatul său de literatură, că după sfatul Patriar hului Samuel al Constantinopolului, Nicolae Garagea tradusese din Voltaire Essai sur les moeurs et l'esprit des nations şi Le siede de Louis XIY. In 1806 apărea la Veneţia Istoria lui Carol XII, tradusă de Constantin Tzigara, iar Zadic, tradus de D. N. Is- chentery, se publică la Paris în 1819. Cu toată lupta pe care biserica ortodoxă o duce împotriva lui, Voltaire pătrunde foarte adânc în conştiinţa poporului grec şi contribue într'o largă măsură la pregătirea spiritului revolu ţionar grecesc. Una dintre tragediile cele mai gustate a fost Moartea lui Cesar, a cărui reprezentaţie a prilejuit unele mani festări elocvente: la ieşirea dela teatru, spectatorii greci slobod focuri de armă şi cântă cântece războinice. Actorii înşişi aveau să participe la lupta de eliberare; ei fac parte din compania ma- vroforilor şi unii dintre dânşii cad eroic în bătălia dela Drăgă- şani. In felul acesta nu trebue să surprindă afirmaţia că în ace ste ţinuturi s'a creat un cult al lui Voltaire, cult care avea să du reze îndelung şi să se concretizeze într'o operă de mari proporţii: remarcabilă bibliografie a scrierilor sale, făcută de un Român, Bengescu. Vom aminti în continuare că în ordine juridică Grecii au fost preocupaţi de Ştiinţa legislaţiei a lui Filangieri. Dacă la ace ştia vom adăoga pe Volney (La lai naturelle este tradusă de C. Pentedeca şi se publică la Egina în 1828); pe Descartes, tradus de Methodiu Anthrachites; pe Locke, Newton, Helvetius şi d'Alembert, a căror autoritate este invocată în anumite momente, constatăm că ei s'au îndreptat către marile valori ale „Lumini lor" sau către precursorii acestora. In totalul literaturii greceşti a epocii, nota dominantă este desprinsă astfel din literatura raţionalistă a secolului al XVIII- lea. Dar Grecii din această epocă se arată preocupaţi şi de unii scriitori care aparţin literaturii anterioare. In afară de antichi tatea elină, este prezent, între alţii, un Boccacio, un Tasso, un Roileau, Molière, Racine, Corneille, Bossuet. Din literatura timpului se recepţionează şi date de natură diferită, care ne îndru- mează către Arcadia sau către Risorgimento, care actualizează uneori atmosfera molierescă, iar alteori ne duc în plin preromantism. Teatrul italian este reprezentat prin traduceri din Monti, din Goldoni, Metastasio şi Alfieri. Kotzebue este tradus în parte de G. Conchinachis (Misantropie şi pocăinţă, Corsarii, Sărăcie şi mândrie) şi publicat la Viena în 1801. Din teatrul german, din care se tradusese mai înainte şi Philotas a lui Lessing, se traduce şi tragedia patetică a lui Ziegler, Ermiona, care apare Ia Desta în 1826. Idila gessneriană pătrunde între altele prin traducerile lui A. Goronios (întâiul corăbier, Viena, 1797), prin acelea ale lui Petru Darvari (întâiul corăbier, Viena, 1819; Dafnis, Viena, 1821) şi Roxanei Samurcaş (Erast, tipă rit la Iaşi în 1819). In 1826 se publică la Corfu, în traducere, Moartea lui Abel. Tradusă de Anton Goronios, Galateea lui Flo rian este tipărită la 1824. Notăm în cele din urmă că Atala a lui Chateaubriand este tradusă şi publicată la Veneţia în 1805 şi că Paul şi Virginia de Bernardin de St. Pierre este tradus de AT. Piccolos şi publicat la Paris în 1824—1825. Opera unor scrii tori ca Wieland, Schiller, Goethe, din care s'ar fi putut culege alt ceva decât din poveştile morale ale lui Marmontel sau din tea trul lui Kotzebue, atrage într'o măsură cu mult mai mică. Intre aceste linii, care fixează în mare meridianele spirituale între care s'a desfăşurat viaţa culturală a poporului grec până la sfârşitul revoluţiei sale naţionale, s'ar putea aminti încă unii scriitori şi unele opere. Peisajul intelectual al epocii este variat, punctele de articulaţie cu Occidentul sânt diverse; dar opera de regenerare naţională este posibilă numai graţie ideilor pe care ei le împrumută dela anumiţi scriitori ai secolului al XVIII- lea. Aceia pe care Grecii i-au cultivat într'o măsură mal mare se caracterizează prin spiritul Enciclopediei franceze: adversari ai organizării sociale contimporane, duşmani ai bigotismului, în drăgostiţi de idei şi culegând ideile din diferite regiuni, ei sânt raţionalişti în organizarea lor spirituală şi eclectici în procedeele lor. Era ceea ce corespundea din plin năzuinţelor poporului grec, raţionalist el însuşi şi iremediabil eclectic. In ceea ce priveşte importanţa pe care educaţia în spiritul filosofiei „Luminilor" a avut-o pentru conducerea efectivă a treburilor publice, este cazul să se amintească aci reformele, înte meiate pe o bază largă de înţelegere omenească, ale Domnitoru lui fanariot Constantin Mavrocordat. Aceste reforme priveau în primul rând viaţa socială, urmăreau îmbunătăţirea soartei mun citorului. Cum era şi firesc, ele au provocat critica unora din tre boerii ţării, mai puţin dispuşi la concesii faţă de noile idei. Este semnificativă în deosebi revolta unui scriitor ca Ienache Kogălniceanu, care nu-şi putea închipui cum un domnitor înţe legea să stea de vorbă cu prostimea ţării, şi cum să aibă îndrăs- neala să închidă porţile curţii domneşti în faţa unui mare boer. Kogălniceanu se dovedea prin aceasta un vrednic elev al şcoa- lei Patriarhiei dela Gonstantinopol, format în acel mediu din care avea să pornească lupta contra ideilor revoluţionare ale secolului.

Ideile aveau să rodească. In afară de Greci, popor de cul tură în imperiu erau Românii; alături de Greci, ei erau chemaţi să-şi modifice mentalitatea sub influenţa ideilor occidentale şi să contribue la aşezarea pe alte baze a Sud-Estului Europei. Legăturile cu lumea grecească ale poporului român, existenţe încă de multă vreme, ajung la apogeu în secolul al XVIII-lea. Domniile fanariote şi-au avut rostul lor în determinarea acestui progres al relaţiilor între Greci şi Români. Societatea românească înaltă ajunge, prin legături de familie uneori, prin educaţie co mună cele mai adeseori, la un fel de comuniune spirituală, în care ceea ce era grec şi ceea ce era român pierd caracterele dis tinctive în năzuinţa lor simultană către cultură. Academia gre cească dela Bucureşti fusese întemeiată de Stolnicul Constantin Cantacuzino înainte de venirea pe tron a Fanarioţilor. După strălucirea pe care o are pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, şcoala decade şi nu îşi recapătă vechea reputaţie decât în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma organizării pe care i-o dă Alexandru Ipsilanti şi mai târziu Caragea. Academia din Iaşi, înfiinţată mai târziu, este organizată de Grigore Ghica. Latura ştiinţifică este accentuată treptat în aceste şcoli şi sub raportul acesta ele devin puternice focare de cultură. De unde în primele lor timpuri se întemeiau pe cultul exclusiv al antichi tăţii, ele ajung cu vremea şcoli cu preocupări caracteristice epocii. Reforma lui Ipsilanti, care datează din 1776, răpeşte academiei din Bucureşti caracterul ei pur grecesc; alături de limba greacă întâlnim acolo limbile latină, franceză şi italiană. Fizica trebuia să se predea neapărat în greceşte, dar matematica şi istoria se puteau preda tot atât de bine în latineşte, franţuzeşte sau italie neşte. Pregătirea elevilor avea un caracter vădit-enciclopedic şi, prin importanţa acordată ştiinţelor — astronomia figurează în programul ei —, şcoala din Bucureşti se află în cursul ideilor timpului. Mai puţin hotărîtă, reforma făcută în Moldova de G rigore Ghica preVedea totuşi studiul limbii latine şi al ştiinţe lor matematice. Astfel organizată, şcoala din Iaşi este condusă câtăva vreme de Eugenie Vulgaris, figura cea mai puternică a culturii greceşti din secolul al XVIII-lea şi traducător, între al tele, al unei părţi din opera lui Voltaire; ea este condusă de ase menea de Nichifor Theotochis, el însuşi cunoscător al operei poe tice a lui Voltaire şi adversar al operei lui filosofice. Reforma cea mai de seamă a şcoalei dela Iaşi este însă ceva mai târzie şi datorită lui Moruzi. In urma acestei reforme, ea devine o aca demie „de filologie şi de ştiinţe". Chiar în şcolile din micile ora şe, cum este aceea întemeiată de Ionaşcu Ia Slatina, limba latină, ajunge să figureze alături de cea grecească. Şi dacă rezultatele pe care le-au dat aceste şcoli n'au fost totdeauna cele dorite, nu programul le-a lipsit, ci oamenii care să realizeze acest program. Către sfârşitul veacului, academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi se bucură de reputaţia de a fi ridicat învăţământul grecesc la cele mai mari înălţimi atinse vreodată de el. In cele din urmă timpuri ale Fanarioţilor, profesori străluciţi sânt căutaţi şi aduşi cu mari sacrificii băneşti. Un Lambru Photiade, un Neofit Duca, un Constantin Vardalah, care profesează la şcoala din Bucureşti şi care o şi conduc, sânt oameni de mare autoritate ca profesori şi scriitori înregistraţi în analele literaturii ştiinţifice neogre ceşti.NIar Dimitrie Govdela, profesor de filosofie la academia din Iaşi, nu este numai un adânc cunoscător al limbii şi spiritului francez, ci şi un scriitor de luminare practică a poporului. In această calitate el publică un tratat de Economie practică, în stilul celor pe care le întâlnim şi în cuprinsul mişcării literare române a timpului. In aceste şcoli, tânărul român şi tânărul grec îşi fac laolaltă ucenicia, ceea ce determină mai târziu pe un elev al academiei din Bucureşti, Heliade Rădulescu, să facă măr turisirea că şcoala grecească înfrăţise pe şcolarii greci cu cei români. Prin cultura ei, prin legăturile ei de familie şi de socie tate, pătura înaltă română se lega puternic de neamul grecesc; de aceea revoluţia dela 1821 a lui Tudor Vladimirescu şi a ţăra nilor din Oltenia avea să găsească un răsunet atât de limitat în rândurile boerimei române: această boerime nu se simţea atât de legată de ei, cât de Grecii împotriva cărora ei se ridicase. Ga zul cel mai elocvent este acela al lui Nicolae Văcărescu: fiu al lui Ienăchiţă Văcărescu, care lăsase urmaşilor săi drept moştenire obligaţia de a lucra pentru „Creşterea limbii româneşti Şi a pa triei mărire", el conduce în primele timpuri ostile Principatu lui împotriva revoluţionarilor olteni. Faptul îşi avea explicaţia: tatăl său, ale cărui merite pentru cultura românească nu pot fi contestate, fusese căsătorit de trei ori şi cele trei soţii erau Gre coaice din Constantinopol.

Contribuţia elementului românesc la reînvierea culturii gre ceşti este de altfel remarcabilă. Natural, nu poate fi vorba de un ideal de cultură mărginit la Grecia nouă. In rândurile Ro mânilor surprindem adeseori interes şi pentru aşa ceva; dar ceea ce se proiecta în faţa tuturor era Bizanţul şi mai cu seamă vechea Eladă. In felul acesta rosturile pe care limba greacă le are în ţinuturile noastre sânt aceleaşi cu rosturile pe care limba latină le avea în Occident. Dar în afară de ceea ce însemna atrac ţia antichităţii eline, limba greacă se impunea ca o necesitate de diferenţiere a ortodoxiei faţă de catolicism. Emanciparea defi nitivă de grecism nu era astfel posibilă decât în clipa când, sub influenţa ideilor secolului, biserica avea să piardă imperiul său exclusiv asupra spiritelor. Lupta este organizată la sfârşitul secolului al XVIII-lea de ura împotriva tiranului. Ideile revoluţiei franceze prind tot mai mult teren în conştiinţe şi, transpunându-le pe plan dramatic, teatrul lui Alfieri, foarte apreciat în ţările greceşti, luptă de ase menea pentru ele. Marseillaise-i îi răspunde imnul lui Rigas. Dar imnul lui Rigas se adresa Grecilor, iar Rigas era Român; în concepţia lui, Grecilor le revenea misiunea de a înlătura stăpâ nirea turcească şi de a organiza, pe ruinele Imperiului Otoman, statul federal al Sud-Estului european. De altfel Rigas nu este un izolat. In jurul lui se află o în treagă pleiadă de scriitori români în limba greacă şi raportu rile culturale ţin adeseori balanţa greco-română în echilibru. Vom nota în ordinea aceasta câteva date. Sânt numeroşi şi de serioasă pregătire ştiinţifică elevii români ai profesorului grec Lambru Photiade: Grigore Brâncoveanu, care traduce din lati neşte în greceşte opera lui Heineccius 2TOix£roc ^oy^^S *aE jojS tptXoaocptas (Viena, 1808); Zenobie Pop, fiu al unui negustor român din Transilvania, care publică la Viena, în 1803, un eru dit tratat de metrică şi poetică; Dinicu Golescu, a cărui operă de căpetenie este scrisă în limba română, dar care îşi notearä im presiile de călătorie în limba greacă. Fratele său, Iordache, au tor al unei gramatici a limbii române şi al unui lexicon româ nesc, traduce pentru prima dată în greceşte romanul Paul şi Virginia al lui Bernardin de St. Pierre, alături de care vom a- minti traducerea în aceeaşi limbă a mai multor scrieri ale lui Montesquieu: Le temple de Gnide, Céphise et l'Amour, Arsace et isménie şi mai cu seamă Les teures persanes. Dar Lambru Pho tiade îşi făcuse studiile la academia din Ianina şi era el însuşi elev al profesorului român Cosma Bălan. Autor al unor scrieri care au circulat în ţările române, Cosma Bălan era un înfocat partizan al geometriei euclidiene, pe care credea că o poate sub stitui algebrei. Alături de aceştia se impune să amintim activi tatea unui mare învăţat, Dimitrie Nicolae Darvari, care a lăsat numeroase scrieri în limba greacă, dintre care am amintit an terior traducerea metafizicei lui Baumeister. Mai modestă, acti vitatea doctorului loan Nicolidi din Pind are totuşi meritul că inaugurează anumite ramuri în literatura medicală grecească. Stabiliţi la Viena, participând la viaţa comunităţii greco-române din capitala Austriei, ei sânt printre scriitorii români de limbă greacă pentru care răsare cu claritate diferenţa de destin a ce lor două popoare. Activitatea poetică a lui Ienăchiţă Văcărescu se desfăşoară deopotrivă în limba greacă şi în cea română; la iei se întâmplă şi cu activitatea poetică a fiului său Alecu. Fra ţii Slătineanu, Gheorghe şi Scarlat, scriu ode greceşti în cinstea lui Mavrogheni, Domnitorul Munteniei, iar despre Iancu Văcă rescu s'a spus că este unul dintre traducătorii în limba greacă ai tragediei Moartea lui Cesar a lui Voltaire. Contimporanul lui, Constantin Mihail Manu, ne-a lăsat o parte din opera sa poetică în limba greacă şi română. In afară de poezii ale sale, opera lui Manu cuprinde traduceri în greceşte din Voltaire şi Delille, iar în româneşte din La Fontaine şi, fapt semnificativ, din Lamar tine. Această adâncă pătrundere în viaţa culturală a Grecilor ne dă explicaţia faptului că tot unui Român, lui Valaoritis, îi era dat să aşeze definitiv lirica modernă a Greciei pe baza ei firească, — limba vie a poporului. Acolo însă unde contribuţia românească a fost hotărîtoare pentru destinele culturii greceşti în epoca ei modernă, a fost in crearea presei. Cel dintâi ziar în limba greacă apare la Viena la sfârşitul anului 1790 şi este întemeiat şi condus de fraţii ro mâni Marchides Pulio (Marcu Puiu). Tipografi şi librari, ei sânt aceia care tipăresc clandestin opera revoluţionară a lui Rigas şi ei difuzează în ţările române cărţi de cuprins revoluţionar. Ziarul acesta, 'Ecprjfispc'j, apare până la 1797, când editorii lui sânt arestaţi în calitate de complici ai lui Rigas. Limba în care era redactat mergea greu; redactorii lui nu cunoşteau bine nici greaca populară, nici pe cea savantă; dar ziarul, care are o edi ţie specială pentru Turcia, devine marele oracol al Grecilor şi alcătueşte fondul întregii lor conversaţii. Al doilea ziar grec a- pare de asemenea la Viena, în 1811. El este întitulat Etârjast; Sta ta ava-coÀcxà [iépr] şi este scos de un profesor originar din Cojani (Macedonia), Eufronie Popovici. Vom aminti în cele din urmă că prima revistă în limba greacă, 'Ep^fi? ° Xoytoţ, care apare la Viena, în 1811, este organul de publicitate al societăţii filologice greco- dace, întemeiată în acelaşi an la Bucureşti. Societatea, care avea printre membrii săi corespondenţi învăţaţi cum erau Gorai şi Kopitar, era pusă sub prezidenţia banului Grigore Brâncoveanu şi număra, în afară de preşedinte, mai mulţi membri de'origine românească.

Este cunoscută soarta pe care a avut-o revoluţia ţăranilor din Oltenia dela 1821: cei care au câştigat biruinţa n'au fost ţă ranii sacrificaţi, ci boerii ale căror privilegii au fost consfinţite prin Regulamentul Organic. Dar dacă din punct de vedere so cial rezultatele au fost altele decât cele urmărite, din punct de vedere cultural şi politic ele sânt acelea care erau în ordinea fi- rească a lucrurilor: înlăturarea domniilor fanariote are drept rezultat atenuarea progresivă a elementului grecesc din cultura româneasca a Principatelor. Faptul nu trebue înţeles în sensul că un proces de disociere nu începuse încă de mai înainte, în condiţiuni asupra cărora vom insista ulterior, după cum nu tre bue înţeles în sensul că după 1821 legăturile cu Grecii vor ajun ge să fie rupte cu desăvârşire. Aceste legături sânt asigurate în primul rând de necesităţi economice: prinsă într'o filieră ioane complicată de interese, viaţa economică prezintă puncte de arti culaţie care nu cedează nici sub presiunea sentimentelor, nici sub valul frazelor declamatorii. Târziu de tot, în Mai 1863, călătorii străini intraţi în Bucureşti se repartizau în felul următor: 116 Francezi, 164 Italieni, 788 Germani (sub care trebue să înţele- *gem toate populaţiile din ţările germane şi din Austria, aşa dar şi Românii din Austria), 9 Englezi, 11 Ruşi, 232 Greci, 27 Sârbi, 35 Israeliti şi 31 Mahomedani. Pe laturea aceasta, Grecii deţin încă întâietatea. In acest caz nu trebue să ne surprindă numă rul mare de şcoli elementare greceşti existente în Muntenia la o dată foarte târzie, sau declaraţia pe care o făcea în 1846 Iena- che Papazoglu, unul dintre traducătorii lui Marmontel: tradu cerea pe care o publica atunci fusese făcută cu 22 de ani mai înainte „nu numai în limba rumânească, ci şi pă cea grecească, întrebuinţată fiind şi aceea de demult încă şi a să învăţa şi a să vorbi ca şi o limbă patrioticească a neamului". Mai mult însă. Mulţi dintre scriitorii care se afirmă în cul tura română după 1821 sânt elevi ai şcoalelor greceşti, sau ai şcoalelor greceşti şi româneşti în acelaşi timp. Acesta este în tr'o măsură oarecare cazul lui Cesar Boliac, care se adresa în truna din poeziile sale poetului grec Alexandru Sutzos, subli niind deopotrivă paralelismul cultural greco-român şi contri buţia românească la procesul de regenerare culturală şi politică a Greciei:

/// veci (iste două neamuri paralele au ţinut; Voi aţi mers mai înainte, însă nu ne-aţi întrecut. In atâtea catastrofe care-asupră-ne-au plouat, Noi, a noastră amicie, în veci nu ne-o am stricat: Aste ţări, azil al vostru ştiţi prea bine c'a'nlesnit Şi cu braţul şi cu mintea l'acel plan ce v'aţi croit! Şi alături de Boliae vom aminti pe Grigore Alexandrescu, care închină neamului grecesc una dintre cele mai avântate ode ale lui; vom aminti de asemenea pe Heliade Rădulescu, care, ca poet, vede în pavilionul grecesc simbolul libertăţii generale şi care, în timpul revoluţiei dela 1848, în calitatea lui de locotenent dom nesc, adresa agentului diplomatic elin cuvinte care dau cea mai fericită definiţie raporturilor dintre Greci şi Români: „Aceste două naţii au drept una asupra alteia de a fi surori pe drumul progresului". Mărturii cu mult mai caracteristice desprindem din opera unor scriitori minori, care aparţin, prin originea lor, neamului grecesc. Gel dintâi care se impune atenţiei este Aristia. Pe punc tul de a părăsi Muntenia după izbucnirea revoluţiei dela 1821, el este sfătuit de prietenii săi români să rămână: „Rămâi la noi, A ristia". Aristia rămâne şi, după ce tradusese pe Molière în gre ceşte, îşi continuă activitatea traducând pe Homer şi pe Alfieri în româneşte. Acelaşi este cazul cu Gostache Garagiale: înstrăinat de lumea grecească, el colindă cu trupa lui de teatru Moldova şi Muntenia. Garagiale se simte legat de aceste ţări şi, la un moment dat, el ia o hotărîre eroică pe care o mărturiseşte teatral: de acum nu mai este „cosmopolitan", ci se face pe vecie Moldovan. Să mai amintim în urma acestora scriitori ca Serrurie, care în unele poezii ale sale alternează strofele greceşti cu cele româ neşti? sau ca Vellisson, ispitit de Ramayana, de Horaţiu, de Young, poet el însuşi în limba greacă şi în cea română şi tradu cător de poezii româneşti în greceşte? sau ca D-na Eftihia Co- tache care, cu glas de „română filomela", cântă pe lira ei „vita iéra" unirea Principatelor Române şi pe strămoşul nostru co mun Mihai Viteazul? Mărturiile invocate de noi sânt alese la întâmplare şi sânt disparate. Dacă Aristia şi Gostache Garagiale sânt nume cunos cute în cercuri mai largi, Serrurie, Vellisson sau D-na Eftihia Cotache sânt scriitori de minimă importanţă. Am amintit cu toa te acestea numele lor, nu pentru a căuta în scrierile pe care ni le-au dat ceea ce ei nu puteau da: arta. Faptele la care ne-am raportat sânt însă de natură să ne arate că şi după revoluţia dela 1821 cultura română a păstrat anumite legături cu cea grecească, dela care împrumută, dar şi căreia îi împrumută. Izolate şi tot mai puţin numeroase, faptele acestea ajung cu vre mea să pară cu totul anacronice. Legi diferite guvernează desti nele celor două popoare. Incapabilă să lichideze adoraţia pentru zeii morţi, literatura grecească avea să se sbată întreg secolul al XIX-lea în căutarea căilor proprii.^Cultivând câtăva vreme Elada, dar ispitită în anumite ramuri ale ei de imaginea Ro- mei imperiale, literatura română din acelaşi secol avea să cu noască lupta curioasă a două cadavre, care se încheie în cele din urmă cu biruinţa a ceea ce era viu, a spiritului românesc. Liberată de orice constrângeri, poezia română avea să atingă în a doua jumătate a secolului una dintre cele mai înalte culmi ale artei: Eminescu. La data aceasta, căile erau de mult despăr ţite. Ca un reflex îndepărtat însă al conexiunei lor spirituale an terioare şi al izvorului din care şi unii şi alţii au sorbit într'o largă măsură apele regenerării, din fuziunea spiritului român şi grec avea să apară, în timpuri apropiate de noi, contesa de Noailles: scriitoarea se simţea atât de franceză ca spirit, deoa rece prin ascendenţa ei aparţinea unor popoare a căror fiziono mie modernă s'a realizat în primul rând sub influenţa culturii franceze. In cazul ei, s"ar putea vorbi de întoarcerea la vatra strămoşească.

Aceeaşi frământare de idei caracterizează dela o vreme şt literatura în limba română din Principatele Române. Faptul se explică nu numai prin legătura strânsă cu literatura greacă, ci şi prin contactul direct cu literaturile occidentale. Domnitorul era fanariot, dar, în jurul lui, marii demnitari erau recrutaţi dintre boerii ţării. Raporturile acestea au determinat pe cei din urmă să îşi caute orientarea politică în aceleaşi sfere în care o căuta şi Domnitorul. Indicaţiile în acest sens abundă. In primul rând stau ziarele străine. In 1740, Constantin Mavrocordat căuta ştiri în ziare venite din Olanda, dela Colo nia, Leipzig, Viena şi Mantua, iar Grigore Ghica era abonat, în 1777, la Gazeta de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra, Gazeta de Utrecht, Gazeta de Aachen, Gazeta de Viena şi Ga zette des Beux Fonts. In general, stăpânirea nu vede cu ochi buni răspândirea ziarelor străine în ţară. Cu toate acestea, în cercurile boerimei şi ale negustorilor se citesc publicaţii în ge- 7 nul cunoscutului Journal encyelopédique, se citesc Journal de Francţort, Le Spectateur du Nord, Le Journal Littéraire, 'Mer- cure .de France, Almanach des dames. Mai puţin cunoscutele No tizie del Mondo şi II Redattore italiano îşi fac şi ele apariţia, ca şi Die fliegende Poste şi Ofener Zeitung. Afară de acestea, amin titele publicaţii greceşti aduceau şi ele cititorilor ştiri din ace leaşi colţuri ale lumii. Variată este bunăoară lectura marelifl boer Barbu Ştirbei. El se arată preocupat de soarta ziariştilor Marcu Puiu, ale căror foi le citea; dar alături de ele ziare fran ceze, germane şi italiene îl informau despre mersul lucrurilor în Europa. Unele dintre aceste ziare erau pătrunse de ideile revo luţionare trâmbiţate de marii scriitori francezi ai secolului al XVIII-lea. Sub raportul acesta cazul cel mai caracteristic este a.cela al episcopului Chesarie dela Râmnic, abonat la diferite ziare franceze, la diferite Mercurii care sânt politiques, sau lit- téraires et politiques, sau historique, politique et philosophique şi care, în 1778, se îndruma către Journal encyelopédique de libre •propagande philosophique: o lectură destul de profană pentru un slujitor al altarului. Tot atât de importantă este venirea în Principate a unor anumiţi străini. Printre preceptorii veniţi în timpul lui Alexan dru Ipsilanti întâlnim pe Spaniolul Emanuel d'Arriete y Berio, pe Prusianul Weber. Un Wili Neamţul şi un Mihel Neamţul sânt menţionaţi printre profesorii din casa lui Gavriil Conachi. Sânt şi Italieni, dintre care vom aminti pe Panzini, unul dintre edito rii operei lui Gennone, căruia i s'a atribuit rolul de inspirator al reformei şcolare făcute de Ipsilanti. Cei mai numeroşi sânt însă Francezii. Ei vin în deosebite calităţi: ca secretari ai dom nitorilor, cum sânt Linchou, La Roche, Gaspary de Belleval sau contele d'Hauterive; ca profesori particulari în familiile boereşti sau domneşti, cum sânt Ledoulx de Sainte-Croix, Mériage, Mar chand, Glémaron, Goulin, Martinot, fraţii Trócourt, marchizul Beaupoil de St. Aulaire sau „regicidul" Fleiiry, care nu omorîse niciun rege, este drept, dar care participase la o revoluţie regi cidă. Unii dintre aceştia erau refugiaţi politici şi aduceau ideile partidului căruia îi aparţineau. Uneori avem de aface cu simpli oameni de serviciu, în genul acelui Mille din care descinde scrii torul Millo, cu dansatori sau cu bucătari. Oficiul modest pe care îl îndeplinesc nu corespunde totdeauna cu pregătirea lor. Bucă tar se spune că fusese într'o vreme Louis Repey, care avea să ajungă ceva mai târziu profesor la Iaşi şi colaborator la foile române, după ce debutase în ţara lui ca traducător al lui Byron. Unii dintre dânşii ne-au lăsat scrieri despre ţările române. In rândul acestora amintim pe Germanul Wolf, pe Elveţianul Sul- zer, pe Kagusanul Raicevich, pe Jean-Louis Garra, care avea să participe la Revoluţia Franceză şi să fie executat pe eşafod, pe contele d'Hauterive, căruia îi era rezervată o strălucită ca rieră ştiinţifică şi politică în Franţa. Condiţiile politice în care se găsesc Principatele Române în secolul al XVIII-lea împiedică un contact direct susţinut cu Oc cidentul. Prin natura ocupaţiilor lor, negustorii greci trebuiau să circule dintr'o ţară într'alta, trebuiau să-şi stabilească baze de acţiune în 'arile străine. Dintre Românii din Principate însă. singurii care ar fi putut întreprinde călătorii în străinătate erau boerii; dar, după consumarea tragediei lui Constantin Branco- veanu şi a lui Dimitrie Cantemir, asupra lor apăsa o dublă sus piciune şi o dublă interdicţie: guvernul central turc şi conducerea locală fanariotă erau deopotrivă interesaţi să taie legăturile lor cu străinătatea. Aceasta era prima măsură pe care o impunea prudenţa în conducerea statului faţă de o clasă socială care se caracterizează într'o largă măsură prin spiritul de insubordo nare. In felul acesta, legăturile cu Occidentul, care se înjghebase în secolul al XVII-lea, aveau să stagneze. Sub Brâncoveanu ele există. Răducanu Cantacuzino îşi face atunci studiile la Padova şi la Paris, iar Matei Creţulescu, ab solvent al academiei înfiinţate de Stolnicul Constantin Cantacuzi no la Bucureşti, îşi continuă studiile la Viena. Şi acelaşi Matei Creţulescu cerea cu insistenţă, în testamentul său din 1719, să se facă tot ce se poate ca şi fiii săi să meargă la studii în străi nătate, unde ar fi urmat să se adâncească în cunoaşterea limbii latine şi italiene: „să vă ghimnasiţi la învăţătura cărţii", sună fraza fostului student dela Viena. Interdicţia apăsa însă nemi loasă şi abaterile se plătesc scump. Constantin Mavrocordat ajunge domnitor în Muntenia în 1741 şi îngădue ca 12 fii de boer să meargă la studii la Veneţia; dar cu toate că el însuşi era un iubitor de cultură, este nevoit să-i aducă în ţară după trei ani, din pricina intrigilor ce se urzeau la Gonstantinopol pe această temă. Mai grea încă este soarta unui Gălinescu, fiu de boer înrudit cu Cantacuzineştii: el fuge într'ascuns în Germania, ur'de voia să studieze medicina; este prins însă, adus înapoi şi bătut la tălpi pentru această îndrăsneală a lui. Sânt cunoscute apoi încurcăturile diplomatice care iau naştere prin fuga în străinătate a celor doi fii ai lui Alexandru Ipsilanti, dornici să cunoască cultura occidentală la izvoarele ei şi să se sustragă oblăduirii părinteşti de prea mare severitate în manifestările sale. Interdicţia apăsa nu numai asupra boerilor ţării, ci şi asu pra domnitorului: cu tot devotamentul lui pentru Turcia, Ipsi lanti trebue să părăsească domnia. Călătoriile pentru studii în străinătate sânt aşa dar rare,, în deosebi în primele timpuri ale domniilor fanariote; ceva mai târziu însă, lucrurile se schimbă în parte. Un Vasile Balş, ori ginar din Bucovina, studiază în Viena Măriei Terezia, de unde se întoarce „liber cugetător". La Viena îşi fac studiile A. Nen- ciulescu, D. Belu, C. Conachi; acolo vor studia în urma acestora Gostache Fălcoianu, Iancu Văcar eseu, Constantin şi Grigore Cantacuzino. Un loan Cananău, care petrece un timp în capitala Habsburgilor, îşi urmează învăţătura la Berlin, unde are ca profesor pe pastorul Hauchecorne. Şi George Asachi, care îşi în cepuse studiile la Liov, le continuă la Viena spre a le duce la capăt la Borna. La Leipzig studiază Scarlat Stürza, de unde se întoarce cu idei foarte înaintate, care îl fac să fie unul dintre cititorii ziarului de liberă gândire, Journal encyclopédique. La Roma studiază Amfilochie, viitorul episcop al Hotinului. In Ger mania şi apoi în Franţa studiază Nicolae Roznovanu. La sfârşi tul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, Parisul alrage tot mai mult. Acolo studiase — lucru foarte rar pentru Românii din ţările habsburgice — Paul Iorgovici din Banat. La Paris studiază George Bogdan şi tot acolo aflăm pe unul dintre cele mai îndrăsneţe spirite din cultura română dela începutul secolului al XIX-lea, Ionică Tăutul. înainte de revoluţia dela 1821, colonia românească din Paris sporeşte în mod simţitor: aici se află Barbu şi George Bibescu, Emanoil Manega, fraţii Fi- lipescu, fraţii Bălăceanu. Scurt timp în urmă aveau să vină la Paris, după un stagiu în Italia, bursierii Eforiei şcolare din Muntenia. La data la care ei se îndrumau către capitala Franţei, Dinicu Golescu colinda Europa în căutarea celor mai potrivite şcoli pentru copiii săi şi se fixa în Elveţia franceză. Franţa câştigase astfel întâietatea în simpatiile intelectuale ale Românilor. Ideile franceze îşi făcuse cale largă în ţările ro mâne înainte de captarea lor la izvor. Difuzate de Francezii ve niţi în ţările române, mediate de Greci, mediate de asemenea de cultura germană a timpului, ele se aplicau din diferite puncte asupra poporului român şi-1 pregăteau pentru o nouă formă de viaţă.

Importanţa pe care cultura germană o deţine în procesul acesta ne este arătată de cazul lui V. Balş şi de acela al lui Scar- lat Stürza, Din ţările germane ale lui Iosif II şi Frederic II. adânc pătrunse de spiritul francez, se puteau aduce convingeri asemănătoare acelora pe care aveau să le aducă din Franţa li berei gândiri un Ionică Tăutul sau un Efrosin Poteca. Lucrul acesta îl vom înţelege mai bine cercetând situaţia Românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea. împrejurările în care aceştia se aflau erau diferite de acelea în care se aflau Românii din Principatele de peste Oarpaţi, de aceea şi îndrumarea lor către ideile „Luminării" s'a făcut pe căi diferite. Ceea ce caracterizează viaţa Românilor din Transilva nia în secolul al XVIII-lea sânt cele două mari lupte: lupta re ligioasă şi lupta pentru drepturi naţionale, şi una şi alta de na tură să ascută spiritele şi să vânture idei. Lupta religioasă este o consecinţă a marilor schimbări po litice dela sfârşitul secolului al XVII-lea. In războaiele contra Turcilor, armatele austriace ajung să ocupe şi Transilvania, care, ia încheierea păcii, rămâne sub stăpânirea casei de Habsburg. Clerul catolic socoti potrivite împrejurările să încerce a câştiga pentru biserica romană populaţia română din această regiune. Condusă cu stăruinţă şi cu dibăcie, propaganda capătă proporţii din ce în ce mai mari şi, după unele mărturii asupra cărora plu teşte oarecare îndoială, se pare că pe vremea mitropolitului Teo- fil, în 1697, se ţine un sinod la Alba Iulia, în care sânt discutate şi acceptate punctele sub care urma să se facă unirea: papa era recunoscut ca şef al bisericii; cuminecarea se va face cu azimă; se recunoaşte existenţa Purgatoriului şi se admite ca Sfântul Spirit să purceadă şi dela Fiul nu numai dela Tatăl. Sinodul, care şi-ar fi început lucrările în Februarie, ar fi fost prelungit până în Martie când se luă hotărîrea definitivă. Totul era însă ameninţat de zădărnicire, deoarece mitropolitul Teofil muri peste ( âîeva luni. Soarta unirii depindea de sentimentele pe care le aducea urmaşul său în păstorie. Aceasta, Atanasie Anghel, este sfinţit ca mitropolit al Românilor din Transilvania de mitropoli tul Teodosie al Munteniei, deoarece încă de pe vremea lui Mihai Viteazul biserica românească ardeleană era în dependenţă de cea din Ţara Românească. La Bucureşti se ştia ceva despre proiec tele de unire, dar ştirile erau confuze încă. Atât mitropolitul Teodosie cât şi Dositei, patriarhul Ierusalimului, care se afla atunci la curtea lui Brâncoveanu, au ochii aţintiţi asupra Tran silvaniei, încărcat de sfaturi şi de daruri, Atanasie Anghel se întoarce în Transilvania. Toate sfaturile au fost însă zadarnice: Atanasie nu era omul rezistenţelor, mai cu seamă când prin unire se putea ajunge la o sporire a titlurilor sale nobilitare. Cu ştirea lui, liste de adeziune cu biserica Romei circulă în 1698; anumite hârtii false puse în circulaţie de iezuiţi grăbesc lichida rea procesului de conştiinţă şi în felul acesta unirea ajunge să fie proclamată în mod oficial. Dar, ca şi cum această proclama ţie nu ar fi fost suficientă, în Septemvrie 1700 un sinod ajunge la o nouă proclamaţie, în care se afirma explicit unirea de bună voie cu biserica romano-catolică. La'acest sinod ia parte un mare număr de preoţi şi de protopopi. Actul unirii se semnează la Viena în 1701 şi câteva zile după acest eveniment Atanasie An ghel este sfinţit din nou, de data aceasta episcop greco-catolic. In felul acesta se consumă actul care avea să dea naştere la aţâ ţe.! frământări în sânul poporului român din Transilvania, să ajungă până la o încordare de stări şi de sentimente cum Europa nu mai cunoscuse din vremea luptelor religioase. Un adevărat război religios ia naştere, un război care a sporit şi mai mult ne norocirile ce s'au abătut asupra Românilor din Transilvania. Cea dintâi întrebare care se pune în legătură cu faptele ace stea este dacă unirea a fost un act de credinţă religioasă, un act ale cărui raţiuni să poată fi urmărite în sferele înalte ale conştiinţei omeneşti. De fapt, sfârşitul veacului al XVII-lea în- semnează o ofensivă a catolicismului. Cuceririle teritoriale trep tate care se fac în paguba Turciei trebuiau să fie încoronate de cuceriri asemănătoare în domeniul spiritual. Imperiul Turcesc, pe care Grecii voiau să-1 transforme într'o împărăţie grecească ortodoxă, a atras de asemenea atenţia Romei papale, care a vă zut într'însul o pradă uşor de cucerit. Lucrurile nu se îndrumau în direcţia aceasta numai in părţile noastre. Aproape în acelaşi timp, în Franţa, un soldat devotat al catolicismului, regele Lu dovic XIV, ajunge la revocarea edictului dela Nantes şi la cele brele persecuţii împotriva calviniştilor. Unirea ardeleană nu este astfel ceva izolat, ci una dintre poziţiile pe care, în expansiunea lui. catolicismul ajunge să le cucerească. Spre a rezista unei pre siuni atât de puternice, se cerea un om de altă putere sufletească decât Atanasio Anghel, — o biată monedă de rând, roasă de ru gina tuturor ambiţiilor pământului. Unirea era însă uşurată şi de condiţiile locale. La sfârşitul veacului al XVII-lea, Transilvania trăia pe baza organizării feu dale. In statele cu populaţie omogenă, această organizare accen tua deosebirile claselor sociale; în Transilvania însă, unde popu laţia era atât de deosebită ca origine etnică şi credinţă religioa să, distincţiunile vizau nu numai clasele sociale diferite, ci şi naţiunile şi confesiunile deosebite. Erau astfel trei naţiuni pri vilegiate: Ungurii, Saşii, Săcuii; erau patru confesiuni recunos cute: calvinismul, luteranismul, catolicismul şi unitarismul; erau două clase sociale avantajate: nobilimea şi burghezia. Cu toată această încrucişare de considerente, ceea ce prevala era criteriul social. Din niciunul din aceste puncte de vedere, Românii nu in trau în raza privilegiilor consacrate: ei erau Români, erau orto docşi şi, în marea lor majoritate, aproape în unanimitatea lor, erau plugari. O parte din nobilimea română fusese nevoită să se încadreze nobilimei maghiare, spre a se bucura de recunoaşte rea avantajelor de clasă; cealaltă parte, care a înţeles să păs treze legătura cu poporul român, a fost diminuată treptat ca stare economică şi ca importanţă, până a ajuns să se confunde aproape în întregime cu poporul de jos. Şi asupra acestuia fata litatea condiţiei sociale apăsa cu o greutate distrugătoare. In aceste împrejurări, stăpânirea austriacă aduce o rază de speranţă. Era de altfel cu totul firesc ca un popor, care sufe- rise atâta, să prindă prilejul cel mai uşor care-1 îndreptăţea să spere. Propaganda catolică prinde şi exploatează această stare sufletească, făcând pe Români să creadă că trecerea la catoli cism va atrage după sine în mod inevitabil egalitatea lor de drep turi faţă de celelalte naţiuni conlocuitoare. Prin diploma din 16 Februarie 1699, împăratul Leopold acordă preoţilor români care trecuse la catolicism unele din privilegiile de care se bucurau ca tolicii din Transilvania. Se găseşte totuşi o formulă de a înfeuda clerul român vechiului cler catolic al provinciei, căruia i se re zerva în ultimă analiză dreptul de control. Această diplomă este urmată peste câtăva vreme de alta, — Secunda Leopoldina —, în care se specificau drepturile preoţimei unite şi se amintea vag şi despre poporul român care trecuse la catolicism. Se în fiinţa însă un fel de oficiu de control al episcopului greco-catolic, vn „auditor causarum generalium", pe care aveau să-1 ocupe persoane aparţinând ordinului jesuit şi al cărui rol era să pa ralizeze orice acţiune, pornită din iniţiativa episcopului şi depă şind interesele politice ale stăpânirii şi ale bisericii romane. Deşi era departe de a satisface îndreptăţile speranţe ale po porului român, diploma a doua leopoldină a fost timp îndelun gat boicotată de dieta ardeleană, în care erau reprezentate cele trei naţiuni privilegiate. Faptul acesta a avut o serie întreagă de urmări. El a obligat în primul rând pe conducătorii Româ nilor uniţi să lupte pentru aplicarea reală a prevederilor înscrise în diploma imperială, iar în al doilea rând a stârnit, în sufletul poporului care trecuse la catolicism, bănuiala că totul a fost o mare înşelătorie. Spre a spori şi mai mult tensiunea, propaganda pentru unirea cu bsierica Romei îmbracă adesea forme violente. Rezistenţa ortodoxă se organizează în Maramurăş, în Banat şi în Sudul Transilvaniei, care se afla sub influenţa imediată a Munteniei. Patriarhul dela Gonstantinopol participă activ la a- ceastă luptă de apărare a poziţiilor ortodoxe. Dositei, patriar hul Ierusalimului, merge la Braşov şi predică rezistenta împo triva catolicilor. Răscoale izbucnesc în diferite puncte ale pro vinciei. Spirite fanatice străbat ţara şi ele fanatizează mulţimile: un Visarion Sarai sau un Sofronie izbutesc să pericliteze în treaga construcţie a catolicismului. Cu tot sprijinul larg al ofi cialităţii, cu toate tunurile pe care generalul Bukow le pune în acţiune împotriva ortodocşilor, propaganda catolică este în cele din urmă înfrântă, ea trebue să renunţe la ideea de a cuceri în întregime populaţia română a Transilvaniei. In felul acesta, ac tul unirii, care ameninţa să despartă pe cale religioasă pe Ro mânii din Austria de fraţii lor de peste Carpati, izbuteşte numai să împartă în două tabere pe Românii Ardeleni. In urma acestei grele încercări, biserica ortodoxă din Tran silvania nu se poate organiza decât cu mare greutate. Ceea ce sporea şi mai mult dificultăţile din faţa sa era faptul că Mun tenia, care-i dăduse un larg sprijin în trecut, ajunge în acea vreme într'o stare de decădere necunoscută anterior. Printre domnitorii fanarioţi s'au găsit şi spirite de elită, luminate de cul tura secolului; dar cei mai mulţi dintre dânşii aduceau mentali tatea arendaşului de moşie, a arendaşului cu termen scurt de arendare. Preocuparea lor nu era să sprijine pe Românii din Transilvania în lupta religioasă pe care o duceau, ci aceea de a-şi satisface cât mai larg propriile interese. Intervenţia ar fi fost însă grea şi dintr'un alt punct de vedere: în secolul al XVII- lea Transilvania era supusă Turciei aşa cum era supusă şi Mun tenia. In felul acesta, intervenţia Munteniei în afacerile reli gioase ale Transilvaniei era un fapt ce se petrecea în cuprinsul aceluiaşi stat. Este drept că aceeaşi politică de protejare o duce Muntenia şi în primele timpuri ale cucerirei Transilvaniei de către Austrieci; dar ea este condusă în acele timpuri de un dom nilor de prestigiul lui Constantin Brâncoveanu, pe care politica austriacă îl înconjoară de toate atenţiile. Nici biserica unită nu are însă o soartă prea fericită. Po sibilă prin micimea celor ce au făcut-o, unirea avea să se men ţină totuşi graţie mărimei câtorva personalităţi ce se ridică din rândurile noilor adepţi ai Romei. încărcat de titluri şi de deco raţii, Atanasie Anghel păstoreşte câţiva ani, anulat deopotrivă, pe plan spiritual, de absenţa lui şi de prezenţa auditorului Je suit. In urma lui, scaunul episcopiei unite a Ardealului este ocu pat de Ion Patachi, care îşi mută reşedinţa dela Alba Iulia la Făgăraş. Ea avea să fie mutată după aceea la Blaj de urmaşul lui Patachi, Inocenţiu Micu, un spirit de luptător hotărît şi lu minat. Activitatea lui Inocenţiu Micu este făcută să pună în lumină adevăratul sens pe care actul unirii îl avea în ochii Românilor. Coborîtor dintr'o familie de vază de Români Ardeleni, el se năs cuse la Sad în 1692. îşi făcuse studiile la Târnavia în Slovacia, se călugărise de timpuriu şi scurt timp după moartea lui Pa- tachi este chemat să ocupe scaunul episcopal devenit vacant. Era tânăr, era îndrăsneţ, avea gânduri mari. S'a afirmat pe bună dreptate că istoria Românilor din Tran silvania „este în prima linie bisericească, fiind biserica unica in st ituţiune mai de seamă, ce au avut-o ei în trecut şi o au şi as tăzi în ţările coroanei ungare, iar episcopii sunt căpeteniile lor, în jurul cărora, ca într'un stat în jurul domnitorului, se poate grupa tot ce este mai remarcabil în viaţa poporului român de dincoace de Carpati". Inocenţiu Micu a voit să devină cu adevă rat conducătorul poporului român din Transilvania, pe care el s'a străduit să-1 atragă în întregime la unire. Pentru aceasta a întreprins numeroase călătorii în diferite părţi ale ţării şi a fă cut în aşa fel încât peste şase sute de preoţi ortodocşi au trecut Ia catolicism. Sporul acesta de credincioşi sporea autoritatea tâ nărului episcop, dar el dorea o mai mare libertate de acţiune şi în alte domenii; de aceea luptă să stíada autoritatea călugărului iesuit cu care actul unirii încărcase pe episcop şi care, ca în cazul călugărilor unguri Régai sau Janossi, erau preocupaţi în primul rând de modalitatea de a escroca fondurile episcopiei sau de a asigura din acele fonduri, pentru caii şi servitorii lor, un confort la înălţimea misiunei pe care o îndeplineau în stat. Ceea ce 1-a preocupat însă în mod deosebit pe Inocenţiu Micu a fost organizarea învăţământului catolic în eparhia sa. încă din 1717 împăratul dăruise episcopiei române unite domeniul fiscal dela Gherla şi satul Sâmbăta de jos din ţinutul Făgăraşului. In 1738 aceste două ţinuturi sânt schimbate cu ţinutul Blajului, căruia i se adaogă şi împrejurimile. O parte din veniturile acestui ţinut era destinată întreţinerii unui număr de elevi şi profesori \la şcolile ce urmau să ia fiinţă pe lângă episcopie sau care tre buiau să studieze în şcoli străine. Donaţiunea imperială, nu pu tea asigura desvoltarea Blajului. Clerul român unit se oferi să contribue cu o importantă sumă de bani şi graţie lor mănăsti rea şi şcolile pot lua fiinţă. In felul acesta Blajul avea să de vină un puternic centru de cultură. Inocenţiu Micu nu are însă bucuria să deschidă şcoala a cărei lemelie o pusese. Activitatea lui politică, dusă cu o rară energie, avea să se izbească de duş mănia celor trei naţiuni, care nu erau dispuse să recunoască alături de ele o a patra naţiune, mai cu seamă că aceasta era naţiunea română, cea mai numeroasă în Transilvania şi prin urmare cea mai primejdioasă. Micu a reclamat necontenit apli carea celei de a doua diplome leopoldine, în baza căreia tre buia să se acorde drepturi poporului român. Prezenţa lui în dieta ţării şi cuvintele lui hotărîte au stârnit furia reprezen tanţilor celor trei naţiuni privilegiate, care n'au cruţat cuvin tele de ocară nici pentru el nici pentru poporul său. Episcopul a cerut atunci dreptate dela curtea dela Viena, al cărei cuvânt era angajat prin actul unirii. Murise Carol VI şi începuturile domniei Măriei Terezia erau foarte tulburi. In 1742 el merge la Viena şi propune împărătesei, încurcată în lupte grele, înar marea poporului român pentru cauza imperială. Cerea în schimb egalitate de drepturi pentru acest popor. Rezultatul nu fu însă cel aşteptat. Dieta ardeleană primi — primise de atâtea ori până atunci — instrucţiuni să aplice prevederile diplomei imperiale, dar atâta tot: o recomandare zadarnică mai mult, ceea ce în Transilvania se traducea printr'un prilej mai mult de insulte pentru clerul şi poporul român. Poporul rămâne în aceeaşi stare nenorocită de iobagi din tată în fiu. Micu întruneşte atunci, în 1744, un sobor, în care atacă în mod violent starea de lucruri şi îndeamnă poporul la luptă. Faptul nu putea rămâne fără ur mări: chemat la Viena să se explice, el ajunge în cele din urmă în situaţia să se exileze. Moare la Roma în 1768. O viaţă de luptă pentru apărarea neamului său şi pentru luminarea lui, iată ce însemnează Inocenţiu Micu în istoria ro mână. Hotărîrea faptelor sale a fost un stimulent pentru cei în- fricaţi sau resemnaţi. In urma lui, cererile pe care le vor adre sa Românii, uniţi sau neuniţi, pentru revendicarea drepturilor lor, vor avea adeseori un ton categoric: autoritatea străină va fi ameninţată adeseori, împărăteasa este ţinută să ştie că dacă cererile lor nu vor fi ascultate vor fi răscoale în ţară, iar în 1760 rapoartele oficiale înregistrează starea de spirit a poporu lui român în felul următor: „a trecut puterea domnilor, acum noi sântem domni". Revoluţia lui Horia plutea ameninţătoare în aer. La lumina acestor fapte desprindem sensul adevărat pe care ajunge să-1 capete actul unirii. Realizată din slăbiciunea unui episcop doritor de mărire pământească şi a unor preoţi iubitori de privilegii, unirea ajunge, după experienţa dureroasă a lui Inocenţiu Micu, să facă pe Români să înţeleagă un adevăr pe care se întemeiază întreaga desvoltare a societăţii: că drepturile nu se acordă, ci se cuceresc. In partea occidentală a Daciei, în primul rând în ţinutul Bihorului, unirea progresase mulţumitor în primele timpuri. Aceasta însă a fost de scurtă durată. Propaganda călugărului Sofronie se întinde şi în aceste părţi şi faptul este de natură să tulbure conştiinţele. Mai mult însă: Românii uniţi din Bihor erau păstoriţi de episcopul romano-catolic dela Oradea-Mare, a cărui autoritate se făcea simţită în deosebi prin cereri de impo zite suplimentare. Lucrurile iau o întorsătură atât de critică în cât curtea dela Viena hotărăşte sa trimită o comisie care să cer ceteze la faţa locului. Rezultatul anchetei este revelator: cu ex cepţia locuitorilor din trei sate, toţi ceilalţi revenise la ortodo xie. Pentru îngrijirea sufletească a Românilor uniţi din aceste părţi, se înfiinţează o nouă episcopie. In mod teoretic, ea luase naştere la 1748, când Meletie Covaci este numit episcop. Episco pia aceasta se găsea însă într'o situaţie inferioară: ea era subor donată vechii episcopii romano-catolice dela Oradea, aşa că de fapt episcopul unit era oarecum vicarul celeilalte episcopii. Fap tul acesta nu încuraja pe Români către unire. Abia în 1777 îm părăteasa izbuteşte să obţină dela papa Pius VI recunoaşterea independenţei acestei episcopii. Puţin timp în urmă ea este în zestrată de Iosif II cu ţinutul întins al Beiuşului, care dă epis- copilor români dela Oradea Mare putinţa de a spiriji larg cul tura română: la sfârşitul secolului al XVlII-lea şi începutul ce lui următor, sub Ignatie Darabant şi Samuil Vulcan, episcopia română dela Oradea Mare este locul de refugiu al unora dintre marii scriitori români ai timpului.

Faptul cel mai important care ia naştere în urma unirii este că tinerilor români, care se dedicau carierei preoţeşti, li se deschid porţile şcoalelor catolice din împărăţie şi dela Roma. Cele mai importante pentru instrucţia lor sânt şcolile dela Târ- navia din Cehoslovacia, — o veche fundaţie culturală a lui Ni- colae Valahul, — colegiile Pazmanian şi Sfânta Barbara dela Viena şi colegiul De propaganda fide dela Roma. La colegiul Sfânta Barbara se creează un institut special pentru tinerii ro mâni trecuţi la catolicism. Acest institut este transferat mai târ ziu, pe vremea lui Iosif II, la Erlau, iar după aceea în Polonia anexată de Austria, la Liov. Stabilirea lui acolo se face la o dată la care oraşul devenea, în urma răpirii Bucovinei de către a- ceeaşi putere, capitala administrativă a acestei provincii româ neşti. In colegiul De propaganda fide îşi fac studiile Grigore Ma ior şi Atanasie Bednic, viitori episcopi ai Blajului, ca şi Silvestru Caliani. împreună cu Gherontie Cotorea, care studiase la Târ- navia, ei aveau să îndeplinească resturi de seamă în organizarea învăţământului şi vieţii religioase la Blaj. Seminarul de aici, a cărui înfiinţare fusese autorizată de un rescript imperial din 1738, se deschide abia în 1754, sub păstoria episcopului Petru Pavel Aron. Se înfiinţau în acelaşi timp şi şcoli săteşti, care urmau să fie conduse de preoţi, toate prin devotamentul şi sub suprave gherea imediată a episcopului Aron, un om căruia i-a lipsit pu terea de luptă şi verbul înflăcărat al marelui înaintaş, dar care aducea o tenacitate greu de egalat şi o abnegaţie ce nu cunoş tea margini. Petru Aron impune în primul rând prin sincerita tea credinţei sale. Din devotamentul lui desinteresat izvorăsc şi persecuţiile pe care le practică împotriva ortodocşilor şi care i-au creat o atmosferă defavorabilă în rândurile acestora. Du cea o viaţă de schivnic şi impunea acelaşi fel de a trăi şi celor din jurul său. Vorbind despre el, Samuel Micu spune că epis copul era ,,slab ca o toacă", — o imagine a cărei plasticitate ne face să vedem cum vor fi arătat şi cei din jurul lui, schivniciţi de Vlădica după acelaşi canon care asigura mântuirea sufletelor şi viaţa viitoare. Mânca o singură dată pe zi şi numai bucate de post, făcea metanii aşa de multe încât i se tocise degetele şi unsprezece ani ^a umblat încins peste mijloc cu un brâu de fer. Econom şi sever în administrarea averii, episcopul face ca în Blajul, devenit un centru de cultură catolică, să îşi lumineze min tea câteva sute de elevi veniţi din toate părţile Transilvaniei. El organizează în acelaşi timp tipografia, de sub teascurile căreia avea să iasă în curând un mare număr de cărţi, între care şi u- nele manuale pentru şcolile nou înfiinţate. Acesta este omul care avea să determine atmosfera în şcolile cele noi. Numai plecând dela aceste constatări vom înţelege pen tru ce Blajul avea să dea culturii române o serie de spirite fana lizate, care au putut greşi uneori, dar ale căror greşeli purtau cu ele explicarea şi iertarea lor: desinteresarea.

Lupta religioasă dusese pe de o parte la despărţirea popo rului român din Transilvania şi la slăbirea puterii lui de rezis tenţă, iar pe de altă parte la organizarea învăţământului catolic român. Ultimul fapt a avut o influenţă deosebit de mare. La Blaj, la Viena sau la Roma, şcoala catolică însemna limba latină; iar limba latină era pentru ei nu numai instrumentul cu care puteau adânci învăţătura lui Cristos, ci şi calea care îi ducea la descoperirea originei lor. O descoperire care nu avea nimic ne cunoscut: cu mult timp în urmă, marii cronicari din Principate cunoşteau şi afirmau toate aceste lucruri. Dar cronicarii aparţi neau marii boerimi, ei îşi iubeau cu cuminţenie ţara şi lucrau cu devotament pentru ea. Legăturile lor cu civilizaţia Orientului însă şi orientarea lor în cultura latină îi făcea să se poată sus trage trăirii exclusive a unei singure idei: în câmpul minţii lor ideile se juxtapun şi se măsoară între ele şi faptul acesta era de natură să determine un puternic sentiment al relativităţii, care tempera entuziasmul. In Transilvania însă, ataşarea exclusivă la ideea latinistă, cultul Romei antice, era singura reacţiune po sibilă faţă de veneticii ce asupreau întregul popor român. Reac- ţiunea aceasta, care pornea pe baze sentimentale, avea să ducă la formularea unui crez ştiinţific cu tendinţe exclusiviste, a cărui practică avea să fie hotărîtoare pentru cultura română. Idealul era latinitatea, pe care scriitorii ardeleni căutau să o descifreze în istoria poporului român şi în limba lui. Curentul ştiinţific care ia naştere în condiţiunile acestea, cunoscut în general sub nu mele de „Şcoala Ardeleană" sau „Renaşterea Ardeleană", se ca racterizează aşa dar prin preponderenţa indiscutabilă a cercetă rilor istorice şi filologice. Austria veacului al XVIII-lea este însă adânc pătrunsă de spiritul filosofici „Luminilor". Cuprinsă între limitele monar- lrei, populaţia Transilvaniei trebuia în chip firesc să participe la mişcarea politică şi socială a acesteia, în mod deosebit la efer* vescenta ideologică ce caracterizează domnia Măriei Terezia şi Iosif II. Ideile nouă cuceresc cercurile conducătoare şi împăra tul însuşi se ailă în fruntea partidului reformatorilor. Edictul de toleranţă, care datează din 1781, acordă tuturor libertatea de cult şi scoate în felul acesta din situaţia ei nedreaptă biserica ortodoxă. Soarta iobagilor este îmbunătăţită de asemenea printr'un decret din 1783, iar anul următor însăşi constituţia Ar dealului, întemeiată pe ideea naţiunilor privilegiate, este desfiin ţată. Dacă prin aceste măsuri împăratul îşi atrăgea furia nobilimei maghiare şi a burgheziei săseşti, pentru Romàni el devenea ,.divul şi prea dreptul nostru împărat, marele Iosif II". Măsurile împăratului puteau fi dictate de interese politice sau de interese fiscale; ele se îndrumau totuşi în direcţie umanitaristă şi demo cratică şi făceau să se nască în spiritul supuşilor săi ideea lup tei de clasă. Interesele naţionale ale Românilor din Transilvania se si tuau pe linia preocupărilor sociale ale împăratului. Spre a în ţelege mai bine jocul ideilor şi directivele politice ce izvorau din ele, trebue să avem în vedere mozaicul de populaţii care a fost Austria. In acest amestec, fiecare grup etnic îşi avea tradiţiile sale particulare, deosebite de acelea ale altora. Reforma socială se părea necesară tuturor; dar cei care îi simţeau mai adânc tre buinţa erau straturile de jos, care erau în acelaşi timp şi cele mai numeroase. Sub raportul acesta, Românii din Transilvania erau, se ştie, într'o situaţie specială: prin faptul că pătura supe rioară a lor se înstrăinase, se explica de ce grosul populaţiei care îşi păstrase individualitatea naţională nu mai era împărţit în clase sociale cu interese antagoniste, ci se prezintă ca un bloc unitar, ca o singură clasă socială, pentru care revendicările so ciale se confundau cu revendicările naţionale. In felul acesta, adresându-se Românilor, josefinismul se adresa unei naţiuni în tregi oprimate.

Starea aceasta de lucruri explică unul din caracterele prin cipale ale activităţii oamenilor care, ridicaţi din rândurile popo rului român din Transilvania, vor lua asupra lor, către sfârşi tul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, sar cina de a-şi lumina compatrioţii: în ochii lor, lupta pentru re- vendicările sociale se desfăşoară pe planul ideologic al luptei na ţionale, şi rolul de a le procura argumentele necesare discuţiei revenea istoriei şi filologiei. Social şi naţional se suprapun. Se urmărea cucerirea adevărului istoric din sdrenţele unei fabule interesate ţesute în jurul poporului, dar se urmărea în acelaşi timp afirmarea drepturilor sale politice şi sociale. Oricât de claustrată în preistoria ideilor sociale, şcoala catolică nu putea izola pe elevii săi de viaţa secolului. La Roma într'o măsură mai mică, la Viena într'o măsură mai mare, ideile cele nouă cuce- rtsc pe tinerii Români. Ideile acestea aveau să se traducă în ace laşi an, 1784, în două gesturi deopotrivă de revoluţionare: pe de o parte, revoluţia lui Horia, care afirmă cu armele dreptul la libertate al poporului român, iar pe de altă parte părăsirea or dinului lor călugăresc de către marii scriitori ai Renaşterii Ar delene, care căutau pe calea aceasta libertatea lor spirituală. Lipsite de o legătură aparentă, acelaşi fluid ideologic arma bra ţul unuia şi cuvântul altora. Lecţia catolică, ce predica recunoaş terea şi supunerea faţă de instituţiile consacrate, apare perimată unor spirite torturate de nedreptatea acestora. Larg patronată de biserică, reacţiunea vechilor instituţii, care avea să îmbrace formele cele mai barbare, nu era decât un preludiu al dramei co se anunţa în Occident: sub bicele şi sub roata administraţiei maghiare, care sângerează corpul lui Şincai şi sfarmă oasele lui Horia, se sbate aceeaşi idee care avea să tulbure din temelii or dinea socială a lumii şi să aducă la viaţă popoare noi. Pătrunse adânc în conştiinţe, ideile rodeau.

Ele erau recoltate din puncte diferite. In 1777, Garra făcea afirmaţia că scrierile franceze ar fi putut constitui un articol de comerţ în ţările române dacă patriarhul dela Gonstantinopol nu ar fi ameninţat cu mânia cerului „tous ceux qui liraient des livres catholiques romains, et particulièrement ceux de M. de Voltaire". Intr'adevăr, Patriarhia n'a iubit scrierile lui Voltaire. 0 dovadă certă a acestui fapt o aflăm în activitatea desfăşurată în cercurile ortodoxe în legătură cu ea. In tipografia Patriar hiei apărea, în 1798, lucrarea lui Atanasie din Păros, Xpiouavixíj

Alecu Beldiman, dar traduce rea se publică abia în 1820. După un intermediar grecesc tra duce Costache Negruzzi povestirea Memnon. Către poveştile lui Voltaire, în speţă către Jeannot şi Colin, se îndreptează mai târ ziu şi Stanciu Căpăţâneanu în Biblioteca desfătătoare din 1830. La data aceea, el avea gata de tipar şi pe Zadig. Istoria călăto riilor lui Scarmentado este tradusă de un anonim în 1831. In scurta lui carieră poetică, Vasile Gârlova este atras de teatrul lui Voltaire, din care începe să traducă în româneşte Zaire. Brutus este tradus de Daniel Scavinschi; Mahomed apare în 1831 în traducerea lui Heliade Rădulescu; Alzira este tradusă de G. Asachi, iar după aceea de Grigore Alexandrescu (1835), care, la o dată ce trece mult peste aceea ce ne interesează pe noi, avea să dea şi traducerea Meropei (1847). Zair a şi Alzira au preocupat şi pe Gostache Conachi. Traducerea, fragmentară, a rămas ne- pubiicată, după cum tot nepublicate au rămas şi fragmentul tra dus din Henriada şi diverse bucăţi mici în versuri, mai mult sau mai puţin fidel redate. Dar acela, a cărui operă literară derivă aproape în întregime din opera lui Voltaire, este contimporanul şi prietenul lui Conachi, comisul Vasile Pogor. Din traducerile acestuia s'a publicat numai Henriada. In manuscris se păstrea ză însă traducerea completă a Zair ei, o parte din traducerea tragediei Don Pedro, precum şi unele bucăţi mai mici, dintre care una este făcută după un text intermediar rusesc. Poezia galantă a lui Voltaire a atras pe Alecu Văcărescu şi pe fiul a- cestuia, Iancu. Rollin, pe care îl amintea Sulzer în 1782, avea să fie tradus abia în 1823 de Vasile Vârnav. De l'esprit des lois a lui Montes quieu este prezentă în mintea autorilor proiectului de reformă şco lară din 1792. Pe aceeaşi operă se întemeiază, ceva mai târziu, Ionică Tăutul în tratatul său de politică. In traducere însă, Montesquieu pătrunde mai întâi cu povestirea Arsace et Ismà nie, redată în româneşte în 1794 de un I. C. Considerations sur Ies causes de la grandeur et de la decadence des Romains nu vede lumina tiparului decât în 1830, în traducerea lui Stanciu Căpă- ţiineanu. O situaţie asemănătoare are J. J. Rousseau: prima lu crare care se traduce dintr'însul este comedia Narcisse ou Va- ntant de lui-mème. Traducerea este făcută de acelaşi I. C. în 1794. Contractul social, tradus de Stanciu Găpăţâneanu, aştepta încă, în 1830, condiţiuni favorabile tipăririi. Cuvântări pentru mulţimea lumilor a lui Fontenelle este tradusă de un anonim la începutul secolului al XIX-lea. Télémaque a prezentat şi pen tru Români o atracţie deosebită: el este tradus înainte de 1772 şi asupra lui se revine şi mai târziu, între alţii de Petru Maior, care îl traduce după un intermediar italian în 1818. Pe aceeaşi linie notăm traducerea lui Numa Pompilius al lui Florian. Tra ducerea, făcută de Alecu Beldiman, s'a publicat în 1820 la Iaşi, dar în copii manuscrise opera circula încă din 1795. Alături de Numa Pompilius vom aminti pe Bélisaire al lui Marmontel, care a fost tradus de asemenea către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Traducerea, făcută de un anonim, se păstrează în manuscris. Aceeaşi operă a fost tradusă şi de Samuel Micu, dar textul nu ne-a parvenit, după cum nu ne-a parvenit nici traducerea lui Conachi şi nici aceea pe care o anunţa, în 1821, Diaconovici-Loga. Romanul avea să vadă lumina tiparului numai în 1843 în tra ducerea lui Simion Marcovici; în acelaşi an el apare fragmen tar în traducerea lui T. Godrescu şi în 1844 în aceea a Alexan drinei Magheru. Florian este prezent şi cu alte opere ale sale: Oalateea este tradusă de Costache Starnati ín 1808; Moartea lui Abel, al cărei punct de plecare trebue căutat în opera cu acelaşi nume a lui Gessner, este tradusă de Beldiman la 1808 şi publi cată în 1818. Se traduce de asemenea Celestine, între alţii de Gos- 1ache Negruzzi. Scriitorul este cultivat şi mai târziu şi chiar Grigore Alexandrescu avea să împrumute dintr'însul subiectul unora din fabulele sale şi să publice, în traducere, în 1832, Elie- zer şi Nettali. Din Marmontel s'a tradus variat. -Poveştile morale pătrund în calendarul lui Garcalechi pe anul 1818, care publică Adelaida sau păstoriţa alpicească. Alcibiade este tradus însă de mai înainte de Costache Conachi, iar Pirostia Elenei este tra dusă de Costache Negruzzi în 1824. Din acelaşi an datează tra ducerea amintită anterior a lui Ienache Papazoglu; în 1829 Grigore Pleşoianu tipărea în traducere Aneta şi Lüben, iar în 1832 apar traducerile lui Heliade Rădulescu, care deschid o nouă epocă. La data aceasta, Marmontel era un nume cunoscut şi ca teoretician al literaturii: anunţate încă de mai înainte, Regulile sau gramatica poeziei de Heliade apar în 1831 şi ele aduc o bo gată recoltă de idei din Elements de littérature ale scriitorului francez. In ordine filosofică, îndrumările sânt tot atât de caracte ristice. Vom semnala în primul rând prezenţa celui mai comba tiv dintre filosofii „Luminării" germane, Wolff, a cărui operă filosofică circulă în original în ţările române, dar din care se traduce ceea ce este mai lipsit de originalitate: tratatele de arit metică, geometrie, trigonometrie. Preocupări mai apropiate de cele ce ne interesează aduceau însă traducerile pe care le face Samuel Micu din Baumeister, unul dintre discipolii lui Wolff: Logica, al cărei text fusese pus la punct încă din 1781, dar care nu este publicată decât în 1799, Legile firet, publicată în 1800 şi Metafizica, rămasă în manuscris. Prin lupta lui pentru toleranţă în materie religioasă şi prin aversiunea nestăpânită faţă de su perstiţie şi bigotism, Muratori însuşi se impune să fie amintit printre scriitorii atinşi de suflul veacului. Filosofia morală a sa este tradusă în greceşte de un Român, Iosif Moesiodaxul, iar din greceşte în româneşte de Vasile Vârnav. Dar autoritatea cea mare a timpului rămâne Gondillac: Logica acestuia este tradusă :u a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, ea este tradusă din nou în 1825 de Vârnav şi, mai târziu, de Heliade Rădulescu în suşi. Vârnav se conduce după traducerea grecească a lui Phi- lippide, care da nu numai Logica, ci şi Tratatul despre sensata. Tratatul despre istorie din Cours d'étude pour Vinstruction du Prince de Parme este tradus în româneşte la îndemnul lui Gri- gore Băleanu în 1829, care era dispus să-1 tipărească anul ur mător. Notăm în cele din urmă că tratatul Despre delicte şi pe depse al lui Beccaria este tradus de două ori în limba română în primele timpuri ale veacului al XIX-lea. Traducătorii — unul dintre aceştia este cunoscutul Vasile Vârnav — pornesc dela a- celaşi text intermediar grecesc datorit lui Corai. Nici la Români nu se poate vorbi însă de înfeudarea totală unui anumit curent literar. Alături de opere care ne duc în plină literatură a „Luminilor", întâlnim şi scrieri de altă na tură. O atracţie particulară o exercită literatura cu temă exo tică, de cadru exotic. Prin nota lor relativ spaniolă au atras unele povestiri ale lui Florian, care va mijloci Românilor şi pri ma traducere a lui Don Quijote. Aceeaşi notă spaniolă o întâl nim într'o povestire ca întâmplările lui Ismini şi a Ismeniei, tradusă în 1799. Din aceeaşi înclinare izvorăşte în parte tradu cerea voluminoasei lucrări a abatelui de la Porte: A toată lumea călătorie sau înştiinţare de lumea cea veche şi cea nouă. Tradu cerea este făcută în 1788, după o traducere rusească publicată cu opt ani mai înainte. Amintim de asemenea, ca un indiciu al interesului pe care genul îl stârnea, traducerea Călătoriilor iui Coxe făcuta de Alecu Beldiman în 1824. Dacă prin unele idei Rousseau se impune ca una dintre au torităţile „Luminilor", prin anumite aspecte ale operei sale el se găseşte la polul opus mişcării. Rousseau cucereşte tot atât de mult prin sentimentalitatea unora din scrierile sale. S'a putut spune despre Gostache Conachi că este un discipol al scriitoru lui francez tocmai prin cultul acesta al sentimentului. In liniile ei mari, observaţia este întemeiată, dar ea nu se poate aplica decât unui sector din opera sa poetică, pentru explicarea căreia va trebui de altfel să ţinem seama şi de faptul că poetul este un admirator al D-nei Cottin, a cărei Mathilda încărcată de senti mente şi de nobleţe el a tradus-o în româneşte. In opera lui, tonul fundamental este desprins din literatura raţionalistă a vea cului, din Voltaire pe care 1-a tradus, din Pope, al cărui Essay on man 1-a tradus de asemenea. In linia rousseau-istă se află însă şi Volney, ale cărui Ruine au fost traduse către sfârşitul se colului al XVIII-lea. Opera avea să fie tradusă din nou la înce putul secolului următor de Ionică Tăutul, iar după aceea de Stan- cru Găpăţâneanu, care în 1830 se gândea încă la publicarea tra ducerii sale. Alături de el amintim, pentru definirea aceleiaşi atmosfere preromantice, pe Bernardin de St. Pierre: Bordeiul indienesc al acestuia apare pentru prima dată în traducerea lui Lazăr Asachi, publicată în anul 1821, iar Paul şi Virginia este tra dus în româneşte de Iancu Nicola în 1827. Lui Lazăr Asachi îi datorăm prima traducere românească a Nopţilor lui Young (1819). Beldiman traduce romanul Manon Lescaut al abatelui Prévost. Filosoful indian al lui Chesterfield circulă în manuscris înainte de a fi publicat (în 1834 în traducerea lui Buznea, în 1835 în traducerea lui Jianu). Un Fotis Calafati traduce în 1806 povestirea Adelson et Salvini a lui Baculard d'Arnaud, din care însă se tradusese încă din 1794 povestirea Makin. Chateau briand preocupă în 1829 pe Scarlat Tâmpeanul, iar puţin mai târziu Martirii săi sânt traduşi sub titlul Istoria lai Eudor. Gessner îşi începe cariera în literatura română în 1805, cu tra ducerea lui Crişan Luntrea de antea, ceea ce însemnează Lun trea cea dintâi (Der erste Schiffer), iar Kotzebue în 1816 cu Urî- rea de oameni şi pocăinţa (Menschenhass und Reue), pe care un anonim o traduce după traducerea grecească a lui Gonchi- nachis.

Deşi departe de a concentra tot ceea ce epoca aduce ca tra duceri, datele comunicate sânt de natură să ne indice liniile mari pe care se îndrumează literatura românească a zilei: directiva raţionalistă a secolului al XVIII-lea este prevalentă, dar alături de ea surprindem un interes susţinut şi pentru literatura pre romantică. Orientarea nu este totdeauna sigură şi de faptul a- cesta beneficiază scriitori de importanţă secundară ca Florian sau Marmontel, care se bucură de o favoare prin nimic meritată. Un exemplu elocvent îl aflăm în activitatea de traducător a lui Aleeu Beldiman. Marele boer moldovean este un muncitor neo bosit, dar interesul său se fixează asupra unor scrieri foarte diferite prin natura lor şi de o valoare cu totul inegală. In afară de traducerile din abatele Prévost, Voltaire şi Florian pe care le-am amintit anterior, el a redat în româneşte, într'o formă a- deseori remarcabilă, Odissea; a tradus les Ménechmes a lui Reg- nard (1803), La clemenza di Tito şi Siroe de Metastasio (1784). Dar din aceste sfere el se coboară la lucrări ca Elisabeth ou Ies exiles de Sibèrie, o formă dramatizată a romanului cu acelaşi nume al D-nei Gottin, sau Alexis ou la maisonnette dans le bois a unui scriitor de proporţiile minuscule ale lui Frangois-Guillau- me Ducray Duminil, şi chiar până la traducerea, din greceasca doctorului Garacaş, a cărţii G. Gh. Albert Rückert învăţătură sau povăţuire pentru facerea pâinii ceti de obşte mai neayră, pentru cea albă de casă. Pentru făina cea spre întrebuinţarea, bucatelor ... Şi se cuvine să notăm că traducerile sale nu se în cheie cu aceasta. Ori cât de mult ar spori lista lor, traducerile făcute în ro mâneşte în această epocă nu oglindesc în întregime raza măsu rată de curiozitatea societăţii româneşti. Dacă în 1846 era exa gerat să se spună că limba greaca este a doua limbă a Româ nilor, ea ocupa totuşi această demnitate în jurul anului 1800. De aceea, pentru cine vrea să înţeleagă influenţa pe care ideile secolului al XVIII-lea au exercitat-o asupra societăţii române, raportarea la literatura în limba greacă, — literatură care, după cum am văzut, concentra şi o bogată contribuţie, românească, — este o necesitate. Traducerile româneşti sânt larg concurate de cele greceşti până la o vreme; ele sânt concurate şi împiedecate de originalul francez sau de traducerea franceză după aceea. Ceea ce caracterizează viaţa românească din Principatele Dună rene la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, este rapida francizare a spiritelor: larga răspândire a limbii franceze făcea inutilă traducerea operei franceze sau a operei traduse în limba franceză. Cea din urmă observaţie pe care vom face-o în legătură cu acest capitol al literaturii române a epocii se raportează la mi cul număr de opere tipărite faţă de marele număr de texte care circulă în manuscris. Faptul se explică prin regimul aplicat pre sei în ţările române: tipografiile sânt puse în serviciul bisericii şi al guvernului, două instituţiuni a căror misiune primă era alta decât difuzarea noilor idei. Spre osebire de Greci, cărora le stăteau la îndemână marile tipografii dela Veneţia şi dela Viena, Românii sânt reduşi la tipografiile cu libertăţi limitate din ţările lor. Faptul acesta determină o largă circulaţie a manuscriselor; copiile iau naştere una dintr'alta şi în anumite cazuri corump textul iniţial în aşa fel în cât devine de nerecunoscut: neobositul Beldiman traduce de două ori Istoria lui Tarlo şi a prietenilor săi, deoarece textul primei traduceri fusese alterat până la limite de netolerat de numeroasele transcrieri.

Spre a sublinia într'o măsură mai largă apetiturile literare ale societăţii, găsesc necesar să semnalez câteva date desprinse din preocupările caracteristice clerului: ele sânt cu atât mai elocvente cu cât vin din sfere considerate de obicei ca fiind lip site de sensibilitate faţă de noile idei. Am amintit cazul lui die sane dela Râmnic. învăţatul episcop nu îşi limita curiozitatea numai la ziare ca amintitul Journal encyclopédique, ci mergea cu îndrăsneală la Enciclopedie. De sigur acelaşi exemplar, pe care Chesarie îl adusese cu atâta greutate în ţară, este pus la contri buţie de urmaşul său Filaret în precuvântarea Ia Mineiul pe Aprilie tipărit la Râmnic în 1780. Faptul este elocvent pentru un servitor al bisericii, a cărui educaţie se făcuse în sfere orto doxe. Tot atât de revelator este însă ceea ce constatăm în legă tură cu un alt teolog, George Lazăr, care îşi făcuse educaţia la Viena: teologul educat în Occident nu este mai prejos de cel ce îşi făcuse educaţia în Orientul ortodox. Printre puţinele cărţi care ne-au parvenit din biblioteca lui, figurează unele străbătute de spiritul emancipat al „Luminilor". In ordine teologică sânt prezenţi scriitori de derivaţie josefinistă: Reichenberger (Pasto ral-Anweisung nach den Beduerfnissen unsers Zeitalters, Viena, 1805), Reyberger (Institutiones ethicae christianae, Viena, 1808), Sigmund von Storchenau (Die Philosophie der Religion, Viena, 1807); în filosofie întâlnim pe Wolff (Die vernünftigen Gedanken von Gott, der Welt un der Seele des Menschen), Karpe (institutiones philosophiae morális, Viena, 1804). Găsim de ase menea un volum din Hinterlassene Werke Friedrichs II, cuprin zând scrisorile pe care regele le primise dela d'Argens, d'Alem bert şi Fontenelle; un volum din Handbuch aller unter der Re gierung des Kaisers Joseph des II, für die k. k. Erbländer er gangenen Verordnungen und Gesetze; Iosephs von Sonnenfels. Grundsätze der Polizey, Handlung und Finanznissenschaft, Vie na, 1771; Examen du traité de la liberté de penser. Ecrit à M. D. L. par M. D. Gr., Amsterdam, 1718; Le spectacle de la nature. Paris, 1752; Lanjuinais, Le monarque accompli, Lausanne, 1774. Ca o trăsătură caracteristică pentru el semnalăm faptul că opera lui Lorenz Hübner, Der philosophische Geist unsers Jahrhun derts, München, 1781, în care erau combătuţi unii partizani ai „Luminilor" (La Mettrie, Rolingbrocke), Lazär şi-a procurat-o, dar n'a citit-o. Tot atât de semnificative sânt constatările pe care le facem străbătând catalogul bibliotecii mitropoliei din Bucu reşti dela începutul secolului trecut. Ceea ce nu poate să nu sur prindă este marele număr de cărţi franceze: în raport cu ele, cărţile în limba grecească sânt aproape disparente. Sectorul cel mai bogat este cel religios, apoi cel istoric şi cel ştiinţific. Foarte bogată este literatura de călătorii. Alături de acestea întâlnim însă preocupări mai puţin devote: Amours des dames illustres fie la France (1717), Vénus Iá populaire, Le secrétaire des amants, Mémoires de la vie galante, Messager galani (Paíis, 1808), ba chiar Divinités generatrices du culte de Phalus (.1805) sau Mayens de rendre fécondes les femmes steriles (1805). 0 evadare din dogmă şi canon mai gravă decât aceasta o constituia însă o altă categorie de cărţi: De jure belli et pacis al lui Grò- tius, tradus de Barbeyrac, figura în două exemplare în ediţia dela Amsterdam din 1724; Be jure naturae el gentium a lui Pu- fendorf este notată în traducerea franceză a lui Barbeyrac (Am sterdam, 1712); în traducerea aceluiaşi Barbeyrac figura şi cea laltă lucrare de seamă a lui Pufendorf, Be officio hominis et cí vis juxta legem naturalem. Din Pierre Bayle exista Nouvelles de la république des Lettres şi, în mai multe exemplare, Biction- naire historique et critique (în ediţia dela Botterdam, 1720). Alături de diverse Lettres philosophiques întâlnim un Abrégé de la Philosophie de Gassendi (Lyon, 1684) un Abrégé des transac tions philosophiques de Gibelin (Paris, 1790). Be la recherche de la vérité a lui Malebranche figurează în mai multe ediţii şi tot aşa şi opera lui St. Evremont. Din Voltaire se păstrau mai multe volume izolate, tipărite la Amsterdam la date diferite, iar din Enciclopedie existau mai multe volume. Alături de Le Télé- graphe littéraire întâlnim Journal general de la littérature étran- gère, Journal des savants, Journal encyclopédique. Literatura poetică era reprezentată între alţii de Babelais, Scarron, Cor neille, Racine, Voiture, Crcbillon, Boileau; de Marino, Petrarca, Chiabrera, Dante, Maffei. Din literatura englezească amintim The seasons a lui James Thomson şi tragedia Cato a lui Addison (ín ediţia dela Florenţa din 1725).

Sub influenţa acestor scrieri, literatura română avea să sub linieze, în începuturile ei moderne, nota militantă. Evident, sânt încă numeroase manifestările în care persistă spiritul trecutu lui, iar din literatura zilei se recepţionează adeseori elemente care ne duc în preromantism. Trăsătura dominantă rămâne însă aceea ce caracterizează literatura „Luminilor": criticând ordinea aşezată a lucrurilor şi năzuind către o nouă orânduire a socie tăţii, literatura română este, în cele mai înaintate poziţii ale sale, o literatură de luptă. Prin faptul acesta ea se defineşte, pe o arie largă, ca o li teratură de idei. Anticipând asupra celor ce vor fi discutate ul terior, semnalăm de pe acum unele reflexe în stilul „Luminilor", ca o documentare imediată a celor spuse de noi. Faptele pe care le supunem discuţiei sânt desprinse din literatura română a Transilvaniei şi ele aduc în scenă pe doi dintre cei mai de seamă scriitori români din această regiune, Petru Maior şi Ion Budai- Deleanu. Cea dintâi lucrare pe care Petru Maior ne-a lăsat-o este Procanonul, redactat la Blaj în 1783. Scrierea cunoaşte puncte de sprijin în opera lui Justinus Febronius De statu Ecclesiae et legitima potestate Romani Pontificis. Lucrarea aceasta apăruse în 1763 şi ea se caracterizează ca o operă de emancipare spiri tuală, străbătută dela un capăt la altul de tendinţele liberale ale timpului. Petru Maior adaptează însă totul la situaţia Români lor. Procanonul interesează prin faptul că exprimă în primul rând concepţia scriitorului român faţă de catolicism şi, în al doilea rând, atitudinea lui faţă de năzuinţele unuia sau altuia de a determina pe Români să adopte catolicismul integral. La data la care opera era redactată, el era întors de puţină vreme dela Roma, unde avusese prilejul să cunoască de aproape pe cei ce conduceau biserica romano-catolică. In linii mari, Pro canonul este rezultatul studiilor de drept canonic pe care scrii torul le făcuse la Viena, dar el se întemeiază adesea pe prescrip ţiile dreptului natural, de ai cărui interpreţi Petru Maior măr turiseşte că nu se va depărta. Intemeindu-se astfel din primele rânduri pe legea naturii, vom înţelege cu uşurinţă că în opera iui gândirea profană a zilei avea să bată din plin şi că relele ce s"au abătut asupra bisericii catolice aveau să fie urmărite în cau zele lor terestre şi meschine. Iată bunăoară cum sânt interpre tate exagerările Italienilor în legătură cu puterea papală, la baza căreia nu vede decât interesul unora şi slăbiciunea pentru reto rism a altora: „Cela ce-i deprins în maestria ritoricească, bine ştie că ritorul întru cuvântarea sa adese, nu e nimic îngrijat, oare adevăratu-i ce spune el sau ba. Lui i destul dacă cele des pre care vorbeşte au ceva părere sau nălucă de adevăr. Aceasta se întâmplă mai ales când vânslele curgerii spre lauda şi mări rea cuiva le desface. Atunci departe e de dânsul cercetarea ade vărului cea cu amăruntul de titluri nenumărate, face asemă nări fără frică, sloboade-se la alegorii şi la iperbolii, ridică sus, înalţă, laudă, măreşte, singur de florile cuvintelor şi de frumu seţea vorbei grijindu-se. Marturi chem pe însuşi Italianii, care pe vremile acestea pre toate neamurile după părerea mea le în trec întru podoaba cuvântării". — Pasajul este caracteristic pentru felul de a interpreta lucrurile al lui Petru Maior: sub o for mă mascată şi elegantă, se aduce Italienilor o acuzaţie foarte gravă; ea devine şi mai gravă în continuare, când el face afir maţia că există un fel de consimţimânt între orator şi auditor, ca unul să spună iar ceilalţi să nu creadă; „ba", spune el mai departe, „nici el însuşi nu le crede". In esenţa lui, Procanonul este o discuţie a supremaţiei pa pale, a supremaţiei bisericii romano-catolice, împotriva cărora scriitorul se ridică cu toată tăria. Catolicii italieni aveau tot drep tul să susţină că urmaşii Sf. Petru sânt mai presus de ceilalţi arhierei: în măsura în care sporea prestigiul Papei sporea şi prestigiul lor, care erau în jurul Papei. Mai mult însă: nemul ţumiţi că au afirmat supremaţia Papei în ordine spirituală, ei au cerut şi realizat o putere papală pământească, concurând în felul acesta Imperiul. Şi scriitorul se întreabă: sânt toate aces tea pretenţiuni întemeiate? Ca Papa să aibă puteri mai mari decât ceilalţi arhierei în baza faptului că este urmaşul aposto lului Petru, ar însemna că însuşi apostolul Petru a avut puteri mai mari decât toţi ceilalţi apostoli. Şi împrumutând documen tarea din cartea lui Febronius, Maior arată că apostolul Petru a fost cel dintâi chemat, dar nu şi cel dintâi ca autoritate dintre tovarăşii Mântuitorului. Ei toţi au avut egală putere dela Dum nezeu, ceea ce însemnează că şi arhiereii, care urmează aposto lilor, sânt egali între dânşii. Lupta aceasta pentru supremaţie se întemeiază, în ultimă analiză, numai pe egoism şi urmările ei au fost scăderile succesive pe care le-a suferit prestigiul bi sericii. In zelul lor orb, unii'catolici au mers până acolo încât au ajuns să atribuie Papei infailibilitatea, — „nesmântnicia". Fap tul acesta i se pare lui Maior deopotrivă de nefiresc şi de ne logic şi, deci, contrazis de desfăşurarea istorică a vieţii religioa se. S'a uzurpat astfel ceea ce revenea bisericii luate în totalita tea ei, arhiereilor luaţi laolaltă. Şi apoi, dacă Papa va fi infai libil, ce rost mai are conciliul? Papa ar trebui să soluţioneze to tul şi spre a căpăta lumina cea adevărată ar fi deajuns s'o ceri printr'o scrisoare dela Roma. Şi nici cititul cărţilor de teologie nu ar mai fi necesar, ceea ce lui Maior i se pare că dascălii Apu sului, partizani ai infailibilităţii Papei, au înţeles-o şi practicat-o din vreme. Pentru scriitorul român lucrurile stau însă cu totul altfel şi el le exprimă clar chiar în titlul capitolului respectiv: „Nălucită este nesmântnicia Papei". „Romei încă din vremurile cele de demult începuse a-i ră sări coarne", crede scriitorul român, şi ele au crescut din ce în ce mai tare: ea ar vrea să conducă lumea după buna ei socoteală; dar Dumnezeu a avut îndurare pentru această lume şi a făcut pe Gali şi mai cu seamă pe Germani, care „acum s'au luminat şi toate vicleniile Romei le descopere, cearcă învăţăturile Sfinţi lor Părinţi şi obiceiurile cele bătrâne ale bisericii şi în practică le pun, precum se vede din cele multe decreturi ce prea puter nicul împărat Iosif al doilea le-au dat afară şi a să ţinea au po- roncit". Şi el îşi propune să adaoge acele decrete în traducere românească la sfârşitul cărţii, „pentru ştiinţa tuturor Români lor", care, în acest final de capitol ce se desfăşoară pe date josefiniste, este şi „vestitului oarecând neamului nostru". Prin edictul de toleranţă, a cărui origine filosofică este evi dentă pentru scriitorii Renaşterii Ardelene şi care este una din tre cele mai mari victorii cucerite de filosofia „Luminilor", Iosif al doilea realizase şi un act de higiena morală. Catolicismul ajun sese una dintre religiile cele mai netolerante, el trebuia readus la forma iniţială a religiei creştine. In rnintea scriitorului român flutura de bună seamă imaginea lui Ludovic al XIV, iar în ure chea lui răsunau încă tunurile cu care generalul Bukow impu nea catolicismul în Ardealul revoltat pentru apărarea ortodoxiei. Şi pe ce întemeiau aceia dreptul lor de a persecuta popoarele? Con ducătorii bisericii catolice şi-au înălţat „cornul" în aşa fel încât un nevoiaş nu mai poate răzbate până la dânşii în căutarea alinării sufleteşti. Ei, cei sus puşi, persecută şi pe preoţii umili, îi pălmuesc în biserică, „îi scarmănă, îi lovesc cu toiagul, pr»n temniţă cu furii şi cu curvele îi bagă împreună". Şi el continuă: „Surle la prânzurile lor ca la praznicul lui Navucodozor, buca tele dease, şărbii înaintea lor cu frică şi cu cutremur, în vârful degetelor pipăind, nu călcând, necurmaţi şi nenumăraţi". Unii dintre ei se lasă să fie duşi pe umeri cu tronul lor până la bise rică, iar alţii, în semn de mare graţie, îngădue credincioşilor să le sărute picioarele. Şi în urma tuturor acestora, încheierea în care revolta nu mai poate fi stăpânită: „Mare ruşine"!. Critica îmbracă astfel forme violente şi pasage ca acelea la care ne-am raportat sânt frecvente în scrierea lui Maior. Ati tudinea aceasta este cu atât mai dârză cu cât scriitorul vede că şi unii Români care au studiat la Roma cred că „numai acelea sânt adevărate, care le-au auzit la Roma şi doar sângele şi l-ar vărsa pentru monarhia Papei. O! de-ar fi apărat Dumnezeu nea mul românesc de acest feliu de oameni învăţaţi şi teologi! cari numai cu autentia, cu tiful şi cu vâlfa ce au în haine ... de spun ceva dela Roma, să taci, să înlemneşti, să casei gura". Să te în chini în faţa lor, să fe spui „Rabi", ,Domnule", „Măria Ta". Şi pasajul acesta, în ale cărui rânduri se sbate ca o muscă prinsă în ac imaginea episcopului Bob, cel plin de „vâlvă" şi de „hai ne", se'ncheie Ciceronian: „O vremi! o obiceaiuri"! Procanonul este astfel o carte de curaj, care oglindeşte pe deoparte năzuinţa scriitorului de a se depărta cât mai mult de biserica romano-catolică, iar pe de altă parte spiritul lui critic de articulaţii josefiniste. Ea este redactată la o dată când îm păratul, convins că popimea catolică este „dracul" său şi preo cupat de sănătatea morală a statului, reflecta la realizarea pro gramului de guvernământ propus de Lanjuinais şi proiecta în chiderea mănăstirilor şi alungarea călugărilor. Fără să mai aş tepte ca măsura anunţată de împărat să fie realizată în practi că, Maior părăseşte anul următor ordinul călugăresc din care făcea parte şi îşi recapătă în felul acesta libertatea de a spune tot ce credea că trebue spus. Este dela sine înţeles că o lucrare de felul acesteia nu putea să vadă lumina tiparului. Vreme îndelungată nu poate fi publi cată nici opera unui alt frondeur al literaturii române a timpu lui, Ion Budai-Deleanu. Ceea ce preocupă pe autorul poemelor Trei Viteji şi Ţiganiada este şi starea în care se găsea biserica, dar în afară de aceasta el îşi fixează atenţia asupra aliatei de totdeauna a bisericii, nobilimea, precum şi asupra organizării societăţilor. Privită în bloc, opera lui poetică poate fi considerată ca un tratat de politică josefinistă, în care criticei batjocoritoare în genul lui Voltaire i se asociază analiza în spiritul lui Montes- epaieu a organizării sociale. Oriunde ar apărea ea, nobilimea nu este pe placul scriitoru lui. Becikerek Istok dela Uramhaza, reprezentantul nobilimei maghiare într'una din aceste opere, se cobora dintr'o familie ţigănească. Familia străbătuse o cale ascendentă: un strămoş îndepărtat fusese cârpaciu de ciure sparte; fiul acestuia, care desfătase timp îndelungat curtea Măriei Sale cu lăuta, fusese făcut nemeş printr'o hârtie domnească şi din Ţigan ce era în cepu să se creadă Român, pentrucă „ungureşte nu ştia", deşi lui ungureşte i-ar fi plăcut. Şi pentrucă personajele lui Budai-De- leanu nu se mărginesc să aibă semnificaţia lor individuală ci reprezintă o întreagă categorie, vedem aici consideraţiunea de care se bucura, în ochii poetului, nobilimea maghiară. Ţigan la origine, vorbind româneşte, nobilul maghiar îşi aduna membrele de sub toate punctele cardinale şi căpăta astfel superbia purită ţii sale de sânge. Nu trebue să se creadă însă că batjocora se adresează nobilimei maghiare pentru faptul că era maghiară; în această nemiloasă descriere a societăţii timpului, Muntenia are reprezentantul său, un boor autentic care se chiama Kyr Kalos. De copil fusese vânzător de turte, de covrigi, de plăcinte moi, la Stambul. Ajunsese cu vremea să-şi schimbe locuinţa şi-l vedem cum, încărcat cu mărfuri dela Galaţi — roşcove, piper, alămâi, măsline, — devine negustor de frunte la Bucureşti. Aici el avea să prindă picior temeinic, deoarece

coconita Busalină, Neputându-şi mai răbda, văduvia Ii dete mâna cu toată moşia.

Covrigarul dela Stambul şi cârpaciul de ciure sparte, iată ori ginea boerimei în partea locului. Nobilii lui Budai-Deleanu nu se aseamănă între dânşii nu mai prin meritele cu care şi-au cucerit pergamentele, ci şi din punct de vedere social. Sub raportul acesta, ei toţi sânt însetaţi de sângele celor neputincioşi şi toţi sânt demni de chinurile ia dului. Val, stolnicul mare, care îngrijea de mâncări şi de bău turi în infern, anunţă la un moment dat pe demoni că printre alte bunătăţi are şi

nişte boeri din toate Neamurile, toţi graşi la cerbice. Bine hrăniţi, lăţişori în spate. Care înainte de a venire aice Tot sânge au băut ... Plini de-a-gata cu sânge, bucătarul iadului crede că ei sânt buni de făcut „sângereţi". Pentru satisfacerea intereselor lor, sacrifi carea celor slabi este un drept elementar al nobililor. întreprin derile amoroase ale lui Istok au nevoie de sprijinul unei presu puse zâne şi el nu se dă înapoi să-şi asigure ajutorul acesteia jertfind pe scutierul său Crăciun. Dar Crăciun se opune şi atunci nemeşul explică:

Dară nu ştii tu că eu-s nemeş, iară Tu Român plouat şi iobagul meu? Domnul pe iobag poate să-l omoară, Să-l vânză şi după cugetul său Cu dânsul să tacă măcar ce voeşte: Aşa pravila noastră hotăreşte!

Eroii lui Budai-Deleanu au cuvântul tare şi raţionamentul sim plu. Subliniind egalitatea condiţiei lor umane, cei doi se tratează respectiv cu terminii de „bou" sau de „vită". Crăciun trebue să ştie că el este iobag deoarece strămoşii lui au fost înfrânţi în luptă de strămoşii nemeşilor şi servitutea s'a întins pe toată seminţia celor învinşi. Scutierul nu se lasă însă convins: dacă o generaţie este înfrântă şi redusă în stare de sclavie, ce vină au descendenţii Cel Set fie ţinuţi în aceeaşi situaţie? In cuvintele lui Budai-Deleanu s'ar putea presupune că se oglindeşte ceva şi din consideraţia pe care poporul român o are pentru boerii săi. Atitudinea poetului este însă, mai presus de orice, oglinda fidelă a concepţiei sociale a josefinismului. Şi tot la josefinism se impune să fie raportată în primul rând şi atitudinea anticlericală a poetului. Pentru el, ierarhia biseri cească este o vastă organizare comercială, începând cu Papa care vinde darurile sfinte pentru parale, şi isprăvind cu cel din urmă preot. Cinul preoţesc şi cel călugăresc se bucură de solicitudinea particulară a scriitorului. Pregătit el însuşi pentru aşa ceva, le cunoaşte în toate mărunţişurile lor morale şi materiale şi, în- groşând liniile, le încondeiază cu o rară putere de plasticizare. Iată pe Ţigani discutând despre viitoarele demnităţi ale ţării lor: toate celelalte sânt cu putinţă pentru dânşii, dar cum să se facă ei patriarhi, mitropoliţi, vlădici? cum să se facă preoţi şi mai cu seamă călugări, care să nu se bucure de niciunul din păcatele vieţii? Dar, după ce Ţiganii afirmă atât de categoric stricteţea vieţii călugăreşti, încep concesiile, care se întemeiază pe cunoaşterea desăvârşită a orânduirii pământeşti a lucrurilor sfinte. Viădică s'ar putea afla şi dintre Ţigani, pentrucă

Măcar aici dânsul IDI. se însoară, Totuşi nu-i zice nimeni nimica, Când îşi (ine o soră sau nepoată.

Şi oratorul care analizează situaţia Vlădicilor îşi încheie ideea făcând să joace echivocul între expresia directă şi cea figurată:

Ba şi când. se. înfruptă câte odată.

Consideraţiile în legătură cu preoţii şi cu călugării sânt conti nuate în acelaşi ton, până când Cucu se ridică furios din gloa tă. Cueu îi cunoaşte bine, — am zice tot aşa de bine ca şi poetul:

Dar dă rasa călugărească, De Vlădică şi popă cu preoteasă Nouă Ţiganilor ce. ne. pasă?

Bine că scăpăm de o mâncătură Dumnezeu dă ei să ne ferească! Numai la parale şi la prescură Ahest fel de oameni acum. cască: Cu o mână te. blagoslovesc, Cu alta de. averi te jecuesc.

Nici călugării de rând nu se remarcă prin rezistenţa faţă de slăbiciunile trupeşti. Ispita drăcească a intrat în mănăstire în chip de fată alungată de ostile turceşti. Tîătrânul Gherontie, egumenul, o închisese într'o chilie depărtată şi ascunsă de ochii călugăreşti. Ar fi greu de spus ce căuta el însuşi noaptea în acea chilie; dar de găsit a găsit ceea ce, de bună seamă, nu căuta: Gorgonie scărmăna pe Gherman chelarul, după care urmează o păruială furioasă, la care iau parte toţi euvioşii din mănăstire, adunaţi în aceeaşi chilie prin aceeaşi întâmplare ciudată. Cu astfel de marfă, bucătarul infernului se putea lăuda fără teamă: 9 Acum ne sosiră nişte prelati, Papista şi şi călugări pântecoşi Ca nişte mascuri bine îngrăşaţi; Dintr'înşii voiu face eartaboşi! Slănina şi grasa lor untură E bună pentru colţata-vă gură.

Dar Budai-Beleanu nu se leagă de josefinism numai prin atitudinea lui contra nobililor şi clerului, ci participă la întreaga ideologie socială şi politică a curentului. Subliniind nota anar hică din caracterul Ţiganilor, poetul pătrunde în domeniul larg al preocupărilor de drept natural şi de organizare a societăţii, insistând îndelung asupra unor probleme larg desbătute de epocă. După ce au discutat laolaltă organizarea ţării lor şi au vă zut că nu fac niciun spor, Ţiganii iau hotărîrea să trimită câte un delegat de fiecare trib şi soborul acestora să hotărască totul. Gel dintâi care ia cuvântul este Baroreu; el îşi pune ca temă de desvoltat afirmaţia: „Cum că stăpânia monarhică este dintru toate mai harnică". După ce-i stabileşte un fundament metafi zic sui-generis, oratorul, recurgând la mijloacele retoricii clasi ce, caută să pună în lumină meritele monarhiei expunând pe larg toate relele de care este bântuită societatea democratică: „neodihnita democraţie" armează pe cetăţeni unul împotriva al tuia şi favorizează ridicarea intriganţilor şi amăgitorilor; ea cultivă spiritul anarhic: „Porunci sunt multe şi puţini care vor să le-asculte". „Republica-i ţarină pustie", ale cărei roade le culege cel mai puternic. Dar dacă democraţia are defectele sale — şi defecte capitale — aristocraţia este şi mai puţin de dorit: fără să aibă vreuna din calităţile democraţiei sau monarhiei, ea are defectele amânduror acestor forme de conducere. In acest moment oratorul începe un lung excurs despre evoluţia societă ţii omeneşti, în care vântură idei curente în secolul „Luminilor": dacă se poate vorbi de o organizare oarecare în primele timpuri ale societăţii, aceasta nu trecea dincolo de graniţele familiei res trânse, — părinţi şi copii. Dreptul celui mai tare pândea însă societatea în evoluţia ei şi el este provocat de starea de anar hie ce ia naştere odată cu sporirea numărului oamenilor şi slăbirea legăturilor de familie. Monstru îngrozitor, anarhia bân- tuo îndelung neamul omenesc, până când oamenii îşi dau seama cà trebue să se organizeze, să creeze un cod de legi cărora să se supună cu toţii. Oratorul crede că prima formă de organizare este cea democratică. Democraţia este însă slabă, ea cedează în fata celor hotărîţi să treacă peste ea, în faţa celor hotărîţi să aprindă războaie civile cu scopul ca ei să ajungă cât mai sus. Rezultatul este că cei puternici, determinaţi să treacă peste orice obstacol, ajung să aibă biruinţa faţă de mulţime, dar nu şi între dânşii. Primul pact fusese cel democratic; urmează acum al doi lea pact, care leagă între dânşii pe biruitori şi-i transformă în aristocraţi pe deoparte, iar pe de altă parte obligă mulţimea sa le slujească lor. Dar lucrurile nu pot rămâne nici în starea aceasta: aristocraţii ajung la rândul lor să se lupte între dânşii până când unul va izbuti să supună pe toţi ceilalţi. Acesta este monarhul. Mulţimea, deprinsă mai înainte să slujească multora, se va simţi acum uşurată având să slujească unuia singur. Iar acesta va căuta nu asuprirea celor mulţi, ci ocrotirea şi mân gâierea Jor. Ajungând la concluzia că singura formă de guvernământ acceptabilă era monarhia luminată, care să distrugă pe aristo craţi şi să ocrotească pe cei de jos, pledoaria lui Baroreu expu nea punctul de vedere pe care-1 reprezenta josefinismul în ma terie de monarhie. împotriva lui Baroreu se ridică Slobozan, care pledează pentru republică. Dar şi el o ia după acelaşi canon consacrat al retoricii clasice. Şi pentru el monarhia ar fi lucrul cel mai bun, dar cu două condiţiuni: mai întâiu, ca monarhul să fie într'ade- văr omul cel mai capabil, în aşa fel încât toţi supuşii să aibă convingerea că lucrurile nu pot fi mai bine orânduite de cum le orândueşte el. Şi deşi este greu să găseşti pe acest om. Slobo zan admite totuşi că el poate fi găsit în cele din urmă. Dar mai este încă ceva — şi aceasta însemnează a doua condiţie: un astfel de monarh ar trebui să fie nemuritor, pentrucă nimeni nu poate garanta că şi urmaşul lui va fi de asemenea cel mal calificat dintre toţi oamenii să conducă pe semenii săi. Şi fap tul că monarhii, oricât de buni, sânt totuşi muritori, însem nează că monarhia poate constitui la un moment dat o primej die pentru viaţa socială: un monarh slab încredinţează conducerea treburilor publice celor din jurul său, care nu sânt nicio dată cei mai buni din poporul acela, şi în loc să fie condusă de monarh, ţara ajunge să fie condusă de ciocoii aceluia. In felul acesta monarhia, oricât de bună ar fi la un moment dat, în mod fatal va duce la despotism; oblăduitorul ajunge un vierme pus la rădăcina copacului puternic ce-a rezistat furtunii şi fulgeru lui: încetul cu încetul el îi suge măduva şi arborele cel mândru ajunge să sece şi să cadă. De aceea el înlătură soluţia monar hică şi propune o republică, pe care, după îndelungate ispitiri „filosoficeşti", cere s'o aşeze pe „temeiuri fireşti", pe temeiuri naturale: numai republica asigură libertăţile, numai ea stimu lează pe indivizi pe calea virtuţilor înalte. Povestind pregătirile pentru adunarea soborului Ţiganilor şi întrunirea acestuia, Budai-Deleanu spune că ei au făcut „Ca şi-acum în Paris cei din munte", ceea ce însemnează că ei dis cutau asemenea Montagnarzilor din Adunarea franceză în tim pul Revoluţiei celei mari. Şi astfel, dacă Baro reu reprezenta punctul de vedere josefinist, monarhia luminată şi demofilă, Slobozan da expresie concepţiei republicane devenită curentă sub influenţa evenimentelor din Franţa, Discuţiile nu s'au încheiat însă aici: Janalău din Roşava avea să-şi spună şi el cuvântul şi Janalău priveşte lucrurile dela înălţimea filosofică a lor. Pledând pentru monarhie, unul ară tase defectele organizaţiei democratice sau aristocratice; pledând pentru democraţie, altul arătase defectele monarhiei. Janalău •este convins însă că şi într'una şi într'alta sè găsesc lucruri bune, dar că valorificarea lor depinde în mod exclusiv de popo rul respectiv. Deci grija de căpetenie este să se creeze un popor cu moravuri blânde, dar conştient de toate drepturile şi datorii le sale, iar după aceea se poate recurge la una sau alta din formele de guvernământ discutate. In legislaţia ce se va crea va trebui să se aibă în vedere împrejurările, locul, clima şi firea poporului. Pornind la analiza formelor de organizare, Janalău pleacă dela un principiu de drept natural: toţi oamenii sânt egali dela natură, deci toţi trebue să aibă drepturi egale în ce tate; conducătorul cetăţii va fi prin urmare legea, căreia tre bue să se supună toţi. Iar pentru aplicarea legilor să se aleagă, pe termine limitate, cei mai virtuoşi dintre cetăţeni. In hotare foar- le restrânse, ei ar da preferinţă monarhiei: atunci când este vorba de o răscoală în ţară sau de o invazie din afară, când împrejurările nu îngăduesc discuţiile îndelungate, ci impun ac ţiunea imediată. Janalău a vorbit îndelung în acelaşi ton. Poetul însuşi, care se complace în expunerea argumentelor şi eontraargumentelor în această materie, îl lasă la calea jumătate şi trece la cele ce au urmat. Aşa cum se petrec lucrurile în regimul parlamentar, poporul şi-a ales un parlament care să-i dea o constituţie; par lamentul alege la rândul său o comisie care să cerceteze cazul mai de aproape, şi este probabil că delegaţia ar fi trecut mai departe pe seama unei subcomisii împărţite în secţiuni, dacă lăeţii, goleţii şi ciurarii nu şi-ar fi pierdut răbdarea şi nu ar fi năvălit asupra soborului. Comisia, alcătuită din oameni ce stu diase adânc pe Platon, ajunsese totuşi să stabilească forma de guvernământ. Luând ce era bun şi folositor în toate, Ţiganii le întoarseră pe toate pe dos: nici monarhie, nici aristocraţie, nici democraţie, ci conducerea

de mo-ar is to-mo narii i ceas că Să fie, s'a sa să se numească.

Îndelungata discuţie în legătură cu organizarea statului subliniază în primul rând simpatia lui Budai-Peleanu pentru monarhia luminată, propusă de secolul „Luminilor"' şi realizată de Iosif II. Poetul vântură ideile .sociale şi politice cele mai în- drăsneşte ale epocii şi expune în termini alegorici idealul de viaţă socială preconizat de Renaşterea Ardeleană. Legată puter nic de mentalitatea secolului, Ţiganiada este cea mai caracteris tică operă pe care influenţa „Luminilor" a dat-o literaturii ro mâne.

Spre o altă înţelegere a Bizanţului decât cea curentă, U. Russo, Bizanţul reabilitat in Studii istorice greco-ro màne, I, Bucureşti, 1939, p. 3—15. — Unitatea de atmosferă in care se desvoltă popoarele creştine din Sud-Estul Eu ropei este amintită de N. lorga, Etudes roumaines. II. ldées et formes littéraires francuises dans le Sud-Est de l'Europe, Paris, 1924, p. 140—141: în aceste regiuni nu poa te fi vorba de literaturi nationale până pe la 1820—1830, „ori vit d'une vie chrétienne pour toutes ces regions". — Asupra refacerii Imperiului grec de Răsărit, N. Iorga, Istoria literaturii romaneşti. Introducere sintetică, Bucu reşti, 1929, p, 123: „Chiar Alexandru Ipsilanti represinta, în dcsvoltarea fanariotă, o formă foarte periculoasă prin teoria lui că împărăţia este una singură, că toate na ţiile trebue să se confunde şi să creeze acea singură naţie răsăriteană care în cultură să aibă caracterul grecesc. Turcii ar fi fost soldaţii, iar mintea acestei societăţi ar ii fost a Grecilor". Despre planul de federalizare conceput de Rigas, vezi N. Camariano, Contributions á la biblio graphic, de Rigas Velestenlis, în Balcania, I (1938), p. 211— 212. — O Filosofie a istoriei Peninsulei Balcanice îl preo cupă pe Bonifaciu Florescu în Studii istorice despre isto ria Românilor, în Portofoliul Român, I, nr. 2. — Veneţia oraş italian şi putere orientală în acelaşi timp, în N. Ior ga, Istoria învăţământului românesc. Bucureşti, 1928, p. 33. Discuţia asupra învăţăturilor lui Neagoe, în N. Car- tojan, Istoria, literaturii române cechi, I, p. 42—47. Proble ma a fost reluată recent de Vasile Grocu, învăţăturile lui Neagoe Ban arab Domnul Ţării Româneşti (1512—1521). Editată şi însoţită de o introducere şi traducere în româ neşte, Bucureşti, 1942 (Academia Română, Studii şi Cer cetări, LX). — Manuscrisul grecesc al operei lui Antonio (le Guevara Orologiul Domnilor este semnalat în biblio teca Mavrocordaţilor de N. Iorga, Nouvelles notes sur Ies relations entre Roumains et Grecs, în Bulletin ile VInsti tut pour Vètude de l'Europe Sud-Orientale, VIII, nr. 1—2, p. 4. Asupra Teatrului politic vezi lucrarea recentă a Ariadnci Camariano, Traducerea grecească a „Teatrului politic" atribuită greşit lui N. Mavrocordat, şi versiunile româneşti, în Revista Istorică Română, XI-XII (1941—1942), p. 216—258. Autoarea arată, cu argumente convingătoare, că traducătorul operei nu este Nicolae Mavrocordat, ci loan Avramie Cretanul, predicator în biserica domnească din Bucureşti. — Pentru traducerile în limba greacă an terioare anului 1790, vezi K. Legrand, Bibliographie hel- lénique ou description raisonnée des ouvrages publics par des Grecs au dix-huitième siede, I-II, Paris, 1918—1928; pentru cele dintre 1800—1839, vezi D. Ghinis şi V. Mexas, EUTJVIXT-J gißXiofpacpia, 1, Atena, 1939; pentru întreaga pe rioadă: A. Papadopoulos Vretos, NsosXXrjv".**) <^O.oAo-;ia, I-II, Atena, 1854—1857; C. N. Sathas, NSOSXXTJY'.**] (ţO.oX^ia, Ate na, 1868. Despre traducerile lui Nicolae Caragea din Vol taire, vezi I. Rizo Néróul os, Cours de littératurc grecque moderne donne ii Cenere par . .., Geneve— Paris, 1828 (ed. II), p. 39. Informaţia trece în Sathas, p. 559 şi Papado- poulos Vretos, II, p. 274, care declară însă că nu ştie dacă intr'adevăr au apărut. O parte din traduceri sânt înregis trate şi de Ion Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia româ nească reche, II, Bucureşti, 1910, precum şi în volumul III al aceleiaşi bibliograf ii, lucrat de I. Bianu şi Dan Si- monescu şi apărut la Bucureşti în 1930; de C. Iken, Leu- liotlica. Eine Sammlung von Briefen eines geborenen Crie- chen über Staatswesen, Literatul' und Dichtkunst des iieuren Griechenlands, I-II, Leipzig, 1825 şi H. Nicolai, Ge schichte der neugriechischen Literatur, Leipzig, 1870. — Pentru teatru, vezi N. Lascaris,"la-copia vscs/.Av'xoa fisá-pou, I, Atena, 1938; teatrul grecesc din Bucureşti, în I. Ho- ria Rădulescu, Teatrul francez în Muntenia în prima, ju mătate a secolului al XlX-lea, Sibiu, 1943, capitolul Ten ti al in limila greacă. înregistrăm şi articolul Ariadnei Camariano Le Theatre grec A Bucarest au debut du XlX-e siede, apărut în Balcania, VI, p. 381—410, care adu ce o serie de rectificări şi de completări. Articolul ne-a sosit prea târziu ca să-1 putem pune la contribuţie în cu prinsul studiului; reţinem însă aici informaţia (p. 403) că primul director al teatrului grecesc din Bucureşti a fost un Român, — poetul Iancu Văcărescu. — Despre tra ducerile lui Rigas, vezi în special A. Daskalakis, Les Oeu vres de Uhi gas Yelestinlis, Paris, 1937. cu completările lui N. Camariano, art. cit., Balcaniu, I, p. 211—229. — Philo- tas a lui Lessing în traducere grecească, în N. Cama riano, Ernst a lui Salomon Gessner in literatura greacă si română, în Rerista Fundaţiilor Regale, VIII (1941), nr. 7, p. 65. Sathas, p. 500—507, atribue lui N. Varcossi şi tra ducerea Metafizicei lui Baumeister, care s'ar fi publicat la Viena in 1795. Pentru manuscrisul traducerii lui D. Dar- vari, vezi C. Litzica, Biblioteca Academiei Romane. Ca talogul manuscriptelor greceşti, Bucureşti, 1909, p. 58. — Traducerile din limba germană sânt amintite şi de D. C. Kesseling, Histoire de la. litte ratare grecque moderne par... Traditile du néerlandais par N. Per noi, Paris, 1924, p. 37. Se traduce şi dicţionarul Academiei Franceze; asu pra acestuia, precum şi asupra primelor manuale şcolare franceze traduse în greceşte, v. N. Camariano, Influenţa franceză in Principatele Române prin filiera neogreacă, în Revista Fundaţiilor Regale, IX (1942), nr. 2, p. 397—408. — Pentru teoreticienii literari, D. Popovici, Ideologia, li terară a lui I. Ileliade Rădulescu, capitolul Primul contact cu estetica occidentală. — Condillac este introdus în şcoala grecească de Veniamin din Lesbos, după C. Ikeii, Leuliothea, I, 297; acelaşi I, 255, arată că Vardalah este cel care introduce în şcoala grecească pe Destutt de Tracy. O indicaţie suplimentară, în Iken, 1, 260: în Aófioj 'Kpmí, 1810, p. 222, si; anunţă că Chirillos Liberios, Stephanos Canellas şi Athanasius Vogorides au renunţat să traducă în greceşte cursul de matematici al lui Francoeur, publicat la Paris în 1809, deoarece au fost informaţi că I. Selepi din Chios il avea tradus şi gata de tipar. Vardalah, Veniamin din Lesbos şi Canellas au fost profesori la academia din Bu cureşti; graţie lor, Condillac şi Destutt de Tracy vor cu ceri şi şcoala română, spre marea neplăcere a lui Geor ge Lazăr, creatorul acestei scoale şi admirator al lui Wolff şi Kant. Aceluiaşi fapt îi atribuim şi traducerea în limba română a Aritmeticei lui Francoeur, făcută de He- liade Rădulescu (apare în 1832). — Béli saire tradus de Pavle Djoulinatz, în Louis Réau, L'Europe francaise, p. 100. Organizarea şcoalelor greceşti din Bucureşti şi Iaşi, in V. Alexandrescu-Urechilă, Istoria şcoalelor, I, Bucureşti, 1892, passim (reforma lui Alexandru Ipsilanti, p. 38—40); Pompiliu Eliade, De Vinfluence francaise sur V es prii pu blic en Roum.an.ie, Paris, 1898, p. 164—168; N. Iorga. Isto ria, învăţământului romanesc, passim. Mărturia lui Hc- liade Rădulescu asupra camaraderiei greco-romàne în scoale, în articolul Geòrgie Lazăr din Curierul Românesc,

1839, nr. 66. — Msxpiv.^; BtßAia a lui Zenobie Pop (Viena, 1803) este dedicată lui Lambru Photiade. In prefaţă Pop mărturiseşte că publică ceea ce a învăţat dela profesorul său, ceea ce pune problema adevăratului autor.al lucrării; asupra ei vezi Al. Papadopol Calimah, Dare de seamă de spre câteva cărţi vechi, în Revista pentru istorie, arheo logie şi filologie, VI (1891). p. 131—132; N. Iorga, Con tri butami la istoria literaturii române, la începutul secolului al XIX-lea, în Analele Academiei Române, Seria II, To mul XXIX, p. 2 (Memoriile Secţiunii Literare). Traduce rile în limba greacă ale lui Iordache Golescu din Bernar din de St. Pierre şi Montesquieu, în N. Bănescu, Viaţa şi scrierile marelui vornic Iordache Golescu, Vălenii-de Munte, 1910, p. 89, 99, 101; N. Camariano, Primele traduceri din B. de Saint-Pierre în literatura neogreacă, in Revista Fun daţiilor Regale, IX (1942), nr. 6, p. 643—652. Pe Cosma Bă lan îl apreciază şi Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, III, Viena, 1782, p. 48; asupra lui ca profesor al lui Lambru Photiade, vezi C. Erbiceanu, Cronicarii greci cure au scris despre Români in epoca fanariotă, Bucu reşti, 188S, p. XXiX, şi Papadopol Calimah, art. cit., p. i:i2—133. Despre marele număr de doctori aromâni, vezi Valeriu Bologa, Ştiri despre Aromânii din Austria la în ceputul veacului trecut, în Anuarul Institutului de Isto rie naţională din Cluj, V (1930j, p. 503—512 (asupra lui loan Nicolidi din Pind) şi Medici aromâni în Monarhia habsburgică, extras din închinare lui N. lorgu, Cluj, 1931; Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, 1942, p. 202 sqq. Despre Nicolidi din Pind vezi şi D. Busso, Un doctor aromân: loan Nicolidi de l'indo, in Studii ist. gr.-rom., I, p. 325—334. — Versurile greceşti ale fraţilor Slătineanu, în opera lui Manolache Persiano S'jyo-TIY.Tj zspEXr/^'.; xwv f/pwtxòw xa-cop9ci>|iá-;ov, ~o0 W^AOZÍZ-JU c?>zs)=3-áx:u ~3 xal -pc/îtaio'Jxo'J aitìsv-ou T;|KOV xal rfis\ióvot T.ic:- OùfxpoSXaxiaj, xipiou x'.pío'j 'I. NL-/.. TI Maupo-'ivTj BB, Bucureşti, 1789; asupra ei vezi Al. Papadopol Calimah, art. cit., p. 119—125 şi N. lorga, Istoria literaturii române in secolul al XVlIl-lea, II, Bucureşti, DOI, p. 103 (ed. II, Bucureşti, 1933, p. 108). Au fost traduse în româneşte în V. A. Urechiă, 1st. Rom., III (seria 1780—1800), p. 557—559. N. Iorga afirmă, în Relaţii culturale greco-române, Revista Istorică, V (1919) p. 70—71,. că si traducerea grecească a operei Achille in Sciro a lui Me- tastasio este făcută, ca şi cea românească, de Iordache Slătineanu. Textul pe care se întemeiază este însă ambi- iuir el ar pleda mai de grabă pentru traducerea, de către Slătineanu, a piesei Demetrio a lui Metastasio, care apare în greceşte la lena în 1817. Despre Moartea lui Cesar de Voltaire tradusă în limba grecească de Văcărescu, vezi T. Horia Rădulescu, op. cit., p. 15; s;< îndoieşte de existenta acestei traduceri A riadna Carnariano, art. cit., Bnlca n ia, VI. p. 405, care înregistrează însă, p. 400, o altă traducere grecească a aceleiaşi opere, făcută de un Român, D. Fi- Hpescu-Gregoriade, în 182(i. Scrierile Iui Constantin Mihail Manu, în manuscrisul nr. 2224 al Academiei Române. Presa grecească dela Viena a fost studiată de D. Russo, l'ihnele ziare greceşti din Viena, în St. ist.. IT, p. 353—397. Asupra raporturilor culturale greco-române după 18'71. vezi D. Popovici, Introducere la I. Heliade Rădulescu, Opere, I, p. 3—12. Numărul călătorilor care vin la Bucu reşti în Mai 1863, în Moucement des vouageurs à Buca rest duroni le mois de Mai 1863, în La Voix de la Rou- manie. 1803, nr. 31. — Limba greacă este a doua. limbă „pa- trioticească" a Românilor, pentru lenache Papazoglu, A6-(ot ţptls iv. x&v 'H6ix&v TOO Map|AOvxiXoo,1846. Dedicaţia. — Ver surile lui Cesar Boliac, în Epistola la Alexandra Sutzu, în Colecţiune de poezii vechi şi noi, Bucureşti, s. d. Din Grigore Alexandrescu vezi, pentru admiraţia faţă de Greci, cunoscuta Mormintele la Drăgăşani, iar din Heliade Ră- dulescu. Oda la pavilionul grecesc, în Culegere din scrie rile lui I. Eliad de prose şi de poesie, Bucureşti, 1836. Cu vintele adresate de el consulului grec, în Vestitorul Ro mânesc, 1848, nr. 62. Aristia este sfătuit să rămână in România de lancu Văcărescu; vezi Iliada. Traduse de D. C. Aristia, I, Bu cureşti, 1837, p. XXII (Precuvântare). Caracteristică pen tru mentalitatea cercului din care făcea parte este mărtu risirea făcută de el în aceeaşi Precuvântare: înainte de a pleca să lupte în Grecia, tatăl său îi dase sfatul: „Fii Grec şi Român sdravăn". .Şi el continuă: „Grecul este om şi omul cosmopolit", lăsând să se înţeleagă că un cosmopolit poate fi un foarte bun Român, ceea ce, în cazul lui, s'a adeverit din plin. Pentru Costaehe Caragiale, „cos- mopolitanul" devenit Moldovan, vezi articolul lui Iordaclte Vârnav. Pentru teatrul national din laşi, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1844, nr. 15—Ifi; Ilario Chendi, Costache Caragiale. Activitatea, lui în Moldova, în Semă nătorul, I, p. 120 şi D. Popò viei, „Santa Cetate". Intre uto pie, şi poezie, Bucureşti, 1935, p. 45. Din Gr. Serurie, vezi poezia Drusa la 1850. în Colecţiune de poezii scrise, în essiliu. Bucureşti. 1858. Pentru Vellisson, vezi între altele Buciumul, I, nr. 24, 113, 126, 235, 237. Pe doamna „Eftihia, născută Cotache" o cântă Gr. Serrurie, in Reforma, III, nr. 49. Sulzcr, op. cit., III, p. 45, afirmă că lectura ziarelor europene este împiedicată în ţările române de autorităţi: ..der Bojar möchte zu gescheut, er möchte noch mehr schwierig werden, wenn er erführe, wie es in der übri gen Welt zugeht". Lui Sulzer îi scăpa aşa dar realitatea. Asupra ziarelor introduse în ţările române, vezi N. lorga, Istoria presei româneşti dela primele începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922, p. 13—22 şi 1st. Ut. rom. în secolul XVIII, II, p. 35—30 (ed. II, p. 39—41). Despre publicaţiile străine cerute de episcopul Chesarie dela Râmnic, lorga, Contrihutiuni la istoria literaturii române iu veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea, în Analele Academiei Române. Seria II, Tomul XXVIII, p. 191, 195—197; la p. 198: abona mentul la publicaţiile străine îl continuă şi urmaşul lui Chesarie, Filaret, Despre Francezii veniţi iu Principate în veacul al XVIll-lea vorbeşte pe larg Pompiliu Kliade, De Vinfluence franţaise sur l'esprit public eu Roumanie, p. 137—171; vezi şi N. I. Apostolescu, Llitfluence des rornantiques frauţais sur la poesie roumaine, Paris, 1909, p. 14—23. Despre profesorii străini, N. Iorga, 1st. inc, p. 110—112, l.(!—133. Asupra lui Louis Repey, D. Popoviei, Ideologia li terară a lui. 1. Heliade Rădulescu, p. 218—219. — Pentru şe derea lui Fanzini în Muntenia, vezi Nino Cortese, La Va ia chìa durante il principato di Alessandro Ypsilanti, în L'Europa Orientale, II (1922), nr. 3, p. 159—179. Iorga. 1st. inc, p. 112, presupune că Pan/ini este cel care a determi nat sensul reformei şcolare a lui Ipsilanti, deoarece re forma acestuia ar fi in nota filosofici istorice a lui (Man- none, a cărui biografie o scrisese Fanzini, şi a filosofici juridice a lui Filangieri. Fanzini soseşte însă la Bucureşti atunci când reforma şcolară a lui Ipsilanti era definitivă: la 26 Iulie 1776 el era ,,appena arrivato a Bucarest" (Nino Cortese, art. cit., p. 161), iar actul definitiv al reformei şcolare (lata din Ianuarie 1776 (V. A. Urechiă. Istoria şcoa lelor, p. 38;. S'ar putea presupune totuşi o influenţă a lui Fanzini prin prietenul său Raicevich, care la data aceea eia la Bucureşti. Cronologic însă, raportarea la Filangieri prin Fanzini — amândoi erau Napoletani — este cu ne putinţă de susţinut: opera acestuia este publicată abia în 1780—1783, aşa dar cu mult în urma reformei şcolare din Muntenia. Şi rămâne încă să se precizeze prin care aspec te ale sale această reformă sc resimte de influenţa lui Gian- none. De altfel, Iorga însuşi revine, într'o lucrare în care face o inai mare 7iarte iniţiativelor româneşti, ldt'p.s et formes lit. jr., p. 27—28, atribuind meritul inovaţiilor lui Ienăchiţă Văcărescu.

In aceeaşi lucrare, p. 27, Iorga afirmă că pentru Ro mâni contactul cu civilizaţia apuseană era posibil prin călătorii în străinătate: spre osebire de Greci, care nu pu teau călători, boierii români aveau această libertate. Ideea este însă părăsită în 1st. Ut. rom. lntr. sint.. p. 120—121, unde se vorbeşte de călătoriile în Europa şi America ale Grecilor şi de interdicţia ce apăsa asupra Românilor. Pentru studenţii români în străinătate în epoca ce ne in teresează, vezi Pompiliu Eliade, Histoìre de l'esprit pu blic en Ron ma nie au dii-neuvicui» sie/ic, Paris. 1905, p. 220—280; N. Iorga, 1st. Ut. rom. în sec. XVIII, II, p. 43— 45; acelaşi, 1st. înv., passim; acelaşi. Contribuia la istoria învăţământului in ţară .fi în străinătate, în Analele Aca- de-mi ei Române, S. II. T. XXIX, p. 33—35 (Memoriile Sec ţiunii Literare) şi Contribuţii la istoria literaturii româ ne iu veacul al XVlII-lea şi al XIX-lea, în An. Ac. Kom., S. II, T. XXVIII (Mem. S. Lit.), p. 241—260. Pentru bur sierii Eforiei şcolare din Muntenia vezi şii-l. Bianu. întâii bursieri români în străinătate, Revista Nouă, I (1888), p. 421—431 şi A. Marcu, Athen.es ou Rome? în Melanges d'histoire littéraire generale et comparée offerts à Fernand fìaldensperger, II, Paris, 1930, p. 89—102. Despre fuga fii lor lui Ipsilanti, E. Turdeanu,, Contribuţiuni la studiul cronicilor rimate. Cronica despre fuga fiilor lui Alexandru Vodă Ipsilanti la. Viena (1781), în Cercetări Literare, II, p. 2(j—39. Pentru Ionică Tăutul şi Dinicu Golescu, vezi mai departe. Literatura despre unirea unei părţi a Românilor din Transilvania cu biserica Romei este extrem de bogată. Ci tăm numai lucrările de căpetenie. Punctul de vedere ca tolic este reprezentat de lucrările lui Augustin Bunea: Din istoria Românilor. Episcopul loan Inocentiu Klein, Blaj. 1900; acelaşi, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisie Novacomci sau Istoria Românilor Transilvăneni dela 17M [jună la 1764, Blaj, 1902. Punctul de vedere ortodox, în Silviu Dragomir, Istoria desrobirei, religioase a Români lor din Ardeal in secolul XVIII, I-II, Sibiu, 1920—1930. Despre iesuitul „auditor", Z. Pâclişanu, Din istoria bise ricească a. Românilor Ardeleni. „Teologul" vlădicilor uniţi (1700—1773), Bucureşti, 1923. Că viaţa politică a Româ nilor din. Transilvania se concentrează în jurul bisericii, o afirmă, între alţii, Augustin Bunea, Episcopii Petru, Paul Aron şi Dionisie Nova covi ci, p. III-IV, de unde împrumu tăm citatul. Istoricul episcopiei unite dela Oradea Mare 1-a făcut Petru Maior; vezi T. Cipariu, Acte şi fragmente latine româneşti pentru istoria bisericii române, Blaj, 1855, p. 163—176: Din istoria Părintelui Petru Maior. Par tea inedită; v. de asemenea I. Ardeleanu, Istoria diecesei ro mâne grecn-catolice a Oradei-Mari, partea a Il-a, Blaj, 1S8S. Manuscrisele 1—1061 din biblioteca Academiei Române sânt descrise în Catalogul manuscriptelor româneşti ale. Academiei, din care nu apărut trei volume: vol. .1-11 de I. Bianu şi R. Caracas, Bucureşti, 1907—1913; vol. III de I. Bianu şi O. Nicolaiasa, Craiova, 1931. O bogată listă de cărţi şi manuscrise în A. Xenopol şi C. Errjiceanu, Ser barea şcolară dela Iaşi, Iaşi, 1885. Pentru traduceri din limba franceză vezi şi Pompiliu Eliade, Histoire de l'esprit public en Houmaine, p. 294 sqq. (opera a fost publicată din nou în 1914 sub titlul: La Roumanie au XlX-e siede, I) şi La Roumanie au XlX-e siede, II, Paris, 1914, p. 322—338. Viena este caracterizată de lorga, ide es et formes lit. jr., p. 77, drept „une espèce de dépőt general pour l'Orient de l'esprit philosophique". Patriarhia condamnă pe cei caie citesc scrierile lui Voltaire: Jean-Louis Carra, His tőire de la Moldavie et de la Yalachie. Avec une dissertation sur Vét at actuel de ces deux provinces, Iassy, 1777, p. 219'; •Ariadna Camariano, Spiritul filosofic şi revoluţionar fran cez combătut de Patriarhia, Ecumenică şi Sublima Poartă, in Cercetări Literare, IV (1940). p. 114—13(5; despre Lanter na lui Diogene, 1. Hori a Rădulescu, op. cit., p. 6. — Popu laritatea lui Voltaire in România: corespondenţa din Ma gyar Rurir 1791 a fost semnalată de G. Bogdan Diiică, Discuţii literare, în Societatea de mâine, 1924, p. (519 şi loan Rarac. Studii, Bucureşti. 1933, p. 57; Fr. J. Sulzer, op. cit.. III. p. !(!—17; lenăchiţă Văcărescu, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orâ nduelelor grama ticii rumâneşti. Râmnicul Vâlcii, 1787, p. 13(5. Istoria cra iului Sfeziei Carol al 12-lea, tradusă de arhimandritul Gherasim dela Iaşi în 1792, se păstrează în m-sul 103 al Universităţii din Iaşi şi în m-sul 4619 al Academiei Ro mâne; asupra traducerii, vezi Olga Cosce, Primele cărţi franceze traduse în româneşte, istoria lui Carol al XII- lea de Voltaire, în Cercetări Literare, 1, p. 102—117. Aceeaşi operă în traducerea lui V. Vârnav, în N. Iorga, ldées et [or/nes Ut. fr., p. 52. Istoria Americei. tradusă de acelaşi Gherasim la 1795, în ms. academic nr. 40. Taina francma sonilor o traduce Gherasim pentru boierul Iordache Darie Dărmănescul, unul dintre spiritele cele mai agitate ale timpului, la 1787; se păstrează în rns. academic nr. 451; asupra ei vezi N. Iorga, Francmasoni şi conspiratori in Moldova secolului al XVIII-lea, în An. Ac. Rom., S. III, T. VIII. p. 301— 304 (Mem. S. 1st.). In manuscris au cir culat şi traduceri din discursurile revoluţionarilor fran cezi; astfel în ins. academic nr. 573, în urma unui tratat despre revoluţii — „sculări" — se păstrează traducerea cuvântării lui Carnot dela 14 Iulie 179(5. — Memnon în tra ducerea lui Cost a che Negru zzi se păstrează în două copii, în mss. academice 2(581 şi 3076. Titlul complet indică şi ca lea intermediară: Metnnon. Istorioară alcătuită de Vol ler. Iară acum tălmăcită de pe limba grecească şi alcătuită în stihuri de Costachi Negruţi. Anul 1823 Septemrr. 25 în iaşi. Textul intermediar a fost stabilit de N. Camariano, Primele încercări literare ale lui C. Negruzzi şi prototipu rile lor greceşti, Bucureşti, 1935, p. 11—22; este traducerea tipărită de Eugenie Vulgaris Ia 1766. O altă traducere, făcută de Grigore Pleşoianu, se publică la Craiova la 1831, in colecţia Deosebite istorii morale desfătătoare şi pline de invaiatili ă, traduse din franţuzeşte şi greceşte. — Cărţile pe care Stanciu Căpăţâneanu le avea traduse şi gata de tipar în 1830 sânt anunţate în a lui Bibliotecă desfătătoare şi plină de învăţătură. Tradusă din franţu zeşte, 1830. Anunţul este leprodus şi in 1. Bianu şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, III, p. 682. 'Ladig se publică în traducerea aceluiaşi la Bucureşti în 1831 (Sadic sau ursitoarea. Istorie asiaticească). Spre a pune în lumină popularitatea de care se bucură în ţările române Voltaire, notăm faptul că unele scrieri ale sale pătrund în lucrări de natură cu totul străină; astfel Scar- lat Tâmpeanul cuprinde in tratatul său Geografia, Ţării liumâneşti, Bucureşti, şi traducerea povesti rei Jeannot et Colin. Aceeaşi nuvelă avea să fie publicată, în traducerea lui J. J. Many, în Foaie pentru minte, 1845, nr. 25—26. istoria călătoriilor lui Scarmenpado (sic) scrisă de el în suşi. Tradusă de un Român neaoş din franţuzeşte, 1831, în ms. academic 4191; după Voltaire, Histoire des voyages de Scarmentado, ecrite par lui-méme, 1756. Despre Zaire tradusă de V: Cârlova, vezi I. Hei iade Kădulescu, Biogra fie, în Curierul Bom., 18C1, nr. 69. Din Brutus tradus de Daniel Scavinschi din Voltaire, un fragment în ins. aca demic nr. 423; catalogul di abonament la această piesă şi la Democrit al lui Regnard, tradusă de asemenea de Da niel Scavinschi, în ras. academic nr. 534. Manuscrisul tra ducerii lui Asachi din Alzire a fost distrus în incendiul din 1827; vezi Albina Românească, 1829, ni'. 5. Traducerile lui Conachi în nas. academic nr. 137, iar cele ale comisu lui Vasile Pogor, în ms. academic 5288. Henriada s'a pu blicat la Bucureşti, în 1838. — Rollin în traducerea Iui Vâr- nav, în ms. academic nr. 175. — Din Fontenelle: Cuvântări pentru mulţimea lumilor de Fon ten el filosoful. Şi tălmă cite pă limba rumânească de Cutare de Cutare. Cu, adao sul de alte nooă filoioghi ce şti slăviri pe alocurea. Iar din cea, dintâi parte puţintele nu s'au scris nefiind atâta de anevoe. Şi s'au protocălit cu iproci de dumnealui biv vel stolnic bărb.it învăţat Răducanu Grecea/tu în zilele prea înălţatului Domn Io Alexandru Suţu, Vvd., în ms. acade mic nr. 1383. — întâmplările lui Tele mah, în ms. acade- nr. 262 (cea mai veche însemnare pe manuscris este datată 18 Ianuarie 1770, deci traducerea este anterioară acestei date). Al doilea manuscris (nr. 342 din biblioteca Acade miei Romàne) este scris intre 20 Iunie şi 2 August 1772 l'i-jiitru Iordache Darie Dărmănescul. Opera se păstrează şi în mss. 1570 şi 2700 ale aceleiaşi biblioteci. Asupra tradu cerii făcute pentru episcopul Leon Gheuca dela Roman, vezi N. iorga. Cărţi şi scriitori romàni in veacurile XVII— XIX, în .4«. Ac. Rom. S. II, T. XXIX, p. 180 (Mem. S. Lit.) 1. Minea, „Telemah" i>> traducere românească reche, în Cercetări Istorice, II—III (1920—1927), p. 255 semnalează traducerea "din msul nr. 219 din biblioteca Universităţii din Iaşi şi hănueşte că acesta ar fi fost manuscrisul pe care voia să 1 tipărească Leon Gheuca în 1783. Manuscrisul datează intr'adevăr din 1783. Traducerea lui Petru Maior s'a publicat la Buda în 1818; indicaţia traducerii din ita lieneşte, în titlu. Un studiu de ansamblu asupra lui Télé- mc/tie în literatura română nu există până acum. — Pen tru prezenţa lui Montesquieu în cercul mitropolitului lacob Starnati al Moldovei, vezi mai departe. Asupra Iui Io nică Tăutul, un studiu pus la punct de E. Vîrtosu; il-sa a avut amabilitatea să ne comunice, înainte de publicare, informaţia că Tratatul de politică al scriitorului moldo vean redactat la Constantinopol cu începere dela 1 Oc- tomvrie 1827. se întemeiază pe autoritatea lui Montes quieu şi Rousseau. Arsaclúe şi Ismenia. Istorie din partea Răsăritului scrisă după franţuzeşte de Monteschiu. Şi este tălmăcită la leat 1794, în ins. academic nr. 3099. — Traduce rea comediei lui J. J. Rousseau Narchis sau îndrăgitul în suşi de sine. Comedie de Jan Jac Ruso pe jranţuzăşte fă cută şl tălmăcită la a. 1794, în ms. academic nr. 3099. Tra ducătorul împarte comedia în perleş (scenă). Asupra ei vezi Al. Ciorănescu, O veche traducere din J. J. Rousseau, în Revista Fundaţiilor Regale, IV (1937), nr. 6, p. 059— 6<î5. Ca teoretician politic. Rousseau, susţine cu toată dreptatea N. Iorga (Rousseau şi Românii, în Cuget Clar, 1930, p. 411), este timp îndelungat concurat de Voltaire, al cărui ton batjocoritor se potrivea mai mult cu spiritul po porului român. — Numa Pompilius al tui Florian, tradus de Beldiman, circula în nenumărate manuscrise; cea mai veche copie este din 1795, în ms. academic nr. 3192.— Bèli- saire, traducere nedatată a unui anonim, sub titlul Veli- sarii, în ms. academic 2235: grafie caracteristică secolului al XVlII-lea. Traducerea lui Damianovici Loga se anunţă şi mai târziu, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 1842. nr. 45; cartea ern „cu icoane" şi arăta „datorin- tele supuşilor către stăpânire şi către patrie". Un frag ment din aceeaşi operă, tradus în versuri de un Ieşan care semnează D. P. I., se publică în Foaie pentru minte..., 1843, nr. 13. Nu este lipsit de semnificaţie interesul pe care îl arată acestei opere Ardealul românesc, în care stăruia încă amintirea Principelui luminat şi tolerant losif II. — Calateea lui Florian tradusă de Costache Starnati, în ms. academic nr. 150. Ţelestina de Florian. Ttomanaţ ispanio- lesc, în ms. academic ar. 4365; traducerea lui Costache Negruzzi, în ms. academic nr. 474. — La traducerile din această vreme ale lui Negruzzi să se adaoge şi Zuma, din M me, de Genlis şi Crispin rival stăpână-său, din Lesage; ambele în ms. academic 3558. Asupra lor vezi N. Camariano, Primele încercări literare ale lui C. Negruzzi, p. 13. — Pentru Adelaida, sau păstoriţa ulyicească a Iui Marmonfel publicată de Carcalechi, vezi I. Bianu şi D. Simonescu, Bibliografia românească veche, III, p. 216. Alcibiade tra dus de Costache Conachi este amintit de M. Pastiescu în articolul Literatura românească, publicat în Curierul Rom., 1830, nr. 78. Traducerea lui Conachi nu s'a publicat. So pare însă că de pe ea au fost făcute cele două copii existente în biblioteca Academiei Romàne (rass. 1603 şi 1848). Cea mai veche dintre acestea (ms. 1603), poartă data 1811. Traducerea ar fi fost deci făcută cel mai târziu în acel an. A doua copie este din 1823. Pirostia Elenei, tra dusă de C. Negruzzi la 1824, într'un manuscris al familiei. A fost publicată de N. lorga în Revista Istorică, IV (1918), p. 31—49; asupra ei vezi şi N. Camariano, op. cit., p. 23—24. Traducerea iui Papazoglu se publică abia în 1846, dar fu sese făcută cu mult timp înainte; în Dedicaţie spune: „Tăl măcind de vreo douăzeci şi doi de ani din morali costile Cuvinte ale lui Marmontel".

Pentru circulaţia lui Wolff, vezi mai departe capi tolul despre George Lazăr şi acela despre scriitorii aro mâni. Manuale didactice traduse din el, în ms. academic nr. 923. Trigonometria tradusă de Lazăr a fost publicată de Trăiau Lalescu în 1919 şi reprodusă în volumul Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1924, de G. Bog- dan-Duică şi Popa-Lisseanu; în acelaşi volum se publică şi Aritmetica tradusă de asemenea de Lazăr. Logica, lui Paumcister este tradusă de Samuel Micu la Viena, pe vremea când era prefect de studii la Institutul român de la Sfânta Barbara. Se publică la Pesta în 1799. Legile fi- rei, ithica şi politica sau Filosofia cea lucrătoare se pu blică la Sibiu în 1800, în două volume; Metafizica, se pă- strează în ms. 226 din biblioteca episcopiei greco-catolice dela Oradea Mare. — Filosofia moralicească a lui Muratori tradusă de V. Vârnav, în mss. academice nr. 183 şi 189. — Din prima traducere a Logicei lui Condillac (ms. acade mic nr. 3738), partea întâia, ff. 1—72, s'a pierdut; traduce rea lui V. Vârnav, în ms. academic nr. 425. Traducerea tratatului De Vétude de Vhistoire este anunţată în Curie rul Rom., 1829, nr. 10 şi 1830, nr. 81. — Pentru greşale si pedepse politiceşte privite a lui Cesar Beccaria, tradusă de V. Vârnav din greceasca lui Corai, în ms. academic nr. 185. Din a doua traducere, ms. academic nr. 4191, nu ne-a parvenit decât prefaţa către Greci a lui Corai. Titlul românesc al operei întâmplările lui Ismini şi Ismeniei lipseşte în manuscrisul în care se păstrează tra ducerea (nr. 4246 din biblioteca Academiei Române); îl re facem după nota finală: „Sfârşit întâmplărilor lui Is mini şi a Ismeniei". Din A toată lumea călătorie a aba telui de la Porte se păstrează în ms. academic nr. 2992 nu mai traducerea tomului IV. Călătoria lui Coxe, tradusă în 1824 de Alecu Beldiman, în mss. academice nr. 28—29. — Mathilde de d-na Cottin este tradusă de Conachi înainte de 1830; vezi nota bibliografică citată a lüi M. Pastiescu, în Curierul Rom., 1830, nr. 78. S'a publicat în 1844. Roma nul a fost dramatizat de Cesar Boliac înainte de 1835; vezi pentru aceasta D. Popovici, Cesar Boliac: romantism şi socialism în definiţia poeziei, în Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944, p. 263—264. Ruinele lui Volney într'o traducere din jurul anu lui 1790, ms. în biblioteca N. Iorga; vezi N. Iorga, Idées et formes lit. fr., p* 52. Traducerea aceleiaşi opere de Io nică Tăutul este notată de M. Kogălniceanu în Alăuta Românească, 1838, nr. 5. N. Cartojan, Alăuta Românească, în Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti. 1927, p. 121, semnalea ză manuscrisele academice nr. 2502 şi 2696, pe care le consideră drept copii după traducerea lui Tăutul. O altă traducere ,în ms. academic nr. 5285, este cu mult mai târ zie: datată 1841, este făcută după ediţia dela Bruxelles, 1830, a operei lui Volney. Manuscrisul este autograf al lui Christian Tell. Traducerea lui Stanciu Căpăţâneanu este anunţată în Biblioteca desfătătoare din 1830. -- In tradu cerea lui Iancu Buznea, Paul şi Virginia se publică la Iaşi în 1831. — Manou Lescaut de abatele Prévost, tradus de Beldiman în 1815, în ms. academic nr. 193. — Indienes- cul filosof al lui Chesterfield, în ms. academic nr. 1496. — Adelson şi Salvini. Poreste englezească sau jalnică tdmpla- re tălmăcită de pe cea franţuzască pe limba moldovenească de Fotis Calafati. Şi afierosâtă pre cinstitului dumisale Gheorghie Balş, vel. vist.; copie făcută de Vasile Tăutu în 1806, în ms. academic nr. 558. Originalul este: Fr. Tu. Ba- culard d'Arnaud, Adelson et Salvini, anecdote anglaise. Paris, 1772 (ed. II, Hamburg, 1792). Istoria lui Machen. Povestire englezească scrisă de pe franţuzeşte de abati Arno, tradusă de I. C. la 1794, în ms. academic nr. 3099. Asupra acesteia din urmă vezi Al. Ciorănescu, Ü veche traducere din J. J. Rousseau, în revista citată, p. 661. — Asupra lui Chateaubriand în Cursul de literatură al lui Scarlat Tâmpeanul, vezi G. Bogdan-Duică, 1st. Ut. rom. mod., p. 211. Istoria, lui Eudor, în mss. academice 3021, 3495, 3738; Genia christianismului, în ms. academic 5301.— Der erste Schiffer a lui Salomon Gessner apare ca anexă la Orthographia latino-valachica. Cluj, 1805, a lui Ştefan Crişan (cu numele maghiarizat,. Körösi); asupra ei vezi G. Bogdan-Duică, loan. Bar ac, p. 166—168. Moartea lui Avei, datată, în ms. academic 4242, cu aproximaţie: 1784, pare a fi mai târzie. Mirtil şi Hloe de Florian (punctul de ple care este însă Gessner) se joacă, în traducerea lui Gh. Asachi, la Iaşi la 27 Decemvrie 1816; o altă traducere în- tr'un ms. din 1819, la Academia Română sub nr. 2364. Asupra lui Gessner în literatura română, vezi G. Bogdan- Duică, Salomon Gessner in literatura romană-, în Convor biri Literare, XXXV (1901), p. 162—173; D. Caracostea, Le préromantisme de G. As aki, în Langue et Littérature I, (1940), p. 29—44; N. Camariano, art. cit., Revista Fundaţii lor Regale, VIII (1941), nr. 7, p. 64—81. — Urîrea de oameni şi pocăinţa a lui Kotzebue, tradusă din greceşte în 1816 de ut; anonim şi închinată protopopului Gheorghe al jude ţului Dâmboviţa, în ms. academic nr. 1770.

Corespondenţa episcopului Chesarie dela Râmnic pen tru procurarea Enciclopediei, în N. Iorga, Contribuţiuni..., An. Ac. Rom., S. II, T. XXVIII, p. 186, 193, 195. (Mem. S. Lit. şi Istoria presei, p. 166—177. Din biblioteca lui George Lazăr, Academia Română a reuşit să îşi procure un nu măr de cărţi. Lista lor, în G. Bogdan-Duică, Gheorghe La zăr, Bucureşti, 1924, p. 153—163. şi în voi. Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr, p. 338—348. Catalogul bibliotecii mi tropoliei din Bucureşti, lucrat sub supravegherea lui P. Poenaru în 1836 în ms. academic 2683. Asupra Procanonului lui Petru Maior şi asupra lui Budai-Deleanu, vezi mai departe.

D. POPOVICI IL SIMBOLISMO GROTTESCO DI TUDOR ARGHEZI

Sous ce grotesque habit qui I'aurait reconnu? (Molière, L'Elourdi, V, 7)

Sollecitato, pochi anni or sono, a offrire ai lettori della più accademica fra le riviste letterarie romene qualche confidenza autobiografica, Tudor Arghezi1) si è cavato d'impaccio nel modo

r) Premettiamo qui, a uso degli studiosi stranieri di letteratura romena, una bibliografia selettiva delle opere di Arghezi e della cri tica letteraria a esse attinente, fondata sulla consultazione diretta dei vari scritti ricordati. Copiose notizie bibliografiche offrono: I. Pillat- Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, vol. I, Bucureşti, s. d. (ma 1925), p. 17 sg.; E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, II (Evoluţia poeziei lirice), Buc, s. d. (ma 1927), p. 351; la rivista „Da- coromania" VIII (1934—35), p. 414 e IX (1936—38), p. 528 sg., per gli anni che corrono dal 1931 al 1935; G. Călinescu, Istoria literaturii ro màne dela origini până în prezent, Buc, 1941, p. 919 sg. La variata attività dello scrittore si lascia così ripartire a tut- toggi (luglio 1944): 1) Poesia: Versuri3, Buc, 1943, che raccoglie l'edizione definitiva, curata dall'autore, di tutta la sua opera poetica, a eccezione delle sue traduzioni poetiche dal francese, spesso ottime, su due dello quali (entrambe da Baudelaire) richiamiamo qui l'atten zione: Valbatros in „Viaţa Romînească" XXX (1938), nr. 4, p. 3, e La géante in „Preocupări Literare"' VII (1942), nr. 5, p. 229. Beninteso, l'edizione definitiva non accoglie neppure le poesie giovanili dello scrit tore, che vanno rintracciate in numerose riviste a partire dal 1896, quando Arghezi sedicenne si celava sotto lo pseudonimo di Ion Theo {il suo vero nome è in realtà quello di Ion N. Teodorescu) e viveva nella cerchia della poesia simbolista romena, capitanata da Mace- donski. 2) Romanzi: Ochii Maicii Domnului (Gli occhi della Ma donna), s. 1. né d. (ma Bue, 1934); Cimitirul Buna-V estire (Il cimi tero dell'Annunciazione), s. 1. né d. (ma Bue, 1936); Lina, Bue, s. d. (ma 1942). 3) Bozzetti e fantasie: Poarta neagră (La porta più conforme al suo umore lepidamente bisbetico, sciorinando tutta una serie di scettiche stravaganze, mordicchiando caustico il suo pubblico, intenerendosi, ammiccando. L'atmosfera di tali pagine rievoca sotto certi aspetti quella della celebre prefazione nera), Bue, s. d. (ma 1930); Icoane de lemn (Icòne di legno), s. 1. né d. (ma Bue, 1930); Cartea cu jucării (Il libro dei giocattoli), Bue, s. d. (ma 1931), di cui è apparsa l'anno scorso una,nuova ristampa con qualche aggiunta; Tablete din ţara de Kuty (Bozzetti del paese di Kuty), s. 1. né d. (ma Bue, 1933); Ce-ai cu mine, vântule? (Che hai con me, vento?), Bue, 1937. 4) Scritti vari: Eminescu, Bue, 1943. Sotto quest'ultima rubrica andrebbe compresa inoltre la copiosissima attività pubblicistica di Arghezi, che si è manifestata fin dall'inizio della sua carriera letteraria (molti anni prima, cioè, del 1927, allorché lo scrittore dette alle stampe il suo primissimo volume di poesie) e seguita a manifestarsi anche adesso con inesausta vena e temeraria baldanza, contribuendo assai più di quanto non si creda a intratte nere vivo in Arghezi quel fervore di ricerche stilistiche e di acrobazie metaforiche, che sconcerta e mette in subbuglio la gente timorata. Un quid medium fra l'imprecazione e il salmo e, rispettivamente, fra il libello e la confessione sono le due prose Rugăciune (Preghiera) e Dintr'un foişor (Da un belvedere) apparse a distanza, di molti anni fra loro nella „Revista Fundaţiilor Regale1' I (1934), nr. 1, p. 19 sgg. e VIII (1941), m\ 12, p. 483 sgg.

La critica letteraria intorno ad Arghezi, abbastanza copiosa ma dettata spesso da impulsi polemici contingenti e perciò effimera, va selezionata alquanto per non riuscir d'ingombro, invece che di pro fitto, soprattutto a uno studioso straniero. Ricordiamo qui: D. Cara costea, Prolegomena argheziană, Bue, Institutul de Istorie Literară şi Folclor, 1937, succinta presa di posizione critica, e, almeno come co rollario, anche polemica, che ha avuto il merito d'infrenare l'ammi razione incontrollata e spesso ingenua di alcuni pubblicisti per l'opera argheziană, ma che va soggetta essa stessa alle più ampie riserve circa i criteri che la dirigono, soprattutto dopo che il Caracostea ha dimostrato di voler mantenere tenacemente immutato il suo atteggia mento, (v. il suo art. Contrapunct in „Rev. Fund. Reg:', VIII (1941), nr. 12, p. 508 sgg., in risposta all'altro di Arghezi, Dintr'un foişor, citato più sopra), fondandolo — questa volta ancor più chiaramente che in passato — su considerazioni di natura consapevolmente extra estetica, che almeno a noi appaiono (nonostante tutti gli sforzi da noi fatti per giudicarle altrimenti) inefficaci a raggiungere un risul tato critico universalmente valido. Ampia presentazione d'insieme del mondo lirico di A. vuol essere la monografia di Pompiliu Constan- tinescu, Tudor Arghezi, Bue, 1940, che contiene osservazioni ragguar- di Bemard Shaw ai suoi The four pleasant palys: l'identico biso gno di scandalizzare docendo, l'analoga mescolanza di toni aggres sivi e nostalgici, anche se più disinvolto e corrosivo appaia lo stile dello scozzese e più trasandato nella sua affettazione d'inge nuità quello del terribile Theo. In sostanza, Arghezi, sul punto di

devoli e una corretta interpretazione degli aspetti essenziali di que st'arte (v., in ispecie, il cap. Viziunea infernului). Oltre alle pagine consacrate ad A. nelle storie letterarie del Lovinescu e del Că- linescu menzionate più sopra, vanno consultati: B. Munteano, Pa norama de la littérature roumaine contemporaine, Paris, s. d. (ma 1938), pp. 275—83; Ş. Cioculescu, Etapele poeziei argheziene (1897— 190Í) nel periodico „Vremea", a. IV (1931), nn. 197, 199, 201, 203, 205; altri articoli dello stesso Cioculescu, riuniti nel voi. Aspecte lirice con temporane, s. 1. (ma Buc), 1942, pp. 59—92; V. Streinu, Pagini de cri tică literară, Buc, 1938, pp. 7—35; Perpessicius, Menţiuni Critice, Se ria a III-a, Buc, 1936, pp. 135—42, 374—80, e Seria a IV-a, Buc, 1938, pp. 72—-79, 251—58; M. Ralea, Înţelesuri, Buc, 1942. L'analisi della prosa d'arte di A. è abbozzata da T. Vianu, Arta prozatorilor români, s. 1. (ma Buc), 1941, pp. 263—75. Fuori della Romania l'attività di A. ha avuto sinora una debo lissima eco, per colpa senza dubbio anche dei metodi editoriali euro pei, che, come ha rilevato proprio uno studioso romeno (B. Munteanu, Literatura românească în perspectivă europeană in „Transilvania", a, LXXIII (1942), nr. 6, p. 430), „sono lontani dall'assolvere la loro mis sione di veicoli dei patrimoni spirituali". Per quanto riguarda l'Ita lia, l'Ortiz ha avuto occasione a più riprese (nel saggio Correnti nella letteratura rumena contemporanea inserito nel voi. Varia Romanica, Firenze, 1932, nel suo Manualetto Rumeno, Bucarest, 1936 e infine nella sua succinta Letteratura Romena, Roma, 1942) di mettere in ri lievo il posto che spetta ad Arghezi nel quadro dell'odierna letteratura romena; e, in un numero unico dedicato alla Romania, Pompiliu Con- stantinescu agiva nello stesso senso (La poesia romena contemporanea nella rivista „II Giornale di Politica e di Letteratura", V (1929), fase. 12). Un perspicace accenno allo „stile originalissimo, benché arduo alla versione" di Arghezi nella onesta e intelligente Storia universale della letteratura di G. Prampolini, vol. Ill, p. 3a, Torino, 1938, p. 857, che presenta anche una rassegna forzatamente breve, ma esattissima, del movimento poetico romeno attuale, di cui il Prampolini stesso (che è uno squisito e accortissimo traduttore) ha offerto anni fa alcune ver sioni nell'aristocratica rivista di poesia „Circoli" di Genova (fase marzo-aprile 1932), purtroppo inaccessibile nelle attuali contingenze a me, che avrei voluto sincerarmi se il Prampolini abbia tradotto o narrare se stesso, di ritracciare il cammino percorso, è assalito da un'oscura inquietudine, che a mano a mano diventa certezza mortificante e senza scampo: l'inutilità e l'inattuabilità di qual siasi ricordo. Lo invitano a parlare della sua infanzia ed egli si schermisce ombrosamente: „.. . qualcosa di cui bramerei non sentir parlare più è l'infanzia. L'hanno i miei figliuoli, io non ho avuto un 'infanzia e mi son vendicato con 'lamplificare quella loro". (Dintr'un foişor, p. 504). Si badi che ciò che ha valore

no anche qualche poesia di Argbezi. Sporadiche e fiacche versioni di liriche argheziane e di qualche brano staccato della sua opera di pro satore sono apparse nella gazzetta di bassissimo livello letterario „II Meridiano di Roma" in questi ultimi anni, né mette conto registrarle; due poesie mal tradotte compaiono altresì in una farraginosa e scor rettissima antologia poetica straniera di M. Spiritini, Poeti del mondo, s. 1. né d. (ma Milano, 1939), che alle pp. 403—23 accoglie versioni da dieci poeti romeni e di Arghezi offre I morti e Iscrizione sopra una porta (cf., in proposito, la rubrica Traduceri din poeţii romàni a cura di M. N. Niculescu nella rivista „Studii Italiene" VIII (1941), p. 204 sgg.). Alcune narrazioni di A. in versione itailana ha offerto molti anni fa la rivista fiorentina „II Concilio" (1923—24), che non ho po tuto consultare (ma cf. „Dacoromania" IV (1924—26), p. 1454). Da parte francese conviene registrare anzitutto due versioni poetiche (Litanies e Les morts) di M. Roques, Poezia românească de azi, Buc. (s. d., ma 1938), p. 50 sgg. (trad, in lingua romena di una conferenza tenuta in francese presso l'Università di Oxford, stampata ivi nel 1934 e ristam pata poco dopo nella „Revue Internationale des Etudes Balkaniques"), accompagnate da un brevissimo cenno critico. Qualche bozzetto di A. è stato tradotto da S. Cassvan nella sua raccolta di Contes roumains, Paris, 1931, che offre anche alcuni dati biografici e critici non troppo esatti (cf. „Dacoromania" VIII (1934—35), p. 469). In tedesco segnalia mo la versione di una lirica di A. (Inschrift über eine Tür) a cura di A. Heitmann, nella rivista transilvana „Klingsor" VIII (1931), p. 428; ibidem, VII (1930), p. 309 sgg. una nota comparativa dello stesso Heit mann, R. M. Rilke und Tudor Arghezi als religiöse Dichter. Altre in dicazioni bibliografiche in merito, nell'appendice all'edizione in lin gua tedesca del già cit. Panorama, di B. Munteanu (Geschichte der neueren rumänischen Literatur, Wien, 1943) dal titolo Deutsche Über tragungen rumänischer Dichtung, a cura di G. Stadtmüller, p. 279, elenco che è tuttavia incompleto. Liriche di A. in versione metrica anche nella raccolta di Z. Franyó, Rumänische Dichtungen (Eine Anthologie zeitgenössischer Lyrik), Timişoara, 1932. in sede critica, qui come altrove, non è la corrucciata asserzione autobiografica „io non ho avuto un'infanzia" (giacché anche co loro che l'hanno avuta potrebbero confortare l'uomo Arghezi con quelle parole di s. Agostino: „Et ecce infantia mea olim mortua est et ego vivo" Confessiones, I, 9), ma è il nesso programmatico che realmente intercede fra quell'affermazione risentita e l'ope rosità dell'artista, il fatto cioè che quel cruccio si sia trasfigu rato liricamente in tanti suoi scritti, da II libro dei giocattoli (Cartea cu jucării) a certe poesiole innocentissime come la Ninna nanna per Mariolina (Cântec de adormit Miiura).

L'inattuabilità dei ricordi è documentata dallo scrittore in mille modi; una prova fra le tante sono le fotografie:

„Talvolta adocchi le tue fotografie. Fosti obbligato a fartele: la civiltà si sconta con la tessera di riconoscimento. Ne hai un centinaio e neppur una somiglia all'originale né ad alcuna di tutte le altre in blocco. Quando ci manca un soggetto d'ilarità a casa apriamo l'album di famiglia, il nostro casellario grot tesco, e mentre la varietà comica dell'espressione ci muove al riso, ci rattrista la contraddizione fondamentale. Sei a volta a volta il padre, lo zio e il nonno di te stesso, più giovane del nipote, e rievochi tutta l'antropologia. La luce degli occhi proviene da un altro, il sorriso è estraneo. Una smorfia profana ti appa renta a chi non vorresti . . . L'uomo vivo sfugge tanto ai certi ficati che alle fotografie. Come potresti riagguantarlo dopo de cine d'anni con la penna" (Dintr'un foişor, p. 486)?

Eppoi, riflette sconsolatamente il nostro, che interesse ha il fatto bruto in sé e per sé? Forse perché una volta è stato?

„Poteva benissimo non essere e, fra esser qualcosa e non essere neppur tanto, nel tempo la differenza si perde. Io vagai per tutta una giornata d'estate sulle rovine di una cittadella di pietra di duemila anni or sono, congegnata per una resistenza storica prolungata. Mi sedetti nel vasto recinto di colonne dove giudicò e legiferò un Senato. Migliaia di volontà e di energie avevano vissuto in quel luogo e dall'antica cittadella s'era dipartito il clamore, reiterato attraverso i secoli, di vitto riose imprese. Accozzai degli orlicci di calcare sui quali si pote vano ancora ravvisare un frammento d'iscrizione, un avanzo di cornice decorativa. Verso sera, nello sfolgorio d'oro del sole al tramonto vidi, però, una lucertola verde distesa su di un la- trone rovente. Era stata la cosa più bella del luogo... Dalla soglia dell'ingresso monumentale, mi gettai alle spalle quelle re liquie di scultura. Non riponevo più in loro alcun pregio e mi rimase soltanto il ricordo del gioiello vivo di smeraldo" (Din- tr'un foişor, p. 483 sg.).

Analizziamo il passo: è uno di quei 'pezzi di bravura' ab bastanza ingenuo, a favore del quale uno dei critici più riser vati di fronte al nostro scrittore si è espresso con parole della più calda ammirazione, rimpiangendo tuttavia ancora una volta che un artista così nobile non riesca a „trionfare di tutte le sue interne contraddizioni", giacché „il verde di smeraldo della lu certola luccicherebbe allora, integrato nell'armonia di colori e di suoni di una cattedrale di mistero" ). Quanto a novità di sensazioni, il brano di Arghezi ora ri prodotto è debole, tanto debole, anzi, da legittimare il sospetto che qui, come altrove, lo scrittore obbedisca a un impulso extra estetico e scriva ad usum delphini, a uso cioè di un pubblico spi ritualmente abbastanza candido e greggio per lasciarsi rapire o esaltare da divagazioni logico-sentimentali così logore e sbia dite. Qual'era, infatti, l'assunto dello scrittore? Inizialmente quello di stabilire che fra il passato e il presente esiste una so luzione di attrattiva così netta da precludere allo spirito ogni velleità di rintracciarlo. Pertanto, ciò che colpisce Arghezi inizialmente non è, si badi bene, una visione scettica della storia, sia pur espressa in una forma polemica assai elementare e appe santita (la stessa, che gli ha suggerito la divagazione ingenua, ma spontaneamente grottesca e perciò riuscitissima, sull'album di fotografie), ma una preliminare sfiducia neh' interesse dei ricordi in genere. Non si pone ancora il problema della loro attuabilità, ma della loro attrattiva; non si vuol for mulare ancora una teoria, ma esporre uno stato d'animo. Il pas sato, vuol dire Arghezi, si potrà anche rintracciare e descrivere, ma non offre interesse. E perché? Perché, insinua lo scrittore scetticamente, „forse che può interessare il fatto bruto trascorso e tolto dal suo sepolcro, soltanto perché è esistito"? Il sofisma ha

1) D. Caracostea, Contrapunct in „Revista Fundaţiilor Regale" Vili (1941), nr. 12, p. 518. così preso vita attraverso quell'espressione „fatto bruto", buttata lì con indifferenza, nella speranza (o nella certezza?) che nessun lettore sia tanto indiscreto da sollevare obiezioni sui criteri, per dir così, storiografici che guidano il nostro scrittore. Ma Ar- ghezi, ciononostante, non si sente tranquillo; e suggerisce di pro posito al lettore la riflessione svagata e capziosa: „Poteva non essere e fra esser qualcosa e non essere neppur tanto, nel tempo la differenza si perde". E subito dopo se ne vien fuori con quel l'apologo lambiccato delle rovine maestose e della lucertola sme raldina, inteso a stornare i lettori dal culto archeologico del passato, fornendo loro il ritratto sbalorditivo e patetico di un artista, il quale, pur consapevole della solennità e dell'intima for za di una tradizione storica, abbandona quei simboli millenari per affidarsi con fanciullesco entusiasmo alla sensazione ani mata e diretta della natura viva. Se, a ricalcarla così criticamente, questa prosa autobiografica svela senza sforzi in più punti la tenuità della sua trama senti mentale e l'ingenuità deliberata della sua struttura logica, non è men vero che appunto per questo essa riesce oltremodo signi ficativa per avviarci a sceverare da un lato lo squilibrio di tono e il divario spiccato che intercedono fra le varie manifestazioni letterarie dello scrittore — in ispecie fra la sua attività di prosa tore e la sua opera lirica — e a individuare dall'altro l'atmosfe ra letteraria e sociale entro cui si configura e a cui si conforma spesso lo stile di Arghezi. Compito, quest'ultimo, che può riuscire proficuo soltanto a patto di non lasciarsi fuorviare o soverchiare da preoccupazioni di polemica contingente ovvero di natura di dattica e praticistica, più atte a travisare e a corrompere il vero carattere dell'indagine che a conseguire chiarezza. Il brano ora analizzato contiene, oltre all'affettata e ingenua noncuranza per l'eco solenne delle res gestae, un moto profonda mente spontaneo e sincero dello spirito argheziano: Arghezi in realtà non avverte affatto la cosiddetta maestà della storia, o, se volete, l'avverte quel tanto che basta per prenderla in uggia. In un paese che per programma e per tradizionale istinto è ge loso tutore di ogni reliquia archeologica e di ogni vestigio del passato, Arghezi proclama con rousseauiano sprezzo che una lucertolina smagliante lo commuove assai più di un ammasso venerando di rovine millenarie. L'opposto esatto di Gârlova, che un secolo fa declamava con ardore altrettanto affettato, di fronte alle rovine di Târgovişte:

Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor!1).

Ma in Arghezi quello sprezzo non sempre è convenzionale e fatuo 'motivo' letterario; allorquando lo scrittore si abbandona al proprio estro grottesco, l'esile tessitura ideologica della sua prosa2) si perde, convertendosi in una frizzante vena satirica, che trova in se stessa le linee e la misura spontanea del suo svol gimento. Riconosciamo allora il libellista nato, il polemista far sesco, degno e originale erede dell'umorismo di Caragiale, come in questo bozzetto, nel quale un barbassòro illustra a un conta dino scimunito i grandi vantaggi della storia:

„Levati dalla testa, diceva il filosofo, che per mandar a- vanti lo Stato ci sia bisogno soltanto dei tuoi requisiti di mas saio ..,. Prima di tutto non potremmo avere più una Storia e un popolo senza storia è come inesistente. I popoli non possono campare come fanno gli uomini che li compongono, senza una annotazione precisa, appuntata in bella calligrafia. Un popolo non può mica dirle come un cittadino qualunque: „Stai, fam- mici pensare, so questo soltanto, che era una giornata di sole...". I privati vegetano, mentre la Storia produce eventi, l'unica cosa di cui s'intenda, a dire il vero, ma nella quale s'è proprio spe cializzata. Un popolo ha bisogno di gente capace di collocarlo nella Storia, cosa che gli zoticoni non sono in grado di fare.

1) „Voi siete una fonte di parole e d'idee": il passo è riprodotto da G. Călinescu, Istoria literaturii romàne cit., p. 127, che accenna alla probabile derivazione di tale motivo letterario dalla ben nota poesia delle rovine del Volney, il quale è stato in ogni caso, se non l'inventore, il propagatore più celebrato di questo tema lirico nella poesia di tutta Europa (cf. A. Monglond, Le préromantisme francais, I, Grenoble, 1930, p. 161 sg.). 2) Per primo B. Munteanu, nel già cit. Panorama de la litlér. roumaine contempor., p. 276, ha osservato: „ ... l'idéologie d'Arghezi est la chose la plus flottante qui soit. Ayant une opinion sur tout, il n'a d'idée sur rien. Cet homme à l'intelligence aigue n'est point un penseur, ni mème un observateur impartial. Presque toujours, ses ju- gements balancent entne l'utopie et la farce". • Questi ultimi potranno tutt'al più rigar dritto, allorché gli altri li sproneranno: ,„Via, creiamo un grande evento! Ci man cano ancora alcuni eventi" (Tablete din ţara de Kuty, p. 109) l1).

Se ci trasportiamo poi sul terreno dei valori lirici, ecco una poesia come Epoche (Timpuri) mostrarci sotto altro aspetto le reazioni di Arghezi di fronte all'inquietante problema del pas sato e delle sue memorie:

Guarda il tuo passato nella palma .. . Rifletti. . .

Somigliano almeno a un passato questi brandelli che paiono ordire il racconto, icòne sbiadite in cui trascorre un'ombra di ombra?

Acque senza specchio, rivoletto dei fiumi esìguo, che sciaguatta entro una scia sulle falde avvelenate dell'alveo inaridito? Sabbia, cenere e fango sono un passato?

Ovvero un Arghezi che s'abbandona al ricordo e se ne esalta, come in questa Preghiera notturna con le campane (Denie cu clopote):

Taci. Non muoverti. Dal mio buio s'è ridesta e vola, nello stellato ètere l'aquila del ricordo.

l) Cf. ibidem, p. 115 sgg., il bozzetto In preistorie, dove si fa la satira dello spirito prolisso e inconcludente che anima uno storico, membro di una immaginaria accademia, al quale si mettono in bocca melensaggini di questo genere: „Quanto a ciò che noi definiamo pre istorico (noialtri storici post-istorici, vale a dire presenti nella civiltà dopo che il preistorico è passato) l'orientamento è, come potete im maginarvi, laboriosissimo . .."! Oh! non turbare il suo levarsi. Donde viene l'azzurra aquila che è cresciuta tanto? Piccola nel nido e senz'ali io l'ho lasciata.

Non sono quindi esiliato per sempre dal mio passato. C'è speranza ancora, c'è consolazione ancora, vagola ancora un 'ombra bianca pel silenzio.

La nube che mi rapi s'è squarciata! Spànditi prodiga sul mio campo, dal quale le morte cose dell'anima si son rideste.

Mentre altrove, in Una giornata (0 zi), il passato più prossimo sembra ossessionarlo e snervarlo, fin quando la sua scomparsa stessa produce nel suo spirito uno smarrimento ancor più pe noso, che gli permette di misurare tutta l'intensità fruttuosa di quella persecuzione:

La giornata d'ieri m'ha inseguito, credendo, come un cane famelico, d'esser legata da qualcosa, da una correggia, da una fune, alla mia vita — e a un crocicchio di statue s'è voltata, vedendo che non lo è.

S'è perduta stracca e raminga dopo avermi incalzato tutto il tempo, passo passo, fino a oggi a mezzodì.

Chi abbia pèrso una giornata intensa quanto una vita • la cerchi presto. Annotta. La nebbia cala.

Il passato che affascina Arghezi e che rappresenta per lui un motivo costante di commozione lirica è un passato non ben de finitamente storico, ma folcloristico e in una certa misura mitico, temperato però nelle sue astrattezze metafisiche dalla na tura robustamente s o c i a le e umanitaria dello scrittore. Se Ar ghezi irride alla 'storia' dei manuali e delle accademie, sente d'altronde che c'è una storia più remota ancora, forse, ma più intima e vitale di quella, più fraterna al suo spirito: la storia dei suoi morti e delle loro umili gesta di contadini e di artieri, gra zie alle quali lui, il poeta, è oggi in grado di esprimersi e di farsi valere. La sua arte dovrà quindi essere, in primo luogo, un ex-voto, una testimonianza di lirica gratitudine verso quei poveri trapassati, quei bianchi ossami sepolti a migliaia nei campi, sotto quella gleba dissodata e fecondata da loro; quelle ossa sono le bianche statue simboliche che la morte erige al posto dei vivi, macerati dalla fatica e ripagati dall'oblio; quelle ossa si sono „riversate" in lui e reclamano un canto. Nasce così la poesia Testamento (Testament), giustamente messa da Arghezi in fronte alla sua raccolta di versi, più come un ammonimento che come un preludio:

Non ti lascierù in retaggio, dopo la morte, che un nome accatastato su un libro. Nella sera ribelle che procede dagli antenati miei fino a te

tra voràgini e fosse profonde, scalate dai miei vecchi carponi, e che, o giovane, aspettano che tu le ràmpichi, il mio libro, figliuolo, è un gradino.

Deponilo con fede al capezzale. Esso è il vostro primo diploma di schiavi dai lanosi gabbani, colmi di ossami riversati in me.

A che convertissimo, ora, per la prima volta, la vanga in càlamo e la zolla in calamaio, i nostri vecchi adunarono, fra i buoi, il sudore del lavoro centinaia di anni.. .

E l'immagine ritorna insistente in Archeologia (Arheologie):

L'animo mio ancora si rammenta e adesso e ognora di ciò che è trascorso, di un passato che mi è ignoto, ma i cui santi ossami si son deposti in me a mia insaputa, a quel modo che la terra ignora i suoi propri, in cui dormono statue accanto a statue ed è sigillato feretro accanto a feretro . ..

Ecco la sola 'archeologia' capace di ispirare la sua fantasia, di alimentare la sua pietà: non soltanto quegli ossami si sono ri versati in lui, ma vivono nel suo spirito più dolorosamente, più tenacemente che se appartenessero a esseri ancora vivi e sensibili alla pena; quei poveri morti soffrono in lui, nel suo ri cordo oscuro e imprecìso, nel suo bisogno imperioso di prodigar loro almeno il balsamo filiale e nostalgico della riconoscenza. È un culto dei morti, di cui infiniti esempi ricorrono, con tona lità liriche sempre diverse, nella fiammeggiante età del roman ticismo, di cui noi tutti siamo i naturali eredi. È la mistica pietà di Baudelaire:

Les morts, les pauvres morts ont des grandes douleurs!

Volendo operare un riaccostamento che chiarisse meglio al let tore italiano certe movenze liriche della 'pietas' di Arghezi verso i morti, i suoi morti, dovremmo pensare al Pascoli, col quale il poeta romeno sembra avere in comune perfino certe aspirazioni umanitarie; ma il distacco fra le due individualità liriche si paleserebbe evidentissimo, non appena l'esame si approfondisse. E d'altronde non per nulla in Romania si parla di 'un caso Ar ghezi' e si è manifestato da taluno il dubbio che a questa contra stante figura di poeta, sempre in bìlico tra nobili idealità e farse plebee, manchi un centro lirico unitario e che la sua attività venga a collocarsi „alia periferia" dei valori estetici1). Più nel vero, al contrario, ci sembra Basii Munteanu, quando conferisce ad Arghezi l'attributo di „irréductible", che del resto può consi derarsi un'elegante scappatoia critica per sottrarsi al compito molto più arduo di fissare i tratti decisivi che caratterizzano quest'originale creatore.

Questi tratti si delineano nettamente, quando s'istituisca un

*) È il parere manifestato a più riprese e nel modo più esplicito •dal Caracostea noi due scritti già citati. raffronto tra le idealità ehe animano gran parte della lettera tura romena odierna e le reazioni espressive di Arghezi, la c o- struzione in atto del suo mondo poetico, il suo programma lirico. L'atteggiamento di Arghezi di fronte al passato non si di stacca sensibilmente, a prima vista, da quello della spiritualità romena contemporanea, quale si è venuta disegnando nel corso di questo secolo attraverso un fervido processo di investigazioni strutturali. Quei poveri ossami che sollecitano la fantasia e la carità del poeta non sono, indubbiamente, la 'storia' nel senso che la civiltà occidentale attribuisce a tale paludata parola; e neppure sono un 'motivo' letterario affine a quello della poesia sepolcrale inglese, squisitamente patetica. Nulla di patetico, di affettato, di mesto in quel ricordo lirico, ma il senso — non di remo epico, per non falsare con un attributo convenzionalmente letterario il valore di esso, ma robustamente atavico — di una solidarietà che la morte ha cementato per sempre, mettendo allo scoperto nella fantasia del poeta vincoli di gratitudine e di di scendenza che la civiltà fattizia e salottiera del secolo allontane rebbe da sé con molestia. Si è voluto vedere nell'atteggiamento di Arghezi una presa di posizione anarchica, un vero spirito di classe rivolto all'avvilimento del ceto signorile; e non è escluso che tali tendenze abbiano albergato e alberghino in fondo al suo animo, ma è altrettanto certo che non sono quelle ad alimen tare, con il loro astratto e confuso ideologismo, l'intuizione lirica di un poeta. Non le ideologie, ma le idealità contano nella formazione di un universo lirico, e le idealità di Arghezi si trovano sul piano della spiritualità romena contemporanea, che si è costruita un passato conforme alla propria tradizione e alle proprie esigenze e che da questo passato, domestico e mi tico al tempo stesso, attinge di continuo l'energia spirituale ne cessaria per avanzare. Per intendere Arghezi e per valutarlo cri ticamente il lettore, soprattutto straniero, deve deporre i palu damenti solenni di cui si ammanta assai spesso il pensiero eu ropeo, deve rinunciare agli schemi tradizionali, alle formule let terarie, al corredo già fatto della spiritualità umanistica neola tina o germanica e ravvisare invece, preliminarmente, il terreno spirituale su cui si muove il poeta. Questo terreno è lo stesso per tutti gli scrittori romeni d'oggi, cosicché inizialmente ciascuno di essi si trova di fronte a pro blemi e a valori spirituali quasi identici, anche se poi — com'è naturale — le reazioni espressive sono in ognuno diverse. Ciò va interpretato, d'altronde, non come angusta visione della realtà o povertà d'indirizzi spirituali, ma come uno sforzo solidale, un vero fronte unico della civiltà romena, inteso a rintracciare e a valorizzare una 'tradizione', che è di necessità remota struttural mente da quella della romanità occidentale. Così, per rimanere al tema lirico che abbiamo considerato poco fa, la visione del pas sato che anima la spiritualità romena in genere merita tutta la nostra attenzione: è una visione per eccellenza anti-araldica, collettiva, anonima della storia, che non si affida né a partizioni cronologiche profondamente sentite e universalmente discusse (come sono per altri il medioevo e il rinascimento, l'arte clas sica o barocca, ecc.), né ai miraggi, talvolta insidiosi e nefasti, di nomi altamente sonori o di superbe istituzioni. L'anonimato, che le vecchie culture dell'occidente considerano non invidiabile appannaggio dell'età omerica, che il cattolicesimo stesso ha giu dicato esser sconveniente ai propri fini apostolici, ha tuttavia un fascino non di rado più potente di una storia ben dettagliata e puntualmente descritta. L'anonimo più remoto, più vago, più inquietante è, a ben considerare, dio stesso, e, insieme a dio, la natura e, dopo la natura vivente, la morte, che chiude il ciclo. Nazioni e individui si affannano a ricacciare indietro il più pos sibile la comparsa di questo grigio fattore della storia, che mortifica il loro orgoglio araldico e mette un freno alla loro brama di conoscenza, quando (è il caso della spiritualità ro mena) non sia proprio esso a far vibrare le corde più segrete dell'animo nostro, creando per lui nuovi valori. I potenti, i no bili, i ricchi possono pagarsi il lusso di far arretrare più addie tro nel tempo l'apparizione molesta e sconcertante dell'anonima to; ma dopo aver riunito regesti e diplomi, ammassato dati cro nologici, messo in bella lista la propria genealogia, anch'essi deb bono arrestarsi, perder le tracce, restar confusi: sono pervenuti anch'essi al punto morto della loro storia, allo sfondo opaco e anonimo del loro passato diretto, al termine di ogni gloria terrena e di ogni umana certezza. Ma gli umili, i diseredati, i reietti? Per costoro tali possibilità d'indagine, tali velleità araldiche non si pongono neppure: lutto il loro passato è uniformemente anonimo, a cominciare da quello dei loro padri, dei loro avi im mediati. Non v'è speranza di gloria per loro, se essi medesimi non se ne forgeranno una, fondata su valori appropriati al loro destino e retta da criteri spirituali profondamente diversi da quelli che i favoriti dalla sorte adottano per illustrare degna mente la propria discendenza. Non si drammatizza punto il carattere della spiritualità ro mena contemporanea, asserendo che uno dei suoi tratti domi nanti è proprio questa quote fervidissima del passato, che si ma nifesta su tutti i terreni, da quello scientifico a quello morale, ma soprattutto e visibilmente sul terreno della fantasia e del lirismo: da Arghezi a Blaga, a Crainic, a Cotruş, a Beniuc, non v'è — inizialmente — divario alcuno di atteggiamento. Ciascuno è concorde nell'interpretare il passato anonimo della propria gente come pregno di valori celati, di simboli patriarcali, di idea lità da sondare e da es trarre alla luce; ma ognuno poi — lo abbiamo già notato — conferisce a tale visione d'insieme una tonalità diversa, più accentuatamente metafisica o più spiccata mente umanitaria, più ricca di elementi folcloristici o di pro spettive sociali, più variopinta o più drammatica. Il più sottile, il più nervoso, il più metafisico di tutti vuol essere ed è Lucian Blaga, che raffrontato con Arghezi svela al tempo stesso la co munanza dell'origine e la discordanza profonda del temperamen to lirico. Un esempio basterà, in questa sede, a provarlo; una delle liriche più sature di magismo evocatorio del Blaga, Sonno (Somn ):

Notte piena. Volteggiano stelle nell'erba. I vióttoli si ritraggono nella foresta e negli antri, il guardaboschi non parla più. Grigie civette s'assidono come urne sopra, gli abeti. Nel buio senza testimoni s'acquetano uccelli, sangue, patria e le avventure in cui eternamente ripiombi.

Perdura, un'anima alitando, senza oggi, senza, ieri. Con sordi ramo ri negli alberi si levano sècoli ardenti. Il mio sangue nel sonno come un 'onda da me. si ritrae indietro, ai padri.

Anche qui il richiamo di un passato anoriimo, equivoco e tutta via familiare, assolve nella chiusa di questa poesia la sua fun- < zione di 'costante' lirica, frutto di una visione della storia esente da settori e da schemi cronologici, vuota di personaggi ben defi niti, deserta di avvenimenti solenni, popolata unicamente dal ricordo,- fluido e vivace come il sangue, di un lignaggio umile ma sicuro, in cui lo spirito si rifugia con affettuoso abbandono nei momenti di stanchezza o d'inerzia.

Il più robusto, il più sociale e polemico di tutti è invece Tu dor Arghezi, che si è affidato al proprio impulso lirico col vigore di un tribuno del popolo, mescolando ad accenti di profonda pietà verso i suoi morti impeti grotteschi di.derisione e di ri volta contro i frivoli detentori di una effimera potenza mon dana, acquisita di recente a prezzo dell'altrui fatica e deil'altrui umiliazione; il poeta non li odia, non ambisce di sostituirsi a loro nella parte ridevolmente decorativa che essi sostengono sulla scena del mondo, non invidia né il loro sfarzo né la loro mol lezza: vuole soltanto che essi sappiano, che essi non dimenti chino la loro discendenza effettiva, il passato anonimo e doloroso che sta dietro la loro felicità, giacché Arghezi pensa, al pari della Beatrice dantesca, che

alto iato di Dio sarebbe rotto, se Lete si passasse, e tal vivanda fosse gustata sanza alcuno scotto di pentimento che lagrime spanda. (Purg., XXX, 142 sgg.).

Investito di tale missione, parrebbe che Arghezi dovesse disporsi ad assumere la parte di 'vate' proletario, di emancipa tore degli oppressi, ecc.; e questo forse sarebbe avvenuto se l'uni verso lirico del poeta si fosse esaurito in un impulso prettamente rivoluzionario e sociale, se Arghezi non possedesse — come tutti i veri creatori — un suo patrimonio intimo di affetti e d'imma gini da esprimere e da far valere. Xon è questo, d'altronde, il senso riposto del suo programma poetico, enunciato nella secon da parte di Testamento? Dopo la commossa evocazione dei suoi „vecclii", logorati dagli strapazzi e dalla servitù, il poeta pro segue:

Dal loro gergo d'incitamenti al bestiame 10 cavai fuori parole accomodate e cantilene per i venturi padroni. E, rimpastate migliaia di settimane, le convertii in sogni e in visioni. Feci dei brindelli germogli e ghirlande. 11 veleno stillato lo tramutai in miele, serbandogli intatto il suo dolce potere. Presi l'invettiva e attorcendola agevolmente la impiegai ora, ad allettare, ora a oltraggiare. Presi la cenere dei morti dal focolare e feci di essa, un Iddio di pietra, confine eccelso, con. due mondi alle falde, vigilante al vèrtice del tuo dovere.

Il dolore nostro sordo e amaro 10 allunai su, di un 'ùnica viola, al cui ritmo s'è messo a trescare 11 padrone, come un caprone, sgozzato. Da muffe, pùstole e melma lio estratto nuove bellezze e valori. La sferza a lungo tollerata si ritorce in, parole e redime, lentamente, punitrice, la stirpe riva, delle, colpe, di tutti. E la giustizia, resa al ramo aduggiato uscito dalla foresta alla luce e che germina, come un, gràppolo di porri, il frutto del dolore d'intere èpoche.

Neghittosamente sdraiata sull'ottomana la Principessina spasima, nel mio libro. La parole roventi e quelle foggiate con, arte si congiùngono nel libro accoppiate, come il ferro infocato stretto nelle tanaglie. Il servo l'ha scritto, il Principe, lo legge, senza avvedersi che nel più fondo di quello cova la fùria degli avi miei.

Se si libera questo testo, fondamentale per l'intelligenza dell'opera argheziană, dalle scorie di un simbolismo a tinte sociali più che convenzionale (la sferza, il servo, il principe), e se lo si valuta inoltre alla stregua delle realizzazioni successive del poeta, ci si avvede facilmente che, in onta alle apparenze, non assistiamo qui al preludio epico-lirico di una sanguinosa lotta di classi, ma all'enunciazione entusiasticamente impetuosa di un veemente ma pacifico ideale estetico; nient'altro. Dopo i primi timori, il critico pacifista può rasserenarsi: niente arringhe scalmanate, niente attentati al quieto vivere, niente tribuno. Ma allora? Che cosa sta a farci mai, allora, quel padrone paragonato poco decorosa mente a un caprone sgozzato e quella 'Lady Chatterley' divorata dal desiderio? E perché ,,1'invettiva" e perché „la furia degli avi"? Non sono proprio queste immagini e questa irruenza verbale ciò che ha accreditato la versione di un Arghezi ,,feno meno sociale", di un Arghezi rivoltoso e „disfattista"? Che cosa è, infine, questo scrittore, o, meglio, che cosa si propone di es sere? Un vate o un „farceur", un sacerdote di alte idealità o il carducciano facitore di „lazzi turpi e matti"? Questi, in.rapido riassunto, i dubbi avanzati da una parte della critica romena intorno all'„irréductible" Arghezi; dubbi che lo scrittore stesso, a dire il vero, par che si compiaccia di alimenta re ogni qual volta gli se ne offra l'occasione (ricordiamoci la prosa autobiografica Dintr'un foişor), dimostrando in tal modo poca carità verso i poveri critici, ma in compenso un'ammirevole si curezza di sé. E Arghezi difatti ha ragione di star tranquillo: egli è cosciente di aver lavorato onestamente, sinceramente, alla vista di tutti, di aver detto tutto quello che aveva da dire; e il suo cen tro lirico egli sa di averlo costruito in sé tenacemente e di possederlo ben saldo, anche se questo centro lirico non s'inquadra negli schemi della critica letteraria nazionalistica, anche se esso delude i 'desiderata' di una parte del pubblico1). Ma Arghezi ha

T) Le delusioni e le 'sorprese' sono di rigore, quando il critico letterario s'adopri a estrarre de un'opera lirica i valori biologici o bio politici della razza, del nazionalismo, ecc., come sembra fare G. Bog- dan-Duică nell'art. O surprindere în poezia română (T. Arghezi) ap parso nel periodico Naţiunea, 1927, nr. 276, che non ho potuto vedere direttamente, ma di cui discorre D. Popovici, Evoluţia concepţiei li terare a lui G. Bogdan-Duică in „Dacoromania" VIII (1936—38), p. 44, studio ristampato adesso nel voi. Cercetări de literatură română, Si biu, 1944, p. 217 sgg. l'atto di più: inserendosi virtualmente e concretamente nel movi mento poetico europeo contemporaneo — in cui il travaglio li rico di ciascun creatore è accompagnato dal controllo costante della critica estetica e obbliga in un certo senso (più che in qualsiasi altra epoca della poesia europea) i creatori stessi a esercitare una vigilanza oltremodo intensa sull'essenza formale della propria arte, a chiarire cioè, essi per primi, i pro pri valori espressivi1) —, egli si è preoccupato di formulare una sua poetica e di giustificarla al tempo stesso agli occhi del pubblico. Si è studiato attentamente, ha indovinato il proprio tono, ha esplorato le contraddizioni latenti del suo spirito2): si è

') Tale fenomeno — che,ripetiamo, si verifica in tutta la lirica europea contemporanea — è stato convenientemente illustrato da Al fredo Gargiulo nel corso del suo intelligentissimo volume La lettera tura italiana del Novecento'2, Firenze, 1941. 2) Nello scritto autobiografico Dintfun foişor, citato più sopra, Arghezi ragiona con molto gusto e con molto spirito di ciò che capita all'artista il quale abbia trovato quel che suol dirsi il suo 'tono' e di mostra al tempo stesso di rendersi esattamente conto della nozione di 'originalità' lirica. Ecco il passo: „In tutta una vita, uno scrittore arriva a imparare appena tanto: non il tono, ma la condizione del tono e della sfumatura. Si parla di stile. Anche di questo, così a me moria e senza documenti, non sai che cosa potrebbe essere. Ma è qualcosa di diverso dal tono, una fantasia interiore del tono, un zig zag, un arabesco sulla linea del tono. Del tutto astratto e assurdo resta il punto da cui si diparte sollevandosi la millesima brìciola di tono. Punto infinitesimamente piccolo, in esso si raccoglie tutto, co me nel seme di un faggio: centinaia d'anni e una foresta. È lecita una digressione. Di un semitono vìvono letterature intere ed epoche let terarie. Una penna di scrittore azzecca il suo tono e il tono si ripro duce come un tipo, di calamaio in calamaio. Esso si percepisce coll'i- stinto: manda l'odore di uno stesso tono dovunque, con la variazione di un digradamento in cui s'è infiltrato un altro odore, più debole. Quando il tono si logora, la monotonia della decadenza registra una pausa. Il servilismo dell'imitazione sincera o scimmiottesca, si esau risce anch'esso, e la sensibilità, ridotta all' onomatopeica, ti fa medi tare l'espressione con le cinque dita sulle labbra, balbettando infan tilmente cinque sole sillabe. Da sinistra, da destra, di su, di giù, si aspetta il tono nuovo, che può ritardare un'intera vita. Pausa tragica dell'intelletto: epoca di rivoluzioni. Non sai di dove esca fuori né, im provvisamente, che cosa lo suggerisca: un colpo di scure, una pre ghiera, il canto di un grillo. Ma non appena il nuovo tono è stato comportato, cioè, come si comporta nel suo insieme tutta la spi ritualità moderna, se è vero che queste preoccupazioni cri tiche e psicologiche caratterizzano la nostra epoca assai più, forse, di quanto quelle patetiche e umanitarie non abbiano con trassegnato l'avvento e il durevole trionfo delle 'àmes sensibles' nell'età preromantica. Formulando nella lirica Testamento la sua poetica, Arghezi l'ha enunciata pertanto non da critico o storico letterario, ma da poeta: valendosi non di concetti, ma di simboli fan tastici, non esponendo dettagliatamente, ma sugge rendo; come hanno fatto, cioè, e seguitano a fare da più di un secolo tutti i lirici europei da Baudelaire a Rilke, a Wilde, a D'Annunzio. Ciò era tanto più naturale in quanto, come ab biamo osservato poco fa, il terreno della spiritualità romena odierna è quanto mai propizio alla formulazione di manifesti programmatici, alle prese di posizione nei più diversi set tori dell'attività spirituale e quindi, in special modo, alle poeti che, che sono le più facili a formularsi, anche se poche resistono alla prova del tempo. Che il programma di Arghezi non racchiu da, a ben guardare, alcun elemento dottrinario positivo, alcun coefficiente extra-estetico — che esso non sia, cioè, intimamente, né sociale, nè moralistico, nè storico, ma schiettamente e origi nalmente fantastico — è ciò che risulta da un'analisi attenta di esso e dal raffronto complessivo con l'opera lirica del poeta, considerata nella sua totalità.

Abbiamo detto che Arghezi non soltanto ha trovato il pro prio tono, ma che, cosciente di averlo trovato, ha adombrato in Testamento il sentore lirico di questa sua consapevolezza, valen dosi dei simboli che la sua ispirazione (virtualmente incensura bile) gli ha dettato per l'occasione. Trasposta in termini concet tuali, la sua poetica può enunciarsi come segue: un vigoroso e permanente dualismo sentimentale e verbale, un'alternanza voluta e risentita di toni solenni e plebei, un ondeggiare conti-' udito, la fauna intellettuale, che si sta struggendo di originalità, si precipita e l'adotta. Si crea ancora una gloria e ancora un servilismo" (1. e, p. 484 sg.). mio tra la carità e l'avversione, l'umiltà e il disprezzo di fronte agli uomini e di fronte alla vita. Ma Arghezi non enuncia, rap presenta: e le sue metafore liriche sono il passato anonimo e tra vagliato della sua gente, i loro poveri ossami, la vanga, le zolle, il loro rustico linguaggio, le loro grossolane ingiurie; e, accanto a tali valori umili e nostalgici, i germogli, le ghirlande, il veleno convertito in miele, la penna, la viola del poeta-contadino, anello di congiunzione fra due immaginazioni antitetiche ma ugual mente vigorose, quella di una umanità patriarcale e tribolata e l'altra, violentemente caricaturale, di una ristretta casta, che ha per rappresentanti simbolici il padrone riddante come un ca prone scannato e la giovane dama languida e corrotta. Il poeta, che si pone al centro di questi due mondi, è egli stesso un per sonaggio simbolico, rappresentativo, sovraccarico di valori me taforici: egli appare qui in veste di giustiziere, di mandatario solenne, di supremo vindice della storia, soltanto perché queste metafore sono la naturale conseguenza di tutte le altre già elen cate, e non già perché l'artista conferisca alla sua poetica il carattere di un manifesto sociale. Quella metafora, anzi, vuol di re: io, il poeta, son qui mediatore lirico fra due sentimenti di scordanti, ma del pari violenti in me, cosicché a nessuno dei due potrei rinunciare senza falsare il carattere della mia ispirazione. (Perché, giova insistere su questo punto, la poetica di Arghezi, non essendo affatto dottrinaria ma lirica, ha un valore univer sale soltanto come visione artistica pienamente realizzata, ma non può averne che uno individuale quando la si trasponga sul ter reno dei valori pratici: essa è, cioè, in tal caso, la poetica di Tu dor Arghezi, valida per lui solo e adatta soltanto al suo tempera mento artistico e alla sua psicologia). Della propria natura il poeta conosce (è uno dei contrassegni più evidenti della modernità del suo spirito) le pieghe più na scoste: sa, per esempio, che alberga in lui un piccolo dèmone ma ligno, il quale lo sollecita a cogliere gli aspetti più impudichi della realtà esteriore, a contaminare un'idealità purissima con una bruttura, un'immagine classicamente disegnata con uno sgorbio, a violare le virtù e i vizi dell'uomo, a deformare istintivamente un volto, una voce, un'andatura umana. E lo stesso beffardo ge- nietto lo spinge ad assumere forme espressive il più delle volte intemperanti, a forzare il valore di una metafora, il giro normale di una frase. Il grande Leonardo doveva attraversare momenti simili, quando, dopo aver modellato i più perfetti esemplari del bello umano, si metteva a schizzare i più orribili ceffi e le più laide visioni ovvero tracciava una festevole caricatura. Ma per Arghezi questi, può dirsi, sono tutti i momenti della sua vita, giacché il grottesco è la sua vera ipòstasi; e come fare, allora? Come giustificare agli occhi altrui, si è chiesto il poeta, •— o, meglio, come rappresentare — questa concordia discors della propria immaginazione lirica? Foggiando dei simboli adeguati, che rappresentino in atto questa tendenza innata al caricaturale, quei simboli appunto che compaiono in Testamento, dove il grot tesco respira largamente e avvolge sotto diverse forme e con diverse tonalità (più gravemente nella prima parte della poesia, più chiassosamente nell'altra) tutta l'atmosfera lirica; giacché — è bene notarlo fin d'ora — il grottesco in genere (e quello argheziano in particolare) non si esercita e non si manifesta sol tanto nel dominio dei sentimenti malèvoli e impetuosi, ma anche in quello degli affetti virtuosi e gravi ). In Testamento, per esem pio, non son grottesche solfano le figurazioni dettate dal sarca smo o dall'odio, ma anche altre suggerite dalla pietà e dall'affetto, com'è quella degli avi che procedono carponi penosamente e per fino l'immagine, centrale e vigorosa, di quei lanosi gabbani ri colmi di ossa. E nell'opera di Arghezi, poi, il grottesco riappare in tutta la gamma delle sfumature che esso prevede in sé, dal màcabro al patetico, dalla caricatura lieve all'affresco mostruoso, da forme impressionistiche ad altre miniaturali; e si colora, volta a volta, di umanitarismo o di cinismo, senza che questi valori

x) Che in questi ultimi l'aspetto grottesco sia meno evidente al lettore non sorprende, quando si sia meditata la natura complessa del riso e del comico sulle orme, per esempio, della filosofia bergso- niana. Il grottesco argheziano è presente e latente dovunque nel corso della sua opera, allo stesso modo che il comico circola insospettato a una prima lettura in tutta l'opera di Proust. V. in proposito il cap. L'observation du comique de la nota monografia di L. Pierre-Quint Marcel Proust, Sa vie, Son oeuvre (Edition nouvelle, revue et corri- gée, suivie de: Le comique et le mystère chez Proust), Paris, s. d. (ma 1928), p. 271 sgg. sentimentali diventino davvero valori pratici o concettuali. Scri vendo Testamento, Arghezi ha dunque istradato i suoi lettori al la comprensione esatta del suo tono e della sua forma d'arte: una ricerca veemente e avida di metafore, un simbolismo grot tesco1), di cui gli aspetti essenziali e più significativi si ripresen tano nel corso della sua opera poetica.

Il pensiero della morte e del legame affettuoso e doloroso che unisce i padri ai figli al di là di essa, in virtù del ricordo, •— mesta „corrispondenza d'amorosi sensi", che in Testamento as surge al valore quasi epico di una tradizione — ricompare tra sfigurato pateticamente nella vivacissima lirica A rimpiattino (De-a v'aţi ascuns), dove i simboli grotteschi hanno stavolta tutta l'innocenza e animazione mimica che si richiedono a chi stia dia logando con degli esseri creduli e ignari come sono i bimbi:

Miei diletti, ho da provare una volta con voi uno strano gioco. Non so quando sarà ciò, babbo, ma certo lo giocheremo una, volta, una volta, forse, dopo il tramonto.

È un gioco malizioso da vecchi, con. fanciulli come voi, con bimbette come te, gioco da uccelli, da fiori, da cani, e ciascheduno lo gioca bene.

Ci vorremo sempre bene, certo, tutti riuniti con gioia, alla mensa, sotto la cappa del Signore. E un. giorno, le gambe si faranno cionche, la mano impacciata, l'occhio àrido, filacciosa la lingua.

1) 11 termine di 'grottesco' è stato applicato ai vari aspetti del l'opera di Arghezi da tutti i suoi critici indistintamente (Caracostea, Constantinescu, Călinescu, ecc.), cosicché non rappresenta certo una novità critica l'averlo adottato; ma quel che conta, naturalmente, è il sorprendere l'aspetto unitario di esso. Un utile contributo alla sto ria spirituale del vocabolo è la dissertazione di laurea di un allievo dello Stengel, Paul Knaak, Ueber den Gebrauch des Wortes „grotesque", Greifswald, 1913. II gioco s'inizia lento, come una brezza. 10 riderò e tacerò, mi sdraierò a terra. Starò silenzioso, mettiamo, accanto a un albero.

È il gioco delle Sante Scritture. Così ha giocato anche il Signor Nostro Gesù Cristo e gli altri, còlti da ribrezzo e da caldane, che dopo alcuni santi tremori han posto fine al gioco degnamente.

Non desolatevi troppo, voi, allorché mi prenderanno e porteranno lontano e mi faranno una specie di sepoltura nell'argilla mòrbida o dura. Così è il gioco, comincia con la morte.

Sapendo che anche Làzzaro è risorto, voi non vi desolate, aspettate. Come se nulla fosse accaduto di troppo strano e impreveduto. Là, penserò al gioco nostro, tra. fratelli.

11 babbo ha pensato a voi, vi ha lasciato armenti, granai, pàscoli, pècore e bàite per ogni sorta di necessita e per il vostro cibo.

Tutti risorgeranno, tutti torneranno un giorno, a casa, dai loro bimbi, dalla loro compagna, che piange e fila, dalle vaccherelle, dalle agnellette loro, come uomini attivi e vitali.

E voi, miei cari, venite su sani, gagliardi, vispi, di buona lena, come abbiamo appreso dai nostri vecchi. Per intanto, miei bei ragazzi, il babbo si assenterà, per circa, un m.ese.

Poi, ci sarà un ritardo, e un altro, e un altro ancora. Il babbo non avrà, più la forza di venire a piedi, nel tempo richiesto, da quell'altro mondo. Voi, nel frattempo, vi siete fatti grandi, vi siete sistemati, vi siete addottrinali, la mamma fa calze e pettorali, e il babbo non è venuto più...

Tesori miei, delizie mie, bimbi miei! Cosi va il gioco. In due, in tre lo puoi giocare, lo giochi in quanti ti pare. Malora a lui!

Di un grottesco miniaturale è il programma poetico enun ciato in Parola (Cuvânt), che inaugura un ciclo di poesie entrato a far parte poi anch'esso dell'edizione definitiva:

Volli farti un dono, lettore, un libro tascabile, un piccolo libro, un libriccino. Fra le lettere ho scelto le minuscole, e fra i simboli le formiche. Ho voluto riempire le cèllule con spiriti di molècole. M'è occorso un violoncello: ho scelto un ranocchino sur una foglia di canna striminzita. Un'arpa: ho scelto una locusta. Zampogna doveva essere un fringuello, e non so più...

Avrei voluto oprare incantésimi e traverso una cruna d'ago insinuar per un filo la sminuita, assottigliata e impalpàbile vita fino nella tua mano, o lettore.

Almeno alcuni brandelli, almeno una scheggia d'arcobaleno, almeno uria piccola sfilacciatura, di luce, un po' d'innocenza, un po' di lontananza. ..

E a questo programma tiene fede una poesia bizzarra e argu- tissima come Favola (Fabulă), vero 'disegno animato' alla La Fontaine: Te ne racconterò del cielo, disse l'ombrello dell 'attaccapanni. Io vorrei dire qualcosina dell'azzurro, interloquì la bolla di sapone. Ho anch'io la mia da dire, soggiunse il raschiasuòle, riguardo alla terra. Quanto alla luce non v'ho mica detto tutto, disse un fiammifero di dentro una scàtola. Quando mi metterò a parlare anch'io, disse la tigre di stoffa, tremerà Dio con tutto il firmamento.

Non mettetemi alle strette, ancora non mi son rovesciato, disse il bicchier d'acqua, vuoto e incrinato. Profeticamente si leverà la mia voce, disse la tromba di latta. Ho tanto di paletto e di chiave, disse il bottone che s'apre e si chiude. La punta mia fòlgora e trapassa dovunque arrivi, disse la lancia di cartone.

Tutti questi oggetti portentosi si scordavano d'essere imitati.

Una visione grottescamente serafica, che ha la tenuità di colori di un acquerello, è quella di A Pasqua (De Paşti):

A tutti gli abbaìni, e a tutti i balconi gli angeli hanno appeso le icòne sottratte dal cielo e su per le scale hanno acceso lucignoli e ceri.

Le città di sopra, in festa, han steso pendóni e tappeti e bruciano entro càlici un. aroma sottile.

E da tutte le finestre ad un tempo i cherubÌ7ii a migliaia con la mano paffuta fanno cenno ai nostri bimbi assonnati.

Più che crudo, addirittura sconcertante sembra il trapasso dal candore angelico e vispo di queste immagini e l'atmosfera amara e beffarda di Fiori di muffa, che inizia a mo' di prologo il ciclo omonimo:

Li ho scritti con l'unghia sull'intònaco, sul fondo di una nicchia vuota, al buio, in solitudine, con le forze non sorrette né dal toro, né dal leone, né dall'aquila che s'adoprarono intorno a Luca, a Marco e a Giovanni. Son versi senz'arino, versi da fossa, da sete d'acqua e da fame di cenere, i versi d'adesso.

Quando mi s'è spuntata, l'unghia, angelica l'ho lasciata créscere e non è più cresciuta — ovvero non l'ho più riconosciuta. Era. buio. La pioggia picchiava in lontananza, al di fuori. E ini doleva la mano, come, un artiglio impotente a serrarsi. E m'arrovellai a scriver con le unghie della mano sinistra.

Tutte le poesie di questo ciclo hanno per sfondo un carcere e per protagonisti gente della cosiddetta malavita e galeotti, dei valori ambientali quindi quanto mai propizi al dispiegarsi di un lirismo grottesco; e il gergo sfrontato e spesso osceno di questi reclusi non va soggetto a modifiche sul genere di quelle che ;i poeta si propone di attuare in Parole accomodale (Cuvinte po trivite). Proprio nel regno infernale delle sbarre e delle catene Arghezi sente di potersi affidare alla propria ispirazione con assoluta libertà; la principessina sfibrata di Testamento dovrà struggersi di vergogna e di morboso desiderio al pari delle cor rotte matrone di Roma antica in una poesia del Pascoli1), ma

]) Nella poesia In Occidente (Poemi Conviviali0, Bologna, s. d. (ma 1924), p. 210), dove il Pascoli canta:

Roma dormiva, ebbra di sangue. I ludi er an finiti. In sogno le matrone ora vedean gladiatori ignudi. Arghezi stavolta non avrà alcun riguardo, alcuna pietà per lei, non accomoderà" le sue parole. Il poeta concederà intatta la so lidarietà della sua fantasia a quei miserabili rifiuti della società, li aiuterà a manifestarsi, a difendersi, a grandeggiare, a entrare in un clima lirico; lui, il poeta, lui solo può farlo, lui che sa, che può raccontare adesso ciò che si soffre là dentro, che può rappresentare una materia così adatta e conforme al suo tempe ramento lirico. Materia vasta, molteplice, che non si restringe al carcere dove quegli infelici vinti languiscono e frèmono at tualmente, ma si amplifica nel ricordo e nella visione del loro passato sfrenatamente libero: fuori della prigione tetra e livel latrice c'è la mahala, il bassofondo tumultuoso e veramente grot tesco dell'oriente balcanico, che è entrato pateticamente a fax- parte del patrimonio letterario europeo grazie all'arte dolorosa e fraterna di Panait Istrati. Questi nomi presentano indubbia mente forti analogie esteriori con quelli del verismo pittoresco e sociale dell'occidente, con l'opera di un Verga o di un Méri- mée; l'analogia più risentita sul terreno lirico è quella che può offrire a un lettore italiano la poesia dialettale di Salvatore Di Giacomo; ma tutta questa letteratura è poi nel suo insieme trop po matura, troppo sofferta, troppo 'veristica' insomna a para gone di quella di Arghezi o di Istrati1). Fra il realismo màcabro di uno scrittore verista dell'occidente e il simbolismo grottesco di Arghezi il divario consiste appunto nel fatto che per un ita liano o un francese — sia pur animato dal più caldo umanita rismo — quegli esseri e quell'ambiente sono anzitutto il „docu ment humain" dei Goncourt, cioè un pezzo d'anatomia che si

1) Un quadro d'insieme, preciso e avvedutissimo, ne ha tracciato P. Arrighi, Le vérisme italien (Bibl. de la Revue de Letterature Com- parée), Paris, 1933. L'analogia col Di Giacomo è stata notata per primo — e assai meritoriamente, trattandosi di un critico straniero — dal Călinescu, Istoria Literaturii Române cit., p. 731; ma il Căli- nescu sembra insistere piuttosto su di un'affinità esteriore (sul fatto, cioè, che tanto Arghezi quanto il Di Giacomo abbiano adottato il gergo della malavita in tali rappresentazioni), mentre a noi sembra che l'af finità sia di natura molto più intima e 'tonale'. Escluderemmo, in vece, un raffronto con l'arte del Pascarella, che lo stesso Călinescu menziona in proposito. olire ah loro esame e alle loro esperienze; quando, però, quello stesso scrittore mette in moto le proprie facoltà morali e sen timentali, le cose si complicano drammaticamente: il documento perde d'interesse oggettivo e si càrica di valori umanitari, giuri dici, storici, religiosi. Diventa cioè la prova che le istituzioni umane sono corrotte, che dio c'è o non c'è, che il 'corpus juris' di Giustiniano vai poco e il codice napoleonico meno ancora, che lo spettàcolo del dolore sociale è accasciante e che occorrono dei rimedi. Gli scrittori anglosassoni si salvano assai spesso con l'i ronia, come fanno Shaw o Maugham, dagli assalti di una pietà che impegnerebbe con troppo lugubre invadenza il loro self-de nial e affidano in cuor loro alla ,Salvation Army' il compito di risolvere tali problèmi; ma per i latini d'occidente quelle realtà, una volta emerse sul piano della coscienza e della fantasia, di ventano un assillo drammatico e austero. Per un latino orientale quale è Arghezi il male e il dolore sociali non sono mai così tra gici — e, soprattutto, cosi gravi e luttuosi •— da assorbire interamente la sua immaginazione e da mortificare senza rime dio la sua dignità umana: c'è sempre posto per l'indulgenza, la buffonerìa, la farsa. Il rigorismo giansenistico dell'occidente non trova da queste parti equivalenti indigeni né adepti disposti a professarlo e a sentirlo veramente; la nozione spirituale espressa dell'aggettivo romeno păcătos ha ben poco da spartire con quella dei suoi corrispondenti lessicali neolatini, appunto perché diverse sono le reazioni morali e sentimentali dei romeni e degli altri popoli romanzi di fronte ai difetti e all'infelicità dell'uomo1). La figura del galeotto, dell'uomo condannato dalla giustizia umana a espiare sulla terra i suoi 'peccati', commuove la fantasia di un

1) Fra la copiosa letteratura al riguardo, che audrebbe selezio nata e fatta conoscere anche fuori della Romania, trascelgo una sin tesi ricca di spunti polemici, ma più convincente e acuta di molte altre: Fenomenul românesc di M. Ratea, accolto nel suo voi. între două. lumi, Buc, s. d. (ma 1943), pp. 79—122. La conclusione finale di questo saggio è che la struttura spirituale romena comporterebbe come segno psicologico distintivo Vadattabilità (p. 107) e lo spirito di transazione (p. 109), cioè un atteggiamento „equidistante fra il volontarismo at tivistico dell'occidente e la passività fatalista dell'oriente" (p. 107). occidentale o perché è un simbolo mistico del dolore universale (come in Baudelaire:

Je pense aux matelots oubliés dans une ile, aux captifs, aux vaincus!... à Men d'autres encore), o perché — più tardi, quando il verismo si sarà fatto strada — il „document humain" acquisterà un interesse e un rilievo scien tifico, reclamando la pietà e l'indulgenza delle leggi e degli scrit tori in base a criteri d'ordine sperimentale (fondandosi, cioè, su vere e proprie 'teorie' del genere di quelle escogitate da Lom broso, Freud, ecc.). Ma in entrambi i casi il personaggio del re cluso, -dell'uomo 'peccatore' e dell'ambiente a quello connesso (il carcere dove espia le sue colpe e i bassifondi dove le ha perpe trate) costituiranno un'atmosfera grave e severa di tragedia sociale. In Fiori di muffa questi galeotti sono dei veri păcătoşi in tutta l'accezione del termine: dei peccatori, sì, delle canaglie della peggior risma, ma anche dei poveri guitti che scherzano, s'in giuriano, s'abbaruffano sguaiatamente; Villon avrebbe avuto mol ta simpatia per loro, e Jarry ai giorni nostri li avrebbe fatti cantare insieme in qualche coro di Ubu Roi, ma nessuno di questi due poeti avrebbe potuto conferire loro quella pittoresca buffo neria balcanica, che costituisce un filone caratteristico della spi ritualità di Arghezi e che il Calinescu ha messo così acutamente in rilievo1). Tipica sotto questo aspetto è la poesia II donzelletto

') Nella sua Istoria literuturii romàne cit., p. 730 sg., il Călinescu — cedendo a un bisogno di classificazione spirituale, che può essere accolto da molti, come spesso avviene in tali casi, con notevole scet ticismo e numerose riserve, ma che a ogni modo è attuato stavolta con tatto e garbo critici innegabili — indica per la Romania tre „meri- talità" letterarie le quali, pur attraverso il variare degli eventi locali, si alternerebbero incrociandosi simultaneamente, giacché esse sarebbero il frutto di valori tradizionali staccati nettamente fra loro e costanti, di veri 'ricorsi' spirituali. Uno di questi tre tipi fondamen tali della letteratura romena sarebbe quello „balcanico", che da An ton Pann a Caragiale ad Arghezi manifesterebbe la sua vitalità inin terrotta e la sua 'Schöpfermacht' pittoresca, dominata da un tono di (Fătălăul), ritratto di un giovane ergastolano di bellezza quasi femmìnea dipinto in termini di ammirazione burlesca e plebea da un suo compagno di pena:

Con quella peluria rada rada, ehi!, tu rassomigli a una fémmina. Sopracciglia da giovanetta, ascella da verginella. Hai le gambe damigelle, lanca piena ben ficcata, come nei grembiali; le orecchie, come due lumache; due rìccioli che son due viticchi; due pìppoli per i pendagli, spiccicati, da moglièra. E — perdinci! — di miele e di tuberose sa la carogna tua. Le manine come la ricotta, e le ditina — par che te le abbian schiccherate — gemelle, che si rassomiglino; le dita come vermiciattoli, la pelle: una pelle da susina . ..

La tua mamma e' sarà stata un violino, una canna o fors'anche una capriòla e avrà alloggiato nel ventre un marmocchio di un fantasma, di un voevoda. Che da gente dozzinale non sei rampollato di certo. Soltanto per traverso e lercioso1), buffoneria sbrigliata e chiassosa, da un vocìo ciarlatanesco da bazar e da mahala, che permetterebbe d'interpretare il grottesco arghieziano alla stregua di una 'corrente' spirituale tradizionale. J) Lercioso è la traduzione di spire, vocabolo che Iorgu Iordan, Limba romina actuală (O gramatică a „greşelilor"), Iaşi, 1943, p. 509, chissà da quale pantano, biascicato da uno zòccolo di un essere favoloso che abbia le corna di ghiaccio, la chioma di nebbia, le poppe di neve — esce fuori un bimbino simile.

Da tanti accoppiamenti e rimpasti, tu sei riuscito fuori una birba perfetta. To'! Prendi una sigaretta.

Accanto a questa non mancano rappresentazioni di un grottesco màcabro, come La cena (Cina):

Al freddo e nella melma passano i ladri in corteo, due per due, con la catena strascicata ai piedi, penando come in pozze di sudore. La broda, è pronta. È sera. È pioggia. Un méstolo pesante come una pala versa la zuppa da due tinozze.

Taluno uccise, talaltro espia o una rapina o un sogno. Quel che fai vai tutVuno, o fiaccare i ricchi o scatenare i reietti. Lìvidi e spilungoni come fantasmi, sghimbesci di spalle, cVanca e di gambe, nella bollente ciòtola dai giallicci effluvi par quasi che rechino il loro proprio sangue.

O visioni di un màcabro soave, come Giovanni Nanni (Ion Ion), che ha il ritmo di una pietosa cantilena:

n. 2, illustra, riportando il passo di Arghezi, nel seguente modo: „Dic ţionarele notează (pentru Moldova) s u b s t. spire 'bucată de carne (slabă); (fig.) om neînsemnat, tînăr fără valoare'. Autorul citat de mine pare a-i da înţelesul de 'murdar' (căci continuă: cine ştie din ce smîrc), supt influenţa lui spurcat (cf. sptreaciu şi spîrcoaică, de rivate dela spurca)". Nello scantinato dei morti, è bello Giovanni. Nudo disteso su di una pietra, con un lànguido sorriso. Per tre notti l'hanno rosicchiato i topi e la sua bocca è bavosa par che di ragia.

Quando il becchino se lo càrica in spalle sembra che sia di terra Giovanni. A posarlo giù può stare in piedi. Ma il braccio è frollo e spezzato.

Nei suoi occhi sbarrati una luce, del villaggio ove è nato, del campo ove pasceva gli agnelli, s'è agghiacciata li, estrànea.

Lontano dal suo tetto e accalappiato dai signori, lungi dal materno sconforto, sul suo corpo maculato e peloso, a frotte morirono anche i pidocchi.

Anche, la passione erotica, che ha trovato in Arghezi uno dei più ferventi e ammaliziati cultori, non si sottrae all'impulso di esercitarvi attorno i simboli più stravaganti e selènici; e al più terreno dei sentimenti il poeta offre, come luogo di evasione, un paesaggio lunare e sfumato dove celebrare con ieratica vo luttà l'antico rito. Lo sposo (Mirele) è, pertanto, un altro aspetto del grottesco argheziano di tonalità idillico-paganeggiante:

Sii tu la mia pastura di trifoglio1).

x) Metto subito in guardia i botanisti che trifoglio non corri sponde a păpădii dell'originale; ma i lettori italiani mi ^saranno grati, forse, di questa lieve infedeltà, quando sapranno che păpădie varrebbe propriamente: 'dente di leone' (fr. 'dent-de-lion'), 'grugno di porco', 'pisciacane', 'piscialletto' (fr. 'pissenlit'), tutti ter mini che chi ne abbia interesse potrà riscontrare, p. es., ap. O. Tar- gioni-Tozzetti, Dizionario Botanico Italiano*, Firenze, 1858, alla voce Taraxacum officinale (non mi è stato possibile consultare il più mo derno e ricco repertorio del Pénzig). Neppure mentastro, del v. 12 di questa poesia, rende esattissimamente calomfir dell'originale; il cor rispondente vocabolo italiano sarebbe uno dei seguenti termini: 'San tamaria', 'menta o erba Santamaria' (ted. 'Frauenminze'), 'erba ama ra', 'balsamite' (Tanacetum balsamita). Io sia il tuo bove bianco e incolpévole che Vavrei brucato e Vaerei rugumato, sull'imbrunire, sugli zòccoli genuflessi. Cinto attorno dalle tue braccia ramperei l'arduo dei cieli deserti e le alpi lunari fino alla vétta.

Si rimarrebbe nella luna, sul disco, ad arare le convalli di creta, a seminarvi erba cedrina e mentastro.

Adagiati rilassata sulle mie corna, fatti il giogo mio di carne, padrona mia, bella come l'oro, di cui rabbrivida il loro.

Siamo assai prossimi all'atmosfera dell1'Ippocampo dannunziano, a quell'ebrezza pànica che presta al cuore dell'uomo una sensua lità animalesca indomàbile e che mitiga al tempo stesso l'a spetto ferino della passione in gesti e movenze di una mansue tudine voluttuosa; ma laddove nel poeta italiano quella chimera mitologica ha i caratteri purissimi di una invenzione classica, la lirica di Arghezi porta in sé le stigmate di un misticismo 'naturista' che si propone di cancellare ogni macchia originale e ogni sospetto di colpa dai regni dell'amore, ridonando alla vita un „bove bianco e incolpévole". Questo naturismo bucòlico e mistico, che pervade di sé gran parte della spiritualità romena contemporanea ma al quale pro prio Arghezi ha avuto il merito di infondere una bellezza e una chiarezza lirica durévole — che si è già trasmessa in forme talvolta originali e felici ad altri poeti più recenti (A. Maniu, 1. Vinea, D. Ciurezu, ecc.) —, è la conquista estrema della sua fantasia di poeta. Prima di giungervi, Arghezi ha dovuto attra versare i „grădini" di un erotismo convenzionale1) (sebbene sen tito ed espresso talora in maniera vigorosa e personale) di archètipo baudelairiano, che gli ha procurato presso il gran pub-

x) Che è stato illustrato convenientemente da Pompiliu Constan- tinescu, Tudor Arghezi, cit., nel cap. che s'intitola appunto Treptele eroticei (I gradini dell'erotica), alle pp. 138—72. buco la fama di „rusé doyen" in tali faccende, mentre forse molte di quelle cpmposizioni, utilissime al poeta come 'fase' tran sitoria della sua formazione lirica, si dimostreranno effìmere e meno efficaci di altre. Anche sul terreno dell'erotismo la buffoneria più scaltrita si è alleata alla sensualità più grassoccia, donandoci la boccac cesca icòna del diàcono Giacinto di Angustie (Mâhniri), vilipeso da tutti i santi affrescati in quel cenobio:

Giacché mentre tutti gli altri monaci si castigano aspramente, come furfanti, con i digiuni e la disciplina, privandosi nella. Settimana Santa,

da lui, stanotte, nella cella s'è attardata una ragazza viva, dai seni sodi, dalla coscia fina di vivuòla fiorentina.

E Domineddio, che le vede tutte, all'alba, alle cinque e mezza, spiando, tra, le cortine, ch'ella esca, dal cielo ha ravvisato quella.

Accanto a temi e forme d'ispirazione nei quali l'ipòstasi grot tesca di Arghezi si manifesta visibilmente, sollecitano la nostra attenzione critica liriche di una fattura e di una tonalità assai diverse dal rimanente della sua produzione poetica, nelle quali il rilievo grottesco delle immagini pare attenuarsi e cedere il posto a una visione più composta e a una tecnica espressiva più 'impersonale' di quelle a cui ci ha assuefatto lo scrittore romeno. Dovendo scartare, dopo una vìgile e reiterata lettura, l'ipotesi che esse siano una fredda esercitazione stilistica — giacché l'af flato lirico che le pervade è identico, come intensità, a quello delle migliori poesie di Arghezi — conviene interpretarle come l'espressione viva e adeguata di un classicismo latente della spi ritualità argheziană, frutto di una disciplina fantastica acqui sita. Beninteso, la parola 'classicismo' non ha qui un valore sto rico-letterario, ma di atteggiamento formale astratto, di ideale estetico vagheggiato e tradotto in una realtà espressiva; in op posizione, perciò, non a una scuola o a una corrente artistica di fisionomia diversa, ma alle proprie tendenze abituali, ai fonda menti generici della propria 'poetica' (in questo caso, al pro gramma illustrato in Testamento). In liriche di questo tipo — come I maniscalchi (Potcovarii) o La vittoria (Izbânda), che ci sembrano le più belle — già il tema si distacca da quelli del repertorio argheziano (erotici, mistici, salmeggianti, imprecanti, màcabri, naturişti, eoe.) e si orienta verso la rappresentazione di personaggi e di aspetti della vita che non hanno a proprio dire col poeta alcun legame sentimentale intrinseco, che non sono generati virtualmente dalla fantasia dell'artista ma che alla sua fantasia si presentano entro i limiti imposti dalla realtà tra dizionale di cui fanno parte. E questa temàtica nuova par quasi 'snaturare', per dir così, i caratteri dominanti dell'espressività lirica di Arghezi, ma in realtà non fa che trasferire il suo centro lirico dal regno dei simboli a quello della realtà circostante: ac canto a un simbolismo grottesco assistiamo allo svolgersi di un classicismo grottesco, nel corso del quale Arghezi si cimenta con una materia aliena dalle sue preoccupazioni abituali, a cui egli conferisce pur tuttavia Fimpronta — attenuata, ma egualmente riconoscibile — della sua liricità. Ne / maniscalchi tutto ha un aspetto classico, dalla succes sione delle immagini di un rilievo semplice e marcato alla dispo sizione efficacissima e risentita delle parole, al ritmo quasi me tricamente scandito; l'impressione generale è quella di un 'boz zetto' lirico di un realismo vigoroso, nel quale il grottesco si con formi a dei cànoni stilistici capaci d'infrenare l'estro troppo stra vagante e arbitrario della sua natura poetica:

Con al muro le froge, una fila di stalloni. Con sotto i magli la bragia, una schiera di maniscalchi. Dalla cinta agli arnesi pàion dieci volte più grandi.

Sull'incùdine il ferro prende la foggia voluta e il nero fabbro e rosso è sodisfatto che il ferro sullo zòccolo s'attagli esattamente.

D'ora in poi anche gli stalloìii da soma, a coppia, cercheranno avidamente la scintilla dal fango di farla sprizzare sui ciòttoli con le piòte quadrate e {recenti. Un fabbro arresta dai colpi il martello, che mia favilla il braccio gli morde e gli pinza. Vafferra come una pulce, dal suo posto, con due dita.

Analoga impressione desta in noi La vittoria:

La vittoria vide assieme raccolti a festino i valorosi, con loriche, cimieri, scuri e alabarde, e ai giachi di recente forbiti, sfavillanti, si maculò il riflesso di gocce verderame di vino.

Quei prodi difesero campi e frontiere dall'irruzione del vicino più sciocco e più camuso. E gli mozzarono il capo dagli occhi velenosi e nelle sanguinanti gengive gli mìsero il morso.

Tutti fissano con livore l'atroce capitano, che ognuno fra sé strabilia della sua spada. Il suo comandamento temuto scornò perfino Sàtana.

Ma questo impàvido giovane trionfatore guarda in fondo alla coppa che le labbra vuotarono e schiacciandola nella palma ruggisce: voglio morire.

Dietro la realtà, potremmo dire plastica, del mondo esteriore, Arghezi ha avvertito la presenza opaca e sospetta di allucina zioni magiche, di presagi funesti, di stregonerie ancestrali, che arricchiscono la coscienza e la fantasia dell'uomo di nuovi va lori, facendo appello a quella propensione verso superstizioni esoteriche e folcloristiche così radicata nella spiritualità romena odierna, che ravvisa in essa una fonte d'ispirazione tradizionale e un pegno suggestivo di nuove conquiste liriche. La supersti zione è d'altronde uno dei tanti modi di sentire la vita: „alia fin fine — osserva il poeta in Poarta neagră — nella confusione es senziale della nostra comprensione, messa di fronto alle spetta colo pieno di misteri dell'esistenza, la superstizione ha ben di ritto a un posto e merita di essere rispettata come una fede" (p. 123). E tanto più questa fede è legittima, si può aggiungere, quando essa non sia rivolta all'esame di valori logici, ma alla rappresentazione di idealità fantastiche, come avviene ad Ar ghezi, Blaga, Pillát e a tanti altri lirici romeni contemporanei, 184 UMBERTO CIANCIOLO che della superstizione hanno fatto assai spesso il filo magico sul quale ordire il tessuto della propria inven tività poetica e delle proprie esperienze umane1). In questa stessa atmosfera di sortilegio e di mitologismo folcloristico rivivono anche, doppia mente trasfigurati, i simboli tradizionali della religiosità cri stiana, in una mescolanza ibrida di credenze e di riti paragona bile, sotto certi aspetti, a quella che pervade la dannunziana Figlia di Jorio. Tale si manifesta il misticismo pagano-cristiano di Veglia (Privighere), dove la morte dell'uomo è prefigurala sim bolicamente, assumendo i drammatici contorni narrativi di quella delPUomo-Dio della tradizione evangelica, e accogliendo in se al tempo stesso i sedimenti folcloristici dell'escatologia popolare:

Non chiuder gli occhi, non ti addormentare. L'attimo è qui accosto, nei paraggi. Deve passare. Forse verso Vavemaria, alVincirca tra i vespri e il mattutino, forse dopo il tramonto càrico d'effluvi, verso l'ora del cicalio, allorché fra le canne, di soppiatto, sporge la sua cresta la luna. Suppergiù verso quest'ora.

Considera bene. L'attimo sopraggiunge una volta sola. Fa' attenzione. Se senti che ti chiama, non tacere. Di' all' àttimo: ,,Ho sentito l'ala tua di cenere, vattene per la tua strada".

Bada che siano inchiavate le tue porte, sprangate le finestre e l'uscio della stalla. Che sarà un'invasione di gente e le sante donne che si ergeranno tutt'e tre sui calcagni, con fiàccole di cera, fino ai vetri, per esigere il tuo corpo assopito.

x) Cf. in merito la lucida monografia di Al. Dima, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, Buc, 1936, speciamente alle pp. 82 sgg. Strilla: „Non è vero! Non son crocifisso! Prova ne sian le mie palme e ì miei talloni".

E aizza contro di loro i cani1).

Considerata nella sua totalità, l'immaginazione lirica di Ar ghezi si dispiega vastamente e vigorosamente contro uno scena rio dei più mutevoli ed estrosi che la poesia europea contempo ranea abbia saputo ideare. Eccezion fatta per alcuni aspetti di essa (i più effimeri, in realtà) che si lasciano convenzionalmente ravvisare e classificare secondo atteggiamenti e formule di arte straniera (Baudelaire) o locale (Macedonski), la poesia di Ar ghezi si sottrae con premeditata fermezza a ogni schematismo tradizionale e si presenta privata e spoglia di qualsiasi apporto culturale; ma proprio per ciò essa denuncia la sua struttura di e p ì g o n a della spiritualità romantica, che l'apparenta — non solo per analogie esteriori, ma intimamente e concretamente — alla sensibilità lirica del decadentismo europeo. Numerosi tratti avvalorano tale valutazione complessiva di essa: l'aggressività puramente estetica e programmatica di una lirica come Testa mento, la ricerca di un 'verbalismo' sovrabbondante ed eccentrico, Tironizzamento riflesso e costante dell'immaginazione stes sa del poeta, gli slittamenti repentini di tono e d'ambiente, il sen sualismo mistico, il naturismo stravagante, antidecorativo, anti borghese, il primitivismo biblico, artificiosamente ingenuo dell'i spirazione2). Il temperamento lirico di Arghezi, quell'ipòstasi grot tesca che si manifesta, come abbiamo notato, in tutto il corso della sua opera poetica, compendia in sé virtualmente la facoltà di adottare con la più sfrenata libertà gli atteggiamenti più con traddittori, più discordanti, più fantaisistes e più estremi della sensibilità romantica. Se tutti i valori dello spirito (morali, so-

1) Un tema analogo, ma di un lirismo affatto diverso, offre una delle più belle poesie di Lucian Blaga, Tăgăduiri (Negazioni), nell'edi zione definitiva delle sue Poezii, Buc, 1942, p. 238 sg. 2) Un quadro esattissimo di tali problemi ha fornito Walter Binni, La poetica del decadentismo italiano, Firenze, 1936, monografia che insieme all'altra del Raymond (De Baudelaire au surréalisme, Paris, 1934) spiega il formarsi di una sensibilità tuttora viva e operante nel lirismo europeo contemporaneo. ciali, storici, ecc.) — a cominciare da quelli della propria fan tasia e della propria espressività — sono ironizzati o ironizza tali, se un vento di farsa circola un po' ovunque in questo uni verso lirico, ciò non fa che comprovare il carattere ultraroman tico e decadentistico della poetica argheziană. Se quest'arte ha spesso una tonalità scettica e delusa ovvero cinica e aggressiva, ciò rientra nel suo programma, negli scopi che intende per seguire; anche in Arghezi c'è molto estetismo volonta ristico, come in tutta la poesia europea d'avanguardia, mol ta coscienza riflessa della virtù attiva, pragmatistica insita nel proprio 'manifesto' lirico, molto ardore iconoclastico1). In Epi grafe (Epigraf) il poeta esorta così i propri versi:

e seminate ...... diffidenza e sospetti dove andrete a cadere ... ; e non è una frase a vuoto, ma l'espressione sincera di una in tima consapevolezza e di un programma deliberato. Pochi ma nifesti d'arte, in realtà, hanno „seminato" maggiore diffidenza e maggiori sospetti nel pubblico e nella critica di quello argheziano; ma pochi anche hanno giovato di più a rinnovare e a po tenziare la sensibilità estetica di una letteratura giovane come è quella romena. Una volta tratteggiato il clima di decadentismo romantico entro cui si configura da un punto di vista europeo il lirismo di Arghezi, conviene esaminare quale sia il valore specifico che la sua poetica assume nel ristretto quadro della vita letteraria ro mena, in quale ambiente sia venuta maturando, quale universo lirico già realizzato ne abbia favorito ovvero ostacolato l'elabo razione e l'improvvisa comparsa. A tutti questi quesiti un nome solo risponde: Eminescu, l'unica realtà lirica locale già piena mente affermatasi, il solo 'classico' inquietante e complesso in

1) Cf., in uno dei Manifesti del futurismo del Marinetti — che il Binni mette in evidenza a p. 140 del voi. cit. —, la seguente frase, che s'accorda in parte col Testamento argheziano: „Non voglio suggerire un'idea o una sensazione con delle grazie o delle leziosaggini passa tiste: voglio anzi afferrarle brutalmente e gettarle in pieno petto al lettore". grado di costituire per Arghezi una premessa vigorosa e un lì mite irremovibile. Eminescu ha offerto ad Arghezi due 'valori' inestimabili: uno 'stato d'animo' individualissimo e una tecnica poetica fluida, cioè un modello di lirismo perfetto. Leggendo il recente profilo di Eminescu schizzato da Arghezi ci s'imbatte in considerazioni come quelle che riportiamo, le quali acquistano pertanto, grazie all'occasione che le ha ispirate, un rilievo assai significativo: „ ... la poesia non racconta nulla e può anche esi mersi dalle parole: la poesia è come una nebbia e come un'eco: uno stato d'animo. Se, tuttavia, essa si presta assai più al verso che alla prosa, ciò avviene perché la poesia vi guadagna in con cisione, fluidità e morbidezza (concizie, fluenţă şi catifelare). II verso è, per sua natura, più chiaro e più oscuro, due avvicenda menti della poesia, nei quali la pausa e l'omissione hanno il va lore o di simmetria o di contrasto, ma soprattutto di integra zione. L'oscurità inquadra la luce e la rende più forte" (Emi nescu cit., p. 9 sg.). Tuttavia,, ne lo stato d'animo né la tecnica levigata di Emi nescu hanno davvero influenzato durevolmente il lirismo argheziano e sono rari i casi di profonde analogie ritmiche e tonali fra i due poeti, quali è dato riscontrare in Putin (Poco), che stavolta conviene presentare qui nel testo originale:

O, vino, fluture, te lasă pe braţu-mi ostenit. Intinde-ţi aripa frumoasă. Fii bunul meu venit...

O, du-te fluture, din nou, luminile te chiama; dar prin al liniştei ecou fii băgător de seamă ..

Tonalità simili, spiccatamente eminesciane, sono — lo ripetia mo — assai rare in Arghezi; e ancor più rari certi stati d'animo

-1) „Oh, vieni, farfalla, abbandonati sul mio braccio spossato. Di stendi la tua bella ala, sii la mia benvenuta... Oh, vattene nuovamente, farfalla, le luci ti chiamano; ma di tra l'eco della quiete sii vigi lante". fluttuanti ed elegiaci, cari a Eminescu, come nella chiusa di Me lancolie (Melanconia):

Şi acum c'o văd venind pe poteca solitară, de departe, simt un jind şi-aş voi să mi se pară2).

D'altro lato, nessuno di quei valori fantastici o intellettuali che caratterizzano la spiritualità di Eminescu trova un riscontro in quella di Arghezi. Eminescu è pessimista alla maniera romantica, tutto pervaso dal 'Weltschmerz', tutto impregnato di idealismo ottocentesco, severo e opulento nella sua immaginazione lirica, nazionalista fervente e invasato, cultore e vagheggiatore intol lerante di una tradizione rigorosamente storica, che va indagata e celebrata sotto tutti gli aspetti capaci di rafforzarne il presti gio e di nobilitarne il ricordo. Arghezi è cristianamente mortifi cato di fronte allo spettacolo non del Dolore universale, ma dei singoli dolori dell'uomo, delle sue debolezze, delle sue lotte inte riori, delle sue colpe, che egli sente e rappresenta grottescamente per umiliare in tal modo il proprio orgoglio e l'altrui. Nonostante la discordanza profonda del loro temperamento lirico, Arghezi ha derivato da Eminescu quello che né il cenacolo parnassiano di Macedonski, né il patetico ottimismo di un Goş- huc, di un Goga o di un Cerna erano in grado di suggerirgli o di offrirgli: un modello, come abbiam detto più sopra, di lirismo perfetto, un universo lirico. Il dato esteriore e noto a tutti del ri tardo relativo col quale Arghezi si è risolto a pubblicare la sua prima raccolta di versi (nel 1927, all'età di 47 anni) assume un rilievo e un significato che trascendono di molto il valore di una episodica singolarità biografica, quando si ponga mente a due fatti coincidenti e paralleli: primo, che Arghezi fin da giova nissimo aveva vissuto in un ambiente di anti-eminescianesimo programmatico, mantenendo anche in séguito contatti più o meno pubblici e sporadici con riviste, diciamo così, d'avanguar dia e con la letteratura militante; secondo, che in quegli anni

a) „E adesso che la vedo venire per il viottolo solitario, di lon tano, sento uno struggimento e vorrei che mi sembrasse". stessi una vera plèiade di verseggiatori delle più opposte ten denze andava in cerca di una formula lirica nuova e faceva a. gara a sollecitare l'attenzione del pubblico e della critica. Questi due fatti rendono l'isolamento e la riserva di Arghezi in quegli stessi anni ancor più meritevoli d'attenzione; e non possono es sere interpretati alla stregua di fattori puramente psicologici, quasi che lo scrittore si sia risolto a restare in disparte perché vinto da un violento 'timor vituperationis'. È vero, bensì, che il poeta in Ce-ai cu mine, vântule? confessa: „Scrivo da quaran- t'anni, ma debutto ogni giorno..." (p. 61); e che in Dintr'un foişor torna a ripetere: „Scrivo da 45 anni e neppur oggi so come si cominci una pagina, dopo averne scritte decine di migliaia, senza sapere neppur quelle come ho potuto scriverle, restando poi un debuttante in eterno, irritato dalla sufficienza arrogante e dall'atteggiamento di onnipotenza della maggior parte dei miei confratelli. . ." (p. 499). Ma queste confessioni fatte a cuor leg gero denotano, se mai, non la pusillanimità ma l'orgoglio dello scrittore e il suo senso di responsabilità artistica ). Quello che ha- trattenuto Arghezi dal manifestarsi ostensibilmente fino alla ma turità inoltrata non è stato il 'timor vituperationis' ma un ti more assai più nobile ed elevato, un vero 'timor Domini': è la presenza immanente e soverchiatrice di Eminescu che costringe Arghezi a costruirsi ben saldamente il suo universo lirico e il suo programma estetico, prima di reclamare il titolo di poeta nuovo. Sempre in Dintr'un foişor leggiamo: „Mi offende negli scrittori la mancanza di contegno, la pretesa facilona di carpire da ogni parte un pretesto di attività, di misurarsi con chiunque, saltando gli ostacoli senza averli atterrati. . . Nel loro vero in timo . .. costoro si rivelano poveri, precari ed effimeri (săraci, provizorii şi caduci)" (p. 499). Proprio per ciò, per non rivelarsi un giorno „povero, pre cario ed effimero" Arghezi ha atteso tanto; e si è manifestato col più aggressivo ardimento al pubblico della sua nazione quan do ha sentito che il suo lirismo abbracciava ormai in una forma

») T. Vianu, Arta prozatorilor romàni cit, p. 205 osserva: „Si po trebbe dire che con Tudor Arghezi penetri o ritorni nella nostra let foratura la coscienza dell'artista artiere, del 'poeta faber'". nuova e personale — sia pure sul „versante" opposto a quello di una gloriosa tradizione poetica, che il genio di un solo poeta sem brava aver consacrato per sempre1) — tutti gli aspetti e tutti i problemi fondamentali della vita.

L'attività di Arghezi prosatore d'arte (trascuriamo qui quella del pubblicista, vivace ancor oggi e significativa da altri punti di vista) illumina, com'è naturale, molti aspetti della sua opera lirica e anzi, in più d'un caso, la rasenta da presso, dando vita a forme narrative così rarefatte e visionarie da costituire veri poemetti in prosa. È il caso della raccolta Ce-ai cu mine, vân tule?, tessitura impalpabile di delicate fantasie e di divagazioni infantilmente miniaturali, ricerca artificiosa e sottile di sensa zioni tenuissime, che s'accorda pienamente col programma este tico formulato in Cuvânt:

Farmece aş fi voit să fac şi printr'o ureche de ac să strecor pe un fir de aţă micşorată, subţiata şi nepipăita viaţă...;2)

anche qui l'artista è alle prese con una realtà squisita e angelica, quasi inaccessibile ai ruvidi sensi dell'uomo:

„Vino pe nesimţite ca o aţă de umbră, dacă nu vrei să ţi se vadă lumina. Ochiul meu dibuie 'n întuneric ca orbul. Vino umbră, vino întuneric! Cât păinjiniş de umbră mi s'a lipit de pleoape şi de buze! Am intrat în lume ca într'un beci cu averi zăcătoare, în uşa căruia, dată de părete, din întuneric peste în tuneric, şi-a lăsat părăsită pânza un păianjen şi a plecat. Aş voi să-mi iau fir după fir, mătasa de pe faţă, şi nu pot prinde cu degetele mele firul, mai gingaş decât pipăitul meu, făcut pentru grinzi, drugi şi săcure" (Ce-ai cu mine, vântule?, p. 148)3).

1) Cf. Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi cit., p. 244 sg.: „Benché si sia freneticamente officiato sull'altare dell' arte per l'ar te, benché individualità solidali rispetto a quest'ideale si siano frap poste tra Eminescu e noi, il versante lirico anti-eminesciano non è stato occupato; si è soltanto isolato, rimanendo vacante, fino alla ccm- parsa di Arghezi". 2) V., più addietro, la traduzione di questi versi. 3) „Vieni insensibilmente come un filo d'ombra, se non vuoi che Il manierismo grazioso assume in queste fantasie l'aspetto di un vero e proprio giuoco metaforico, come nel bozzetto / reami bianchi (Împărăţiile albe), celebrazione gaia e affettuosa dei fan tocci di neve:

„Per pitturare i tuoi prodigi di cristallo e di argento avrei bisogno di arnesi ignorati, simili a quegli ordigni che servono a disegnare le ciglia, le palpebre e le unghie dal cristallo con fitto nella fragola del dito carminio. Mi occorrerebbero coltellini della lunghezza di un ago per bulinare il ricamo dei biòccoli e sistemare le loro soavi fragilità sul lembo di un fazzoletto da bambole, ordito di ragnatele fuggiasche di seta astrale. Mi occor rerebbe il frammento aguzzo di un ghiacciuòlo e un gomitolo di luce fina per afferrarlo. Potrei, imbastendo i fiocchi tra loro, giungere a comporre una stoffa per la tua clàmide, pallido fan tasma di un sogno eternamente fragile. Ma mi occorrerebbe an che una forbice, che le mie grandi e grosse dita non riescono a tenere, per tagliare la tela magica — e dei cucchiaini, di un modello obliato, della civiltà delle zanzare; per raccogliere il sale azzurro dal cielo, da infiltrare fra le cuciture. Un pennello grande quanto il filo di un baffo di un gatto e una tavolozza come un petalo di rosa, con puntini di carminio, d'oro, di sme raldo e di perla, dissolti e strofinati in un olio di rèsina aroma tica. Sostanze sempre più disgregate e arnesi sempre più ine sistenti permetteranno, forse, di dar forma a un'imitazione strampalata dell'inverno e della neve. E dopo aver terminato, avrò bisogno di un ventaglio frigorifero per la conservazione dei miei bizzarri, piccoli prodigi" (Ce-ai cu mine, vântule?, p. 142).

Al manierismo grazioso e caricaturale si alterna un bisogno di evasioni soavemente favolose, un'aspirazione mitologica verso figurazioni arcane, che è tendenza congenita alla spiritualità romena e di cui Eminescu ha offerto una visione delle più un

ti si veda la luce. Il mio occhio brancola al buio come un cieco. Vieni ombra, vieni oscurità! Quanta ragnatela d'ombra aderisce alle mie palpebre e alle mie labbra! Sono entrato nel mondo come in uno scantinato pieno di tesori giacenti, alla porta del quale, appoggiata al muro, dal buio più fitto un ragno ha lasciato la sua tela abban donata e se ne è andato. Vorrei prendere filo per filo la seta di Milla mia faccia, e non riesco ad afferrare con le mie dita il filo, più tenue del mio tatto, creato per le travi, le sbarre e la scure". maginose in Luceafărul; a questo tipo di fiaba lirica appartiene L'alìgero (Zburătorul), dove si narra il ritrovamento da parte di alcuni pescatori di un prodigioso essere alato dalle forme umane e il senso di religioso sbigottimento che possiede la folla dei bagnanti assiepata in riva al mare:

"Quando fu ripescato, il suo corpo fino al collo era chiuso fra le ali, come un fantoccio imbalsamato, e solo a stento fu possibile estrarlo fuori da quell'involucro di falde coralline e turchine. I bagnanti, donne, fanciulli e uomini, dalla sabbia ove si trovavano si radunarono subito a vedere se la notizia che si fosse ritrovato un angelo annegato nel mare fosse vera e ri masero sbalorditi dalla bellezza del morto alato... Le ali del giovane tremolavano ancora. Era morto appena allora e ancora non era morto del tutto, come il fumo esalato per ultimo da delle fiaccole, dopo che si sono spente . .. Un bimbo gli trovò una lu maca rossa come i papaveri fra il pollice e il dito seguente, e avendo sporto la mano per prenderla vedemmo che le dita dei piedi dell'alìgero ... portavano delle appendici rosate fra di loro, come le hanno i natanti, e la nostra meraviglia aumentò ancor di più. Poteva darsi che il giovane non fosse precipitato dal fir mamento, ma che fosse sorto dalle profondità marine..." (Ce-ai cu mine, vântule?, p. 34 sg.).

Non sorprende, dopo aver letto qualcuna di queste poetiche strampalerie, che lo scrittore ami ironizzare se stesso, mettendo in bocca alla propria bimba frasi come queste:

„Ma che fai, tu? Quando mi corico e quando mi levo tu tieni una stecca nera in mano e la guidi su della carta bianca. È tutto quel che di più nero ci sia in casa nostra, e di più bian co .. . Fai dei caratteri? Così m'hai detto. Perché poi ti metti a fare dei caratteri? E per chi li fai? Hai tu un'altra bambina che io non conosca, un bimbo forse? Non è vero. Tu fai dei ca ratteri per te stesso, perché con tutti i tuoi baffoni e la tua voce grossa sei un bambino vecchio. Non sei serio, tu .. ." (Ce-ai cu mine, vântule?, p. 88).

Echeggia, nella petulanza maliziosa e vivace di questo in terrogatorio fanciullesco, l'atmosfera riuscitissima di Cartea cu jucării, uno dei più candidi e ameni libri di letteratura infan tile moderna, che ricorda assai da vicino come tonalità interiore, Le meglio ore se ne vanno di Giuseppe Fanciulli, mentre la forma dialogica e la parte sostenuta dal padre lo apparentano strettamente al celebre Come ti erudisco il pupo di Luigi Luca tela Veri e propri 'pamphlets' sono, come tema d'ispirazione, le narrazioni che compongono i tre volumi Tablete din tara de Kuty, Icoane de lemn e Poarta neagră; ma se l'intento satirico è in essi evidente, ha ben ragione di osservare il Călinescu che tuttavia lo scopo pratico e contingente si dimentica e si annulla assai spesso, trasfigurato dalla fantasia grottesca dello scrit tore.

In Tablete din tara de Kuty l'umorismo si esercita su per sonaggi e ambienti che hanno del visionario e dell'allegorico, mentre le altre due raccolte hanno una tematica sociale precisa: il clero ortodosso da un lato, carcerati e carcerieri dall'altro, il convento e la prigione. Lo stile delle tre sillogi grottesche è tut tavia unitario, costante nei suoi motivi d'ispirazione e nella sua tecnica espressiva: le associazioni inaspettate d'immagini e di parole, l'anarchia aggressiva e visionaria delle sensazioni — che Tudor Vianu ha documentato esattamente1) — fanno pensare ancora una volta allo stile demagogico dei futuristi italiani, da Marinetti a Palazzeschi; e ciò conferma e giustifica l'impressione di decadentismo romantico che l'arte argheziană suscita nel suo complesso, appunto perché il suo programma estetico prende a pretesto (affatto illusorio in realtà) una violenta azione di rivolta sociale e intende perciò rivestirne i caratteri sia sotto l'aspetto ideologico che sotto quello fantastico ed espressivo. L'at teggiamento dello scrittore è anche qui discordante ed estremista: al più caldo umanitarismo si alterna la misantropia più oltrag giosa e più caustica, a pose di una soavità infantile il terrorismo di rappresentazioni macabre o luride, che fanno maledire la vita e le sue brutture. Qui Arghezi non Jia più bisogno di dominarsi, come nella sua opera lirica; la „concizie", di cui egli parla a proposito della vera arte poetica, non lo interessa più: qui egli

1) Arta prozatorilor romàni cit., p. 266. ha un terreno adatto per sperimentare tutto, per azzardare tutto, per scatenare il suo virtuosismo metaforico e le sue profonde avversioni umane. E usa e abusa delle proprie doti espressive con energia pressoché insolente, avventandosi sulle immagini che gli si offrono, imponendole brutalmente agli altri, incurante del loro pudore mentale e di ogni tradizione espressiva. Questo in frenato e irrefrenabile disprezzo di fronte a ogni suggerimento che possa venirgli offerto dal rispetto per la logica e l'etica al trui non si manifesta — si badi bene — soltanto quando si tratti di scandalizzare il povero ed eterno 'bourgeois', affrontando con la più sconcertante disinvoltura argomenti assai scabrosi dal punto di vista della comune decenza, ma acquista un risalto estremo proprio là dove il desiderio di scandalizzare sembra mo ralmente irrealizzabile per l'assenza di un oggetto su cui eser citarlo; e invece in tali casi il suo stile si manifesta con più sin golare rilievo, trattandosi d'mmagini intorno alle quali a nessuno viene in mente di doversi difendere, di dover stare in guardia. Gli scritti di un Papini o di un Celine son quelli che più si av vicinano, per irruenza metaforica, all'espressività di Arghezi come prosatore d'arte; e lo stile dello scrittore italiano offre inol tre un'analogia risentita con l'enfasi biblica e patristica di certa prosa argheziană. È certissimo, infatti, che lo stile libellistico e indipendente di Arghezi assume in molti casi un'andatura tradizionale di prosa davidica o profetica, non lenta e salmodiante, ma liricamente concitata, che contrasta stranamente con la modernità dei temi da lui trattati. Qui la biografia dello scrittore può essere invo cata a chiarire tale aspetto della sua arte: non si butta impune mente la propria tonaca alle ortiche, dopo aver trascorso, come Arghezi ha fatto, qualche anno della propria gioventù in un con vento o in un vescovato, senza portarne con sé qualche traccia; „d'avoir servi la messe, comptera dans son oeuvre", ha osser vato a buon diritto anche Basii Munteanu. E ha contato, in ef fetti, non solo come esperienza sociale e religiosa, ma anche come abito dialettico e stilistico; ne fanno fede non soltanto i 'salmi' che arricchiscono la sua opera lirica, non soltanto le grottesche figurazioni clericali di Icoane de lemn, ma anche un'invettiva biblicamente violenta come quella di Poarta neagră contro Bu- rarest1), metropoli viziosa ma prudente, bizantinamente ipocrita nella sua sfrenata corruzione:

„. . . Città dei conati e dell'impotenza, isola di lillà e di mandragole, belletta stagnante del putridume, in cui annegano in volo e marciscono lutti gli uccelli che vengono giovani di sopra le acque e dai monti. Cloaca di ninfèe ... Tu hai parlato con leggerezza volubile tutte le lingue dei viandanti e ti sei sot toposta ai costumi loro, passando dagli uni agli altri come da un giorno al giorno seguente, calzando il tuo sentimento con gli stivali o con le scarpe dell'ultimo arrivato. La tua anima è come la tua arte culinaria: tutti vi hanno depositato qualcosa, la halva e le ostriche, il porco e il fagiano, le polpette e il paté, Mavro cordat e Paul Verlaine, l'acquavite e lo sciampagna goùt ame- ricaiv, il tabacco turco e il marylartd, le babbucce della sultana e il tacco Louis XV. Hai ippodromi come Londra e Parigi, cer tami floreali come Nizza, roulettes come Montecarlo, modiste pa rigine, sarti inglesi, pizzicagnoli greci, giardinieri bulgari, sen sali armeni ed ebrei; hai clubs e bische, automobili, tappeti per siani, dancings e variétés; hai un'Accademia alla Richelieu. Ma non hai avuto mai né un santo né uno scellerato ragguardevole. E tu non hai dato né Eminescu né Anton Pann, né Creanga né Veniamin Costache, né un Cantemir né un Kogălniceanu. Tu non hai potuto dare neppure un Principe .. . Oh, Metropoli! Di giorno nessuno sta a casa e di notte nes suno è a casa propria. Ogni maschio inzucchera la solitudine volontaria della moglie del proprio amico e le femmine, riunite nelle case dalle grosse tendine, celebrano il tuo rito per i quat trini . .. Ciò che mi rivolta dinanzi al tuo spettacolo ignomi nioso di universale e perpetua demenza non è in primo luogo la , giovinezza che si dissipa traverso le fogne, l'educazione dei bimbi non abortiti a tempo nelle tue ricche case, giacché tutte queste cose le paghi con la vecchiaia precoce e con il marciume. Mi rivolta il generale assenso e la normale placidità del tuo mostruoso coito. Nessun dramma, nessuna tragedia salta fuori dal pantano, in cui decine di migliaia di rospi giacciono a ca valcioni ... Mi rivolta l'assenza di passione, di amore, di cuore, di coraggio e di pericolo negli atti della tua élite presupposta . . . Odio in te l'indifferenza che diventa una carriera, odio in te l'e sortazione e il tatto della prudenza . . . Sei una capitale che de testi tutti gli eccessi, e nella temerità, e nella malvagità, e nella

x) Cf. in merito le osservazioni di Pompiliu Constantinescu, Tu dor Arghezi cit., p. 183 sgg. rivendicazione, e nella bontà. Sei una città misurata, una città intermediaria, una città sensala. Non credi nulla, non speri nulla" (Poarta neagră, p. 8 sgg.).

Dei suoi tre romanzi, Cimitirul Buna-Yestire, Ochii Maicii Domnului e il recentissimo Lina, è assai arduo offrire un giu dizio equo e una visione chiara. Il primo è assai disperso e po lemico, cosicché il suo intrigo narrativo appare un debole ripiego letterario per sfuggire al genere del pamphlet, in cui Arghezi ec celle; il secondo è di un lirismo patetico assai nobile, ma talvolta forse troppo intenso per adeguarsi alla saldezza di contorni che una lunga narrazione esige; l'ultimo pare a noi il meglio co struito e il più disinvoltamente umano. In tutti e tre s'incontrano pagine antologiche di una efficacia individualissima, che, dopo quanto abbiamo osservato a proposito degli altri scritti arghe- ziani, non offrono qui materia a nuove considerazioni critiche; tra le più significative sono quelle, ricchissime di valori psico logici e lirici, che descrivono le soavi e laboriose giornate mater ne di Sabina, la madre di Vintila Voinea, protagonista di Ochii Maicii Domnului. In quest'ultimo e più tardi in Ion Trestle, il protagonista vero di Lina1), Arghezi ha adombrato se stesso e le proprie aspirazioni affettive e sociali con un calore da apo stolo, che i 'litterateurs' raffinati potranno anche sdegnar con sus siego, ma che risponde invece, a parer nostro, a una delle esi genze più sentite del romanzo romeno contemporaneo: quella d'indagare con simpatia e con interesse il progressivo affermarsi di una onesta e sana classe sociale romena, educata al rispetto di se medesima e cosciente della propria dignità umana. Ion Trestie, decoroso e intraprendente 'self-made man', vuol esserne il simbolo, ingenuo forse ma puro.

UMBERTO CIANCIOLO

1) Su Lina v. l'art, di Nicolae Roşu, Marginalii la romanul d-lui Tudor Arghezi in „Revista Fundaţiilor Regale" IX (1942), nr. 10, p. 163 sgg. SUCCESUL SISTEMULUI ETIMOLOGIC IN TRANSILVANIA

A fost un moment în istoria Românilor din Transilvania, când a apărut din nou, în faţa tuturor conştiinţelor luminat0 ale neamului, deviza: disciplină, organizare, solidaritate. Este anul I860, când, în urma unor complicaţii externe şi interne, curtea din Viena a fost nevoită să părăsească regimul absolu tist şi prin diferite măsuri, evidente încă la începutul acestui an, dar în mod mai concret prin diploma imperială dela 20 Oct., să inaugureze aşa numita „eră constituţională". Potrivit acestor dispoziţii, Românii erau sortiţi să facă un mare pas spre înca drarea lor în rândul naţiunilor „recunoscute şi egal îndreptă ţite". Un val de nădejdi a inundat toate inimile. Perspectiva ri dicării oropsitului popor din Transilvania în rândul naţiunilor care se pot bucura de binefacerile culturii, punerea în valoare a calităţilor lui, surâdeau până şi acelora care de atâtea ori s'au înşelat în promisiunile Habsburgilor. Toţi conducătorii Româ nilor îşi dădeau acum seama că vor fi supuşi unui mare examen, de rezultatul căruia depinde soarta unei părţi a neamului româ nesc pentru decenii înainte. De aceea şi-au adus aminte de de viza, care i-a mai salvat şi altădată, şi pe care o cam daseră uitării în ultimul timp. Să se înlăture deci ambiţiile personale — „individualităţile", cum le spunea Şaguna — certurile con fesionale, ce luaseră proporţii îngrijorătoare, să se cultive în cel mai mare grad spiritul asociaţionist, care dădea roade atât de evidente la celelalte naţiuni din Transilvania. Aşadar: disciplină, organizare, solidaritate. însuşirea acestei devize explică o mulţime de atitudini şi re zultate, nu numai în domeniul politic, ci şi în cel cultural. Ei îi datorăm, în mare măsură, şi instaurarea în Transilvania, pen tru aproape două decenii, a sistemului etimologic, fapt care a cauzat multă frământare în viata noastră spirituală, nu numai de dincoace, ci şi de dincolo de Carpati. Căci, cum spunea Timo- tei Cipariu, părintele acestui sistem, şi cum remarca mai apoi cu hotărîre Titu Maiorescu, sistemul etimologic este mai mult decât un sistem ortografic, unul lingvistic. Prin el se punea problema întregei noastre limbi literare, într'un moment când se discuta, cu mai multă aprindere, unitatea ei. Iată de ce etimologismul a luat, între 1860—1880, proporţiile unei mari lupte literare, la care au participat toţi fruntaşii scrisului nostru din acest timp. Suveranitatea sistemului în Transilvania a fost una din prici nile puterii şi dăinuirii lui. Credem deci că nu este lipsit de in teres să arătăm, ceva mai amănunţit, cum s'a ajuns la această suveranitate.

1. Cu toate că revoluţia din 1848 a fost urmată de un aspru absolutism, Românii din Transilvania au făcut progrese însem nate în domeniul culturii — cel puţin a răspândirii ei, dacă nu a creaţiei propriu zise. Ele se datoresc plusului de conştiinţă pe care ni 1-a dat revoluţia, precum şi faptului că duşmanul nostru principal, Ungurii, au fost înăbuşiţi de curtea din Viena, care a început acum, tocmai pentru a se apăra de ei, să facă oare care concesiuni naţiunii române. Această atitudine a fost exploa tată cu inteligenţă şi tact politic de către unii din conducătorii noştri, în bune raporturi cu Casa domnitoare, îndeosebi de Şa- guna. In urma acestor împrejurări, cele două biserici ale noas tre, instituţiile în care se concentra în mare parte viaţa noastră publică, s'au întărit în mod simţitor. Cea unită a fost emancipa tă definitiv de sub jurisdicţia Strigoniului, episcopia Blajului fiind ridicată la rangul de arhiepiscopie (1853); două episcopii nou înfiinţate, cea dela Gherla şi cea dela Lugoj, veneau, alătu rea de cea mai veche dela Oradea, să consolideze viaţa acestei bi serici. E adevărat că biserica ortodoxă n'a reuşit să arunce ju gul ierarhiei sârbeşti decât cu un deceniu în urmă, când episco pia dela Sibiu va fi ridicată şi ea la rangul de mitropolie, iar cele dela Caransebeş şi Arad se vor încadra mai organic şi mai pozitiv în viaţa românească. Totuşi, încă de pe acum se simte în fruntea acestei biserici autoritatea, energia şi înalta concep ţie a lui Andrei Şaguna. Şcoalele noastre, grupate în jurul acestor biserici, s'au consolidat şi ele şi s'au înmulţit. Seminariile teologice — care îndeplineau deocamdată funcţiunea acelui în văţământ superior după care năzuiam mereu — au fost înăl ţate treptat la rangul celorlalte şcoli similare din monarhie. Pentru a arăta progresul ce s'a făcut în acest compartiment al învăţământului public este destul să amintim că Şaguna a ridi cat cursul teologic, care se reducea înainte la şase luni — şi chiar la mai puţin — în 1853 la 2, iar în 1863 la 3 ani, îngri- jindu-se în acelaşi timp ca profesorii să primească o aleasă pre gătire în streinătate. Gimnaziile din Blaj şi Beiuş au primit, po trivit noii organizări a învăţământului din 1850, câte 8 clase; alăturea de ele se întemeiază în 1850 gimnaziul din Braşov, care primeşte şi el, în 1860, 8 clase; cel din Năsăud ia fiinţă în 1863, primind de abia în 1870 rangul de liceu cu 8 clase; gimnaziul din Brad se deschide numai în 1869. Nu trebue neglijate apoi şcoalele normale — preparandiile cum se numeau atunci — con solidate sau nou întemeiate tot în această epocă. Dar alăturea de elevii acestor scoale, creşte numărul studenţilor dela universi tăţile din Pesta şi Viena şi dela Academiile de drept, îndeosebi dela cea din Sibiu, precum şi cel al elevilor dela liceele germane şi maghiare, dintre care unele primesc catedre de limba română. Un avânt deosebit ia apoi şcoala primară, din întărirea şi răs pândirea căreia Şaguna şi-a făcut un întreg program. Pe lângă unele scoale secundare şi superioare se întemeiază societăţi de lectură, iar în unele oraşe casine româneşti. O întreagă lume de profesori, de absolvenţi, de elevi, care aveau nevoe de carte românească, de presă, de manuale. Fireşte că, judecată această situaţie în raport cu ceea ce aveau alte popoare din monarhie, sau cu ceea ce avem astăzi, nu este mare lucru. Este însă mult faţă de puţinul pe care îl aveam înainte. Este mult mai ales faţă de rolul pe care trebuia să-1 joace limba română pentru forma rea şi viaţa sufletească a acestui embrion de clasă intelectuală. „Mai înainte (nici) în o mie de ani — spune un contimporan, Atanasie Marienescu — nu avurăm atâtea institute şi ocaziuni pentru cultivarea limbii române, câte ni s'au deschis şi numai în aceşti 10 ani din urmă. Am eşit dară din moarte la viaţă!" El constată un nivel mai ridicat al învăţământului şi o „curăţire a stilului" în teologii şi preparandii; îl bucură cultivarea limbii la liceele şi gimnaziile române; întemeierea de catedre de limba română la liceele streine (sunt amintite cele din Timişoara şi Oradea; adăugăm pe cele din Sibiu, Braşov, Cluj, Sighet, Satu- Mare) ; întemeierea de biblioteci româneşti (sunt amintite cele din Viena şi Oradea), precum şi faptul că „în unele părţi începu a da câte un jurnal între sine, ca tot insul să se dedea a compune în limba maternă, şi în acest mod privat să se prepare calea pu blică pentru literatură; aşa făcură tinerii din Arad, Pesta şi Si biu". Ba unii dintre aceşti tineri, ca cei din Oradea şi Arad, îşi şi tipăresc încercările. Până când aşadar înainte un tânăr în văţa limba românească singur, ca vai de lume, acum are prile jul unor îndrumări mai sistematice şi mai stăruitoare1).

2. Aceia care — asemenea lui Atanasie Marienescu — îşi aduceau aminte de greutăţile prin care au trecut ei pentru a-şi însuşi limba şi de primejdiile de a şi-o pierde ce pândesc pe ti nerii români, se bucurau de orice manifestare literară a aces tora. Cei mai exigenţi însă nu se mulţumeau cu atât; cereau să se ţină seama de nivelul la care a ajuns literatura română, apă rau dreptul criticii şi o îndrumare mai sigură, venită dela o in stituţie creată anume pentru cultivarea limbii şi literaturii noas tre. Semnificativă este în această privinţă discuţia provocată de almanahul scos de tinerii români din Arad în 1859. Elevii pre parandiei, ai seminarului român şi ai claselor superioare dela liceul unguresc din acest oraş, întruniţi în 1858 într'o societate de lectură, pentru a nu rămânea mai pre jos decât colegii lor unguri, care scoseseră şi ei un almanah, stimulaţi de unul dintre ei, Emeric B. Stănescu, pe atunci în clasa a VIII-a, tânăr plin de iniţiative2), îndrumaţi în parte de profesorul dela preparan-

J) At. Marienescu, Limba si literaţii, în Telegraful Român, n-rele 20 din 19 şi 21 din 20 Mai 1860. "2) Este interesantă — mai ales dacă ţinem seama de data la care se produce — iniţiativa lui de a culege basme. Imitând pe Un guri (Kisfaludy, Czuczor, Vörösmarty), dar urmând de bună sea mă şi exemplul lui At. Marienescu, care umpluse chiar atunci foile de dincoace de Carpati cu apelurile lui pentru strângerea poeziei po pulare, Em. B. Stănescu se adresează publicului român, cerând să i se trimită proză populară. Apelul lui, semnat „V. de St. Arădanul, die, Dr. Atanasie Şandor, pe atunci figură proeminentă a vieţii intelectuale arădane, filolog, folclorist şi traducător în versuri al Eneidei1), anunţă că-şi vor scoate în volum încercările lite rare şi fac apel la publicul românesc pentru sprijinirea iniţia tivei lor2). Iacob Mureşanu, redactorul Gazetei dela Braşov şi al Foii pentru Minte, salută cu căldură fapta lor, se ofere chiar să cumpere singur 10 exemplare. Un cronicar anonim al Foii se bu- drepturian" şi datat Viena 29 Oct., este publicat în Foaie pentru Minte, nr. 39 din 11 Nov. 1859. El afirmă că „parte prin singura-şi sârguinţă, parte prin ajutorul altora" a reuşit să strângă un mare număr de poveşti şi vreo 400 de proverbe, datine şi anecdote. Anunţă că un întâi tom din ele este sub tipar şi cere prenumeranţi pentru el. Promite celui care îi va trimite poveşti „chiar cu cuvintele popo rului" că-1 va răsplăti cu 1 galben de 8 poveşti, sau 10 datine şi 20 proverbe. Adaugă că în lucrarea ce va ieşi „va fi foarte atent să păs treze originalitatea poporală, aşa în idei, precum în expresiuni — şi pentru aceasta numai atâta voi adăuga, lăsa sau strămuta, câte va pofti stilul modern şi explicarea materiei". In Foaie, nr. 24 din 7 Aprilie 1860 el revine cu „ Un cuvânt în privinţa prozei poporale" (semnat de astădată N. St. Arădanul), în care comunică rezultatul apelului său. A primit răspunsuri dela George Niciciu, „docente" în Năsăud (23 de bucăţi „bune" pentru care i s'a acordat premiul I), Moise Bă- bescu, „docente" în Micălaca (j. Arad) (8 poveşti), un elev din Blaj (0 pov.), un Iosif St. din Arad, Gh. Lorinţiu, „docente" în Deva, şi alţii din Arad. Afirmă că i s'au trimis şi „şimilituri, anecdote proverbii, datine, legende, cântări hoţeşti şi descântaturi populare". Intenţiu- nea lui era să publice basmele în mai multe tomuri. Nu ajunge însă să dea la iveală decât fase. 1 din tomul I, sub titlul Pros'a poporale. Povesci culese si corese de Em. B. Stăneseu-Arădanul. Timişoara, 1860, tip. M. Hazay şi fiului Guilomu, VII+20 pag. Cuprinde 7 poveşti. Este cea dintâi culegere de basme în limba română. (Cf. asupra lui Stă- nescu şi Octavian Lupaş, Mircea V. Stănescu, Arad, 1936).

*) Fragmente din Eneida, traduse în hexametri, în Foaie . . . nr. 11 şi 12, 1859. In nrele 20 şi 21. el publică, drept anexe la această tra ducere, câteva regule de versificare. („Ceva despre versificare şi pro sodie"). Ca iubitor şi culegător de folclor era anunţat de Tel. Rom. încă din 1853, iar J. K. Schuller îl aşează în prefaţă la Romanische Volkslieder, Sibiu, 1859, printre Românii care au contribuit la această culegere. 2) Apelul la Prenumeraţiune pentru almanah este publicat în. Foaie . . . nr. 16 din 13 Mai 1859 şi este semnat de „Emeric Basiliu Stă nescu, auditoriu classei a 8-a". cură că aceşti Muguri — căci acesta era titlul almanahului1) — au apărut acolo „unde limba română era şi mai este încă exi lată, era şi mai este încă părăsită ca un ce dejositor pentru cer curile familiilor celor mai falsificate în cultură" şi aduce aminte de îndemnul „răguşit" al lui Eliade: „Scrieţibăeţi numai scrieţi!" care este cazul să fie adresat şi acestor tineri2). In realitate, colecţia de versuri şi proză dela Arad era o monstruozitate literară, care nu putea să nu jignească gustul celor conştienţi de nivelul la care a ajuns literatura română. Unul dintre aceştia, care publica el însuşi versuri în Telegraful Ii oman, Zaharia Boiu, pe atunci student la Lipsea, şi-a arătat numai decât indignarea, în termeni cât se poate de drastici. El numeşte Mugurii „un scandal ne mai auzit în literatura noas tră". Dacă ştia ce „muguri" au să răsară pe la Arad, ar fi dat preţul îndoit sau întreit al cărţei, numai ca autorii ei să tacă. Dacă urmăreau creşterea dragostei de limbă în sânul lor — scop lăudabil — nu trebuiau să se dea ei înşişi de „mustră". Din unele motto se pare că autorii sunt familiarizaţi cu literatura de peste Carpati, cel puţin cu Alecsandri. Era de preferat deci — continuă Boiu — să fi căutat a cunoaşte mai de aproape aceste „producte literare, care sunt chemate dela natură a ne fi călăuză pentru întreaga literatură românească". Dacă au ţi nut cu orice preţ să facă exerciţii poetice nu trebuiau să dea pu blicităţii acele „jucării în ţărână", măcar de ruşinea streinilor, clacă nu a Românilor. Din întreg volumul, el nu recunoaşte oa-

x) Titlul complet: „Muguri Almanachu pe anulu 1859. Prin con lucrarea junimei clericale şi studioase a classelor gimnasiale supe riore. Redatu de Emericu Basiliu Stănescu. In Aradul Vechiu 1859 (cu literele lui L. Rhéty)". Pe pag. a 2-a a foii de titlu un motto din Alec sandri; pe pag. 3-a dedicaţia: „Multu stimatului sexu formosu romanu se dedichează cu devoţiune". In cuvântul către „leptori", se aduc mul ţumiri lui Dr. A. Şandor, pentru „îndrumare şi ajutor". Acesta pu blică la p. 41 o „încurajare spre învăţarea ştiinţelor folositoare şi a limbei materne". „Cu distichone". La pag. 135 „Focul Lipovii" de Moise Bota, care va forma hazul lui Maiorescu (O cercetare critică) şi al Junimei. Colaboratorii sunt mai toţi elevi în clasele VI, VII şi VIII şi clerici în anul I şi II. „Glagor viteazul" a lui George Popovici (p "117) are subiect şi formă foarte apropiată de baladele populare. 2) Foaie, nr. 10 din 8. III. 1860. recare calităţi decât celor trei poezii ale lui Marienescu, ce „stau ca trei fire de maioran, îngropate într'un strat de urzici". Cea dintâiu cerinţă a poeziei — după părerea lui Boiu — fantezia, lipseşte cu totul din aceste versuri. „Căci pe cât de puţin un jip de paie cu o pălărie deasupra îl putem numi om, aşa de puţin şi neşte cuvinte înşirate după plac şi cu neşte năcăjite de rime la sfârşit sunt poezie". El critică şi latinismul exagerat al limbii, ocolirea — par'că ar fi „ciumă" — a cuvintelor populare, spunând, în treacăt, că Cipariu, cu toată autoritatea lui, „nu va fi în stare, să susţină neşte principii care nu sunt de trai". Scâlciat e şi me trul versurilor plin într'un mod cu totul neîngăduit de licenţe poetice. „Să căutăm în poezia populară — mai spune el — dela cea mai pompoasă baladă de Alecsandri, până la cea de pe urmă secătură ce o cântă fata sătească, când duce apă dela fântână, şi pretutindenea vom afla metru; iar ce metru aveţi dvoastră, Dumnezeu vă ştie. Am cercat iambii, troheii, spondeii, dactilii compuseciunilor clasicilor vechi şi noi şi câte le-am ştiut, dar la nici unul nu se nimeresc cântecele dvoastră"1). Scurt timp după Boiu, un corespondent din Ţara Oltului, ce semnează cu o cumpănă şi care nu este altul decât Ion Puşca- riu, viitorul membru al Academiei Române, atunci pretor în Ve neţia de Jos (Făgăraş), înfierează, tot în paginile Telegrafului, cu aceeaşi străşnicie isprava tinerilor dela Arad, numind-o „crimă" de „prostituţiune literară". El crede însă că cei care au săvârşit-o nu trebue condamnaţi la moarte morală. „Să nu ne mâncăm copii ca Saturn"; să creăm mai de grabă „lazareturi şi spitaluri" pentru vindecarea acestor bolnavi; să ridicăm „gard de apărare pe lângă grădina mugurilor, ca să nu-i rupă copiii, drept nu ştiu ce poame din sânul Farnasului". Dacă tinerii a- ceştia „cu idei ungureşti, cu sintaxă germană şi cu cuvinte lati neşti nu putură produce o carte română şi cu atât mai puţin o carte poetică" noi suntem de vină pentrucă nu avem „un Parte- non român sau neşte sărbători olimpice, unde copiii să audă pe bătrâni vorbind româneşte". Le cerem să citească literatura de peste Carpati, dar le-am creat noi biblioteci unde să găsească

1) Z. Boiu, Bibliografie, în Tel. Rom. nr. 8 din 25 Febr. şi 9 din 'i Martie 1860. această literatură? Să întemeiem deci o societate literară, unde manuscrisele acestor tineri să fie revizuite. „Atunci — continuă Puşcariu — dacă ar voi a mai eda vreun almanah, le-am putea spune încetişor şi între patru pereţi: Dragii mei, sunteţi de lău dat pentru simţământul ce-1 arătaţi, însă versurile acestea au spirit, dar n'au stil român, celelalte au metru şi rimă dar n'au fantasie . .. I-aşi face atenţi şi la aceea că nu fiecare are aple care naturală spre poezie şi sila e înzadar; că nici nu e de lipsă a se face toţi deodată poeţi; că poezia creşte mai lesne pe feţele decât pe dosurile Garpaţilor"1). Dr. A. Şandor, care a sprijinit întrucâtva -pe tineri, le ia apărarea, desaprobând procedeul lui Boiu, dând interesante amănunte despre felul în care s'a ajuns la redactarea şi publi carea almanahului2). Cu îngăduinţă îi judecă şi Marienescu în articolul citat din Telegraful, pledând şi el pentru întemeierea unei societăţi literare. Ideea societăţii este apoi primită cu căl dură de un corespondent din Blaj, profesorul I. R(usu), — sem nificativă pentru aceste vremuri colaborarea unui unit la un ziar ortodox! —, care crede că viitoarea societate ar avea un însemnat rol şi în privinţa cultivării limbii şi a scrierii ei. „S'ar mijloci şi statornici o uniformitate şi n'am orbeca şi nu ne-am conduce fieşte care numai după principiile şi convicţiu nile individuali"3). Revenind, Puşcariu dă indicaţii şi mai pre cise pentru instituţia, născută în parte din aceste discuţii, care se va numi Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român"4).

3. De fapt, tot în acea primăvară a anului I860, un alt tâ năr fruntaş ardelean, Dr. 1. Raţiu, colinda centrele ardelene spre

1) Tel. Rom., nr. 12 din 24 Martie 1860. 2) Ibid., nr. 13 din 31. III. 1860. Apărarea lui Şandor şi a tineri lor îndrumaţi de el o ia şi un corespondent anonim în Gazeta Trans.. nrele 13 din 25. III. ş li5 din 30. III. 1860. Corespondenţa este trimisă din Arad şi e terminată cu „va urma". Ea aminteşte de o critică din Oradea a Mugurilor, care ar fi circulat în manuscris. Probabil e vor ba de o rivalitate între cele două societăţi „de leptură" . . . 3) Tel. Rom. nr. 15 din 14. IV. 1860. 4) Tel. Rom. nr. 15 din 12. V. 1860. a strânge semnături Ia o cerere către locotenenta cesaro-crăiască pentru întemeierea unei asociaţii literare. Cererea care purta 176 de semnături, în frunte cu arhiereii celor două biserici, a fost înaintată în 10 Mai, repetată apoi în alţi termeni de Şaguna în Decembrie, pentruca deabia la 31 Ianuarie 1861 să primească o rezoluţie favorabilă1). Dar paralel cu aceste demersuri şi în strânsă legătură cu ele se va desfăşura o altă acţiune, care va avea un rol hotărîtor pentru întemeierea Astrei şi caracterul fi lologic al începuturilor ei. Este acţiunea pentru stabilirea unei ortografii unitare cu litere latine. Ea a luat o formă mai concretă în urma unei adrese a Mi nisterului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Viena (no. 2559 din 20 Aprilie 1860), în care se cerea constituirea de comisiuni, compuse din învăţaţi români, la Sibiu, Timişoara şi Cernăuţi, care să facă propuneri pentru o ortografie cu litere latine, les nicioasă şi potrivită geniului limbii noastre, care să fie adop tată apoi în cărţile de şcoală şi în administraţie. Invitaţia a fost adresată şi consistoarelor episcopeşti. Transmisă prin locotenenta din Transilvania, adresa nu ajunge să fie cunoscută în cercuri mai largi decât în Septemvrie. Orice act care ameninţa să întă rească viaţa naţională a Românilor trebuia chibzuit şi, dacă era posibil, întârziat îndelung, cu tot vântul de constituţionalism care băte.a în monarhie. Invitaţia guvernului austriac, dacă îi găsea pe Români ne- înţeleşi încă în această problemă, nu-i surprindea nepregătiţi. Discuţiile privitoare la ortografia cu litere Ialine, începute cu 80 de ani înainte, luaseră un nou avânt chiar în preajma acestei invitaţii2). Ele erau în strânsă legătură cu mişcarea de înnoire

x) Vezi toate acestea în Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii transilvane. .., Sibiu, 1862. Despre aceste începuturi cf. şi I. Lupaş, înfiinţarea Asociaţiunii şi conducătorii ei, în Transilvania, nr. 4 din 1911. Sunt amintite şi articolele lui Boiu şi I. Puşcariu. 2) Un istoric al problemei ortografice la noi a dat R. Ionaşcu. Sistemele ortografice cu litere cirilice şi latine în scrierea limbii ro mâne, 1889. întrebuinţăm a Il-a ed., Bucureşti, 1894. încă înainte de Ionaşcu, comunica importante informaţii T. Cipariu în studiul Gra- matiştii şi ortografiştii români, în Archivu . . . 1869, p. 561 şi urm. Cf. şi Dr. Siegescu József, A român helyesírás története (Istoria ortogra fiei româneşti), Budapest. 1905. a vieţii noastre naţionale, care am văzut ce progrese a atins în Transilvania, iar dincolo de Garpaţi a dus la unirea Principa telor. Progresiştii se arătau hotărîţi pentru introducerea alfabe tului latin. G. A. Rosetti este împotriva buchilor1). Bolintineanu le plânge în versuri ironice soarta2). Eforiile din amândouă Prin cipatele le introduc în scoale. Foaia pentru Minte, pentru a ţine la curent pe cititorii ei cu această importantă problemă, publi că decisiunile ambelor eforii, care fiecare la rândul său a adop tat câte un sistem uşor etimologisant'1). Procesele verbale ale Oomisiunii Centrale din Focşani şi Monitorul Oficial, începând cu 1860, sunt scrise deasemenea cu litere latine. V. A. Ureche, ajuns ministru de Culte în Moldova, le introduce în departamen tul său, iar Ion Ghica, în calitate de ministru preşedinte, dă or din ca toate actele publice să fie scrise cu litere latine4). Felul acesta arbitrar, în care se proceda într'o chestiune atât de gingaşă, nu era făcut să mulţumească pe toată lumea. Astfel, Gh. Sion, cu toate că adept şi el al alfabetului latin, crede că, deocamdată, toată lumea să fie lăsată să scrie cum vrea, pentruca din discuţii să se lămurească haosul. Guvernul are însă da toria de a fonda o academie, care după ce va lucra un dicţionar şi va publica concursuri pentru gramatici, „va putea pune rân- duială în anarhia literelor, în care ne învăluim"5). Şi chestiunea academiei i se pare lui Sion atât de importantă încât revine asu- supra ei într'un articol special6). Dar Ardelenii nu se mulţumeau să reproducă numai ceea ce

1) Ionaşcu, op. cit. p. 69. 2) D. Bolintineanu, Slovele ciriliene, în Foaie, nr. 9 din 1859. 3) Decisiunea Eforiei moldovene în Foaie nr. 32 din 16 Sept., iar a celei muntene în nrele 33 şi 34 din 1859. Despre aceasta din urmă ni se spune că a fost aprobată de Eforie încă din 23 Oct. 1858. 4) Ionaşcu, op. cit. p. 69. • 5) G. Sion, Despre litere, în Revista Carpaţilor nrul dela 1 Martie 1860, articol reprodus în Foaie, nrul 11 din 15 şi 12 din 22 Martie 1860. 6) Despre Academie, în Rev. Carpaţilor, nrul pe Mai 1860, repro dus de Foaie nrele 20 dela 10 şi 21 din 27 Mai 1860. In nota cu care însoţeşte articolul, redactorul Foii spune între altele: „Locul Acade miei ştiinţifice e în adevăr numai în Principate şi înfiinţarea ei, a singurului mijloc de regenerare durâtoare a românului, o legăm de conştiinţa fraţilor noştri de acolo" . .. se discută dincolo de Carpati, ci îşi spuneau şi ei părerile. încă înainte de a reproduce ortografiile celor două eforii şcolare, Foaia pentru Minte publica un fragment dintr'o scrisoare a unui „preot bătrân", către nepotul său, elev la Blaj, în care se spu nea că ar fi de dorit ca Românii să ceară învoirea pentru înte meierea unei reuniuni care s'ar ocupa şi cu „regularea scrierii româneşti cu litere latine". Reuniunea va fi formată din repre zentanţi ai tuturor ţinuturilor româneşti de dincoace de Carpati şi chiar şi din Bucovineni. Ea ne-ar da o ortografie „care o ar urma apoi toţi, pentrucă ea nu ar fi a unuia sau a altuia, nu a noastră sau a voastră, ci a tuturora; ea ar fi a limbei noastre româneşti". Bătrânul preot crede că iniţiativa ar putea porni dela directorul liceului, la care studiază nepotul său, ca dela „unul ce stă mai pre sus de toţi în această privinţă"1). Directorul era Timoteiu Cipariu, considerat pe drept cuvânt o autoritate în problemele privitoare la limba românească. Dela cele dintâi manifestări literare ale sale (Ecloga din 1832), el a adoptat ortografia latină, întrebuinţând arareori şi numai înain- 1e de 1848 pe cea cu litere cirilice. In tipografia blăjană, pe care a reorganizat-o în 1835, a întrebuinţat mereu literele latine. Când publică în 1847 Organul Luminării, el îl scrie în întregime cu aceste litere. Sistemul ortografic şi 1-a arătat mai întâi într'un Extract, publicat în Foaie, în 1841, iar de atunci de repetate ori şi mai pe larg în Elemente de limba română . . . gramatica lui din 1854. Este cunoscutul lui sistem etimologic. Cipariu făcea deci parte din rândul acelora care ştiau ce vreau şi-şi apără cu convingere punctul lor de vedere. De fapt, acest om liniştit de fe lul lui se încălzea de câteori vorbea despre acest sistem2). Am văzut că în critica lui, Boiu îl atinge în treacăt şi pe Cipariu. Acesta răspunde cu francheţă, susţinând că până când nu vom avea o ortografie acceptată de toţi Românii, „sau o aca demie filologică, sau cel puţin o societate de bărbaţi erudiţi şi umblaţi în lucrurile filologice", câmpul este deschis tuturor dis-

1) Pentru literatură, în Foaie, nrul 15 din 22 Apr. 1859. 2) Cf. în această privinţă îndeosebi articolele în legătură cu orto grafia, publicate de el în Archimi . . . scos de altfel, după cum se spu ne în articolul program, şi pentru a studia ştiinţific această problemă. cutiilor. Ar fi bine însă ca în aceste discuţii să domnească „cu vântul (raţiunea), iar nu autoritatea". Dacă sistema lui nu va avea putere de viaţă, va pieri; el nu va încerca să o apere cu autoritatea, „care nu are ce căuta în literatură". In tot cazul, în studiul limbii — atât de necesar pentru stabilirea unei ortogra fii — să nu ne mărginim numai la prezent, nici să avem acea „ticăloasă pretenţiune ca fiecare loc să-şi scrie limba provinciei sale, sau alta şi mai semeaţă, ca să ne lăsăm de limba româ nească cum este şi a fost a tuturor şi să urmăm jargonul unui loc, unei cetăţi, unei provincii"1). Liceul din Braşov avea şi el atunci un director pasionat pentru problemele filologice. Este harnicul şi devotatul Gavril Munteanu, traducătorul lui Werther în româneşte, bun cunos cător îndeosebi al limbei noastre bisericeşti. Munteanu avea o concepţie foarte hotărîtă despre rostul limbei materne în învă ţământ, despre contribuţia ei la formarea caracterului şi la păs trarea naţionalităţii2). De aceea, încă la începutul anului 1860, el scoate a sa Gramatică română. .. Partea etimologică, în care întrebuinţează regulele ortografice ale Eforiei bucureştene. Este o ortografie care — spune el, în prefaţa cărţii — „împăcând pronunţia cu scriptura ne scapă principiul etimologic". Tot în acel an, în A doua programă a gimnaziului din Braşov, el pu blică articolul încercare pentru a stabili un principiu pentru or tografia cu litere romane3). Ideile lui Munteanu sunt com bătute pentru etimologismul lor de învăţatul sas J. K. Schuller, autor a numeroase studii privitoare la limba şi folclorul nostru4).

1) Articolul fără titlu, în Foaie nrul 18—19 din 3 Mai I860. Toate textele cu ortografie etimologică le transcriem cu ortografia de azi. -) Şi-a expus-o în articolul Studiul limbii materne în gimna ziu, publicat în A şasea programă a gimnaziului din Braşov, Sibiu, 1865. Cf. A. Bârseanu, Istoria şcoalelor centrale române gr. ort. din Braşov, Braşov, 1902, p. 291—2. 3) Nu am putut afla această programă, în condiţiile actuale de iucru. Cf. Bârseanu, Op. cit. Că în gramatică a adoptat sistema Efo riei ne-o spune Munteanu în prefaţă la Sintaxa sa din 1861. Declară că a făcut-o din spirit de disciplină. Din aceleaşi motive adoptă în Sintaxă ortografia primită de Comisiunea filologică dela Sibiu .. . 4) J. K. Schuller, Vorn Lesetisch, în Transilvania, rev. germană din Sibiu, nrele 38 şi 39 din 1860. Replica îi vine însă fără întârziere, dela Vasile Pop, în Foaia pentru Minte (nr. 47 şi 48 din 1860), apărându-se, fireşte, sis temul etimologic. Tot în acea vreme, în preajma conferinţei, vine o propu nere bănăţeană privitoare la lucrările ei şi la hotarîrile care trebuesc luate. Autorul ei este Simeon Mangiuca, pe atunci profe sor de limba română la liceul romano-catolic din Timişoara. El cere începerea unei discuţii publice între învăţaţii români, pri vitoare la cele două sisteme de scriere cu litere latine, a „sim plităţii absolute" şi a „etimologismului proporţionat". Din parte-i îşi arată simpatiile pentru cel din urmă, precizând însă ca el să fie cât se poate de simplificat pentru a nu îngreuna învă ţarea limbii române în scoale. Aderenţilor „simplităţii absolute", sau „sunetiştilor" — cum le spunea el fohetiştilor — le dă sfatul să rămână mai de grabă pe lângă alfabetul cirilic, decât să mai incur ce pe cel latin cu semne. Mangiuca ţine să sublinieze însă că, oricare va fi opinia lui, se va supune hotărîrilor comisiunii viitoare ). In acelaşi sens scrie consilierul dela cancelaria aulică tran silvană din Viena, Vasile Pop, viitorul preşedinte al Astrei. El se va supune de asemenea hotărîrilor Comisiunii. Cu o singură excepţie: „Cu codiţe şi cobile la u nu mă voi învoi nici odată"2). încă din timpul verii intră însă în focul discuţiilor şi Gheor ghe Bariţ, unul dintre fruntaşii ardeleni care au avut un rol decisiv în lupta pentru limbă care s'a purtat aici. In Gazeta Transilvaniei, al căreia spirit rector rămăsese, cu toate că nu mai figura ca redactor, el discută problema în legătură cu ridicarea limbii române la rangul de limbă oficială în Transilvania, De altfel problema aceasta, atât de importantă pentru noi, a fră mântat fără întrerupere viaţa publică de dincoace de Carpati în cei trei ani de regim constituţional3).

1) Simeon Mangiuca, Cătră învăţaţii Românilor, în Tel. Rom. nrele 32, 33, 34 şi 35 din 1860, reprodus şi în Foaie, nrul 37 din 7 Sept. I860. 2) Foaie, nrul 36 din 30 August 1860. 3) Cf. despre toate aceste manifestări pentru limbă mai ales Pă- căţianu, Cartea de Aur, vol. II şi III. Cf. şi Gh. I. Brătianu, O lege vo tată în. dieta Transilvaniei din 1863 în Ac. Rom., Mem. Sect 1st. seria III, vol. XXV, 1943, mem. 17. 210 1. BREAZU

In articolul Limbile oficiale1) Bariţ face o reprivire asupra limbii româneşti în oficiile publice din Transilvania. întâia re cunoaştere a ei a venit din partea lui Iosif II, „acel mare suve ran, carele a fost totodată unul din cei mai puteroşi apărători de drepturile omeneşti ale Românilor". Buletinele oficiale, tipă rite sub domnia lui, ar putea fi folosite şi astăzi de multi dintre aceia care nu-şi cunosc îndeajuns limba maternă. După Iosif II, până la 1848, a fost restaurată limba latină ca limbă oficială. Românilor li s'au dat translatori, pe lângă guvern, care însă pri meau foarte puţin de lucru, deoarece oficialitatea nu se „în josea" pentru a sta de vorbă cu noi. El aminteşte apoi de ma rea luptă pentru limbă, inaugurată în Transilvania pe la 1834, prin încercarea tot mai îndârjită a Ungurilor de a-şi impune limba. Intenţiile acestora au fost observate la început de Saşi. „Abia pe la 1838 — continuă el — românismul s'a deşteptat dintr'odată ca printr'un detunet scuturătoriu, ridică ochii în sus şi scutură din cap întocmai ca şi bourul cel dealtmintrelea tare şi vânos al codrilor noştri seculari. Odată şi bine ficiori! Cine este acolo?". In lupta care s'a dus atunci -— mai spune el — poate că am fost unii prea violenţi, am fost însă drepţi, generoşi şi fi reşti, pentrucă am luptat fiecare pentru propria noastră con servare. Am făcut o şcoală admirabilă; ne-am învăţat a ne res pecta unii pe alţii. După 1850, cu toate că limba română a fost recunoscută, nu s'a prea făcut uz de ea, deoarece regimul abso lutist a crezut că poate administra Transilvania şi numai în lim ba germană. Acum situaţia se schimbă. Depinde numai de noi Românii să ştim cum să ne folosim de ea. Acelora care obiec tează că introducerea limbii române, alăturea de cea germană şi ungară, ar încurca administraţia, Bariţ le aduce exemplul El veţiei. Nu este adevărat apoi că nu avem funcţionari pregătiţi pentru a lua asupra lor această sarcină. „Peste şase sute inşi tot avem"2. Nu au dreptate nici aceia care afirmă că limba noa-

*) G. Bariţ, Limbile oficiale, în Gazeta Trans, nr. 32 din 3 Aug. 1860. 2) Nrul Românilor care ar putea intra în funcţiunile publice a preocupat serios pe conducătorii noştri din acel timp. Bariţ spune (Părţi alese, III, p. 60) că îndată după diploma din 20 Octombrie, în tr'o conferinţă intimă de 5, au făcut o numărătoare a funcţionarilor stră este săracă în termeni ştiinţifici. Să se răsfoiască numai cele nouă tomuri ale buletinelor oficiale de pe anii 1850—1859, în care toate legile şi ordonanţele germane sunt traduse cu exacti tate, pentru a se vedea cât de neîntemeiată este această obiec- ţiune1). El recomandă funcţionarilor publici lectura lor. Alătu rea de ele, Românii să citească apoi şi „bune cărţi româneşti", precum şi dicţionare româno-germane. „Nu limba este săracă — continuă el — ci noi suntem sărmani de dânsa, dacă nu vrem să o căutăm acolo unde se află aceeaşi pentru ca să o învăţăm întocmai pe atâta pe cât o avem". într'o notă, publicată în acelaşi număr al ziarului, Barit mai aminteşte faptul că cele două ţări româneşti sunt adminis trate în limba română, prin urmare ea nu este atât de neputin cioasă cum spun streinii, şi chiar unii dintre români. Funcţio narilor le recomandă să vorbească şi să scrie corect, răspicat şi curat româneşte, „iară de tot ce este pedant, bombastic, împes triţat, să se ferească ca de o boală rea". Toate actele să fie scrise cu ortografia latină, deocamdată cu a „bătrânilor noştri, adecă cea latină cu semne". Să se poarte apoi cu omenie faţă de func ţionarii streini care sunt nevoiţi să ne întrebuinţeze limba, con- vingându-i că ea este „latino-italiană", prin urmare uşor de învăţat2). români, găsind 186 „români declaraţi, nu renegaţi, aplicaţi în func ţiuni". La aceştia au adăugat vreo 200 care au trecut prin clasele gimnaziale sau pe la facultăţile juridice, dar nu ocupau nicio func ţiune publică; au mai ţinut seama şi de cei înscrişi la facultăţile ju ridice din Sibiu şi Viena. a) A colaborat câtva timp la ele şi Ion Maiorescu, pasionat deasemenea pentru problemele de limbă. 2) Bariţ revine asupra chestiunii şi în Stadiul în care a ajuns limba română ca limbă oficială, în Gazetă, nr. 36 din 30 Aug. 1860, reproşând funcţionarilor români că traducerile lor din germană „au gustul de minune al poamelor pădureţe". In articolul Dreptul limbii româneşti şi tranciatura, în Gaz. nr. 30 din 12. IV. 1861 pornind dela citate din Mirabeau şi Michelet, apără din nou, cu energie, dreptul limbii româneşti în oficii. „Multe legi tiranice s'au adus asupra na ţiunii româneşti — spune el — totuşi nici o lege făcută de oameni nu va fi în stare de a mai sili pe Români ca să-şi delăture limba sa na ţională în favoarea oricărei alteia de pe faţa pământului". Altădată, răspunzând unui articol din ziarul unguresc Korunk din Cluj (Gaz. In preajma conferinţei, ia o atitudine mai oficială faţă de problemele ce se vor discuta în sânul ei şi Telegraful Român. Cuvântul lui era aşteptat, deoarece gazeta lui Şaguna a avut o atitudine de opoziţie faţă de limba latiniştilor şi sistemul ei de scriere. Se ştie cu ce simpatie a primit ea critica, îndreptată de Alecu Russo în 1855, împotriva pedanţilor ardeleni. Acum însă orice atitudine critică trebuia eliminată. Cuvântul de ordine era înţelegerea. In acest spirit este redactată şi nota pe care gazeta, o publică în nrul său dela 25 August. Ea aduce ca un argument important în favoarea introducerii alfabetului latin faptul că el a fost primit în cele două principate româneşti. Comunică chiar informaţia că s'au cerut relaţii precise în această privinţă dela Bucureşti. Se speră în găsirea unui „drum mijlociu". Care poate să fie acest „drum mijlociu" ne lasă să întreve dem critica pe care ziarul o îndreaptă împotriva ortografiei lui Pumnul. Adresa Ministerului din Viena pentru convocarea eo- misiunilor era însoţită adică de un proect ortografic, în care toţi cei iniţiaţi au recunoscut sistemul profesorului dela Cernăuţi. Intr'o corespondenţă „De sub Surul", semnată „Sfredeluş", — pseudonim sub care se ascunde cu siguranţă tot Ion Puşcariu —, ortografia propusă de proectul bucovinean este numită „hinezo- română". Mai bine să rămânem la literele cirilice — spune el — „decât la coadele şi coarnele dtale şi la piatra cea de moară ce vrei să agaţi de grumazul bietului a. Socoteşti că cu asta ai fă cut destul fonicei? 0, domnule, dacă ai vrea să imiţi toate va- riaţiunile sonice ale limbei noastre, după cum o găsim în dife rite dialecte române, apoi pe lângă coarnele şi coarnele dtale, ţi-ar mai trebui şi aripi amfibiale de tot felul ca să înfigi pe ţoa lele, pe spinarea şi pe coastele bietelor cuvinte române, răstig nite de dta pe cruce". Dela Quintilian, la Dante, Petrarca, la Micu, Şincai, Maior, Laurian şi Cipariu toţi „au scris cu litere latine nr. 50 din 31. VI. 1861), îşi arată temerea pe care a avut-o totdeauna, că se vor crea şi la noi dialecte sau o ruptură între limba cultă şi cea populară. Despre actele româneşti, publicate în 1848, sub Kossuth, spune că au fost traduse „atât de mişeleşte încât ne este greaţă de a le lua în mână; nici odată limba română n'a fost mai batjocorită şi tăvălită ca tocmai atunci". Traducerea se făcea de oameni prinşi la întâmplare. La cetirea acestei limbi „ţi se străpezesc dinţii". fără coarne şi coacle". El are speranţa că viitoarea conferinţă se va înţelege asupra accentelor, va înlătura micile diferenţe şi „va lăsa limba română să fie îmbrăcată în vestminte de salon, iară nu de comedie"1). înclinarea pentru etimologism a gazetei este evidentă. De altfel Şaguna însuşi, patronul ei, care se afla atunci la Viena, a scris celor de clCciSii Cel proectul bucovinean trebue respins cu hotărîre de către comisiune2). Dar faptul că guvernul vienez a propus drept bază de dis cuţie un proect, a trezit şi alte bănueli. Având dreptul să aleagă un proect, din cele care i se propun de către comisiuni, oare gu vernul nu va impune tocmai pe acesta? Iată de ce, încă înainte ca reuniunea de învăţaţi români să-şi înceapă lucrările, un co respondent român anonim contestă în coloanele ziarului liberal Wanderer din Viena, dreptul guvernului de a impune o ortogra fie, aceasta rămânând de competenţa exclusivă a învăţaţilor ro mâni. Pentru a nu învenina raporturile cu guvernul dela care se aşteptau acum hotărîri atât de importante pentru întreaga noastră viaţă publică, Gazeta înfierează articolul din ziarul vie nez, arătându-şi încrederea în buna credinţă a oficialităţii. Ţine să adauge însă că, fără îndoială, proectul bucovinean nu va fi acceptat, ci aşezat cel mult în „muzeul de rarităţi"3).

*) Tel. Rom. nr. 36 din 3 Sept. 1860. Că autorul este I. Puşca- riu se poate vedea din studiul acestuia Consideraţiuni ortografice, publicat în Familia din 1878 şi reprodus ca introducere la lucrarea lui Consideraţiuni asupra timpului şi spaţiului. Budapesta, 1878, în care întrebuinţează acelaşi sarcasm şi aceleaşi expresii pentru sem nele fonetice, pe care nu le-a putut suferi niciodată. 2) Bariţ, Părţi alese, III, p. 31. 3) Articolul din Wanderer a fost reprodus de Oipariu în Archiva, 1869, p. 467. Despre autorul lui, Cipariu spune că este „un Român zelos pentru literatura română şi nu prea amic al ideilor politice ce domnea pe atunci". Gazeta critică articolul, de bună seamă că prin - condeiul lui Bariţ, în nrul ei din 41 din 20 Sept. 1860. După întoarce rea dela lucrările comisiunii sibiene, Cipariu îi reproşează, într'o scri soare particulară, lui Bariţ pentru articolul lui (Repr. în Archivu 1869, p. 466—7 şi în Manciulea, op. cit., p. 18 şi urm.). „Insă eu, Dom nul meu — spune Cipariu — după cât putui pricepe dintr'o lectură cursorie, mi se păru că autorul articolului a scris mai mult din punct de vedere naţional şi amic, decât din simţ ostil pentru noi. El mi 4. Iată atmosfera în care s'au întrunit comisiunile filologice din Octombrie 1860. Avem puţine informaţii despre lucrările co- rnisiunii dela Timişoara. Ştim atât însă că ortografia propusă de ea este etimologică1). Cu siguranţă că decisiunile ei au fost influenţate de Simeon Mangiuca, ale cărui opiniuni le cunoaş tem din articolul citat. Suntem îttaă bogat informaţi asupra lu crărilor comisiunii dela Sibiu, care a fost, de fapt, şi cea mai importantă2). Este cea dintâi reuniune de învăţaţi români, fără deosebire confesională, întruniţi pentru a discuta o problemă de cultură — eveniment deosebit de important dacă ne gândim la împrejură rile vieţii publice ale Românilor din Transilvania. Problema pe care avea să o rezolve nu era deloc seeundară. Toţi cei care au luat parte la desbaterile ei şi-au dat seama de aceasta. „După conferinţe confidenţiali, ţinute în sânul guvernului asupra lealităţii oamenilor"3), comisiunea sibiană a fost compusă din următorii: T. Cipariu, canonic Blaj, I. Popazu, protopopul Braşovului, Gh. Bariţ, ziarist, G. Munteanu, directorul liceului din Braşov, Ion Puşcariu, pretor în Veneţia de Jos, Andrei Mu- reşanu, poetul, atunci translator gubernial, Sava Popovici-Bar- cianu, protopopul Răşinarului şi Ion Codru-Drăguşanu, ajutor de pretor în Gincu Mare. Comisar al guvernului a fost numit drul Pavel Vasici, consilier şcolar. Barcianu nu este menţionat în procesele verbale ale comisiunei, dar Gazeta*) îl înşiră printre membri, iar Foaia6) îi justifică absenţa prin boala de care su-

se pare că numai voi să apere aceea ce noi cu toţii am recunoscut la comisiune: cumcă a dispune de ortografia Românului nu e de competenţa unui guberniu, ci de a naţiunei, prin literaţii ei". 1) Ionaşcu, op. cit. p. 204, 2) Protocolul ei a fost publicat în Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii transilvane, II, p. 178 şi urm. şi reproduse de Cipariu în Archivu 1869, p. 521 şi urm. apoi de Manciulea, op. cit., p. 11 şi urm. Cf. şi Archivu, p. 465 şi urm. O dare de seamă mai su mară asupra lucrărilor, nesemnată dar scrisă cu siguranţă de Bariţ, în Foaie nrele 11 şi 12, 1860, iar un «xtras după procesele verbale în Tel. Rom. nrele 40, 42 şi 44 din acelaşi an. 3) Bariţ, Părţi alese, III, p. 30. 4) Gazeta nr. 35 din 24 Aug. 1860. B) Foaie .nr. 41, 1860. ferea. Să fie oare o boală diplomatică? De fapt, dacă cercetăm actele de botez ale membrilor comisiunii, numai pe doi dintre ei îi aflăm uniti: Cipariu şi Bariţ. Pentru a se restabili echilibrul confesional, probabil Barcianu e sfătuit să se retragă, iar înce pând cu şedinţa a doua ia parte la lucrări I. Veştemeanu, paro hul unit al Sibiului şi profesor de limba română la liceul rom. cat. din acest oraş, iar dela şedinţa a treia, loan Negruţiu pro topopul unit al Clujului, profesor de Himba română la liceul rom. cat. de aici. Cu excepţia lui I. Veştemeanu, care nu publicase încă nimic — mai târziu ajunge canonic şi rector al seminarului teologic din Blaj — toţi aceştia aveau o activitate culturală mai mult sau mai puţin cunoscută. Cipariu, Bariţ, Andrei Mureşanu, P. Va siéi, G. Munteanu erau nume de mult consacrate prin operele pe care le-au publicat. Popazu era un orator remarcabil şi apre ciat pentru marele rol pe care 1-a avut la întemeierea liceului din Braşov; Ion Puşcariu se afirma tot mai viu ca un pasionat al problemelor de limbă şi literatură, prin articolele şi poesiile pe care le publica sub diverse pseudonime în publicaţiile noastre de atunci; chiar în acel an el scotea un fel de îndreptar linguis tic pentru funcţionarii care au trebuinţă de limba română1); Ion Codru-Drăguşanu — I. Germanu Codru, cum se numea atunci — nu era cunoscut încă în cercuri mai largi printr'o activitate deosebită. El avea apoi o funcţiune mai modestă, fapt pentru care probabil va fi fost aşezat, în toate procesele verbale, la sfârşitul tabloului celor care i-au parte la şedinţe. Cei care îl cunoşteau de aproape apreciau însă, de bună seama, inteligenţa lui ascuţită, vastele lui cunoştinţe, dintre care nu lipseau cele linguistice — era doar şi el autor al unei gramatici, Rudimen tele . .. dela 1848. Ion Negruţiu scrisese deasemenea o gramatică în 1852, era profesor de limba română la un important liceu, unde reînvia chiar atunci societatea de lectură a tineretului, la inaugurarea căreia a rostit un cald discurs. Printr'o curioasă întâmplare, membrii comisiunii reprezen tau cea mai mare parte din graiurile de dincoace de munţi. Ob-

x) I. S. Puşcariu, Die romanische Amts-Sprache. Sibiu, 1860, ed. II adăugită, 1864. servaţia este a lui Bariţ, care îi cunoştea de aproape pe toţi „Dl Cipariu — spune el — reprezintă ţinuturile Târnavelor, I. Popasu Braşovul cu Ţara Bârsei, G. Munteanu ţinutul Sebeşu lui în jos până la Orăştie1), Gbeorgbe Bariţ Munţii Apuseni dela Turda înainte2), A. Mureşeanu pe cât se întinde românimea în tre Bistriţa, Rodna şi Năsăud cu adaosele lor3), A. Veştemeanu, împrejurimile Sibiului4), I. Negruţiu ale Clujului în dreapta şi în stânga până la Gherla5), L Puşcariu din Munţii Bucegi, dela Bran înainte până la Rupea6), L G. Codru ambele maluri ale Oltului7), — adecă fiecare locul naşterii şi al creşterii sale până la etatea juniei"8). Lucrările Comisiunii filologice — nume sub care va ră mâne de acum încolo în istoria Transilvaniei — au început la 2 şi au ţinut zilnic până la 7 Octombrie 1860. Au avut loc în to tal 6 şedinţe, consemnate în Protocolul amintit. In întâia şedinţă, după ce Drul Vasici dă cetire adresei mi nisteriale şi face apel la spiritul de înţelegere al celor convocaţi, comisiunea se constitue, alegându-şi de preşedinte pe Timotei Cipariu, iar de secretari pe G. Bariţ şi I. Puşcariu. Gândindu-se apoi de bună seama la presupunerile atinse în articolul din Wanderer, — fără să conteste buna credinţă a guvernului —, co misiunea ţine să declare că nu se crede competentă a hotărî, în mod obligator, nici cu privire la ortografie, nici la oricare altă chestiune gramaticală, deoarece membrii ei constitue numai un fragment din Românii din monarchic Gei convocaţi vor judeca numai cu dreptul pe care îl are oricare Român, mai ales când acesta este şi om de litere, de a judeca despre limba lui şi a face propuneri guvernului, mai ales când acestea i se cer. Aceeaşi calitate o au şi celelalte comisiuni, sau organe, cărora s'a adre sat guvernul. Pentru a avea un caracter obligator, propunerile

1) Născut'în Vingard, aproape de Sebeş-Alba. 2) Născut în Jucul de jos, lângă Cluj. 3) Născut în Bistriţa. 4) Născut în Veştem, lângă Sibiu. 5) Născut în Sucutard, jud. Someş. 6) Născut în Bran, j. Braşov. T) Născut în Drăguş, jud. Făgăraş. 8) Foaie nrul cit. trebue reexaminate de o societate de învăţaţi, care s'ar forma cu scopul de a cultiva limba. In felul acesta comisiunea a crezut că poate evita surpriza de a se trezi cu ortografia lui Pumnul, „octroiată" de guvern. In şedinţa a doua se citeşte proectul lui Pumnul, pe care co misiunea îl respinge cu unanimitate, pentrucă — spunea ea —- acesta nu respectă progresele făcute de limba noastră de 300 de ani încoace, nu ţine seamă de studiile făcute asupra ei de 80 de ani încoace, de când se scrie cu litere latine, şi fixează toate nuanţele foneticii noastre pentru totdeauna „într'un mod pre cum naţiunea română nu va voi nici odinioară". De altfel, asu pra proectului bucovinean, T. Cipariu a prezentat şi nişte „re- flexiuni" scrise, care au fost aprobate şi alăturate protocolului ce se va înainta guvernului. „O căutătură spre aclusul acestui proect — spune Cipariu — va fi de ajuns ca fiecărui Român să-i îngheţe sângele în vine, ca şi când ar vedea capul Medusei"1). In şedinţa a treia se precizează normele pe care să le ur meze ortografia română cu litere latine. Se aderează la princi piul etimologic din următoarele motive: „Principiul etimologic este conservativ pentru orice limbă şi cu atât mai vârtos pentru limba noastră română; el adecă este conservatorul formelor noastre celor bune, regulator de anomalie, aducător la unitate a diferenţelor fonetice. Din contra, principiul fonetic e un- prin cipiu destructiv, cu carele dacă l-am adopta, ar urma să se sanc ţioneze anomaliile limbii şi ne-ar abate dela unitatea limbii, au torizând formele stricate şi provincialismii". Dacă de trei sute de ani limba română a făcut progrese, faptul se datoreşte prin cipiului etimologic; el a ajutat cu atât mai mult acest progres, cu cât literele cirilice au fost înlocuite cu cele latine, de cătră unii învăţaţi şi chiar de unele instituţii române. „Cu toate ace stea — continuă procesul verbal — Comisiunea, considerând îm prejurările în care astăzi se află limba română, precum părinţii noştri au fost aplicaţi a face oarecari concesiuni principiului fo netic, aşa şi dânsa se vede a ceda foneticei în cazuri mai grele; iar aceasta numai până când cunoştinţa gramaticei limbii ro mâne, lucrate pe temeiuri solide, va câştiga, prin ajutorul şcoa-

x) Archimi,. . . 1869, p. 507. lelor, o întindere mai mare în naţiunea română, şi până când o societate filologică română, a cărei înfiinţare se doreşte în ge neral va elabora şi publica un dicţionar român etimologic, după cerinţele ştiinţelor timpului în care se va scrie acelaşi". In şedinţa a patra se discută accentele care trebue adop tate — destul de puţine, deoarece comisiunea are convingerea că prin progresul cunoştinţelor gramaticale şi deci şi a legăturilor dintre limba noastră şi cea latină, cuvintele vor fi citite şi fără semne. Se discută apoi problema lui 11 final şi a apostrofului, tri- miţându-se pentru detalii la Elementele lui Cipariu. Se mai sta bileşte apoi ca, deocamdată, abecedarele să se tipărească cu texte paralele latine şi cirilice. In şedinţa a cincea se dă citire propunerilor venite dela epi scopiile din Sibiu, Blaj şi Gherla, precum şi unei scrisori parti culare a lui Şaguna, constatându-se că opiniunile lor sunt în cea mai mare parte de acord cu ale comisiunii, „iar întrucât ar cuprinde oarecare divergenţe de opinii acestea nu pot să modi fice principiile adoptate". Tocmai pentru a împuţina aceste di vergenţe şi a da şi mai multă autoritate hotărîrilor privitoare la îndreptarea limbii, comisiunea cere în mod şi mai expres ca guvernul să încuviinţeze întemeierea unei societăţi româneşti literare. In şedinţa a şasea se examinează adresa care va însoţi pro cesul verbal al desbaterilor, ce vor fi înaintate guvernului. Iată cum, la cea dintâi reuniune de învăţaţi români de din coace de Garpaţi, principiul etimologic este declarat ca singu rul normativ al ortografiei noastre. Succesul lui se datoreşte faptului că principiul fonetic era reprezentat în această comisiune de cele mai caraghioase exagerări ale lui, atinse în or tografia lui Pumnul. Fonetista moderaţi erau apoi puţini — probabil din rândurile lor făcea parte Vasici şi într'o anumită măsură chiar Bariţ — iar ei, în parte şi la îndemnul lui Şa guna, din motive de solidaritate politică, nu au arătat prea mare independentă în manifestarea opiniilor lor. Tabăra etimo logică avea în schimb de partea ei pe cel mai bine pregătit filo log român de atunci, pe Timoteiu Cipariu, ales preşedinte al comisiunii. Şi cu toatecă protocolul declara în mod răspicat că nu se face o dogmă din propunerile comisiunii, prin faptul că au fost elaborate de reprezentanţi autorizaţi din amândouă taberele1) şi confesiunile, ele au primit un prestigiu necontestat.

5. Acest prestigiu a crescut şi mai mult când societatea lite rară cerută atât de insistent a luat fiinţă, în anul următor, şi a consfinţit cu autoritatea ei principiul etimologic. La întâia aduna re generală, ţinută la Sibiu în 1861, — dacă Astra şi-a manifestat în mod sărbătoresc, îndeosebi prin cunoscutul discurs al lui Gipariu, vicepreşedintele ei dragostea de limbă — nu s'au putut discuta mai de aproape problemele ortografice, care au fost consi derate de la început ca făcând parte dintre preocupările insti tuţiei. Ele au format însă o mare parte din obiectul adunării a doua, ţinută la Braşov în 1862, — măreaţă adunare, o adevă-

--•w [[r| rată manifestare naţională prin proporţiile pe care le-a luat. An drei Şaguna, preşedintele instituţiei face, în discursul său inau gural, elogiul limbii ca păstrătoare a civilizaţiei umane în cel mai larg înţeles al cuvântului. G. Munteanu, directorul liceului din Braşov, rosteşte o disertaţie privitoare la problema ortogra fică, care nu este altceva decât o justificare amplă a ortografiei propuse de comisiunea filologică dela Sibiu. El cere ca adunarea să aleagă o comisiune de bărbaţi învăţaţi care să decidă până a doua zi asupra problemei, iar ziarele, cărţile şcolare şi membrii Astrei să se oblige pe cuvânt de onoare că nu vor scrie decât po trivit sistemei adoptate. Gipariu la rândul său rosteşte şi el o di sertaţie în care arată, într'un mod mişcător, cum a ajuns la a- ceastă ortografie, după „cercetări îndelungate în care am îmbă trânit şi care mi-au frânt sănătatea şi mi-au stors partea cea mai mare a puţinelor mele venituri". El ştie că chestiunea or tografică va mai provoca multe discuţii. Din parte-ri jură „că nu voiu să-mi apăr principiile şi sistema în contra nimănuia şi dacă operele mele nu vor fi în stare a se apăra pe sine-şi, nici că vor merita să fie altfel apărate". Tot acest discurs — căci este mai mult un discurs decât o disertaţie — are acest accent patetic,

1) Intr'o notiţă, publicată în Tel. Rom. nr. 30 din 1860, datorită probabil lui Puşcariu, se spune că au fost representate tn comisiune toate sistemele de scriere „de până acuma". Se laudă „afundul stu diu şi prudenta conducere" a lui Cipariu, în calitate de preşedinte al unei comisiuniii, care va face „epohă în literatura şi viaţa Românilor". care de bună seamă va fi impresionat pe intelectualii prezenţi, strânşi acolo în număr atât de mare, cum nu se mai strânseseră nicăiri pe pământul românesc în numele unei idei literare ). Propunerea lui Ga vrii Munteanu, de a se alege o comisiune de specialişti, n'a fost acceptată de adunare. După discuţii des tul de vii, adunarea a făcut însă ceva mai mult: a acceptat or tografia comisiunii filologice dela Sibiu prin următoarea deci si une: „1. Adunarea primeşte ortografia recunoscută de bună şi corăspunzătoare geniului limbii româneşti de cătră comisiunea filologică din 1860 şi o recomandă publicului cititor şi scriitor. 2. Aceeaşi adunare îndatorează pe comitetul asociaţiunii: a-) ca să înştiinţeze ordinariatele româneşti despre susatinsa or tografie şi a le pofti ca să publice această decisiune a asociaţiunii la cler şi inteligenţă; b) să înştiinţeze şi pe guvernul ţării des pre această ortografie, ca despre unica ce se poate recomanda la toate oficiolatele, în toate ramurile administraţiei publice; c) tot acest conclus al adunării să se facă cunoscut şi redacţiunilor naţionale româneşti. 3. Cu toate acestea adunarea recunoaşte fiecăruia dreptul neţărmurit al liberei discuţiuni asupra gramaticei şi ortografiei limbii sale, pentrucă îi este prea bine cunoscut cumcă pe câm pul ştiinţei nu încape nici o restrângere sau dictatură, ci că a- ceasta are să provină numai dela legile vecinice ce se descoper din natura limbii"2). Procedeul avea să nemulţumească pe Alexandru Odobescu, care asista la adunare cu tot sufletul său plin de entuziasm tine resc, pentru marea manifestare a fraţilor subjugaţi. Nu pot im pune o ortografie — spune el în cronica pe care o scrie despre adunare — câţiva filologi dintr'o provincie, unde limba a fost ostracizată, înainte ca chestiunea să fie desbătută de toţi Ro mânii, mai ales de către cei din România liberă. Cu toată re zerva din ultimul aliniat, el numeşte decisiunile luate de Astra „dictatoriale" şi reproşează — e adevărat că într'un mod foarte cuviincios — lui Gipariu şi Bariţ, că n'au înţeles obiecţiu-

*) Toate acestea în Actele ... II, p. 60 şi urm. 2) Ibid., p. 10—11. nile lui Laurian, care, prefăcându-se că nu cunoaşte decisiunile comisiunii dela Sibiu, dădea să se înţeleagă că vorbeşte în nu mele a şase-şapte milioane de Români din celelalte provincii, ce ar trebui consultaţi şi ei într'o chestiune atât de importantă. Scriitorul muntean este plin de ironie pentru Şaguna, preşedin tele Astrei, care după ce combătuse cu toată energia această or tografie, îşi ameninţă preoţii din eparhie că „vor păţi-o rău" clacă nu vor adopta-o. Şi după ce înşiră câteva mostre din jar gonul latinist, auzit la Braşov, îşi exprimă temerea ca nu cumva procedând astfel, peste cincizeci de ani, Românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor să se înţeleagă între sine tot aşa de puţin ca Spaniolii şi Portughezii1). Prin decisiunile dela Braşov, ortografia etimologică a pri mit astfel autoritatea singurei asociaţii literare care exista atunci la toţi Românii2). Ea va fi introdusă acum în cărţile de şcoală, in administraţia publică şi bisericeasca, în presă şi în cărţile literare. Mici variaţiuni vor mai apare ici-colo; principiul însă se va păstra. Telegraful Român, atât de adversar ei, va adopta-o pentru două decenii; Şaguna va impune-o printr'o circulară (nr. 1022 din 1862) preoţilor săi şi îşi va scrie cărţile cu ea"). Nu-

Al. Odobescu. Asociafiunea transilvană, în Revista Romană, tom. 2, 1862, p. 574—578. 2) Deoarece nemulţumiri mocneau mereu, Cipariu revine asu pra problemei ortografice în disertaţia ţinută la adunarea generală dola Alba Iulia din 1866 (reprodus în Archivu, 1867, p. 5 şi urm.) Des coperim aici aceeaşi vervă, pe care am întâlnit-o la învăţatul filolog decâteori îşi apăra sistemul. De când am început să scriem cu litere latine — spune el — „vălul ce acoperea faţa limbii româneşti, căzu deodată, precum cade vălul mireselor orientali, in ziua nunţii dinain tea ochilor bărbaţilor lor. Şi vai de, vai de ele, de limba românească — şi de mirese — dacă lăpădând vălul ce le acoperea faţa se înfăţi şează înainte cu o formă urîtă, au cel puţin ridiculă". Amintind de comisiunea filologică din 1860 şi de proectul lui Pumnul ţine să repete că „mai bine îmi tai degetele decât să scriu măcar o linie cu atare mostră ortografică". Semnele fonetice sunt „ţape şi cârlige ce defor mează faţa limbii româneşti cum desfigurează semnele de vărsat for ma feţei omeneşti". 3) „Acest act fu decizător pentru unitatea şi uniformitatea orto grafiei la Românii de dincoace de Carpati" — spune mai târziu Ion cav. de Puşcariu (Consideraţiuni ort., op. cit., p. XIII). In tot cazul, mai e necesar să spunem cu cât zel va fi întrebuinţată de către Blăjeni şi celelalte centre unite de dincoace de Carpati. Va tre bui ca o nouă generaţie ardeleană, crescută în spiritul Junimei, să ducă o luptă aprigă pentru răsturnarea ei; va fi necesar mai ales, ca ea să fie înfrântă în sânul Academiei, pentruca Arde lenii să o părăsească, restabilindu-se astfel, abia în jurul anu lui 1880, acea disciplină şi unitate de scriere pentru toţi Ro mânii, după care am năzuit atâta. ION BREAZU

actul lui Şaguna explică păstrarea ortografiei etimologice în biserica ortodoxă, până în 1879. Se ştie că etimologismul a fost mai întâi pă răsit în Transilvania de Foişoara Telegrafului Român, în 1876. De abia în 1878 chestiunea ortografică se va discuta în faţa sinodului or todox din Sibiu. Baiulescu, parohul Braşovului, Visarion Roman, dar mai ales Nicolae Popea, sunt pentru ortografia fonetică: „Noi Românii de dincoace de Carpati — spune acesta — avem să ne conformăm li teraţilor şi literaturii din România, căci în deşert ne vom împotrivi torentului fonetic de acolo". Ion cav. de Puşcariu, Partenie Cosma, Iosif Hodoş, Z. Boiu şi chiar şi Dim. Comşa cer însă respectarea or tografiei vechi, până când va lua o decisiune Academia şi Astra. In sinodul din 1879 este acceptată ortografia fonetică (Enea Hodoş, Cercetări, Sibiu, 1944, p. 119—124). NOTE ŞI DOCUMENTE

PER UNA TRADUZIONE DI EMINESGU IN LINGUA ITALIANA

Il professor Gheorghe Giuglea — che adempie agli obblighi del proprio stato, impartendo da vari anni i rudimenti della lin guistica neolatina ai giovani Romeni della Facoltà di Lettere di Cluj-Sibiu — si è assunto il compito legittimo e, nelle inten zioni almeno, assai meritorio di esaminare da vicino le tradu zioni da me fornite tre anni or sono di alcune poesie di Emi- nescu (Poesie scelte di Mihai Eminescu, Introduzione, Versione col testo a fronte, Note [Pubblicazioni dell'Istituto di Filologia Romanza della R. Università di Roma] Modena, 1941) e ha con sacrato i risultati del suo controllo in una recensione apparsa nell'ultimo numero della rivista „Dacoromania" (vol. X, p. II [1943], pp. 552—57). Se il professor Giuglea avesse assolto con giudiziosa e ur bana onestà il suo compito, segnalando a me e ai lettori della rivista le manchevolezze effettive che è sempre dato riscontrare nel corso di una difficile traduzione — e se anche avesse taciuto (come in realtà ha fatto) la novità e i pregi che altri hanno, cre duto di ravvisare nel mio lavoro1) — io non avrei dovuto sobbar-

1) V. le favorevolissime recensioni di: Pcrpessicius, Eminescu in italieneşte in „Acţiunea", a. II, nr. 351 (4 Novembre 1941), che di chiara da ultimo: „d. Umberto Cianciolo este singurul îndrituit să ne dea, în aceleaşi optime condiţiuni de elaborare, lirica integrală a lui Eminescu în italieneşte"; L. Onu, O traducere nouă a lui Eminescu în limba italiană in „Transilvania" LXXII (1941), p. 735 sgg., che conclude: „Traducerea d-lui prof. C. este rezultatul unei munci în cordate şi minuţioase de filolog, aducând reale servicii culturii ro mâne şi ştiinţei literare romanice"; Şt. Cuciureanu, O nouă versiune italiană din Eminescu in „Convorbiri Literare" LXXIV (1941), p. 1414 sgg., è del parere che il traduttore „a fost neîntrerupt călăuzit de un carmi all'incresciosa fatica di rispondere pubblicamente a uno studioso, la cui rinomanza in materia non è- tale da suscitare in qualche modo il desiderio di polemizzare a lungo con lui. Se a ciò mi sono risolto, non è certo per il desiderio o per la speranza che io abbia d'indurre il mio poco sagace critico a ravvedersi, bensì per il dubbio inquietante che, se non tutti, i più candidi fra i lettori della rivista possano lasciarsi trarre in inganno dal l'interminabile sequela di errori — visione tipograficamente di grande effetto — che il G. mi attribuisce e che, viceversa, si ri torcono come vedremo a danno del loro solerte, ma non avve duto, scopritore in una proporzione poco lusinghiera per lui. E i miei timori sono tanto più fondati quando si rifletta che molti lettori della „Dacoromania", sia in Romania che in Italia, hanno superior concept asupra valorii cuvântului ca atare precum şi de o sensibilitate cu adevărat rară în cuprinderea potentelor lui de viere"; D. Popovici in „Studii Literare" I (1942), p. 250 sgg. afferma che „Tra ducerea lui C. nu mărturiseşte numai o ataşare sentimentală la su biect; ea dovedeşte în acelaşi timp capacitatea de a pătrunde în pro blemele cele mai delicate ale literaturii române"; M. Coandă in „Re vista Fundaţiilor Regale" IX (1942), p. 230 sgg. osserva che il tradut tore „a înţeles . . . până şi cuvintele cu farmec autohton care cu greu şi incomplect se traduc în altă limbă". Dello studio introduttivo che va innanzi alla mia silloge di ver sioni — sintomatico il fatto che il Giuglea non menzioni in alcun modo né il mio studio critico, né le mie copiose note illustrative — si è occupato di nuovo Perpessicius nelle sue Menţiuni Critice, anno tando: „Tradus în româneşte şi publicat în „Transilvania" LXXIV, 11—12 (1P43) studiul acesta... vine să ne reamintească toate bunele păreri despre autor şi truda sa. Pasiunea de filolog şi de estet cu care d. Umberto Cianciolo s'a apropiat de poezia lui Eminescu i-a înlesnit una din cele mai frumoase intimităţi ce se vădeşte cu fiecare din alineatele densului d-sale studiu" („Acţiunea", a. V, nr. 1053 del 4 Marzo 1944). Va rilevato infine che la recensione del Giuglea è stata nel frat tempo accolta con non celata diffidenza e ampie riserve dallo stesso Perpessicius in „Acţiunea" a. IV, nr. 945 (23 Ottobre 1943), il quale la considera „de o particulară asprime", e da I. E. Torouţiu, Problema traducerilor („Convorbiri Literare" LXXVI (1943), p. 694 sgg.), il quale osserva senza ambagi: „Recenzia se caracterizează printr'o maliţie res pingătoare şi suspectă lipsă de obiectivitate, aşa încât, la urma urmei rămâi cu impresia că apariţia acestei cărţi cu traduceri din Eminescu în limba italiană «ste mai curând un binevenit prilej pentru ca re cenzentul să închee anume socoteli personale cu traducătorul decât să-şi informeze cetitorii cu obiectivitate asupra lucrării prezintate". una conoscenza molto approssimativa delle rispettive lingue o comunque non tale da permettere loro di ravvisare la falsità di certe affermazioni, senza procedere volta per volta a un diretto controllo: operazione questa, che richiede tempo e buona volontà e interesse, e che m'è parso quindi utile e legittimo compiere io per primo a vantaggio comune1). # * I. Venere şi Madonă. Verso 18: Al G. non garba che io abbia tradotto „femeie stearpă" con „sterile femmina" (che il Richte r, p. es., rende analogamente con „unfruchtbares Weib", op. cit., p. 1); e perché'? Perché, così traducendo, io verrei a «ma terializzare prosaicamente il senso figurato dell'originale». Poi ché tale osservazione, espressa con tanto ingannevole naturalez za, è invece, per chi conosca l'esatto valore di sterp in romeno e di sterile in italiano, assolutamente priva di senso, vai la pena di controllarla da vicino. Che cosa dice il G.? Ghe l'aggettivo stearpă dell'originale ha qui in Eminescu un senso figurato; con ciò egli ammette implicitamente che in altri casi tale aggettivo possa avere in romeno un senso non figurato, ma proprio, come d'altronde tutti sanno. Ottimamente. Ma anche sterile della tra duzione è impiegato qui in un senso figurato, assolutamente le gittimo e identico a quello di stearpă romeno, benché, in altri casi, 1 'ital. sterile possa avere, al pari di sterp in romeno, il senso proprio e, per esprimerci come il G., «prosaico», che tanto of fende il mio poetico recensente. Si parla correntemente in ital. di 'sterili affetti, sterile cuore, sterili pensieri, sterili sogni', ecc., mentre il neologismo steril (< fr. stèrile) ha in romeno preva lentemente il senso pregnante di 'infecondo'. Del resto, nella stes sa poesia, ai vv. 39—40, io ho tradotto „palidă femeie — cu ini ma stearpă" con „una pallida femmina dal cuore sterile"; e sta volta il G. non ha obiettato nulla, segno evidente che o non si è accorto della ripetizione, ovvero ha trovato che in questo ca so il vocabolo italiano non era più «prosaico». Ma che cosa prova in realtà tutto questo? Semplicemente che il G. ignora il reale valore di sterile, che non sospetta neppur lontanamente che tra il neologismo romeno e la parola italiana possa esserci una diversità storica di significato e di uso.

1) Nel corso delle mie annotazioni ricorreranno con maggior fre quenza le due raccolte seguenti: M. Eminescu, Poesie, Prima versione italiana dal testo rumeno, con introduzione e note a cura di Ramiro Ortiz, Firenze, s. d. (ma 1927); M. Eminescu, Gedichte, übersetzt von Konrad Richter (Von Leben und Wirken der Romanen. Uebersetzungen herausgegeben von Ernst Gamillscheg), Jena u. Leipzig, W. Gronau, 1937. V. 27: „Din demon făcui o sântă, dintr'un chicot, simfonie" è tradotto da me: „Feci di un demonio una santa, di una ghi gnata un concento". E il G. mi fa osservare che «Qui chicot non è ghia nata (=riso beffardo), ma un riso sguaiato, inestetico, in contrasto con la sinfonia». Ora, come tutti sanno (o, meglio, non tutti, ma coloro i duali posseggono davvero la lingua ita liana), la parola ghignata rende appunto l'immagine e il suono di chi sghignazza, cioè di chi ride forte e sguaiatamente. D'al tronde, benché il G. taccia srupolosamente la cosa, io stesso a p. 130 del mio libro mi son soffermato in una nota a illustrare il valore della parola chicot, rinviando sia al Dizionario dell'Ac cademia Romena, sia al Gihac: segno evidente che, prima di tradurre, ho attentamente indagato e riflettuto. II. Morttia est. V. 39: „ . . . când stelele pică" è tradotto da me „quando le stelle si danno a filare", e il G„ il quale eviden temente non è riuscito a capire l'espressione, osserva vaga mente che il testo romeno «è lontano» dalla mia traduzione. Ma le stelle che „pică", le stelle „căzătoare" non si chiamano forse in ital. „stelle filanti" e „Les étoiles qui filent" non è forse il titolo di una poesia di Béranger? V. 61: „Văd vise întrupate gonind după vise" è tradotto da me alla lettera: ..vedo sogni fatti persone inseguire altri sogni". Il G., non potendo con la migliore buona volontà impu tarmi un errore, trova stavolta che io «semplifichi» l'espres sione. L'Or tiz traduce „sogni incarnati", il Richter „ver körperte Träume" (p. 5): cioè semplificano, dovremmo dire col G., anche loro. II. Noaptea. V. 1: „vânăt" di „potolit si v. arde focul" è tradotto da me con „livido", e il G. a criticare: «non è „livido"..., ma ha l'aspetto che si potrebbe rendere anche con „vioriu"». Poiché il G-, nella sua smania di voler fare il critico, riesce an cora una volta a complicare le cose nel più grottesco dei modi, vediamo di ristabilire i fatti. Eminescu, dunque, dà al fuoco il bellissimo attributo di 'vânăt': 'vânăt' in ital. vuol dire esat tamente 'livido' (cf. il sost. vânătaie, ital. lividura), ma al G. evidentemente non garba che Eminescu abbia qualificato il fuo co „vânăt" e suggerisce di tradurre . .. non l'aggettivo eminesciano, ma un altro che lo convince di più, e precisamente vioriu. che in ital. darebbe violaceo. Senza commenti. V. 41: „ . . . somnu-i cald, molatec, lin"; io bo tradotto „caldo, soffice, placido è il sonno", dopo aver attentamente indagato l'e satto valore della parola molatec, mettendo in rilievo in una nota a p. 132 — nota che il G„ come al solito, si guarda bene dal menzionare, giacché il suo principale scopo è quello di di mostrare che io sono un «traducător grăbit», mentre frettoloso e per di più in malafede è proprio il mio recensente — la tradu zione inglese del Cuci in (soft), quella dell'O r t i z (molle) e il suggerimento del Tik tin (behaglich, wohlig). Il fatto poi che io mi sia risolto a preferire soffice a un altro aggettivo fra i molti che la mia lingua materna avrebbe potuto suggerirmi., prova soltanto che soffice era per me il vocabolo più adatto e più poetico in questo caso. E che molatec possa anche signifi care mol esitar, toropitor, come afferma il G., non vuol dire af fatto che debba esser tradotto come se al suo posto Eminescu avesse adoperato questi ultimi aggettivi, giacché in tal caso non si ottiene la traduzione fedele di un testo poetico, ma soltanto la parafrasi di esso. Abbiamo visto nella nota precedente al v. 1 che il G. pretendeva che io traducessi vioriu invece di vânăt; qui avrei dovuto tradurre moleşitor, toropitor al posto di. molatec: è una vera fissazione quella del nostro delizioso filologo di voler riformare non soltanto le traduzioni, ma perfino gii originali. V. 8: „fata pălindă" è tradotto da me „faccia illanguidita" e, in una nota a p. 132, illustravo: «pieno di novità e di bellis simo effetto questo gerundio aggettivale, che si discosta dall'uso normale della lingua classica e popolare (cf. Tagliavini, Ru mänische Konversations-Grammatik0, Heidelberg, Groos, 1938, p. 405, par. 4 e nota); la prima redazione, infatti, suona: „înlă turi cu o mână — părul care cade 'n vite peste fata mea p ă- li t ă"». Il G„ per l'ennesima volta e sempre per gli stessi onesti motivi, passa sotto silenzio la mia nota e afferma candidamente: «faţa pălindă" (al buio, alla luce del fuoco temperato) non cor risponde alla traduzione „faccia illanguidita"». Stavolta, trat tandosi di una negazione nuda e cruda, alla quale non fa sé guito nessun suggerimento positivo né in romeno né in italiano, i lettori mi permetteranno di valermi anch'io dello stesso me todo, e, sia pur peccando contro la cristiana modestia, di affer mare che la mia traduzione è invece esattissima e indovinatis- sima. IV. Făt Frumos din Teiu. V. 24i: «„dor fără nume" non è — afferma categorica il G. — ,,sconforto senza nome"». Qui mettersi a discutere è quasi vano: dor è, come tutti sanno e come è stato esplicitamente osservato (cf. „Buletinul Mihai Emines cu", IX (1938), pp. 10 sgg.), una delle parole più caratteristiche della lingua e della spiritualità romena, una di quelle locuzioni, che, esprimendo uno stato d'animo fluttuante e vago e non aven do un termine corrispondente in nessuna altra lingua, sono in ultima analisi intraducibili. Tuttavia, volendo sforzarsi di ren derle nel modo meno improprio occorre trovare volta per volta un termine che si adegui al valore che il vocabolo as sume nel contesto; appunto per questo io, nel corso delle mie traduzioni — come il G. avrebbe potuto osservare — non rendo mai dor allo stesso modo (con la parola nostalgia, p. es.), ma volta per volta mi adopero a interpretar rettamente il senso particolare che il contesto mi suggerisce. Qui ho prescelto la parola sconforto, altrove (Peste vârfuri, v. 8) la parola strug gimento, altrove ancora (Luceafărul, v. 23) la parola passione. A taluno le mie scelte potranno non piacere, ne convengo; ma in tal caso io amerei sentirmi dire non che dor «non è» come l'ho tradotto io, bensì come sia secondo il mio critico. Ciò che, però, — sono d'accordo anche su questo — richiede maggiore alacrità mentale di quanta il G. non mostri di voler mettere in uso. V. 60: «„ochii cuvioşi" è qualcosa di diverso, più sottile di „oneşti occhi"'», commenta il G. Qui si ripete il caso di sterile, illustrato più sopra: il G„ cioè — assolutamente sprovvisto di sensibilità storico-linguistica, almeno per quanto riguarda l'i taliano — crede evidentemente che onesti voglia dire cinstiţi (si rammenta il G. il celebre verso ,,Tanto gentile e tanto onesta pare", o anche, se vuole, le „oneste piume" di Catone nel c. I, v. 42 del Purgatorio, ecc. ecc.?), né sembra rendersi conto dei mu tamenti semantici a cui vanno incontro gli attributi, a seconda che precedano o seguano il sost. a cui si riferiscono (pover'uomo diverso da uomo povero: onesti occhi diverso da occhi onesti, ecc. ecc.). V. 66: «„[Fata] se 'ndoi spre el din şele" significa — an nota il G. — che si piega sul busto (sulle reni), non „si sporse dalla sella"». Qui finalmente il G. dice per la prima volta, dopo tanto affannarsi, una cosa esatta, ma, quasi pentito di averla detta, sciupa poco abilmente l'effetto della sua trouvaille con questa frase stilisticamente degnissima: «Qualsiasi dizionario avrebbe indicato al traduttore il significato del plur. „şele"; e chi vuol diventare traduttore deve battersi la testa per capire che un cavallerizzo non sta a cavallo su più selle, ma soltanto su una, perché dicendo altrimenti ridono i lettori". Spiritoso, newero, il G„ quando scrive 'ex abundantia cordis'? Ma i let tori non ridono, invece, quelli almeno che leggono la mia tra duzione, perché, anche sbagliando, io ho sbagliato sempre più intelligentemente di quanto il mio benevolo critico non voglia far credere, giacché ho tradotto „si sporse dalla sella" e non „dalie selle". E ancora un'osservazione in proposito: a p. 6 della sua re censione il G„ scandalizzatissimo, fa notare ai lettori: „E non dimentichiamo che il traduttore ha avuto di fronte, come af ferma egli stesso, le traduzioni dell'Ortiz", del Barrai, der Rich ter, che certo gli hanno facilitato l'intelligenza dell'originale". Esattissimo; ma si è dato la pena il G. di andare a controllare, almeno in questo caso, l'aiuto che io ho potuto ricavare dai sun nominati traduttori? Naturalmente no, perché costava troppa fatica, e il G. ama la gloria, ma a buon mercato. Se però l'avesse fatto avrebbe constatato: 1) che il Barrai non ha tradotto questa poesia; 2) che il Richter non offre in questo caso nessun aiuto, giacché, vincolato dal verso, parafrasa liberamente: „vorgebeugt sich zu ihm neigt"; 3) e che il mio compatriota Ramiro Ortiz . . . sbaglia al par di me, traducendo: „si piega verso lui sulla sella". V. Melancolie. V. 15: «Per „atinge 'ncet arama cu zimţii — aripei sale" si deve cercare qualche cosa di diverso [sic!] da ,,i bordi seghettati delle sue ali"». Di grazia, chiedo io, che cosag E rinvio il lettore a quanto ho osservato più sopra (cf. per Noap tea, v. 8 e per Făt Frumos din Teiu, v. 24). VI. Lacul. V. 10: «„îngânaţi de glas de ape . . ." riconosco che è difficile a tradursi, ma in nessun caso con „cullati dal chioccolìo delle acque"». E perché, poi? VII. Călin. Vv. 2—4: Anzitutto conviene che io riproduca qui per intero la mia traduzione, giacché il G. — per un malin teso scrupolo di economia cartacea — è riluttante a farlo. I versi „Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic /Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot —/ De departe 'n văi coboară tânguiosul glas de clopot;" sono da me tradotti: „invermiglian- do i boschi millenari e il castello solitario, e l'acque dei ruscelli che brillano in strepitosa fuga; s'avvalla in lontananza il timbro lamentoso d'una campana". E adesso riportiamo la critica del G., il quale osserva che gli ultimi due versi (3—4) «elaborati in un'immagine ricca e piena di movimento, si riducono a una tra duzione letterale che non rispetta la punteggiatura». Per quanto riguarda la punteggiatura, ogni lettore è in grado di constatare che essa — contrariamente a quanto il G. afferma con incauta disinvoltura — è stata da me curata meticolosa- m e n t e, sia qui che altrove, e trasposta sempre nei suoi valori espressivi, anche se, com'è nella natura delle cose, a valori espressivi identici possono non corrispondere in un'altra lingua identici segni d'interpunzione. Qui, p. es., il trattino che separa nel testo romeno i vv. 3—4 (e che, si noti bene, ha il valore di una calcolata pausa lirica, esente da finalità 1 o- g i c h e) è stato trasposto nel testo italiano con il segno d'inter punzione più adatto, e cioè con un punto e virgola; mentre il punto e virgola del v. 4, che segna nel testo romeno un punto d'arresto e insieme di passaggio dal sommesso e lento preludio iniziale — che si spenge nel ritmo ondulato e melanconico del v. 4 — al cursus narrativo dei vv. 5 sgg., è stato reso con un punto. Questo modo d'interpretare e di trasporre in un'altra lingua la punteggiatura di un testo poetico (che è poi il solo modo per rispettare veramente i valori espressivi dell'originale) non è adottato soltanto da me: e se il G. avesse indagato prima di criticare me l'operato di altri traduttori (e pensare che è proprio lui a mettere in rilievo la presenza di altre traduzioni anteriori alla mia e a farci intorno un panegirico, senza averle minima mente consultate!), avrebbe constatato che p. es. il Richter adotta in tedesco una punteggiatura assolutamente identica alla mia:

und in ihrem Lauf die Flüsse und die Bäche sich entzünden; Glockenstimmen steigen klagend fernher nieder zu den Gründen.

E avrebbe anche potuto osservare che io qui mi discosto notevol mente dall'Ortiz, il quale ha alterato indebitamente il valore della pausa lirica di cui il trattino eminesciano è l'espressione gra fica, riunendo tra loro i vv. 3—4 con un avverbio temporale (mentre) e conferendo in tal modo a tutto il passo una tonalità non fantastica ma logica:

e l'onde dei ruscelli che scintillano fuggendo in fretta, mentre un suono di campane scende a valle lamentoso.

E passiamo al resto. Il mio recensente ammette, dunque, che qui — a parte la mancanza di rispetto verso la punteggiatura (ab biamo visto or ora che ancora una volta il dardo è tornato indie tro a colpire l'incauto e maldestro arciere) — io non ho com messo nessun errore di fatto, ma che avrei tuttavia sciupato con la mia traduzione letterale le bellezze poetiche dell'originale. Eb bene, è questo il momento propizio per dire al G. con brutale franchezza quanto segue: che allorché si tratta di quisquilie me ramente linguistiche le sue critiche possono essere prese in qual che considerazione (nella stramaggioranza dei casi per confu tarle, come s'è visto e si vedrà ancora); ma che quando egli si picca di fare Yarbiter elegantiarum, quando assume atteggia menti patetici o altezzosi da esteta tradito, quando s'impanca a giudice sottilissimo di poesia, romena, italiana o qualsivoglia, al lora le deficienze d'ordine strutturale e culturale del nostro ani moso filologo si rivelano cosi gravi da suggerire, invece di una replica, un misericordioso silenzio. E infatti, poiché il G. — a quanto mi risulta — non è più, per parlare poeticamente, nel fiore degli anni, sarà legittimo da parte mia ripercorrere il suo esiguo curriculum di studioso e sollecitarlo a rispondere quali garanzie egli offra a me e ai lettori per farci sperare che le sue critiche in materia di poesia siano ben fondate? Quali studi cri tici ha egli al suo attivo? Forse la breve e stiracchiata introduzione a on dramma di Lope de Vega (tradotto cur renii calamo a scopi commemorativi)1), introduzione sciatta e giornalistica, in cui non è dato vedere il più fioco barlume di discernimento critico e in cui di tutto si parla — dalla recente guerra civile in Spagna alla lettera complimentosa di un funzionario del mini stero dell'educazione nazionale spagnola — fuorché dell'arte di Lope de Vega? O davvero s'illude il G. che il suo spirito sia così elastico e riccamente dotato da permettergli d'improvvisarsi per l'occasione critico letterario? Ma davvero crede il G. che l'esser nato in Romania basti a fare di lui un „connazionale ideale'', direbbe Benedetto Croce2), di Eminescu? In tal caso si disinganni,

1) Lope de Vega Carpio, Steaua Sevillei (Traducere din limba spaniolă cu introducere de G. Giuglea), s. 1. né d. (ma Cluj, 1939); l'originalissima e penetrante introduzione comprende le pp. III—XVI. 2) Trattando delle condizioni in cui viene a trovarsi un critico letterario, che voglia portare il suo giudizio su un'opera inaccessibile a lui nel testo originale e pertanto intelligibile solamente in una tra duzione, il Croce formula tra l'altro tutta una serie di riflessioni, che giova qui trascrivere con una certa ampiezza, giacché offrono nume rosi punti di contatto con i problemi qui discussi. „Mi ha sempre al quanto disorientato e, dirò pure, sbalordito il giudizio del Goethe che il veramente poetico di una poesia si colga solo quando si vede quel che di essa resta ridotta che sia in prosa . ..; ma debbo riconoscere che in esso c'è, per lo meno, questo di vero che la potenza dinamica dell'ispirazione originale, la linea del suo ritmo interiore, persiste e si fa sentire pur attraverso una riduzione o una traduzione in prosa... Ciò posto, l'intenditore e il critico, adoperando le traduzioni e giudi cando su di esse, si trova qualitativamente, sebbene non certo quanti tativamente, nelle stesse condizioni di coloro che hamţo appreso lingue straniere. ..; e dovrà essere modesto e umile certamente più ancora di quelli, che pure, da loro parte, sono di continuo richiamati alls modestia e all'umiltà dalla coscienza di qualcosa che loro sfugge o che possono solamente intravvedere e, come dicono rassegnatamente, essendo stranieri, non possono sentire a pieno al pari di un conna zionale dell'autore (un connazionale, che è poi un connazionale in senso i d ie a 1 e, un intenditore ideale)! ,,B. Croce, il giudizio della poesia su traduzioni in „La Critica" XXXIX (1941), p. 380). K a edificazione di tutti coloro — in primo luogo il mio recensente—i quali si credono in diritto di giudicare sdegnosamente le traduzioni pro sastiche di opere poetiche, ecco qui per intero il passo di Goethe a cui si riferisce il Croce nella sua nota: „Ich ehre den Rhythmus wie den Reim, wodurch Poesie erst zur Poesie wird, aber das eigentlich tief und gründlich Wirksame, das wahrhaft Ausbildende und För dernde ist dasjenige, was vom Dichter übrigbleibt, wenn er in Prose il nostro ingenuo etimologista1): natura non facit saltus, ma nep pure lo spirito, quando come il suo abbia dato prova per tutta una vita di così scarsa arrendevolezza ai richiami solenni del l'arte e della meditazione. V. 10: «„Intră unde zidul negru într'un arc a 'ncremenit" subisce — scrive il G. — una deviazione provocata dall'imperizia del traduttore a distinguere le varianti di significato delle pa role, cercate probabilmente nei dizionari [?], e dice [chi è a dire? il verso? o il traduttore?] con nostra meraviglia: „dove la fosca parete s'è contraffatta di stupore in un arco", perché in un altro senso si dice „a încremeni de spaimă" ecc. Ma il povero muro di che cosa si sarà spaventato? Traducendolo cosi. Eminescu ap pare agli stranieri un poeta assai poco chiaro». Si tranquillizzi il G., zelante custode dei patrimoni spirituali della nazione ro mena, e cerchi piuttosto di capire ciò che a lui sembra cosi poco chiaro.

übersetzt wird. Dann bleibt der reine, vollkommene Gehalt, den uns ein blendendes Äussere oft, wenn er fehlt, vorzuspiegeln weiss und. wenn er gegenwärtig ist, verdeckt" (Goethe, Dichtung und Wahrheit, Dritter Teil, XI Buch, Leipzig, Ph. Reclam jun., s. d., p. 48). Ct., inoltre, E. N. Baragiola, Beitrag zur Frage des lyrischen Uebersetzen*. saggio accolto nella miscellanea Festschrift Louis Gauchat. Aarau, Sauerländer, 1926, pp. 487 sgg.; e F. Flora, I miti della parola. Bari. 1942, pp. 159 sgg. Che la poesia non subisca, per il fatto di essere trasposta in prosa, un'alterazione essenziale, è stato messo in rilievo anche in Romania dal noto storico letterario G. Bogdan-Duică, le cui idee com binano strettamente sotto questo aspetto — come ha dimostrato chia ramente il Popovici — con quelle enunciate da Hegel nel seguente passo delle sue Vorlesungen über die Aesthetil; (ed. Hotho, III, p. 227): „Deshalb bleibt es auch für das eigentlich Poetische gleichgültig, ob ein Dichtwerk gelesen oder angehört wird, und es kann auch ohne wesentliche Verkümmerung seines Werthes in andere Sprachen über setzt, aus gebundener in ungebundene Rede übertragen, und somit in ganz andere Verhältnisse des Tönens gebracht werden" (cf. D. Popovici, Cercetări de literatură română. Sibiu, 1944, p. 243, che ri porta il passo). 1) A dire il vero, finanche il terreno fertilissimo delle elucubra zioni etimologiche — da cui il Giuglea ha distillato a più riprese il nettare della sua linfa intellettuale — si è rivelato per lui una fonte di incessanti amarezze e delusioni: cf., per esempio, i pareri di Leo Spitzer, Einiges Prinzipielles zu Giuglea's Artikel „Crâmpeie de limbă si viată străveche românească" in „Dacoromania" IV (1924—26), p. 645 sgg.; ovvero di O. Densusianu in „Grai şi Suflet" I (1923), p. 161 sgg, „Zidul negru intr'un arc a 'ncremenit" vuol dire, traducen do ad sensum, che il muro, sgretolandosi, si è trasformato in un arco, ha assunto la forma, le sembianze di un arco. L'Ortiz (p. 34) traduce poco felicemente: „il muro di pietra h a la forma di un arco", traduzione non soltanto stilisticamente sciatta, ma im propria altresì, giacché il muro non ha la forma di un arco (il che può far pensare che l'abbia sempre avuta) ma l'ha acquis tata, e ora si mostra ma non è in realtà, come un arco. Assai meglio il Richter (p. 25): „in schwarzer Wand ein Bogen — Stein ward", che rende in ogni caso più perspicuamente l'idea della metamorfosi subita da quel decrepito muro. Ciò premesso, la mia traduzione offre al lettore italiano intelligente l'intuizione immediata e concomitante dell'immagine eminesciana e insieme dell'atmosfera che aleggia intorno a quell'immagine: e cioè sia del fatto che la tenebrosa parete, diroccandosi, si sia trasformata (s'è contraffatta) in un arco, sia del modo irrevocabile e arcano (di stupore) in cui tale metamorfosi si è prodotta. Arcano, s'intende, per chi entri — come Călin — fur tivamente e veda innanzi a sé d'improvviso accamparsi quella inquietante parete, come un immenso occhio nero sbarrato ad accoglierlo. Questa concomitanza d'immagini (tra la me tamorfosi della parete, cioè, e il modo di quella metamorfosi) è espressa in romeno .dall'efficacissimo e pregnante verbo a în cremeni; in italiano un corrispondente esatto di tale verbo man ca io io, almeno, non lo conosco, ma neppure l'Ortiz, se ha tra dotto come ha tradotto) e occorre perciò comporre un'espressione originale e adeguata: quella, appunto, che io ho prescelto dopo attentissimo esame1). V. 12: Il G. annota con sibillina concisione: «„(luna) sme rită" diventa „modesta"». Modesta, si, va a pennello; ha da pro pormi qualcosa di meglio, forse, il mio recensente? V. 28: Il tono del recensente diviene sempre più sbrigativo

1) 11 Flora, op. nit., nel capitolo che s'intitola L'urte come melo fora osserva: ,, . . . solo i fatui pretendono che una similitudine sia vera o falsa a seconda che essi trovano una maggiore o minore rispon denza fisica tra i due termini. F.ssi concepiscono il mondo come una realtà fissa e oggettiva per tutti, e sulle loro limitate esperienze pre tendono fondare la verosimiglianza o inverosimiglianza delle imma gini'' (p. 67). E poche pagine più innanzi rileva ancora causticamente: „E mentre nella prosa quotidiana, infarcita di tropi e di figure au dacissimi, tutti adopriamo senza tremare la frase voce bianca, ci sa rán almeno diecimila idioti e cento uomini intelligenti che si scan dalizzeranno alla frase voce azzurra e recheranno che è impossibile attribuire un colore al suono" (p. 75). e apodittico: «„Şi sprâncenele arcate ... — Ce o singură trăsu ră măiestrit le încondeie" si spoetizza in „ . . . che un solo sa piente tratto descrive"». Ipse dixit: il G. ha parlato e tutti, na turalmente, saranno d'accordo nel ritenere che io abbia spoetiz zato il testo eminesciano. Comodo il sistema, nevvero? V. 42: Tanto comodo, che il G., imperterrito, prosegue: «„năzdrăvanul cel voinic" non vuol dire „il favoloso eroe"». Ma che vuol dire, allora"? V. 46: „Sburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură'" è tradotto da me erroneamente: ,,un alato genio viene la notte a predarmi", invece di „o alato genio, vieni 1. n. a. p.". Per la seconda volta il G. dice una cosa esatta; ma, volendo essere coscienzioso, avrebbe potuto osservare che l'Ortiz ha commesso il mio stesso errore, traducendo: „Gerto il Vampiro dai neri riccioli vien di notte a derubarmi". V, 63: «„Şi de-aceea când mă caut în paretele de-oglinzi" è male reso con „allorquando me stessa indago contro le pareti di uno specchio"». Giusta, sebbene stranamente vaga come al solito, l'osservazione: sarebbe stato più corretto tradurre: „a. m. s. i. c. 1. pareti di specchio". Vv. 120 e 125: Di nuovo il G. si atteggia a sottile conoscitore delle bellezze della lingua italiana e mi biasima per aver tradotto «col comune verbo 'fare'» le due espressioni „mândru lacrimile-1 prind" e „mândru lacrimile-ti şed" („le lacrime lo fanno splen dido"; „le lacrime ti fanno stupenda"). Val proprio la pena di fargli osservare che, giudicando la realtà linguistica come va giudicata, cioè sul terreno dei valori spirituali, l'espressività di una parola è affidata volta per volta allo spirito e non consiste, quindi, nel fatto generico che essa ricorra con maggiore o mi nore frequenza nell'uso della lingua corrente, nell'essere cioè più comune o più rara?1).

1) Riporto qui le seguenti riflessioni di un grande filologo: fran tumando quell'unità estetica, che è sempre un'opera d'arte, ricaviamo la lingua, cioè schemi verbali, locuzioni, vocaboli, ecc ... Questi mem bri linguistici hanno valore culturale. Se ci servissimo solo di essi per l'esame concreto di un'opera letteraria, snatureremmo il nostro esame. . . L'esame della lingua conduce a paragonare e spesso ad avvicinare opere diverse; quello del linguaggio e insieme della lingua a differenziarle, perché in poeti diversi le medesime parole, le mede sime locuzioni, si illuminano di luce nuova e vibrano con diversa in tensità ... La lingua, in sé e per sé, è qualcosa di passivo, di indiffe rente, né bella né brutta, ma diventa bella o brutta, luminosa o smor ta, a seconda di chi la parla o di chi la scrive" (G. Bertoni, Introdu zione alla filologia, Modena, 1941, p. 12 sg.). V. 139: Nuova indignazione del G., espressa sempre più concisamente, con un punto esclamativo fra parentesi, di sé guito alla parola ,,mattonelle" da me adoperata per „scânduri". Indignazione alla quale io potrei rispondere con molti punti interrogativi, fra o senza parentesi, giacché scânduri in que sto caso vuol dire proprio mattonelle; o forse il G. è rimasto sorpreso, perché conosceva soltanto la parola mattone (cără midă) e pensava che il diminutivo mattonella non potesse avere altro senso che quello di cărămidufă ovvero cărămijoară? V. 146: Qui il G. afferma con olimpica e sprezzante con- cinnitas: «Al v. 146 l'immagine è alterata dalla traduzione». Sic et simpliciter: non riproduce la mia traduzione, non riproduce l'originale romeno, nulla. Se i lettori nutriscono qualche dubbio, peggio per loro, sembra dire il mio recensente: lui è stanco, lui ha già dimostrato abbastanza, lui è lui e si deve credergli. V. 151: L'osservazione del G. è esatta: io qui non ho tra dotto fedelmente. Invece di „sbriciola ogni ramo" („vr'o creangă farmă") avrei dovuto dire „s. qualche r.". V. 152: La mia traduzione va modificata come segue: „coi loro flutti strepitano le fonti solitarie" („singuratece izvoare fac cu valurile larmă") e non „in una c. f. s. 1. f. s.". Ma perché, di grazia, il mio recensente non suggerisce in modo esplicito neppure una volta le modifiche, talvolta semplicissime, da ap portare al testo italiano? Per modestia, forse? Parrebbe strano. V. 1541: Il G. m'impartisce ancora una volta una lezione di stile poetico italiano, osservando che io «svesto- («desbrac») l'im magine dell'eroe, il quale — dice Eminescu — „lunga vale o măsoară", «col prosaico comune ,,percorre la valle"». A parte il fatto che, per mettere onestamente in grado il lettore di giu dicare la mia traduzione, il G. dovrebbe riprodurre sempre i passi citati per intero e non mozzarli a capriccio come fa spes sissimo — qui, per esempio, io traduco ,,percorre la valle in tutta la sua lunghezza", espressione che nella sua totalità mo difica già sensibilmente la frettolosa critica del G. — abbiamo già osservato più sopra, al v. 120, quale sia l'idea che il G. si è fatta del 'bello stile' in genere e di quello italiano in partico lare. Ma è strano, d'altronde, (o piuttosto non è strano, ma per fettamente naturale, dato lo scarso dinamismo del mio critico) che il G. non sia andato a confrontare neppure in questo caso l'Ortiz, il quale traduce analogamente: „a gran passi la valle percorre" (p. 39). E l'Ortiz, si badi, non solo è membro corri spondente dell'Accademia Romena, ma ammette egli stesso nella sua Introduzione di essere „anche un po' poeta" (p. Vili)! E adesso che sa come stanno le cose, vorrà persistere il G. nell'as- serire che perfino il suo vecchio collega italiano traduce in modo „prosaico" e „comune"? Perseverare diabolicum . . . V. 159: Qui il G. cavilla grossolanamente intorno a due pa role: la parola voinic („eroe, valoroso") e la parola străin („straniero"), sostantivi e aggettivi entrambi, tanto in romeno guanto in italiano; e critica la mia traduzione „Ti ringrazio, valoroso straniero" („Multămim, voinic străin"), osservando che in que sto caso voinic è sostantivo e non aggettivo. L'Ortiz ha tradotto „Buon giorno, ardito straniero" e il Richter „Danke, fremder Mann": è chiaro, cioè, che l'espressione forma un tutto uni tario, che in ciascuna lingua trova un diverso corrispon dente. V. 175: „cuptorul uns cu humă" è tradotto da me ..forno spalmato d'argilla" e il G. osserva che argilla non corrisponde a humă, ma a lut (fango) e nota inoltre che humă designa in ro meno un ..terriccio nerastro" („pământ negricios"). Pure in venzioni tutte: humă è, infatti, «pămînt argilos, de culoare albăstruie» (I. A. C a n d r e a, Dicţionarul enciclopedie „Cartea Românească", s. v.) ovvero «blauer Letten, Lehm», che «wird von den Bauern u. a. als Tünche benutzt» (H. T i k- t i n, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, s. v.) e argilla è il suo esatto corrispondente italiano. Anche l'Ortiz, d'altronde, tradu ce: „forno intonacato d'argilla" (p. 40): e cf. Al. Mar cu. Dicţionar Român-Italian, s. v. V. 179: ,,o beşică 'n loc de sticlă e 'ntinsă în ferăstruie". Il G. osserva, e con ragione stavolta, che la mia traduzione („invece di un'ampolla una ventresca è stesa a una finestrella") è errata. Esattissimo. Bisogna correggere, infatti: „invece di un vetro u. v. e. s. a u. f.". Ma è destino del G., come abbiamo os servato altre volte, quello di guastare con i suoi bislacchi com menti perfino le r^re trouvailles ragionevoli che la realtà gli mette sotto gli occhi. Infatti, se è vero che la mia interpretazione è errata (la spiegazione logica dell'errore si può ravvisare facilmente nel fatto che sticlă, come tutti sanno, ha in romeno il duplice impiego di vetro e di bottiglia) è altrettanto vero che essa non può giudicarsi né «comici» né «grottesca» come vor rebbe il G., il quale dichiara inoltre — con il solito cipiglio beffardo d'esteta scandalizzato — che «Eminescu non aveva alcun motivo d'introdurla [l'immagine dell'ampolla! nello sce nario poetico che egli compone con tanta maestria». E perché, poi? Il dettaglio di un'ampolla o di una rigonfia ventresca mes sa sulla finestrella, da cui la luce filtra penosamente (si ricordi il „printre care trece o dungă mohorîtă şi gălbuie" del v. 180). stonerebbe forse con gli altri oggetti sparsi alla rinfusa in quella pittoresca capanna? Niente affatto. La caustica indignazione del G. è, quindi, non solo arbitraria ma illogica. V. 182: Il G. rileva che «„mocnitul întuneric" lungi dall'es sere „buio acquattato" è invece „mulcom, mut"». Io, dopo ciò, mantengo fermamente immutata la mia traduzione, limitandomi a osservare che 'acquattarsi, starsene acquattato' e simili non vuol dire soltanto 'a se ghemui, a se pitula' (il G„ iberista, avrà pensato forse allo spagnolo e al portoghese agacharse, che hanno appunto questo significato), ma anche, e più spesso, 'a sta in- năbuşit, domol'; cf. il grande Dizionario Italiano-Tedesco R i- gutini-Bulle alla voce acquattarsi, tradotta con 'sich ver bergen'. Vv. 195—96: Il G. critica la mia traduzione, limitandosi a dire che non è come ho tradotto io, bensì come ha scritto Emi nescu, e allega a prova il testo romeno senza una parola di commento. Il metodo è, ancora una volta, troppo misterioso o troppo semplicistico per meritare la fatica di una risposta. V. 208: «„tăpşanul prăvălatic" è qualcosa di più sottile [?] di un geografico „scosceso altipiano"» (G.). E io a chiedere: che cosa sarebbe questo qualcosa di più sottile? Abbia la bontà di suggerirmelo il mio sottilissimo recensente. V. 210: Il G. si atteggia ancora una volta a critico d'arte e scrive che «l'immagine unica nel suo genere [come se le imma gini di un poeta potessero essere altrimenti che uniche'A „(Iz voarele) sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cui bar rotind de ape .. .", diventa, per il traduttore frettoloso, la scialba esposizione: ,,mulinando in una gòra d'acque"». Do qui per intero il testo italiano, giacché il mio recensente si ostina a citare le mie traduzioni per metà: „rimbalzano in fluide biglie sulla ghiaia del greto, mulinando in una gòra d'acque su cui la luna s'adagia". Questa sarebbe la scialba esposizione del tradut tore frettoloso! In merito a ciò lascio giudicare ai lettori ita liani che abbiano il gusto e la competenza necessari. Quanto al G. in veste di critico letterario ho già manifestato più sopra il mio parere (cf. Călin, vv. 2—4). V. 221: „Iată craiul, socru mare, rezemat în jilţ cu spată", che io ho tradotto „Ecco il re, padrino, assiso in trono con la spada", va corretto: „E. i. r. p. a. nel trono a spalliera". L'os servazione del G. è quindi accettabile, ma illogico (come altre volte) oltre che grossolano (come sempre) è il suo commento: «Se avesse guardato un dizionario con l'intelligenza e l'attenzio ne che si richiedono a uno studente in un seminario universi tario [il G. ha l'ossessione dei seminari universitari e bisogna compatirlo] non avrebbe commesso il bizzarro errore, tanto più che più sotto, al v. 223, il re è rappresentato con „lo scettro in mano"». Quest'ultima argomentazione è assolutamente priva di valore costrittivo, giacché il fatto che il vecchio re sia assiso in trono con la spada non contraddice in modo perentorio all'im magine dello stesso re che tenga contemporaneamente in mano lo scettro. Né maggior valore ha il suggerimento di guardare con intelligenza e attenzione il dizionario (precetto, che suona grottesco e sconveniente in bocca al G., il quale ha dimostrato tante volte proprio nel corso di questa recensione di non sa perlo applicare), giacché in questo caso non il lessico, come vuol far credere il G. (ma basta consultare il G andrea, s. v., per avvedersi che spată ha in romeno anche il senso di sciabola, „sabie lată, cu două ascuţişuri''), ma soltanto una par ticolarità sintattica della lingua romena avrei dovuto discernere 10 con maggiore perizia, per rendermi conto che „cu spată" si riferiva a „jilţ" e non a „rezemat". Alludo all'impiego caratte ristico del cu associativo romeno (Evanghelie cu învăţătură, vaci cu lapte, cămara cu armele, om cu pretenţii, ecc.), rappre sentato in francese da à, de (chaise à bras et à dossier, vache à la it, écuelle ă oreilles, chandelier à branches, solle d'armes, verre à pied, ecc.) e in italiano assai spesso da a, da< di (sedia a bracciuoli, sedia a spalliera, stoffa a quadri, vacca da latte, salotto degli specchi, ecc.)1). Pertanto, lo sdegno del G. è ancora una volta illogico, giacché il mio errore, pur rimanendo un er rore, si giustifica razionalmente assai più di quanto 11 mio amabile critico non si affanni a far credere. V. 247: „bondar rotund în pântec" è tradotto da me ,,vespa panciutella" e il G., che ignora la ricchissima gamma stilistica dei diminutivi italiani2), critica aspramente la mia scelta, giac-

1) Già in latino, com'è noto, s'incontra ad al posto di cum (cf. il vasum ad apis, vasum cum apis della Lex Salica, su cui v. P. Geyer neir „Archiv für lateinische Lexicographic" II, 26) e il romeno si di mostra, ancora una volta, più conservativo di altre lingue neolatine. Per tutto ciò cf.: Dicţionarul Limbii Romàne dell'Academia Română, t. I, p. II (1940), p. 936 sg.; Kr. Nyrop, Grammair e historique de la langue francaise, t. VI, Copenhague (s. d., ma 1930), p. 88; F. Diez, Grammatik der romanischen Sprachen5, III, Bonn, 1882, p. 879 sg. 2) Un chiaro esempio di tali possibilità offre W, von Wartburg, La posizione della lingua italiana, Firenze, 1940, p. I 9 sg., annotando: „II francese, per rendere un'idea accessoria, deve servirsi di uno o più aggettivi: per donnetta deve dire petite femme, una donnina (o donnettina) è in francese una petite femme gracieuse, la donnona è una grande femme majestueuse, e donnone ci aggiunge una sfumatura di pesantezza, la donnaccia diventa in francese una petite femme d'apparence chètive, la donnaccia una mcchante femme, la donnic- chiola una femme niaise". che pensa evidentemente che panciutello renda l'impressione di pântecos* burtos, bărdăhănos (panciuto, tronfio, trippone), mentre panciutello, come ogni italiano sa, è un vezzeggiativo delicatissimo, un „Schmcichelwort", che corrisponde ottimamente al grazioso attributo eminesciano. E per finire: perché neppur questa volta il G. ha confrontato la mia traduzione con quella deH'Ortiz, che traduce in modo veramente sgraziato „un pan ciuto calabrone" (p. 43), o del Richter, che rende l'espressione con „feisten Rauchs" (p. 32)? VIII. Singurătate. Vv. 37—38: ,.şi mi-i ciudă cum de vremea — să mai treacă se îndură". Al. G. non piace la mia traduzione: ,.e ho a dispetto che il tempo possa ancora trascorrere"; quel jiossa gli dà fastidio, lo considera «inatto». Che ci posso fare? IX. Hevedere. Vv. 29—30: ,.numai omu-i schimbător — pe pământ rătăcitor" son tradotti da me: ,.soltanto l'uomo è mu tevole su questa terra errabonda". II G. osserva che rătăcitor si riferisce a OHI e non a pământ; non sono affatto d'accordo con tale interpretazione e come me la pensano sia il Richter che l'Ortiz. Il primo infatti traduce in modo nettissimo:

Auf dor Erde Wandelstern wandelt nur der Mensch sich gern.

E il secondo: „Solo l'uomo è mutevole sulla terra errante". Per ché il G., per la millesima volta, non è andato a confrontare? X. Scrisoarea III. Il G. dimostra sempre maggior fretta di condurre a fermine la sua donchisciottesca impresa e infatti si limita a scrivere che io avrei interpretato «erroneamente o va gamente i versi 31—32, 43, 63», senza un briciolo d'analisi. E evidente che condannare l'operato altrui senza esaminarlo è troppo comodo, come abbiamo già osservato, per meritare l'onore di una risposta, ed è altrettanto evidente che, se il mio benevolo critico è stanco di analizzare il mio operato, io, da parte mia, non sono affatto tenuto a prendere in serio esame i suoi puz zles. V. 86: «Qui ciot non è nocchio» (G.). Risposta: ciot in re altà vuol dire tanto buştean, buturugă „tronco d'albero, ceppo" 'fr. souclte, ted. Baumstumpf, come traduce, p. es., il Richter, p. 84) quanto cep de arbore, nod în arbore „nodo del legno, in ceppo" (fr. noeud dans le bois, ted. Knoten, Knorren). E noc chio (cf. REWS, nr. 5947) qui s'adatta meglio, a mio parere, per indicare un ostacolo affatto insignificante. Più fede le assai, comunque, deH'Ortiz che traduce ciottolo („piatră, bo lovan"), ingannato forse dalla parentela etimologica (cf. UFAY?', nr. 2454). V. 100: «Zeci de mii de scuturi" non sono ^diecimila scudi"» (G.). Ammirevole scoperta! Ma qualsiasi lettore intelligente ca pisce che qui diecimila non ha un valore documentario, bensi è un'iperbole stilistica analoga a quella dell'originale romeno e in tesa a evitare il bruttissimo giro di frase diecine di migliaia di scudi. L'Ortiz, infatti, ha tradotto liberamente „migliaia di scudi" „e il Richter „tausendfacher Schilde" (rispett. a p. 91 e a p. 84) e credo che soltanto il G. sarebbe capace d'imputare loro un er rore. V. 122: La critica del G. è fondata; ,

Infine il G. elenca, senza analizzarle, altre cinque «inter pretări nepotrivite» (interpretazioni inadatte), di cui non offre al lettore nulla più del numero del verso e del titolo della poesia in cui esse comparirebbero. Naturalmente non rispondo, giacché, come ho avuto l'occasione di affermare più volte, non si risponde in sede scientifica alle cimilituri ovvero indovi nelli dei perdigiorno. Solo per il v. 18 di Mai am un singur dor si critica seccamente (e, come al solito, senza suggerire la cor rezione da apportare) la traduzione „si rovesciano in una" di ,,cad izvoarele într'una". Immagino che il G. abbia voluto dire che într'una qui significa 'necontenit, mereu' e che perciò, in vece di in mia, sarebbe stato più semplice, anche se più banale e sciatto» tradurre sempre, come fa l'Ortiz (p. 64). Non avrei nessuna difficoltà ad accogliere il rilievo del G., se qui in una non stesse a significare 'in continuo' né più né meno dell' în• tr'una romeno; analogamente a quanto si verifica per le locu zioni ad una, a una dell'antico ital. e dell'ani prov. (cf. Levy- Appel, Provenzalisches Supplement-W órterbuch, t. Vili, Leipzig 1924, p. 540), che trovano del pari riscontro nell'antico romeno într'una col valore di împreună, attestato già in Goresi (cf. Candrea, s. M»),

Non infliggiamo qui al lettore un riepilogo di questa già lunga e fastidiosa risposta; ci limitiamo soltanto a osservare, per mantener fede al metodo statistico inaugurato dal G., che di quella «cinquantina» di errori che il Giuglea pretende di aver ravvisati nelle nostre traduzioni appena nove sono reali (Făt Frumos din Teiu 66, Călin 46, 63, 151, 152, 179, 221, Scri soarea III 122, 143), cosicché è chiaro, matematicamente chiaro,, che gli altri quarantuno appartengono in proprio al ge neroso recensente. UMBERTO CIANCIOLO

O TEORIE A ROMANULUI DATORITĂ LUI ION GHIGA

Fragmentul de roman întitulat Don Juanii din Bucureşti» pe care Ion Ghica 1-a publicat, fără semnătură, în Independintox din Bucureşti (1861), a fost precedat de tipărirea unei scrisori către redactorul gazetei1). Prin ideile pe cari le conţine, scri soarea aceasta formează o încercare de teoretizare asupra ro manului şi în special asupra perspectivelor acestui gen literar în proza română modernă, pe atunci încă începătoare. In ce priveşte întâiul obiectiv, dacă ţinem seama şi de textul propriu zis al romanului, trebue să constatăm că Ghica se do vedeşte un cunoscător al literaturii europene a vremii, în spe cial al literaturii franceze şi engleze. Această cunoaştere, — pe care au făcut-o posibilă mai cu seamă anii de studii dela Paris, limba franceză fiind, în tot decursul secolului trecut, mijlocul cel mai comod pentru pătrunderea cetitorului român în tainele lite raturilor altor popoare de pe continent —, îi dădea lui Ghica con vingerea că în epoca modernă genurile literare cultivate cu pre dilecţie sunt romanul şi drama. Având o înţelegere limitată pen tru genul liric şi pentru poezie în general, pe care o socotea con damnată să exprime fabulosul şi idilicul din viaţă, el credea că perioada prevalentei genului liric a fost depăşită de societate în evoluţia ei şi că societatea modernă se află într'o fază pentru care genul dramatic, şi mai cu seamă romanul, sunt formele de expri mare adecvate. întrebuinţarea expresiei viata pozitivă este o in dicaţie precisă asupra orientării sale filosofice, pe care bucuros- ar fi etalat-o în amănunte dacă nu s'ar fi temut că se îndepărtea ză de subiect. Intr'adevăr, precum se ştie, lecturile sale filosofice- preferate, dacă nu exclusive, sunt din domeniul filosofiei poziti-

x) Textul scrisorii a fost publicat în două rânduri. întâia tipă rire, din n-rul 66—67 din 11 Decemvrie 1861 al Independinţei, fiind defectuoasă, scrisoarea s'a tipărit din nou în nr. 73—74 din 18 De cemvrie a. a. Descoperirea acestei opere anonime şi identificarea au torului ei este meritul Eugeniei Carcalechi. — Vezi articolul său: Des pre două scrieri necunoscute ale lui Ion Ghica, publicat în Arhiva dm Iaşi, an. XVII (1906), pag. 39—43. \iste şi pe A. Comte îl citează cu elogii încă din perioada cursu- xilor dela Academia Mihăileană, în Ochire asupra ştiinţelor. Trebue să vedem în această opinie de estetică literară un re- ilex al teoriei evoluţioniste, după care genurile literare funda mentale se desvoltă şi ajung la apogeu, trecând după aceea într'o perioadă de declin, în funcţie de evoluţia societăţii umane dela faza primitivă, simplă, patriarhală, subordonată forţelor oarbe ale naturii, la faza complexă a epocii moderne, în care omul caută să domine natura prin forţele spiritului său. Dar trebue să re cunoaştem în această aserţiune şi predilecţia lui Ghica pentru literatura cu tendinţe obiective, literatura realistă. El nu profe ţeşte dispariţia poeziei; dimpotrivă, afirmă perenitatea ei atunci când spune că „poezia n'a pierit şi nu va pieri", dar constată că romanul, prin care trebue să înţelegem genul epic în proză, are posibilităţi mult mai întinse pentru exprimarea vieţii mo derne. Gând arată că poezia „nu intră în amănuntele vieţii fa miliare; ea nu poate urma pe om în nenumăratele forme ce ia în societatea modernă; ea nu poate pătrunde în toate scenele în cari se desfăşură existinţa noastră; ea ar pierde aripile sale radioase dacă ar voi s'atingă toate mizeriele vieţii omeneşti", ne face în acelaşi timp să înţelegem prin cari mijloace anume se dove deşte a fi superioară proza epică poeziei şi genului liric în general. Aceste consideraţiuni teoretice se întemeiază pe cunoaşte rea şi preţuirea operei unor scriitori moderni de mare suprafaţă, cari au cultivat romanul. Din literatura engleză citează pe Tha- keray şi pe Dickens, pentru „încântătoarele romanţe1) de obi ceiuri" scrise de aceştia, dar manifestă cea mai mare admiraţie pentru Balzac şi opera lui „colosală, în care o societate întreagă, mare, întinsă, complectă, se mişcă, trăieşte, se luptă cu toate viţiurile şi virtuţile sale, cu toate nenumăratele sale tipuri şi ca ractere, cu toate măririle şi mizeriele civilizaţiei moderne". El numeşte deci pe câţiva din cei mai mari reprezentanţi ai orien tării realiste din literatura modernă, şi anume tocmai pe aceia în opera cărora interesul faţă de complexul social predomină analiza psihologică. Ga să ne dăm seama de cât loc ocupă în aceste enunţări gustul personal, preferinţa determinată de pro priile disponibilităţi, ajunge să ne gândim că Ghica, în calitate de scriitor, face parte din gruparea Propăşirii — şi prin ascen denţă a Daciei Literare — unde se cultiva tocmai proza de na tura aceasta, iar încercările lui literare, reuşite şi nereuşite, se încadrează toate în aceeaşi directivă. Continuând consideraţiunile sale asupra genului epic, Ghica deosebeşte trei tipuri de romane. Denumirile lor nu le vom găsi

1) Romanţ, plur. romanţe, cu înţelesul: roman. în textul scrisorii de care ne ocupăm, dar ele sunt implicate în sferele de acţiune pe cari le delimitează. întâiul este romanul istoric, care „caută desvoltarea vieţii în studiul faptelor istorice", al doilea este romanul psihologic, care se manifestă în „analiza inimii omeneşti", iar al treilea, romanul de moravuri sau de obiceiuri. „Aceste trei forme se complectează una pe alta şi for mează istoria întreagă a societăţii" — conchide Ghica, dând în felul acesta artei literare o menire grandioasă. O concepţie identică despre funcţia artei literare, în înţele sul că ea este expresia cea mai desăvârşită a societăţii, fiind imaginea ei morală şi intelectuală cea mai deplină, a exprimat Ghica şi în prefaţa Convorbirilor economice, publicată la 1879,. unde spune: „Numai literatura poate exprima cu exactitate sta rea intelectuală şi morală a unei epoce, căci ea este forma sub care se înregistrează ideile, credinţele şi cunoştinţele unei na ţiuni; numai ea poate da o cunoştinţă precisă a raporturilor ce există între oamenii şi lucrurile unui timp cu ideile cele adevă rate; ea este tezaurul în care se depun cunoştinţele societăţilor omeneşti". Pe doi dintre scriitorii streini citaţi îi poate încadra cu precizie în una din aceste categorii de romane, şi anume în ro manul de obiceiuri. Aceştia sunt Thakeray şi Dickens. Cât des pre Balzac, opera acestuia depăşeşte limitele speciei prin pro porţiile ei uriaşe, dar se situiază, ca o culme, tot pe linia roma nului de moravuri, întrucât Comedia umană poate fi numită şi Comedia socială, adecă o operă care oglindeşte societatea franceză dela începutul secolului al XIX-lea în toată complexitatea ei. Examinând apoi perspectivele romanului românesc, Ghica ţine să înlăture dela început pretenţia de a avea şi literatura ro mână un Balzac al ei. Aceasta nu numai fiindcă e greu să se întâlnească a doua oară geniul creator şi puterea de muncă şi de comprehensiune a acestuia — norocul acesta nu l-au avut nici Englezii, — dar şi pentrucă societatea românească este încă departe de nivelul atins de civilizaţia franceză. Dar până să a- jungem să putem avea şi noi pretenţia unei opere de dimensiu nile Comediei umane, scriitorii noştri ar putea face altceva: să cultive romanul de moravuri, care poate exprima măcar în parte aspectele societăţii româneşti. „Dacă trebue să credem — spune Ghica — că suntem încă foarte departe de Comedia umană a lui Balzac, şi prin urmare de Comedia socială a noastră, putem însă avea romanţe de obiceiuri care să ne reprezinte câte o faţă nu mai a societăţii noastre, câte unul numai din numeroasele ti puri cari vedem împrejurul nostru". Această pretenţie i se pare lui Ghica pe deplin întemeiată. Din ce cauză? Pentrucă societatea românească, oricât de înapo- iată ar părea în raport cu societatea franceză, are tipuri umane şi obiceiuri vrednice să fie descrise, întrucât ele se prezintă cu un caracter de originalitate, trăsătură care pare menită să ga ranteze în ochii lui Ghica valabilitatea operei de artă. Pentru a sprijini noua sa aserţiune, Ghica relevă contrastul pe care îl prezintă în societatea românească felul de a trăi al păturii con ducătoare în raport cu viaţa poporului. întâia categorie are gus turi înaintate, cunoaşte luxul, cu un cuvânt duce o viaţă civili zată, câte vreme poporul face impresia unei societăţi primitive. Contrastul nu se întâlneşte numai la condiţiile materiale ale exis tenţei, ci şi în viaţa morală şi intelectuală a societăţii româneşti. Fără să manifeste-câtuşi de puţin tendinţa de a deplânge proce sul rapid de europenizare a societăţii româneşti, Ghica este con ştient totuşi de urmările lui funeste sub raport moral, căci am pierdut virtuţile fazei primitive fără a le dobândi încă pe acelea ale epocii de civilizaţie. „O societate care se înşală singură, silindu-se a se arăta în aparinţă ceeace nu este în realitate; o stare ciudată, neînţeleasă, originală în care găsim un amestec de civilizaţie şi de barbarie, dar care nu este nici civilizaţie nici barbarie, şi în care nu vedem nici binele şi răul civilizaţiei, nici virtuţile şi instinctele sălbatice ale barbariei". Caracterul de originalitate al societăţii româneşti din epoca aceea fiind demonstrat, Ghica crede că scriitorii români ar tre bui să facă efortul de a prinde în romane aspectele particulare ale acestei societăţi. El însuşi a făcut această încercare, şi roma nul său Don Juanii din Bucureşti îşi are punctul de plecare în contrastul izbitor dintre tipul ideal al lui Don Juan, aşa cum se desprinde el din opera unor scriitori ai literaturilor apusene, şi aspectul local, detestabil, al Don Juanilor din capitala Ţării Ro mâneşti. La data când au apărut consideraţiunile lui Ghica privi toare la genul romanului, literatura română nu cunoştea încă decât o singură operă închegată de acest gen, pe Manoil al lui D. Bolintincanu. Ghica nu se referă la această operă, după cum nu discută pe niciunul din scriitorii români, sau opera lor. Gel mult dacă am putea bănui o uşoară aluzie ironică la literatura patriotardă, atât de înfloritoare pe vremea aceea şi de valoare adeseori dubioasă, în fraza cu „mândrii strănepoţi ai lui Mi hai Viteazul şi Ştefan cel Mare". Dar e sigur că romanul lui Bolintineanu nu se încadra în vederile sale. Se publicase în schimb, în Revista Carpafilor a lui G. Sion, nuvela lui Nicolae Filimon întitulată Nenorocirile unui slujnicar, operă în care zu grăvirea societăţii contimporane şi a tipurilor sociale caracteris tice deţine locul prim al interesului. Aceleaşi tendinţe le avea şi M. Kogălniceanu în încercarea sa de roman Tainele inimii, ră- masă şi ea neterminată, ca şi încercarea lui Ion Ghica. S'ar pu tea presupune deci că Ghica năzuia, prin scrisoarea lui din In- dependinta, să susţină proza realistă, de observaţie, asupra so cietăţii şi asupra moravurilor, faţă de romanul sentimental al lui Bolintineanu, convins fiind de marea utilitate a acestui gen precum şi de perspectivele favorabile ce i le oferea societatea românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Opera de căpetenie a lui Filimon, Ciocoii vechi şi noi, apărută cu un an mai târziu, avea să confirme aşteptările lui Ghica, dându-i o rară satisfacţie. Lucrul reiese din stăruinţa cu care analizează acest roman, reproducând mult din textul lui, în scrisoarea că tre V. Alecsandri întitulată Scoală acum 50'de ani1).

Iată acum şi textul scrisorii lui Ghica, în întregime:

„28 Noembre 1801. Domnule Redactor,

Binevoiţi a priimi acest manuscript, pe care-1 veţi tipări dacă veţi găsi într'însul oarecare interes ce iese din descrierea unor obiceiuri contimporane. Publicarea acestui romanţ în foaia ce dirigeţi va fi pentru mine o dovadă c'am isbutit şi o încura jare de a urma înainte. Sunt întemeiat a crede aceasta prin sim- ţimântul frumosului şi printr'o critică serioasă ce am observat că domină în apreţuirile D-tră literare. Mulţi se vor mira, fără îndoială, că mă ocup cu observarea obiceiurilor şi cu scrierea unui romanţ, pe când ocupaţiunea ge nerală este politica; da, toţi se ocupă cu politica, şi nu voiu că dea în apostasia de a zice că politica nu este un lucru intere sant şi folositor; dar dacă nu mă înşel, politica a ajuns o boală, o epidemie, un vârtej care întoarce şi ameţeşte sărmanele capete ale iubiţilor mei compatrioţi şi mândri strănepoţi ai lui Mihai Viteazul şi Stefan cel Mare. Adunările2) fac politică şi legile tre buincioase şi folositoare sunt puse la dosar; ministerele fac po litică şi administraţiunea este lăsată în voia bunului Dumnezeu; funcţionarii fac politică şi lucrările lor serioase sunt neîngrijite; şcolarii fac politică şi cartea este pusă la ciochină; fetele mici chiar fac politică cu psihograful. Tinerii fără ştiinţă şi fără ex- periinţă fac toţi politică şi vor s'ajungă deodată sus, cât se poate mai sus, şi mi-aduc aminte de versul satiricului Persiu:

1) Problemele semnalate în acest din urmă alineat sunt discu tate de noi mai pe larg într'o altă lucrare, care se află în curs de ti părire. 2) Adunările legiuitoare, adică Parlamentul. .. . ingenium et rerum prudentia velox Ante pilos venit.

Adevărul este că epoca în care suntem este originală şi ca racteristică, pentru ceeace priveşte starea spiritelor. Fiecare lu cru are mai multe fete, şi fiecare fată are semnele sale particu lare, trăsurele sale deosebite cari o deosebesc de celelalte. O societate, şi ca să vorbim despre noi, societatea română1 din zilele noastre, se prezintă unui observator sub mai multe feţe, care, studiindu-se fiecare în parte, ar compune Comedia socială, precum Balzac a fotografia toată societatea franceză din secuiul XIX în profundele sale romanţe cari compun nepierito rul său monument grandios: Comedia umană. ' La noi, nimeni nu poate avea pretenţiunea de a ridica un aseminea monument, chiar în proporţiuni mai mici, potrivite cu societatea noastră. Un merit mai preţios este să cunoaştem ceeace putem. Ne lipseşte civilizaţia Franciéi, care crează în so cietate nouă trebuinţe, nouă obiceiuri, nouă credinţe, nouă ca ractere, nouă clase şi o mulţime de nouă patirne, viţiuri, lupte şi ambiţiuni, cari au proporţiunile mari ale civilizaţiei care le nasc; şi apoi, afară de acestea, trebue să avem modestia a măr turisi că Românilor le lipseşte geniul lui Balzac, şi studiele sale întinse, şi munca sa extraordinară şi neobosită, calităţi însem nate pe cari Balzac le-a avut pe toate şi prin cari a izbutit a crea o operă mare, colosală, în care o societate întreagă, mare, întinsă, complectă, se mişcă, trăieşte, se luptă cu toate vitiurile şi virtuţile sale, cu toate nenumăratele sale tipuri şi caractere, cu toate măririle şi mizeriele civilizaţiei moderne. Dacă trebue să credem că suntem încă foarte departe de~* Comedia umană a lui Balzac, şi prin urmare de Comedia socială a noastră, putem însă avea romanţe de obiceiuri care să ne re prezinte câte o faţă numai a societăţii noastre, câte unul numai din numeroasele tipuri cari vedem împrejurul nostru. Englitera nu are o Comedie umană, dar are încântătoarele romanţe de obiceiuri ale lui Tackeray1) şi Dickens, cari c'un rar talent, c'o profundă observaţiune, c'un stil plin de viaţă, de mişcare şi de poezie, ne reprezintă deosebite scene şi caractere din viaţa societăţii engleze. Romanţul, şi drama în general, domnesc în timpurile noas tre toate celelalte expresiuni ale literaturii. Poezea epică şi liri că sunt absorbite astăzi de romanţ şi dramă. Fondul este acelaşi, ca şi natura intimă a omului, dar formele s'au schimbat. Ceea ce era simplu la începutul societăţilor, astăzi s'a complicat prin

1) Corect: Thackeray. civilizaţie; viata nu mai este supusă unei fatalităţi neîmpăcate care o condamna la cele mai crude suferinţe, sau norocului pu ternic care o strălucea prin fapte fabuloase. Qamenii nu se mai fac lesne eroi; eroii nu mai trec lesne între zei şi zeii nu mai locuesc Olimpul. Tigrii şi leii nu se mai îmblânzesc de sunetele armonioase ale lirei lui Orfeu; şi rezbelul nu se mai face pentru răpirea unei Elene. ţCopilul, legănat şi uimit prin farmecul vi selor, s'a făcut bărbat şi caută realitatea şi viata pozitivă. ) Cauzele acestei transformări a vieţii sunt numeroase şi di ferite. Este un rău sau un bine? este decadenţă sau progres? N'ain intenţiunea să desvoltez aici aceste punturi; nu voiesc a face din această scrisoare o prefaţă sau un curs de istorie lite rară. Fiecare se teme de prefeţe, mai cu seamă când ele desvol- tează teorii literare. Am atins câteva generalităţi a căror des voltare o poate face şi înţelege oricine astăzi. Pot zice însă că omenirea merge înainte. Frumosul există, el este încă urmărit şi se manifestă iară, dar sub forme deosebite. r Poezia n'a pierit şi nu va pieri, pe cât sufletul omenesc va avea încă simţimântul frumosului, pe cât el va simţi bucuria şi durerea, pe cât el va putea iubi. Dar poezia nu intră în amă nuntele vieţii familiare; ea nu poate urma pe om în nenumă ratele forme ce ia în societatea modernă; ea nu poate pătrunde în toate scenele în cari se desfăşură existinţa noastră; ea ar pier de aripele sale radioase dacă ar voi s'atingă toate mizeriele vie ţii omeneşti, i Romanţul poate lua toate formele şi ne poate spune tot, ne poate descrie tot. Faptele mari ale istoriei, simţimântele puter nice ale sufletului, obiceiurile vieţii, romanţul coprinde tot, ex primă tot. Unul caută desvoltarea vieţii în studiul faptelor isto rice, altul în analiza inimei omeneşti, cel din urmă în observa rea obiceiurilor. Aceste trei forme se complectează una pe alta şi formează istoria întreagă a societăţii. Aici ni se prezintă o întrebare foarte naturală. Societatea noastră română, în care trăim şi lucrăm, are tipuri şi obiceiuri a căror descriere să ne poată interesa şi fi folositoare? Roman ţul, în deosebitele sale forme, poate dobândi un caracter de ori ginalitate descriind faptele, pasiunile şi obiceiurile ce ar studia, analiza şi observa în societatea noastră? A zice: da, este lesne; dar îmi vine cu greu a demonstra acest răspuns afirmativ. Ne-ar trebui mai multe pagine, şi aş cădea iarăşi în prefaţă, lucru de care voesc a fugi. Demonstrarea cea mai bună a acestui răspuns s'ar putea face prin fapte, şi aceste fapte ar fi romanţele scrise. Cuvintele ce aş zice acum poate să nu convingă pe toţi. Dar voiu între buinţa mai voios pe aceasta, nefiind sigur de a izbuti prin cel de al doilea. Mă voiu mărgini a însemna numai un caracter general al societăţii noastre, şi cred atunci că fiecare va vedea câmpul în tins, care se deschide înaintea romanţului şi originalitatea ce poate dobândi. Oricine a observat, cât de puţin, viaţa noastră materială, a fost fără îndoială izbit de un mare contrast care există în pu ţine societăţi moderne. Acest contrast iese din luxul, gusturile, viaţa unei societăţi civilizate, în faţa mizeriei, înapoierii, greu tăţilor unei societăţi primitive. Acest contrast din viaţa ma terială îl găsim şi mai pronunţat în viaţa morală şi intelec tuală. Nu intru în amănunte, căci m'ar duce prea departe. Ce rezultă însă din acest mare contrast? 0 societate care se înşală singură, silindu-se a se arăta în aparinţă ceeace nu este în re alitate; o stare ciudată,, neînţeleasă, originală în care găsim un amestec de civilizaţie şi de barbarie, dar care nu este nici civili zaţie nici barbarie; şi în care nu vedem nici binele şi răul civi lizaţiei, nici virtuţile şi instinctele sălbatice ale barbariei. Voim a ieşi din această stare din urmă, şi suntem încă legaţi de dânsa; voim a intra deodată în civilizaţie şi nu suntem încă pregătiţi pentru această stare. Am păstrat dela cea dintâi aplecări şi instincte, ş'am pierdut virtuţile cele mari; am luat din civiliza ţie multe din relele sale, fără să putem realiza şi toate progre sele sale însemnate. 0 plantă din climele calde, pusă într'o ţară fără pământul în care a crescut, pierde forma, culoarea, parfu mul, şi devine ceva care nu mai are nume, care nu mai însem nează nimic. Oricine poate desvolta aceste observări generale, şi va vedea originalitatea sub care se prezintă societatea noastră în toate privinţele. Izbit de această originalitate, m'am încercat a scrie un ro- (manţ de obiceiuri: nu este încă o scriere, este o încercare şi ast fel să fie judecată. Cunosc câte lucruri se cer pentru asemenea scrieri, cele mai grele poate, împreună cu drama; cunosc aseminea câte din a- ceste lucruri îmi lipsesc. Am observat ş'am muncit, iată tot ce pot zice; am conştiinţa c'am făcut ce am putut; publicul îmi va spune dacă am făcut bine. Domnule Redactor, am fost lung fără voia mea, dar a tre buit să vă vorbesc despre câteva lucruri, asupra cărora aş fi voit însă a mă întinde şi mai mult. Permite-mi a rămânea necunoscut, înfăşurat sub vălul a- nonimului şi binevoieşte a primi sincerele mele expresiuni de stimă şi afecţiune". OLIMPIU BOITOŞ

. 252 LICU POP

IN JIRUL EXAMENULUI DE DOCTORAT, DELA GIESSEN, AL LUI TITU MAIORESCU

Se ştie că după absolvirea Academiei Theresiane din Viena, în Iulie 1858, Titu Maiorescu se înscrie în acelaşi an la Univer sitatea din Berlin. Respingându-i-se acolo cererea de a trece doc toratul în Litere după numai un an de studii (prin considerarea în trieniu a ultimilor doi ani dela Theresianum), Maiorescu trece la Giessen şi obţine în 1859 doctoratul, cu teza „De philosophia Herbarti", despre care examen ne-a lăsat, în „însemnă rile" sale, această laconică notă: „La 26 Iunie 1859 am trecut doctoratul la Giessen, la ora 6 seara; jucărie". Despre această lucrare de doctorat biografii lui Maiorescu nu ştiu dacă a rămas numai în manuscris, sau a fost chiar publicată (ultima probabilitate nefiind exclusă pentru Eugen Lo- vinescu — vezi lucrarea sa asupra lui T. M., vol. I, pag. 81). La sugestia d-lui prof, universitar D. Popovici, ne-am adre sat Universităţii din Giessen cu rugămintea de a ne trimite în copie teza de doctorat de care vorbim aici şi am primit răspun sul ce-1 transcriem mai jos: „Titu Liviu Maiorescu wurde hier am 2 Iulie 1859, auf Grund einer magna cum laude bestandenen mündlichen Prüfung zum Dr. phil. promoviert, ohne (was bei magna cum laude bestandenen Prüfungen möglich war) eine Dis sertation eingereicht zu haben. So liegt denn auch kein Ma nuskript „De philosophia Herbarti" bei den Prüfungsakten". (ss) Dr. Lehnert Două fapte sunt aci de reţinut: a) data ele 2 Iulie (faţă de cea prezentată de Soveja: 8/20 Iulie şi de cea din „însemnări": 26 Iunie); b) Maiorescu a făcut numai un examen oral, fără să depună deci vreo lucrare in scris, lucru admis celor ce obţineau magna cum laude. Ideile desvoltate oral atunci vor constitui, de sigur, sub stanţa lucrării sale din 1860 Einiqes Philosophische. . ., atât de impregnată de spiritul filosofiei lui Herbart. LICU POP

IAGOB NEGBUZZI ŞI „REVISTA CONTIMPORANĂ"

T. Maiorescu a publicat, în Convorbiri Literare din 1873, articolul-rechizitoriu întitulat Befia de cuvinte1); prin el s'a des- lănţu't contra Revistei Contimporane un atac masiv, care a an gajat în luptă, dintre junimişti, şi pe I. Negruzzi.

a) Convorbiri Literare, VII (1873), p. 78—85 întâia menţiune a redactorului Convorbirilor Literare de spre Revista Contimporană datează, ca şi articolul lui T- Maio- rescu, tot din 1873; ea anticipează însă cu o lună viguroasele rânduri ale acestuia. Intr'o însemnare bibliografică modestă ), I. Negruzzi anunţă cititorilor, că Transactiunile literare si ştiin ţifice, revistă pe care S. G. Vârgolici o criticase") „cu toată aspri mea", s'a stins. .., după cum era de prevăzut, transformându-se în Revista Contimporană ce apare într'un alt format, cu altă ortografie şi cu alţi colaboratori'"5). Spre deosebire de Tran-

1) Bibliografie. Revista Contimporana, ibid., p. 39—40. 2) Transacţiuni literare şi ştiinţifice. Revista bilunara sub direc ţiunea D-lor D. Aug. Laurianu şi St. Michailescu, ibid., VI (1872), p. 72—78. S. G. Vârgolici critică titlul revistei bucureştene, împrumutat după al unei publicaţii englezeşti, Transacţiuni filosofice. E un sistem greşit, afirmă recenzentul, „a momiţări pe streini în toate", „fără bun simţ şi judecată". Cuprinsul primelor numere este lipsit de „in teres şi utilitate", dacă se raportează cineva la „nivela cea atât de puţin ridicată a culturei noastre", iar limba articolelor, un adevărat „galimatia de vorbe streine". „Aceste sunt motivele care ne fac să ne pronunţăm în contra Trans acţiunilor, precum ne vom pronunţa în contra tuturor revistelor de aseminea natură care nu ţin nici o so coteală de trebuinţele noastre sociale, nu împrăştie idei de folos ge neral, şi prin urmare nu au şi nici nu pot avea vre o înrâurire bine făcătoare asupra ţerei noastre. Singurul lor rezultat pozitiv este că adaog mai mult babilonia în limba şi ortografia noastră", loc. cit., p. 78. Acestor acuzaţiuni le răspunde D. Aug. Laurianu, Corespun- dentia. Domniei Salle, Domnului C. P. ('.***. în Transacţiuni literare şi ştiinţifice, I (1872), p. 281—283, recunoscând doar observaţia refe ritoare la ortografie: „Sistemulu intrebuintiatu de noi ni-a causatu multe ne-ajunsuri; este difficile si complicatei; 'lu vomu corige, 'lu vomu simplifica, 'lu vomu usiorâ si vomu merge inainte", loc. cit., p. 282—283. V. de asemenea D. A. L. [aurianu], Bibliografia. Lévi Alvarés. Prescurtare de istori'a litteraturei latine trad, de D. 1. Popilianu, ibid., p. 168. Se semnalează barbarismele care „facu deliciele scólei naţio nalei!) din lassi" şi „poznele" Convorbirilor Literare; v. şi N. Iorga, Is- toria literaturii româneşti contemporane. I. Crearea formei, Bucu reşti, Adevărul, 1934, p. 81—82.

:î) Compară cu pasajele: „Transactiunile îşi ieau rămas bun de la lectori. Ele [nu] se retrag sub tenta lui Achile, nici nu-şi depun ar mele. Fondul rămâne în luptă; firma numai dispare"; „mica noastră cohorte. .. primi bărbăteşce chemarea ce-i face trompeta Revistei Contimpurane şi se hotărî să appere din toate puterile aripa stângă a nouei centuria de lumină, ce intră în luptă cu tenebrele", D. Aug. laurianu, Ultima verba, în Transacţiuni literare şi ştiinţifice, I, p. «acţiuni, „Revista Contimporană" a avut însă bunul gust a nu începe cu lungi introduceri". Gu toate că, „încât priveşte meri tul literar", ea prezenta calitatea remarcabilă de a nu enunţa un program, totuşi I. Negruzzi nu avansează laude la adresa ei, evită să-i judece valoarea după materialul literar apărut în pri mul număr, singurul cunoscut lui la data când îşi scria nota. Redactor cu mari răspunderi, funcţia şi experienţa îi impuneau să fie circumspect. Din această cauză, el îşi închee consideraţiile in termeni care să nu-i prejudicieze autoritatea: „Aşteptăm dar ceea ce va urma pentru a ne spune părerea. Ea va fi ca tot deauna nepărtinitoare. Ne va părea bine să vedem că juna re vistă Gontimpurană are vitalitate, căci toate încercările literare ce s'au făcut de mulţi ani încoace nu isbutise şi remăsesem tot isolati — cu escepţiunea Columnei lui Traian care însă se ocupă mai mult cu istoria şi ştiinţa. — Jurnalul pentru toţi, Steluţa, Albina Pindului, Femeea, Foaea pentru învăţătura poporului Român, Foaea Societăţii Românismul, Transacţiuni Literare si Ştiinţifice etc. toate au apărut, au trăit şi strălucit cât-va timp şi au dispărut. Ţărâna de sigur le este uşoară căci cuprinsul nu era greu . . . Sperăm că altfel va fi Revista Contimporană, pre cum se va vedea din tot ce va urma a publica"1). — Scrisă bine voitor, notiţa citată se menţine în zone care să-i asigure auto rului posibilităţi de revizuire a speranţelor cu care însoţea apa riţia publicaţiei confraţilor dela Bucureşti. Foarte curând raporturile dintre Convorbiri Literare şi Re vista Contimporană, care la început păreau să evolueze în sensul dorit de I. Negruzzi, aveau să fie însă agitate de intervenţia ener gică a lui T. Maiorescu. In Beţia de cuvinte, acesta a denunţat rătăcirile identificate în încercările critice, literare şi istorice ale principalilor „redactori colaboratori" ce „însufleţeau tinereţa acestei plăpânde fiinţe". G. Sion, Pantazi Ghica, fratele lui I. Ghica, V. A. Urechiă, D. Aug. Laurianu, fiul lui Aug. Tr. Lau- rianu, au fost aspru, dar just criticaţi2). „Exemplele fenomena le" relevate de T. Mairescu şi în deosebi tonul incisiv al discu ţiei au stârnit proteste energice la Bucureşti, determinând pe V. A. Urechiă, P. Ghica, P. Grădişteanu şi D. Aug. Laurianu să-i

376. V. şi I. Negruzzi, Foi căzute, în Convorbiri Literare, X (1876), p. 355. x) I. Negruzzi, op. cit., în Convorbiri Literare, VII, p. 40. 2) Pentru critiche aduse anterior unora dintre cei care, în 1873, aveau să devină colaboratori la Revista Contimporană, v. Convorbiri Literare, III, p. 197—198; v. de asemenea p. 86 (V. A. Urechiă); ibid., p. 211 (G. Sion); ibid., V, p. 218 şi 221 (P. Grădişteanu); comenta- rul acestuia, în Revista Contimporană, II (1874), semestrul II, p. 96. răspundă. Şi deşi toţi îşi exprimase intenţia de a polemiza nu mai cu „căpitanul cetei" junimiste, totuşi îşi reneagă promisiu nea, pentrucă ei îndreaptă săgeţi şi contra celor intraţi din ne pricepere în „ţarcul filosofului Iaşian" (expresia de o plastici tate pantagruelescă îi aparţine lui V. A. Urechiă). Printre cei vizaţi direct îl aflăm şi pe I. Negruzzi. 0 frază de o generozitate copioasă, intercalată în studiul asupra lui Miron Oostin, anunţă atacul lui V. A. Urechiă: „uran gutani, nepoţi ori strenepoţi de orangutani, liber DD. T. L. Ma- iorescu,X Negruzzi etc., a ne socoti beţi şi nebuni pre noi dela Revista Contimporană"1). Dar o libertate ispită de pofte simi lare îşi revendică şi el, V. A. Urechiă, pentru a atribui lui T. Mawescu cunoaşterea felului în care „s'a prăsit tot neamul redactorilor Convorbirilor din maimuţele lui Darvin". Din nea mul acestora, un interes patern arată redactorului „foiţei D-lui T. L. Maiorescu", din opera căruia citează — în derâdere — o „iconă poetică". Valul undei. Dus de „valul undei", V. A. Urechiă întrezăreşte şi rezolvă printr'o comparaţie problema cauzei po lemicii dintre cele două reviste: Convorbirile Literare, „ca baba cea bătrână, cade în spasmuri, în crispaţiune la privirea unor june copile curtenite cum ea baba nu mai poate fi"2). „Baba cea bătrână" număra 7 primăveri, iar juna copilă era „curtenită" la vârsta de 3 luni. Intr'un alt articol. Noua direcţiune din Iaşf), V. A. Ure chiă reia, cu aceleaşi mijloace modeste, lupta împotriva lui, .X. Negruzzi. Pentru el Direcţia nouă însemnează „norul-filosofic Maîorescu-Negruzzi", la apariţia căruia pe cerul culturii româ neşti discipolul a aplaudat frenetic, secondat de Angonescu, Bu- dakievici şi Arkadie Kiselef, toţi ..plagiari" ai „capului de şcoa lă". Calificativul de „plagiar" reduce preocupările lui V. A. Ure chiă la urmărirea atentă a aberaţiilor din articolele lui T. Maio rescu, deoarece — odată „căpetenia" stigmatizată — de ce să mai

*) V. A. Urechic, Miron Costili. Comentarii Literari (Din cursul de Literatură al d-lui . . ., în Revista Contimporană, I (1873), p. 315. „Icoana poetică" revine şi în Musa de la Borta-Rece. Bufone rie literară lirică în trei acte [în realitate numai 2 acte] de Henri Meilhac şi Ludovic ITalévy. Musica de J. Offenbach (Editată de Re vista Contimporană), Bucuresci, Tipografia Curţii, 1873, p. 57: „Mino- rescu (cu aer protector): Mulţămesc băete, tu ai coprinsul intuitiv al obiectivitătii cantitative şi înţelegi Direcţia nouă ... că trebue să urmăm pe valul undelor sau pe unda valurilor şi de aceia te-am pus în capul „Flecăriilor literare". 3) In Revista Contimporană, I, p. 542—553 şi 602—610. La pagina 610 menţiunea: „va urma", dar critica a rămas neterminată. spui „DD-lor Negruzzi, Bodnărescu, Budakievici, Arkadie Kise- lef etc. ce sunt şi ce sciu face?". Dar, pe lângă afirmaţiile de care a fost vorba până aici, bogate în accente de ironie periferică, V. A. Urechiă prinde just, sub formă interogativă, deprinderea lui T. Maiorescu de a-şi apăra poziţiile ideologice şi de a-şi combate adversarii şi cu concursul celor ce îi recunoşteau autoritatea, îi adoptase anumite principii programatice: „Cine nu şcie ... în ce mod a tratat D-lui pe reposatul profesore S. Barnuţiu, în critica operelor sale şi chiar în faţa parlamentului prin un dis cipol al său D. Negruzzi?"1). Părerile din 1873 ale lui V. A. Urechiă despre I. Negruzzi: descendent din maimuţele lui Darvin, redactor gelos de succesul Revistei Contimporane, agent de popularizare a teoriilor maio- reseiene, pe care el nu l-ar trece fără mustrări de conştiinţă în rândul oamenilor cu educaţie, nu-şi desvăluesc sensul real, de cât comparându-le cu cele exprimate în discursul rostit la de schiderea conferinţelor Ateneului Român din 1867—1868^). Ocu- pându-se de încercările poetice ale lui M. Zamfirescu, _P_Ne-. ionizzi şi M. Cornea, spune: „Musica a viitoriului n'a lipsit har pei române. Sunt în 1866/7 încercări poetice cari nu numai pro mit viitoriu, dar lu dau:~T)D. Zamiferscu, Iacob Negruzzi, Cor nea vor fi vaţii noştri iubiţi, dacă vor continua cum au început". Comediile şi proverbele celui de al doilea se bucură de aceleaşi aprecieri entuziaste, tot aşa literatura uşoară, „urmărită cu deo sebire de membrii Societăţii „Junimea" din Iaşi. Vorba uşoară .să nu ne înşele; ori cât fie ea de uşoară, are pondulu său în mersul literaturei naţionale". Intre 1867--1873 sentimentele acestea de admiraţie şi-au schimbat însa coloarea, devenind — din roze — negre"3).

1) Ibid., p. 549. Mărturii in legătură cu această problemă la M. Dragomirescu, Criticele Domnului Titu Maiorescu (Studiu de critică generală), în Convorbiri Literare, XXVII (1893), p. 8—31 şi 248—267; P. P. Negulescu, Impersonalitatea şi moralitatea in artă, ibid., p. 131—168; I. Verbină, Aspecte din lupta junimistă in Transilvania, în Studii Literare, I (1942), p. 70 şi urm. Pentru identitatea lui Buda kievici şi Arkadie Kiselef, V. G. Panu, Amintiri dela „Junimea" dirt Iaşi, vol. II, Bucureşti, Noua tipografie Borzer & Parzer, 1910, p. 279. 2) V. A. Urechiă, Mişcarea Uteraria romana in anulu din urma, în Familia, III (1867), p. 544—547. 3) Pentru „miile" de sărutări şi „devotamentul" care încheiau, în 1804, scrisorile lui V. A. Urechiă către I. Negruzzi, v. I. -E. Torou- Hih-ÂEUJlii şi documente literare, vol. II, Bucureşti, Bucovina, 1932, p. 165—166. Referitor la „desgustu" ce-1 provoacă lui I. Negruzzi citirea lui V. A. Urechiă, v. scrisoarea către A. D. Xenopol, ibid., vol. V, p. Un alt condei neastâmpărat. Petre Grădişteanu, scrie un ..lung şi violent" răspuns; el se întitulează Convorbirile Literare şi lì evista Contimporană1). Sânt defăimate Junimea şi revista societăţii, iar romanul lui I.Negruzzi, Mihai Vereanu, supus unui riguros examen critic. P. Grădişteanu regretă sincer că ro manul acesta nu a solicitat spiritul lui T. Maiorescu, întrucât el oferă o bogată recoltă pentru exemplificarea beţiei de cuvinte în cuprinsul culturii româneşti. Sânt aici greşeli gramaticale ne- permise, — „şi nu cred ca gramatica să fi făcut vre un neajuns D-lui Negruzzi pentru ca s'o pedepsiască ast-fel"; o confuzie sis tematică în folosirea cuvintelor şi „întrebuinţarea lor în alt sens decât îl au în realitate"; numeroase momente neverosimile şi eroi de o factură psihologică nefirească, etichetate toate drept ..rătăciri grosolane"2). Cu astfel de calităţi literare, inchizitorul gramaticii era indicat să ocupe un loc modest în şirul somităţi lor Direcţiei noi, condamnate de P. Grădişteanu să suspine o veşnicie la „piciorul" acelei scări literare, pe ale cărei trepte de sus le ocupă Heliade Rădulescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu şi C. Boliac. Se impune să fie reţinut amănuntul, că I. Negruzzi ofta la piciorele scării în tovărăşia lui M. Eminescu, S. Bodnă- rescu şi „tuti quanti cu D. Maiorescu în cap". Viitorul apropiat a modificat ierarhizarea interesată a improvizatului critic, con siderat azi ca unul din cei mai insignifianţi detractori ai lui M. Eminescu şi T. Maiorescu. In ceea ce priveşte Junimea, ea este o societate de admiraţie mutuală, entusiasmata de literatura şi filosofia germană, iar.. I. Negruzzi se încadrează „preoţilor şi ţârcovnicilor" hirotonisiţi de marele „Pontefice al literaturei". Articolul sfârşeşte filantropic: cu mărturisirea dorinţei de a po pulariza faima Convorbirilor Literare, prin alegerea din revistă a unor „salturi hazlii" şi reproducerea lor în merituoasa Revistei

169—170. Compară dispreţul lui I. Negruzzi cu laudele exagerate ale lui M. Pompiliu, colaborator la Convorbiri Literare, din Saloni:.. Con versare cu cetitóriele. Bucuresci in 11/23 ianuarie 1869, în Familia, V (1869), p. 44—45. 1) In Revista Contimporană, I (1873), p. 384—400. V. şi P. Gră dişteanu, O cronică inedită, ibid., p. 461—480. *) V. judecata operei lui I. Negruzzi de către Junimea' în I. E. lorouţiu, op. cit., vol. III, p. 390; rezervele lui I. Slavici faţă de Mihai Vereanu, ibid., vol. II, p. 203 şi 237 şi urm.; părerea iu: P. P. Carp, V. Pogor şi G. Pariu despre roman, la G. Panu, Amintiri dela „Juni mea" din. Iaşi, vol. I, Bucureşti, Adevărul, 1908, p. 147 şi 195; vol. II, ^p. 47. Observaţiile lui M. Eminescu referitoare la limba scrierilor lui I. Negruzzi, în Opere. Complecte. Cu o prefaţă şi un studiu '.ntr.jduc- tiv de A. C. Cuza, Iaşi, 1914, p. 354. Contimporană. Procedând astfel, „gazeta Junimei se va face cu noscută în ţară şi lumea va judeca dacă nepoţii sau strănepoţii maimuţelor sunt demni de strămoşii lor". In concluzie, replica dată de P. Grădişteanu aducea pe lângă unèleTpuhcte de minimă rezistentă şi intuirea exactă a inadvertenţelor psihologice din Mihai Vereanu. In acelaşi climat norocos se mişcă spiritul său şi atunci când subliniază opoziţia de idei existentă între cele două grupări, Junimea şi contimporaniştii1). Mai conciliant decât colegii săi de redacţie s'a arătat D. Aug. Laurianu, autorul Tabletelor bibliografice din Revista Contim porana'). E drept că şi pentru el Convorbirile Literare sânt în primul rând o „nostimadă" încărcată de „zăpăciri", de „vechi turile Domnilor Negruzzi şi Panu", iar titlul care se îmbie aten ţiei cronicarului este Mihai Vereanu. Dar exceptând cele câteva graţiozităţi şi atacurile îndreptate contra lui T. Maiorescu, „chiriarhul", G. Panu, V. Pogor, S. Bodnărescu, ,,epigramatul nouei direcţiuni", M. Eminescu, „genialul D. Eminescu", şi I. Slavici, toţi membrii în „congregaţiunea Convorbirilor", D. Aug. Laurianu găseşte cuvinte măgulitoare la adresa lui S. G. Vâr- golici, „intelegintele normalian", pentrucă traducerile acestuia din Alfred de Müsset erau îngrijit făcute, iar limba sa „nu e cu totul alterată de tendinţa retrogradă a celor cu care a intrat în horă", şi N. Gane, opera căruia o recomandă „cu dinadinsul" îndrăgostiţilor de „mărgăritărelele" literaturii naţionale şi cu notificarea bucuriei „că putem număra şi în cercurile „Junimei" un scriitor cu talent". Acuzaţiile adeseori lipsite de temei din Revista Contimpo- lană au determinat reacţiunea Junimii. In numele ei, T. Ma iorescu scrie Respunsurile „Revistei Contimporane"3), care tre buiau să fie „ultimul cuvânt în această discuţie", fapt mărturisit chiar de autor. In realitate, promisiunea n'a fost respectată. Şi

1) In această privinţă, v. mai cu seamă Ştef. C. Michailescu, Schiţe filosofice: Spiritualism şi materialism.. ., in Revista Contim porană, I, p. 255—266 (L. Büchner, A. Comte, condamnarea filosofici idealiste, etc.), precum şi ibid, p. 433 (Sainte-Beuve), p. 463 („Nu numai într'un mod general critica trebuie să ţie seamă de mediul şi epoca în care se produce opera asupra căreia vrea să se pronunţe"), p. 819 (H. Taine). Opoziţia nu era însă atât de categorică cum o credea P. Grădişteanu, întrucât de influenţa lui Taine şi Sainte-Beuve se re simt şi scrierile unora dintre junimişti. 2) V. an. I, p. 370—380, 487—500 şi 645—659. 3) In Convorbiri Literare, VII, p. 142—160. V. menţionarea arti colului în Revista Contimporană, I, p. 648. lupta pe care T. Maiorescu o părăsi ca învingător a fost conti nuată de I. Negruzzi. Satira La câţiva autori contimporani1), asupra căreia vom insista acum, a fost compusă la Kissingen, unde I. Negruzzi se exercita pentru prima oară în acest gen de scriere2). In linii generale, ea transpune pe plan poetic maliţiozităţile din Beţia de cuvinte şi Respunsurile .. . Partea I-a a satirei, cea mai puţin dependentă de T. Maio rescu şi în care datele imaginare precumpănesc, descrie naş terea Revistei Contimporane. Fondatorii ei au găsit primul im puls într'o constatare de ordin curent:

Adesa prin putere unită se 'mplineşte O [aptă ce pe unul îl sfarmă şi sdrobeşte.

Strânşi sub flamurile acestui crez, ei s'au hotărît, într'o zi ,,de blândă primăvară", să renunţe la izolarea stearpă, să-şi dăruiască munca unei întreprinderi de interes obştesc, care să-i salte din anonimat. Preocupările literare părându-li-se cele mai propice pentru realizarea scopului afişat cu ostentaţie, lor au lost ispitiţi să-şi consacre „anii puterii":

Aşa se născu foaea — ce nu vreu să numesc Căci numele îl ştie poporul Românesc.

Modest precum e, I. Negruzzi nu-şi poate înfrâna dorinţa de a pune o şi mai modestă întrebare:

Puterile unite, ori cât de numeroase Pot în lucrarea minţii s'aducă mari foloase?

Cu siguranţă, nu! Mai multe braţe ridică de jos o sarcină, dar reunirea mai multor minţi naive, comuna lor „sărăcie" nu va îmbogăţi nicicând literatura cu vreo pagină glorioasă, ci va spori doar zestrea frazelor goale. Aşa fiind, e preferabil ca fie care să lucreze izolat, neştiut de nimeni. Avantajele sfatului dat şi consecinţele nesecotirii lui sânt precizate în versurile:

Mai bine e aluncea, de mii de ori mai bine Să stee fiecare departe, pentru sine

A) In Convorbiri Literare, VII, p. 280—281. 2) I. Negruzzi, Amintiri elin „Junimea", Bucureşti, Viaţa Româ nească, f. a., p. 253. Căci poate să rămdie în samă nebăgat, Din visul său poetic de nimeni deşteptat Dar când în număr mare cu toţii întruniţi, i Cu sgomot vin şi strigă: cetiţi-ne, cetiţi! ' Si publicul s'aduna, ceteşte şi... suspină Văzând a lor produceri, atunci cine-i de vină? Căci publicul e mare, într'însul sunt bărbaţi Ce, neputând să lase naivi necriticaţi Dau golul lor pe faţă, crud, fără ile cruţare . . .

In continuare, o comparaţie activează ironia. Timpurile-s paşnice şi negustorul îşi vede liniştit de afaceri. Deodată războiul se abate asupra ţării. Toţi se înarmează, ca să înfrunte inamicul, doar bietul negustor se tângueşte, pentrucă nu-şi dă seama că mulţimea şi oraşele sânt sacrificate în interesul întineririi popo rului. Din aceeaşi coastă cu negustorul a fost zidit şi pretinsul autor care, posedat de gândul celebrităţii, devine „furios", când un critic — ivit „ca din senin furtună" — supune arbitrajului public opera sa lipsită de relief:

Căci el simţeşte numai durerea sa fierbinte Nu vede că săgeata ce'n inimă-l loveşte îndreaptă pe mulţi alţii'şi tuturor prieşte.

Ultimul vers aminteşte un atribut-blazon al criticii maio- resciene din prima fază: lichidarea prin atac a veleităţilor lite rare personale în vederea unei sănătoase orientări culturale. De asemenea se impune să fie amintit faptul că versurile consac rate naşterii Revistei Contimporane convertesc în satiră pasa jul în care P. Grădişteanu a vorbit despre constituirea şi telu rile aceleiaşi publicaţii1). Părţile II şi III din satiră sânt în aşa măsură tributare lui T. Maiorescu, încât îi reproduc nu numai acuzaţiile, dar şi formularea lor. Atacul principal îl suportă V. A. Urechiă. Când e vorba de P. Grădişteanu şi în deosebi de G. Sion, I. Negruzzi alternează termenul veninos cu expresia duioasă2). Cităm:

1) V. Revista Contimporană, I, p. 399—-400. 2) Regimul de relativă favoare aplicat lui P. Grădişteanu trebue atribuit în primul rând menajamentelor lui T. Maiorescu faţă de el (v. Convorbiri Literare, VII, p. 153 şi urm.); în al doilea rând, faptu lui că La câţiva autori contimporani era precedată de un referat cri tic despre D. Timoteiu Cipariu şi Dicţionarul cu sintaxa Societăţii Academice, din care reproducem următorul pasaj: „d. Petre Grădiş teanu răspunzând unui articul al d-lui Schuchardt din Romania, Şi tu la păr albite, care scrieai odată O limbă nepocită, română si curată, Un stil, nu nalt şi mândru, dar nepretenţios, Cum, te-au atras pe tine vârtejul furios A cestor strică-limbă? Cum ai alunecat Să te încurci bătrâne în stilul lor umflat, Cum ai putut acuma, vrând să îndrepţi, strica, Aceea ce 'nainte scris binişor era...

Tonul moderat al versurilor transcrise trebue raportat mai degrabă la consideraţia pe care generaţia tânăra credea c'o da torează acestui „tu la păr albite" şi, în cazul lui I. Negruzzi, la titlul lui G. Sion, de fost amic al lui G. Negruzzi1). decât la rela ţiile zise prieteneşti dintre fiul fostului amic şi autorul celor „Una sută şi una fabule". Totuşi — până la un anumit punct — ar putea fi şi ele invocate. In această ordine, se cere să men ţionăm scrisoarea lui G. Sion din 28 Sept. 1867 către I. Ne gruzzi, prin care vesteşte pe „scumpul" său „domn", că pri meşte regulat Convorbirile Literare şi nu ştie cum să-i mulţu mească pentru amabilitate; îl îndeamnă, în cuvinte mişcătoare, să scrie: „Seriti, tinerilor, până focul sacru este aprins în voi; noi, bătrânii, ne vom bucura de voi" şi—odată cu scrisoarea — îi trimite spre publicare, în foaia ce adeseori îl „desfătează"„ „un episod din viaţa mea: l-am scris răpede într'o seară de toamnă pe un timp de tunete şi de trăsnete, pe Câmpia Bără ganului. Cred că va merita un loc în foiţa ta; va fi cel puţin ca o umplutură în sosul unui rasol"2). observă cu drept cuvânt, că autoritatea ce o atribue d. Schuchardt dicţionarului Academiei, este închipuită şi constată că mai toată pu blicistica română nu se ţine de limba şi ortografia lui", ibid., p. 277). Să mai amintim, că P. Grădişteanu, spre deosebire de V. A. Urechiă, are momente de cuceritoare modestie, care îl duc la recunoaşterea li mitelor restrânse ale talentului său (v. Revista Contimporană, II (1874), semestrul I, p. 284). ') V. I. E. Torouţiu, op. cit., vol. II, p. 162 şi G Sion, Suvenire cou- timpurane, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1888, p. 11 şi 461—463. Pentru laudele aduse lui C. Negruzzi de D. Aug. Laurianu şi G. Gellianu [Angli. Demetriescu], v. Revista Contimporană, I, p. 739—740; III, semestrul I, p. 268. 2) I. E. Torouţiu, op. cit., vol. II, p. 161. Desigur că este vorba de o primă redactare a bucăţii Pe Rărăgan, completată mai târziu şi în corporată în Suvenire contirnpurane . . ., p. 149—158 (în ediţia dată de P V. Haneş, Bucureşti, Minerva, 1915, la p. 115—128). Deşi episodul fusese învestit cu năzuinţe aşa de modeste, totuşi Convorbirile Literare nu l-au tipărit, ceea ce determină pe G. Sion să reclame manuscrisul, „fiindcă articolul meu nu a fost de spiritul foiei ce dirigeţi". Dar, indiferent de motivele reale, refuzul colaborării nu era de natură să influenţeze în rău stima, fie şi convenţională, pe care cei doi literati şi-o mărturisise. Abea în 1869, când P. P. Carp face să apară în Convorbiri Literare o necruţătoare diatribă, Cele una sută si una fabule ale Dlui Sion1), iar I. Negruzzi încuviinţează execuţia2), sinceritatea sen timentelor acestuia fată de G. Sion ar putea fi controversată, dacă versurile la care ne-am referit nu ar anula suspiciunea,

1) In Convorbiri Literare, III, p. 401—405. In acelaşi an din revista ieşeană, p. 40, M, D. Cornea vorbeşte admirativ despre Influinţa mo rală, comedie într'un act de G. Sion, Bucureşti, 1869. Recenzentul cri tică numai dedicaţia autorului, „fiului iubitu al muselor, Aristofante- lui Romăniei, amicului seu V. Alexandri", pentrucă ea i se pare „unu reu complimentu poetului nostru naţionalu". Astfel Notiţa bibliogra fică scrisă de M. D. Cornea reprezintă un document preţios pentru is toricul manifestărilor de curtuoazie arătate de Junimea lui V. Alecsandri (v. studiul lui D. Popovici, Alecsandri „Véternellement jeune" et la generation de „Junimea", în Langue et littéraiure, vol. I, nr. 2, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1941, p, 189 sau idem, Vasile Alecsandri şi generaţia „Junimei", în Cercetări de literatură română, Sibiu, „Cartea Românească din Cluj", 1944, p. 203—204), dar ea nu angajează în aşa măsură conduita -Convorbirilor Literare faţă de G. Sion, încât să justifice calificativul de „critică extrem de violentă" dat de I. E. Torouţiu, op. cit, vol. II, p. 163, nota 5 şi 6. Termenii în care M. D. Cornea şi-a exprimat revolta faţă de ireverenţiosul G. Sion se aseamănă cu cei întrebuinţaţi de T. Maiorescu împotriva unui „june studentu": „Un june student, altmintrelea plin de inteliginţă, începe a publica nişte încercări poetice şi le dedică D-ìui V. Alexandri în tr'un sonet, care se termină astfel:

Priimesce, poete, aste versurele, Căci sub ale tale falnice-aripele Vreau să leagăn gingaş dorul, ce-am visatul A-şi închipui pe D. Alexandri cu aripi, este deja o întreprindere îndrăsneaţă; dar dacă aripele sunt mari, trece-merge! Insă a-şi în chipui pe D. Alexandri cu aripelle mici, este o imagine de un ridicul aşa de pronunţat, încât, pentru onoarea gustului omenesc, trebue să căutăm un fel de esplicare la întrebuinţarea ei. Esplicarea este uşurinţa rimei". Citat din Poesia rămână. Cer cetare critică urmată de o alegere de poesii, lassi, Ediţiunea şi Impri meria Societăţii Junimea, 1867, p. 87—88. 2) I. E. Torouţiu, op. cit., vol. III, p. 396—397. chiar şi în cazul că acordăm o semnificaţie particulară mărtu risirii ce grevează, după unii comentatori, conştiinţa zelosului redactor: „Sion îmi părea unu los(?) mofturos optimă formă"1). Ultimul fapt ce-1 vom retine din satira lui Don Ramiro (porecla i-a dat-o V. Pogor) este finalul encomiastic şi muşcă tor: Ertare dar, ertare! Retrag tot ce am zis Talent aveţi cu toţii, frumos e tot ce-aţi scris.

Astfel a voastre scrieri mergând din mână'n mână Vor rămânea eterne în patria Română, Şi dacă după veacuri să fie cu putinţă Să părăsiţi odată eterna locuinţă Şi să veniţi in lume pe două sau trei oare, Atunci aţi vedea ţara cea recunoscătoare Cum vouă tuturora v'a înălţat statue Intr'un gigantic templu zidit de Cimabue.

Concomitent cu tipărirea satirei analizate, redacţia Revistei Contimporane expedia abonaţilor săi bufoneria Musa de la Borta-Rece2). Pe foaia de titlu figurează ca autori Henri Meil- hac şi Ludovic Halévy. In realitate, piesa a fost scrisă la Kissin gen de M. Zamfirescu3), care eu trei ani în urmă s'ar fi simţit „foarte onorat" să poată colabora la Convorbirile Literare, al căror abonat era,4). Opereta concentrează principalele imputări tăcute de Revista Contimporană Junimii şi membrilor ei. Bufo neria, spirituală în anumite momente, a înregistrat un oarecare succes. La Bucureşti, ca şi la Iaşi, lumea s'a amuzat; în capitală s'au găsit însă studenti care să ia în răspăr pe colegii lor moldo veni cu strofe împrumutate din M. Zamfirescu5). A râs şi I.

1) Din scrisoarea lui I. Negruzzi către A. D. Xenopol (Iaşi, 22 Mai/2 Iunie 1870), ibid., p. 413. Raporturile lui I. Negruzzi cu G. Sion sânt tendenţios interpretate, adică în favoarea celui din urmă, de Şt, Meteş, Din relaţiile si corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi de .. ., Cluj, Pallas, 1939, p. XXIII—XXVIII. 2) I. Negruzzi, Foi căzute, loc. cit., p. 355. :!) I. Negruzzi, Amintiri.. ., p. 353. 4) I. E. Torouţiu, op. cit., vol. II, p. 349. 5) D. Zamfirescu scrie lui 1. Negl'uzzi: „Câte amintiri! câte dis cuţii, cu studenţimea bucureşteană, părtinitoare a Revistei Contem porane! . . . Eu eram batjocorit ca moldovean, luat peste picior cu epi gramele lui Bodnărescu, cărora urma numai decât strofe din Muza dela Borta rece a omonimului meu răposat", ibid., vol. I, p. 94. Negruzii, deşi Convorbirile Liierare, fala activităţii lui în cadrul Junimii, înfeudarea sa crezurilor din ideologia critică maiores- ciană şi mai ales nivelul scăzut al poeziilor sale formau obiec tul predilect pentru verva .,umoresca" a autorului. In goana după efecte hilare, M. Zamfirescu nu evită exploatarea datelor minore, în versuri de un gust dubios, ca în exemplul următor. „Negată [I. NegruzziJ (Indreptându-şi privirea spre targa. Brutnărescu tS. Bod- nărescu] turburat se pune în dreptu-i),

ODA LA SARMA

O tu ce bucătarul prin arta lui măreaţă In varză te'nfăşoară • • . c'uu zâmbet graţios, In tocmai ca poetul cc'n ziori de dimineaţă Iu gânduri învelesce un ideal . .. stufos, Sarma mult pântecoasă, când eşti pe farfurie Şi ochii mei se'mbată pricind la forma ta . . .

PRUDANESCU

Mă năpustesc spre tine, te'nhaţ cu bucurie Te 'ngliiţ nemestecată, o dulcea mea sarma!

Dupe cum vedeţi o sciu pe din afară şi această odă este tot din operele mele. ... Şi mă mir .. . cum D-voastră ... să fiţi un plagiator . . . păcat! . . .

Negută Domnul meu! se întâmplă câte o dată ca un scriitor. . . fără să scie să esprime . . . aceleaşi idei; .. . lum»a poetică este . . . imensă, ne putem . . . întâlni... in sfîrşit; ... eu pe mulţi scrii tori am ... Prudănescu Această odă a mea este un episod din poema mea dramatică întitulată „Mânia lui Achite" sau „Cartoful de gumelastic" pe care aţi lăudat-o D-v. în „Convorbiri"1). In timp ce Musa de la Borta-Rece reţinea încă atenţia pu blicului, V. Alecsandri, colaborator la revistele ce ne preocupă, intervine, printr'o scrisoare adresată grupării bucureştene, pen tru încetarea ostilităţilor2). Din respect către „marele nostru

1) Musa de la Borta-Rece . . ., p. 61. 2) V. P. Grădişteanu, Cate-va cuvinte la adresa „Convorbirilor literare'1, în Revista Contimporană, II, semestrul I, p. 515 şi N. Iorga, op. cit., p. 112. poet", susţine P. Grădişteanu, el şi acoliţii săi au rupt broşura cuprinzând ripostele date Junimii şi de atunci au păstrat „o tă cere absolută în privinţa „Convorbirilor". Altfel a procedat însă tabăra adversă: a reînceput, în 1874, polemica şi a continuat-o până în a doua jumătate a anului 1875, când P. Grădişteanu pă răseşte redacţia Revistei Contimporane1). Dar lupta nu mai e alât de agitată ca în anii precedenţi, iar participarea lui I. Xe- gruzzi este de asemenea mai puţin activă, ceea ce determină pe „fraţii întru Cristos" dela Bucureşti să-1 trateze cu oarecare de ferentă. Revista Contimporană2) a publicat conferinţa Despre condi- tiunea civilă a femei [sici, ţinută de G. Schina la Ateneul Ro mân. Convorbirile Literare critică această conferinţă şi stre coară în text aluzii puţin măgulitoare pentru periodicul ce dă duse azil unui plagiat nemărturisit după Paul Gide"). Ambele motive silesc pe P. Grădişteanu să curme „tăcerea absolută" ce şi-o impusese, scriind Cate-va cuvinte la adresa „Convorbirilor literare"1). După ce rezumă trecutele şi recentele „graţiosităţi" primite dela „confraţii săi de peste Milcov", autorul ţine să amin tească amicului său care se afla „în capul Convorbirilor" toate relele patronate de el. De trei ori îl numeşte „vechiul meu amic" şi desigur că numai această veche prietenie îi stoarce mărturisirea, că La câţiva autori contimporani „nu avea din satiră decât tit lul". Caracterizarea, comodă şi iezuită, nu s'a bucurat de vreun răspuns, pentrucă la data de 1874 sentimentele lui I. Negruzzi faţă de animatorii Revistei Contimporane se fixase într'un cli mat care nu-1 obliga să pareze lovitura: al convingerii că „De nu vor face vre un bine, rău cel puţin nu pot face" şi al speran ţei că „după mulţi ani va apare şi printre ei un om cu talent"'').

1) La 1 Iulie 1875 publicaţia a fuzionat cu Revista literara si şciinţifica, apărând în locul lor Revista contimporana, literara şi .şciinţifica, v. N. Hodoş şi Al. Sadi Ioncscu, Publicaţianile periodice româneşti, tom. I, Bucureşti, Socec, 1915, p. 563. 2) An. I, p. 30—43, 100—122 şi 233—252. '•') M. [Grigorej Buicliu, v. G. Panu, Amintiri . . ., vol. II, p. 52], VII (litichi ştiinţific din „Revista Contimporană'', în Convorbiri Lite rare, VIII (1874), p. 83—90. 4) 1. Slavici avertizase pe I. Negruzzi asupra intenţiilor lui V. Grădişteanu: „Petre Grădişteanu şi femeca lui, care până tri erau plini de amabilităţi pentru mine, astăzi me-au arătat o răceaiă de ghiaţă, de unde am înţeles că ostelităţile earăşi au să înceapă", I. li. Torouţiu, op. cit., vol. I, p. 124. "Ì Ibid., vol. V, p. 153—154; ibid., p. 155 o săgeată îndreptată con tra lui V. A. Urechiă şi B. P. Hasdeu: „Numai Ilajdeu şi Ureche pu- Profeţia comunicată lui Ilarion Puşcariu se apropie, ca tonali tate sentimentală, de cea riscată cu un an înainte şi înregistrată de noi la începutul articolului nostru1), în sensul că amândouă s'au dovedit prea optimiste, deşi „omul cu talent" s'a ivit într'a- devăr. Este L L. Garagiale, ale cărui Versuri dedicate amicului G. D. au apărut în revista finanţată de P. Grădişteanu2). N. Ţine, poetul care îşi invita, în 1874, iubita:

Să'mpărţim durerea, plângi azi tu cu mine Voiu geme şi-eu mâine, de vei vrea, cu tine3),

blică îndată ori şi ce se zice în lauda lor, chiar cănd ei inşii au inspi rat pe laudatori". ') V. p. 254: „Sperăm că altfel va fi" ... 2) In Revista Contimporană, II, semestrul II, p. 288—291 (despre Versuri v. G. Panu, Amintiri..., vol. II, p. 35). Pronosticul lui I. Ne- gruzzi este cu atât mai semnificativ, cu cât materialul literar din Re vista Contimporană nu putea să aţâţe decât speranţele cuiva doritor de împăciuire. Pentru a da un exemplu, vom transcrie 2 strofe din Romanţa realistă a lui M. Zamfirescu, poetul de prestigiu, „pasiona tul poet" al grupării, care, pretinde G. Panu, „juca la Revista Con timporană rolul lui Eminescu dela Convorbiri" (Joc. cit., p. 35; v. şi p. 191 şi urm.):

O mână albă şi diafană . .. Ş'apoi piciorul şi forma sa!... Dar mută fie gura profană Care va spune de el ceva! Dar sân?... dar zâmbet? dar... cine poate Să spue toate De doamna A . ..

Deşi „gura profană" urma să amuţească în caz că persistă în indiscreţie, totuşi această perspectivă nu-i opreşte meliţatul, ci con tinuă să profaneze:

In insomnia noastră-amoroasă Uităm pământul şi lumea sa; V enere a-antică ar fi geloasă Dacă 'ntr'o noapte ea ne-ar vedea. Căci e ardinte a mea iubire S'acea. simţire A doamnei A... (în Revista Contimporană, II, semestrul I, p. 251). 3) Cugete triste, în Revista Contimporană, II, semestrul II, p. 59—61. iar la o altă dată va fi „contra ideii ce a avut d. Asian, directorul teatrului national din Iaşi, de a introduce pe scena noastră ope retele franceze de genul Mamei Angot"1), s'a lăsat alintat şi de poezia Matildéi Gugler-Poni. „Făcând omagiu talentului d-nei Cugler", nevinovatul critic concepe relevarea „incorecţiunilor" de ritm şi de rimă ale poetei ca parte integrantă a elogiului. „Incorectiunile" sânt atribuite de el modelelor „şcoalei sub in fluenta căreia d-ei se află: Direcţia cea nouă din Iaşi", aceeaşi care, „găsind defecte la toată lumea şi la tot ce nu a eşit din cer cul d-lor, nu opresce totuşi nici de cum pe d-nii I. Negruti, Emi nescu, Botnărescu şi alţii, de a seri nesce versuri ciudate, în cari regulele artei, ale ce face [sic] ca poesiile d-lor să nu fie gustate şi mulţi cititori să nu vază într'însele altă poesie, decât pretenţia de a şi le numi aşa"2). Astfel, datorită unui poet ce a avut gen- tileţa de a promite iubitei să „geamă" o zi întreagă în tovărăşia ei, I. Negruzzi a fost ostracizat a doua oară, în răstimp de 2 ani, în ţinuturile sterpe ale pseudopoeziei. Pe un teren mai consistent se exercită spiritul critic al lui N. Ţine atunci când recunoaşte, că „Posta redacţiei" din Con vorbiri Literare, „postă repede (după cum se şi cuvine)", nu este lipsită „de spirit şi de reutate". Cu rândurile acestea, Revista Contimporană îşi lichidează interesul arătat lui I. Negruzzi şi operei sale. într'o privire retrospectivă asupra periodicelor dispărute în tre anii 1868—1876, Foi căzute, la care ne-am mai raportat, şi în Amintiri din „Junimea" abilul redactor insistă şi asupra luptei dintre cele două societăţi literare, schiţându-i istoricul. Totdeodată, talentatul memoralist constată şi subliniază energie faptul că Junimea şi-a adjudecat victoria. Cu titlu de document, se reproduce declaraţia făcută de P. Grădişteanu lui T. Maio rescu, potrivit căreia tot junimiştii „trebue să fi avut dreptate"3).

*) Despre theatru, ibid., III, semestrul I, p. 483. 2) Poesii de Matilda Cugler, ibid., semestrul II, p. 34—43. Citatul la p. 41—42. *) V. Amintiri din „Junimea" . . ., p. 254. La o altă dată, un scrii tor cu preocupări variate, Gr. H. Grandea, a relevat indiferenţa cu care publicul a urmărit polemica dintre cele două grupări. ,,Ai rea opinie", îi ripostează el unui străin cu care se întreţine asupra situa ţiei literare dela noi, „de junimea noastră. Este mai bună decât crezi. O probă strălucită despre imparţialitatea ei, este indiferenţa cu care citeşte polemica dintre Revista contimporană din Bucureşti şi Con vorbirile literare din Iaşi, fără să se pronunţe" (Convorbiri sociale, în Albina Pindului, IV (1875), 15 Mai, p. 3. De bună seamă argumentul invocat aici nu are suficient credit ştiinţific, dar teza poate fi confirmată prin dovezi mai convin gătoare. In anii când confraţii dela Bucureşti atacau fanatic Con vorbirile Literare şi Junimea, Revista Contimporană, prin con - deiele protagoniştilor ei, încuviinţează vehemenţa de ton din Limba romană in jurnalele din Austria1) şi observaţiile făcute de M. Pompiliu lui I. Manliu, autorul unui Curs elementar de gramatică2). Sânt apoi apreciate traducerile lui S. G. Vârgolici din Alfred de Müsset, nuvelele istorice ale lui N. Gane şi poe ziile Matildéi Gugler-Poni. Răspunsurile date de I. Negruzzi la „Corespondenţă" au servit de model celor care redactau, la anu mite date, capitolul „poştei" din Revista Contimporană, iar titlul causeriei scrise de P. Ghica, Convorbiri*), nu-i nici el străin de a! periodicului dela Iaşi. Semnele de adeziune la ideologia junimistă ale foştilor co laboratori la Revista Contimporană iau, în şi după 1876, forme şi mai concrete, ataşamentele fiind încurajate în mod discret, uneori din interese politice, de T. Maiorescu şi I. Negruzzi. Ast fel N. Ţine participă la întrunirile Junimii-1); \. A. Urechiă a fost solicitat, „din diferite motive", să ia parte la şedinţe5), iar D. Aug. Laurianu şi Şt. Michailescu au frecventat, la Bucureşti, casa lui T. Maiorescu, întrucât — împreună cu V. A. Urechiă — ei figurează în Albumul societăfei Junimea, fără să se fi speci-

D. Aug. Laurianu, Tablete bibliografice, în Revista. Contimpo rană, II, semestrul I, p. 349. 2) M. Pompiliu, Invatanientul in s coaiele noastre, în Convorbiri Literare, IX (1875), p. 206-220; despre I. Manliu, p. 213—219. „Deja Critica şi-a pus unele din aceste întrebări în privinţa acestui Curs de Gramatică şi s'a pronunţat asupra meritelor sale. Semn bun! Dar când zicem „critica", înţelegem numai pe cea publicată în „Convorbi rile literare", cu atâta cunoscinţă şi consciinţă de d-1 Pompilian, iar nu şi pingelele înşirate, nu sciu cum, în „Telegraful" de un oare:care Cârpaciu (Sutor)", D. Aug. Laurianu, Notiţe bibliografice, în Revista Contimporană. III, semestrul I, p. 546. s) In Revista Contimporană, II, semestrul I, p. 324—342. Cu ani în urmă, G. Sion îşi întitulase câteva cronici literare Convorbiri lite- rarie, v. Revista Carpatilo); II (1861), p. 240, 684 şj 744. 4) V. I. K. Torouţiu, op. cit., vol. III, p. 181. Totuşi, la o dată foarte târzie, Convorbirile Literare i-au judecat opera cu oarecare asprime, v. Pollux, Poeme pentru copii de. . ., Buc. Edit Tipo-litogr. „populară" 1897, în Convorbiri Literare, XXXI (1897), p. 842—843. 3) V. I. K. Torouţiu, op. cit., vol. V, p. 130. ficat data intrării lor în societate1). Intre anii 1885—1904, Cy rus Oeconomu publică în Convorbiri Literare poezie şi proză, deoarece I. Negruzzi a avut bunătatea de a-i cere „plusieurs fois des articles pour votre excellente revue"2). într'o situaţie puţin diferită se găseşte G. Sion, căruia i se tipăreşte, în 1870, recenzia despre Ţara noastră a lui P. A. Aurelian numai pen- trucă ea a fost trimisă redacţiei de către V. Alecsandri, ,,cu ru gămintea" de a o publica3). Abea în anii următori colaborarea i-a fost acceptată chiar fără protecţia si girul poetului, în semn de stimă faţă de vârsta sa înaintată. Dacă totuşi, după stinge rea sa din vieaţă, Convorbirile Literare s'au grăbit să inventa rieze toate scăderile ce viciau opera literară a prodigiosului scrii tor ), vina o poartă mai cu seamă G. Sion, care — pe pragul morţii — a ţinut să precizeze că el nu vrea să se strecoare „că tre onorea" de a se „număra între colaboratorii organului ilus trei societăţi Junimea""), ceea ce nu corespunde câtuşi de pu ţin adevărului. Lupta condusă de T. Maiorescu împotriva Revistei Contim porane s'a desfăşurat în aşa fel, încât a impus participarea efec tivă a colaboratorilor săi, nu pentrucă marele „Pontefice" ar fi pretins-o, ci fiindcă cei atacaţi i-au obligat să-şi dea concursul. Adevărul afirmaţiei noastre îl ratifică mai cu seamă cazul lui 1. Negruzzi, deoarece, cum am mai spus-o, el s'a arătat întot deauna dispus „să pună capăt unei duşmănii, pentru a-şi asi gura o colaborare"6) şi să încurajeze, din acelaşi motiv, până şi începuturile puţin promiţătoare ale stagiarilor literaturii. Aşa se explică de ce rolul său în procesul dintre Junimea şi con- Hmporanişti se identifică cu al solului însărcinat să pregătească spiritele pentru încheierea unui armistiţiu, în urma căruia în vinşii să colaboreze leal cu biruitorii. E drept că, în anumite

J) Ibid., vol. IV, p. 316. Despre „pocăirea" lui D. Aug. Laurianu, Şt. Michailescu şi Angli. Demetriescu a scris şi T. Maiorescu, protes tând „în contra observărilor deosebit de aspre asupra tinerilor de la „transacţiuni" făcute de I. Negruzzi, în Foi căzute, ibid., vol. III, p. 180. Pentru primul, v. şi G. Panu, op. cit.,, vol. II, p. 52—53. 2) I. E. Torouţiu, op. cit., vol. II, p. 359. 3) V. Convorbiri Literare, IX, p. 198—201, p. 198 nota şi I. Muşlea, Din scrisorile lui Vasile Alecsaiufri cătră George Sion, în Viaţa Ro mânească, XX (1928), vol. LXXIV, p. 189—203, în deosebi scrisoarea din 14. III. 1876, p. 196, reprodusă şi de Şt. Meteş, op. cit., p. 10. 4) V. N. Petraşcu, George Sion [necrolog], în Convorbiri Lite rare, XXVI (1892), p. 683—685. 5) G. Sion. Suvenire contimpurane ..., p. 512. °) I. Verbină, op. cit., p. 21. momente, solul a manifestat şi virtuţi de combatant, dar aceste derogări incidentale se datoresc adversarului, care 1-a lezat, cu deosebire prin critica adusă poeziilor sale, prin apostrofele adre sate Convorbirilor Literare şi redacţiei lor. Aşa fiind, se poate susţine, că P. Grădişteanu, D. Aug. Laurianu, Ştef. G. Michai- lescu, Angh. Demetriescu şi N. Ţine au fost atraşi în cercul Ju nimii nu numai de prestigiul crescând al principiilor de teorie literară profesate de T. Maiorescu, ci şi de abilitatea şi indul genţa lui I. Negruzzi. Convertind pe foştii antagonisti, societa tea dela Iaşi n'a putut totuşi împiedeca propagarea în cultura română a ideologiei pentru care a militat grupul dela Transac- tiuni şi Revista Contimporană. Ideile lui Sainte-Beuve şi H. Taine continuă să se afirme tot mai mult în critica noastră, ajungând să influenţeze chiar şi gândirea câtorva spirite ata şate lui T. Maiorescu, bunăoară pe al lui G. Vârnav-Liteanu. Faptul acesta defineşte, incomplet, rostul mişcării din jurul re vistelor citate, dar indică şi sensul în care trebue să se îndru- meze încercarea de a nuanţa părerile despre victoria Junimii asupra răposatelor periodice. I. VERBINĂ

CONTRIBUŢII LA SOARTA LUI SILVIO PELLICO IN ROMÂNIA

Despre soarta lui Silvio Pellico în Románia se întitulează studiul publicat de Aristia Benché în Studii italiene, VI (1939), p. 131—158. Cercetarea, deşi concentrează mult material infor mativ, se resimte de anumite lacune. Faptul a fost comunicat chiar de autoare, care a lăsat „în grija altor cercetători mai sâr- guitori" urmărirea ecoului stârnit de traducerile din S. Pellico în periodicele vremii. In cele ce urmează vom semnala câteva date noi, trecute cu vederea de A. Benché. In 1843, apare la Iaşi Despre îndatorirele oamenilor de S. Pellico, în traducerea Ermionei Asachi. Albina românească1) o anunţă cititorilor în termeni ce merită să fie citaţi: „La Insti tutul Albinei s'au publicat, şi se află în Iaşi la Depozitul pro ductelor Industriei Naţionale, iar pe la ţinuturi în comisioane pe la Dior profesorii, cartea întitulată: Despre îndatoririle oa menilor, a lui Silvio Pelico, tradusă de Dei Ermiona Asaki. Astă carte, manuducătoare practică în toate împregiurările vieţei, au câştigat o faimă Evropeană, şi s'a tradus în toate lim- bele cultivite. Asemene titluri sânt de agiuns a o recomenda şi

*) An. XV (1843), nr. 54, p. 216. publicului Român". De asemenea trebue să reproducem şi in formaţia deosebit de preţioasă, că Despre îndatorirele oameni lor era gata de tipar încă din 1839, deoarece făptui acesta dove deşte că interesul faţă de opera lui S. Pellico la noi este cu cinci ani mai recent decât s'a crezut până acum: „In acest period a înce putului culturei ştiinţilori [sic] şi literaturei, în limba naţio nală, cerând trebuinţa a se aduce pe românie cărţi străine cla sice, şi lipsă fiind încă atât de acel feliu de cărţi, cât şi de lu crători, apoi pentru ca doi literaţi să nu se apuce de traduce rea tot acii cărţi, de dorit este ca îndată ce va începe unul pre lucrarea cărţei alese, să publice prin Gazetă a sa lucrare pen tru ca acela ce ar fi având asemenea scopos să poată întrebuinţa mijloacele sale în traducere a vre unui alt ovraj folositorii;. Pe acest temeiu păşind ne grăbim a încunoştinţa pe Dior literatorii şi pe public, cumcă la acest institut se pregătesc ur mătoarele cărţi a să pune sub tipariu: ... De datoriile omului, a lui Silvio Velico. Această carte pentru a ei vrednicie nu numai că s'au tradus în toate limbile Evropei ce mai de toate ocârmui- rile s'au rânduit a se paradosi tinerimei"1). Traducerea Ermionei Asachi este precedată de Notitii asu pra lui Silvio Pelico. Ceea ce ne interesează pe noi din aceste Notitii sânt: termenul admirativ de prezentare a scriitorului piemontez, — bărbat vrednic „de mirarea noastră", „bărbat vir tuos şi mare" —, precum şi menţionarea operei Le mie prigioni: „Istoria pătimirilor sale", ale lui S. Pellico în închisoarea dela Spielberg, „este însemnată în cartea întitulată: închisorile mele (Le mie Prigioni). Indurarea cea mai sublimă şi răbdarea Evan gelica insuflă această carte lipsită de ori care simţire resbună- toare pentru pătimirile sale". Gu toată această semnalare entu ziastă, Le mie prigioni nu au fost transpuse în româneşte decât în a doua jumătate a secolului trecut. A. Benché cunoaşte, din secolul al XIX-lea, două traduceri: una fragmentară (1875) fă cută de Ar. Densuşianu şi alta completă (1878) datorită Gleliei Bruzzesi2). 0 rectificare se impune.

x) Albina romanească, X (1839), nr. 97, p. 393. 2) Albina Carpaţilor, III (1878), nr. 2, p. 32, semnalează această traducere: „Bibliografia: Silvio Pellico. Le mie prigioni, tradus în limba română sub titlul: închisorile mele, carte practică aprobată de consiliul permanent"; tot aşa şi Familia, XIV (1878), nr. 76, p. í-86: „La Bucureşti a eşît de sub tipar opera lui Silvio Pellico „Le mie pri gioni", tradusă în limba română sub titlul „închisorile mele", carte clasică aprobată de consiliul permaninte al instrucţiunii publice al României şi recomandată pentru lecţiunile pline de morală, de vir tuţi patriotice şi civile ce contine". Bruto Amante, iubit la noi din cauza interesului arătat Orientului latin1), trimite, în 1876, redactorilor Revistei Contim porane cartea sa La rivoluzioni francese e l ultimo de' pretesi Luigi XVII (Studio storico-critico di. .., Macerata, 1874), de spre care scrie o recenzie analitică Angh. Demetriescu2). In cadrul expunerii, Angli. Demetriescu, punând la contri buţie datele prelucrate de Br. Amante, vorbeşte şi de S. Pellico: ..Silvio Pelico, în celebra sa carte care a cutreerat Europa în treagă, Le mie prigioni, descrie în termenii următori cunoscinta ce făcu cu un alt pretins Ludovic XVII" ... In continuare, re cenzentul redă în româneşte, din Le mie prigoni, sfârşitul capi tolului XVIII, întreg capitolul XIX şi două alineate, 1 şi 8, din al XX-lea3). Pentru a evidenţia calităţile şi scăderile versiunii din Revista Contimporană, vom transcrie alineatul 1 din capi tolul al XX-lea, alăturându-i textul corespunzător din origina lul în limba italiană şi din tălmăcirea semnată de N. Pandelea:

Ei raccontava questa storia con una sorprendente aria di verità. Io non potendo crederlo, pur l'ammirava. Tutti i fatti della rivolu zione francese gli erano notissimi; ne parlava con molto spontanea eloquenza, e riferiva ad ogni proposito aneddoti curiosissimi. V'era alcun che di soldatesco nel suo dire, ma senza mancare di quella ele ganza ch'è data dall'uso della fine società (S. Pellico, Le mie pri gioni . .., p. 38).

El nara această istorie cu un aer surprinzător de noutate. Eu nu puteam sít-1 crez, dar îl admiram. Toate evenimentele revoluţiunii francese îi erau cunoscute, vorbia de ele cu multă elocinţă spontanea şi relata în fiecare fapt anecdote foarte curioase. Era în vorba sa ceva soldăţesc, dar nu era lipsit de acea eleganţă ce ne procură con tactul cu societăţile fine (Angh. Demetriescu, loc. cit., p. 267).

îmi spunea toată istoria asta cu un surprinzător aer de adevăr.

') V. de ex. Familia, IX (1873), p. 178, şi Columna lui Traianu, IV (1873), nr. 8, p. 151: „Un echo în Italia. Foaia La Confederazione Latina din Roma, în numărul său din 21 Martie, publică următoaretal notiţă necrologica" . .. despre Alexandru Hasdeu. In continuare, Co- • lumna reproduce această notiţă. 2) In Revista Contimporană, IV (1876), p. 260—271. s) Indicarea capitolelor am dat-o după S. Pellico, Le mie pri gioni .. ., sesta edizione1, Milano, Ulrico Hoepli, 1932, singura ediţie accesibilă nouă în actualele împrejurări. Angh. Demetriescu a tradus după Le mie prigioni di Silvio Pellico con le addizioni di P. Muron- celli, v. Revista Contimporană, IV, p. 268 nota. Deşi nu puteam să-1 cred, totuşi îl admiram. Toate faptele Kevoluţiu- nei franceze îi erau cunoscute de-a fir a păr şi le povestia cu mult. duh. La orice prilej apoi ştia să adauge anecdote foarte interesante. Era ceva milităresc în spusele lui, fără să-i lipsească însă acea «le galità pe care ţi-o dă relaţiunile cu societatea înaltă (S. Pellico, Ani de temniţă, trad, de N. Pandelea, partea I-a, ediţia IlI-a, Bucureşti, Cartea Românească, 1927, p. 54).

Le inie prigioni, traduse în româneşte după 43 de ani dela apariţia lor în italieneşte, au circulat însă la noi, în original sau in versiune franceză, şi în epoca anterioară anului 1875. Pre supunerea noastră se întemeiază pe faptul că opera aceasta a influenţat pe N. T. Orăşanu cu mult înainte de a se impune aten ţiei lui Ar. Densuşianu şi că, în 1862, ea îi este cunoscută lui Al. Odobescu.

Autor a numeroase satire şi epigrame, al unor traduceri din Paul de Kock şi Florian, redactor la Nichipercea, etc., N. T. Orăşanu a înţeles să apere libertăţile poporului şi să biciu- iască pe acei dintre contemporanii săi care păcătuise contra „plăcutului cuvânt de libertate". Atitudinea sa — dârză uneori, întotdeauna batjocoritoare — a provocat vii nemulţumiri, obli gând autorităţile să-1 condamne, în repetate rânduri, la reclu ziune. Descrierea detailată a proceselor ce i s'au intentat şi a suferinţelor îndurate în puşcărie o putem urmări în întemniţă rile mele politice1). „Criminal politic" şi „delicuent de presă", cum însuşi s'a numit, autorul îşi dedică scrierea „Fraţilor tâlhari, de toate conditiele şi de toate colorile. Intr'aceştia întru: 1. omorîtorii, călcătorii, spărgătorii, pungaşii, hoţii de cai şi falsificatorii . . . 2. Miniştrii fără conştiinţă, ilegali şi intriganţi, judecătorii căl cători ai legilor, procurorii meschini, poliţaii mişei, parveniţii laşi, spionii degradaţi şi alte gangrene ale societăţii"2) . .. Dacă cei din prima categorie beneficiază de îngăduinţa şi simpatia fostului lor tovarăş de suferinţă, în schimb activitatea publică a „fraţilor tâlhari" enumeraţi sub punctul 2 a fost cercetată atent, iar actele lor, ilegale sau considerate astfel, înfierate. Intr'un stil „uşure şi comic", N. T. Orăşanu pictează, în colori sumbre,

*) Bucuresci, Typografia Naţională, 1861. -) Dedicaţia lui N. T. Orăşanu, din care noi am reprodus doar un fragment, prezintă asemănări isbitoare cu cea făcută Domnilor ciocoi de N. Filimon (v. Revista Română, voi. 2 (1862), p. 595—596), ceea ce ne determină să credem că ambele trebuesc raportate la un izvor comun, care urmează să fie identificat. portretul moral al lui N. Creţulescu, Mitică Creţulescu, colone lul, G. Costaforu, V. Boerescu, doctorul Davila şi M. Cogălni- ceanu; critică „lichelele venite de la Paris cu ştiinţa scrisă pe diplomă şi cu aroganţa în faţă" adică „trufandalele moderne ale jurisprudenţei noastre", „scâlciata dreptate a tribunalelor", aşa zisa constituţionalitate a statului, cupiditatea „trântorilor flă mânzi" (a miniştrilor), pe preoţi şi în sfârşit pe smeriţii călu gări greci, „care subt masca religii" sug „sucul de viaţă al naţiunei"1). In acesta ordine, demnă de remarcat ni se pare expresia care conturează trăsăturile fizice şi morale ale stare ţului Văcăreşteanu: „Adevărată pasăre de pradă, cu ochii vii, cu căutătura fixă, cu nasul ca un punct de întrebare, slab şi cu barba sură, iată portretul fizic al egumenului de la Văcăreşti; ipocrit, diplomat, tiran, avar, mândru şi fanfaron, iată şi por tretul moral al fanariotului pravoslavnic". Spirit frondeur şi caustic, preocuparea de a-şi înfrunta inamicii a dominat într'atât pe N. T. Orăşanu, încât pe el nu-1 torturează gândul de a da memoriilor sale semnificaţii care să depăşească limitele restrânse ale unui document de experienţă personală. Si nu-I tentează nici discuţia pe plan filosofic a problemelor sociale şi religioase afirmate în cuprinsul întemni ţărilor mele politice. Spre deosebire de scriitorul nostru, S. Pel lico evită „plăcerea deşartă" de a vorbi despre sine, iar atunci când se lasă totuşi ispitit de ea, o face pentru un scop nobil: ca să susţină „curajul unor nenorociţi cu povestirea durerilor pe care" le-a „suferit şi a mângâerilor pe care" le-a „simţit chiar în cea mai grea nenorocire"2). Ceea ce adânceşte şi mai muH diferenţa dintre povestitorul italian şi N. T. Orăşanu este sfor ţarea lui S. Pellico de a închega într'un crez de factură umani-

1) II revoltă excesiv faptul că sumele stoarse în numele lui Cris- tos de către călugării greci alimentează intrigile ambasadorilor ruşi în Turcia. Problema a desbătut-o N. T. Orăşanu în articolul Monasli- rile închinate, pe care îl comentează în întemniţările ... Unele părţi ale articolului au fost copiate din Elias Regnault, afirmă „delicuentul de presă", fără a preciza anume opera pusă la contribuţie. Desigur că este vorba de cunoscuta Istorie politică şi socială a Principatelor Dunărene de D. Elias Regnault tradusă de loan Fetu, Iaşii, Tipogra fia Buciumului Romanu, 1856, unde, la p. 361—367, scriitorul francez discută chestiunea mănăstirilor închinate. Tot din această lucrare credem că a fost desprinsă şi informaţia din întemniţările..., p. 3, referitoare la căftănirea cu rangul de postelnic a calului mi Mavro- gheni, făcută de însuşi domnitorul; v. Elias Regnault, op. cil., n. 114. 2) Din Cuvântul autorului, în Ani de temniţă, partea I-a, tradu cerea lui N. Pandelea, p. 9. tară părerile sale despre naşterea şi evoluţia societăţii omeneşti, despre raporturile dintre conducători şi conduşi, despre iubirea de oameni şi dragostea de patrie. Ca să realizeze unificarea ce şi-a propus-o, el încearcă o orânduire după religie a ideilor câştigate din contactul cu gândirea cugetătorilor din veacul „Lu minilor", Voltaire, Condillac şi Destutt de Tracy. Diferentele relevate de noi, oricât ar fi de mari, nu erau totuşi de natură să împiedece pe N. T. Orăşanu de a-şi însuşi, din Le mie prigioni, titlul şi tema eroului martirizat, pentiucă şi-a iubit patria cu ardoare şi a dorit cu pasiune libertatea. Astfel datorită unui scriitor modest, dar cu certe calităţi de pole mist şi pamfletar, literatura română se îmbogăţeşte cu o temă de largă circulaţie europeană, pe care o va relua şi I. Slavici în închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume, Bucureşti, Viata Românească, 1921. Tot în legătură cu Întem niţările mele politice vom mai aminti, că N. T. Orăşanu tran- srie, poate primul în cultura română, numeroşi termeni din jar gonul puşcăriaşilor şi al cartoforilor de cafenele. Iată câteva exemple:

rogojină = iapă corabangie şi gagică = femee cerneală = cafea praftoriţă = popă candriu = beat cocoană = găină spală varză = sabie crăcani = pantaloni

S'ar putea ca îndemnul de a se ocupa de „jargonul ares- tantilor" să-i fi venit citind Le mie prigoni1), dar este mai pro babil că, în cazul de faţă, el a avut de model Le dernier jour d'un condamne al lui Victor Hugo, care a închinat limbii borfaşilor o pagină întreagă, compunând şi o poezie în jargonul lor2).

x) S. Pellico a vorbit despre „limba aparte" a puşcăriaşilor fără să dea vreun exemplu, v. Ani de temniţă ..., partea Il-a, p. 41. 2) „Mă învăţa să vorbesc limba borfaşilor. Aceasta este o limbă scoasă din limba generală, ca un fel de cocoaşe scârboase, ca o gâlcă, une-ori are o deosebită energie, un pitoresc spăimântător, este: ră şină pe cale (sânge pă drum). A să însura cu văduva (a fi spânzurat) ca când ştreangul spânzurător ar fi văduva celor spânzuraţi. Capul unui tâlhar are două numiri: Sor-Bon când meditează, judecă şi sfă- tueşte crima; Trunchiu când îl tae gândea. Une-ori insuflă duh de vodevil: un şal de richiţi (coşul unui aducător de sdrenţe). Minci noasa (limba). Şi apoi pretutindenea în tot minutul, cuvinte ciudate, misterioase, urîte şi cumplite, venite de cine ştie unde: ca când ar fi broaşte şi păianjeni. Când aude cineva această limbă, face efectul unui lucru îngălat înţărânat, unei legături de sdrenţe, pă care le-ar seu- La un an după X. T. Orăşanu, Al. Odobescu publică în Re vistei Romană, voi. 2 (1862), Câteva ore ia Şnagov, din care extragem următorul pasaj referitor la S. Pellico: „Cititorul s'ar putea dar aştepta a găssi într'aceste pagine vre o dissertaţiune juridică, economică sau umanitară assupra sistemelor peniten ti ale, ori cel puţin o povestire mai mult sau mai puţin roman tică care să adduca a-minte, sub colori mai veştede şi mai pălite, 7 miei Prigioni [sic] de Silvio Pellico sau Le dernier jour d'un condamne de Victor Hugo". „Reluând cronologic soarta lui Pellico în România, amintim că după ediţia din 1854 Leste vorba de îndatorirele oamenilor] bibliografia nu mai pomeneşte nimic despre el până la 1875", crede A. Benché1). Afirmaţia dovedeşte încă odată, că în dome niul cercetărilor de literatură comparată tonul categoric este adeseori riscanţi2). In 1873. Gr. Nicolescu, „împins de corentul entusiastic" ce-1 înconjoară, socoteşte de a sa datorie să arate compatrioţilor săi „ce a fost şi ce a produs reposatul Alexandru Manzoni". Ape lând la informaţia lui Sainte-Beuve din Portraits contemporains.

tura înainte-ţi", v. Zioa dupe urma a unui osîndit de Victor Hugo. Tradus de D. căpitanul St. Stoica, Bucuresci, In tipografia lui Eliad, 1839, p. 16. Poezia la n. 50—52; St. Stoica a reprodus-o în original, de sigur pentru a-şi salva conştiinţa de păcatul desfigurării ei. Vom mai nota, deşi problema nu se încadrează preocupărilor noastre de acum, că Le mie prigioni desvălue anumite puncte de contact cu Le dernier jour d'un condamne; de asemenea, că exemplele date de N. T. Orăşanu au fost reproduse de G. Baronzi, v. Limba cărăitorilor (argot), în Opere complete de .. ., vol. I — Limba română şi tradiţiunile ei, Brăi la, Typ. Triangulu, 1872, p. 149—151. Pentru G. Baronzi, v. şi I. Ior dan, Introducere in studiul limbilor romanice, laşi, Editura Institu tului de Filologie română, 1932, p. 419 şi nota. x) Op. cit., p. 146. 2) Alteori autoarea greşeşte nu pentru motivul că îi lipsesc toate datele, ci pentrucă însăşi informaţia pe care se întemeiază conside raţiile d-sale este eronată. Aşa de exemplu, vorbind despre Inceputu de Bibliotecă Universală, d-sa susţine, după R. Ortiz, că „la baza proectului lui Heliade Rădulescu" trebuie să vedem culegerea Chefs d'oeuvres des theatres étrangers de Auguste Trognon, v. A. Benché, op. cit., p. 133 şi 138. In realitate, „la baza proectului lui Heliade Ră dulescu" stă Introduction au Pantheon litter aire a lui Aimé Martin, v. D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Bucu reşti, Cartea Românească, 1935, p. 167—196; combaterea opiniei lui R. Ortiz, ibid., p. 196 nota 1. el scrie Notiţe biografice asupra lui Alexandru Manzoni1) şi traduce cu acest prilej două pasaje din scrisorile lui S. Pellico; în cel dintâi, ilustrul piemontez comunică lui N. Bianchi păre rile lui TJgo Foscolo despre A. Manzoni, iar în al doilea, îşi măr turiseşte încrederea în cariera literară a bunului său prieten, puţin după insuccesul înregistrat de piesele Contele de Carma gnola şi Adelchi. De opera dramatică a lui S. Pellico A. Benché nu s'a ocu pat decât incidental şi rezultatul investigaţiilor d-sale în acest domeniu a fost stilizat în următoarea frază: ,,Fapt este că opera dramatică a lui Silvio Pellico nu-şi găseşte traducător în româneşte"2). In realitate lucrurile se prezintă şi de astă dată altfel. Ermiona Asachi, — în Notifü asupra lui Silvio Pelico, la care ne-am mai raportat —, a amintit şi Francesca da Rimini: tragedia aceasta, împreună cu Laodicea, Paolo şi „o traducere minunată a poemei Manfred a lui Biron, câştigară lui Silvio Pelico un rang însemnat între poeţii cei mai aleşi moderni ai Italiei"0). După 3 ani, deci în 1846, Heliade Rădulescu, imitând pe Aimo Martin, a înscris în catalogul Bibliotecii universale traducerea aceleiaşi tragedii4). Tot în 1846, S, Marcovici a ară tat, în Desluşirea istorică din Francesca dela Rimini, tragedie în 5 acte de Ulivo Buki, tradusă slobod în limba Românească de..., Bucureşti, în Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1846, că „Acest sujet [cel prelucrat de Bucchi] a dat prilej şi vestitului poet con timporan Silvio Pellico, să compuie o altă tragedie cu acelaşi titlu de: Francesca de la Rimini, însă cu împrejurări deosebite5).

v) In Revista Contimporană, I, p. 431—439. 2) A. Benché, op. cit., p. 138. 3) Despre îndatorirele oamenilor, p. IV; v. şi A. Benché, op. cit., p. 140. 4) D. Popovici, op. cit., p. 190. 5) Detalii despre S. Marcovici şi U. Bucchi la Al. Marcu, Un stu dent romin la Pisa şi Paris, către 1829: Simion Marcovici, în Revista istorică, XV (1929), p. 47—48, studiu pus la contribuţie şi de A. Benché, op. cit., p. 137. Pasajul Aristiei Benché: . .. „ocazie pe care P. Teulescu o prinde pentru a recomanda reprezentarea Francescăi da. Rimini a lui Pellico, Filippo şi Oreste ale lui Alfieri, traduse în româneşte de Simeon Marcovici", luat din B. Ortiz (v. ibid., p. 136, nota 2, citatul la p. 137), Per la Storia della Cultura Italiana in Rumania, Bucarest. C. Sfetea, 1916, p. 312 (A. Benché bibliografiază România şi dă anul 1912 în loc de 1916), trebuie corectat, pentrucă P. Theulescu n'a re comandat „reprezentarea Francescăi da Rimini a lui Pellico", ci pe cea a lui U. Bucchi, tradusă de S. Marcovici, v. Teatrul National, ín După 1850, C. Popp de Szathmary a reprodus în Illustra- tiunea) frumoasa compoziţie a lui Ary Scheffer: Francesca da Rimini (la Louvre compoziţia a fost înregistrată sub titlul: Paolo et Francesca), iar într'o notiţă scrisă probabil tot de Szathmary, Francesca di Riminf), acesta vorbeşte de cei care — înainte de Scheffer — au tratat subiectul „faimosului tablou". Cităm: „Le genda Francesca de Rimini este una din celle mai adorabile şi celle mai voluptuoase ce a putut subjuga penelul unui artist sau geniul unui poet. Pentru aceea şi câţi poeţi şi artisti n'au tratat acest sub- jet! In timpi[i] nostri, fu Silvio Pelico şi Ary Scheffer; în tre cut fu Dante"! In continuare, autorul transcrie din Infernul lui Dante episodul referitor la întâlnirea cu Francesca3). In urma lui C. Szathmary, Francesca da Rimini a reţinut, în treacăt numai, atenţia lui Ar. Densuşianu, fapt raportat de A. Benché4), dar ea va preocupa în mod particular pe I. Boca- niciu, care a şi tradus-o. Tribuna din 1889 publică sub semnă tura acestuia uin, lung articol, Silviu Pellico0). Pentru I. Boca niciu, S. Pellico este unul dintre „cei mai renumiţi scriitori ita lieni", un „suflet, mare, care trebue să servească de model nu numai fragilor italieni, dar' şi altor naţiuni; dar' cu atât mai vîrtos nouă Românilor, care am trăit şi trăim aproape tot între aceleaşi împregiurări, între care s'a aflat pe atunci sărmana Italie". Şi ca să evidenţieze calităţile unui scriitor atât de cele-

Curierul românesc, XVIII (1846), nr. 90, p. 358 sau D. C. Ollănescu, Teatrul la Români. Partea II. Teatrul în Ţera- Romanésca, 1798—1898. întâiul memoriu, în Analele Academiei Române, Mem. Sec'. Lit., ser. II, tom. XX (1897—1898), p. 143 nota 3. Trimiterea lui R. Orti/., op. cil., p. 312 nota 2: „Cfr. a tal proposito Ollănescu, op. cit., p. 220" trebuie rectificată de asemenea, înlocuind p* 220 cu p. 143. 1) An. I (1860), nr. 12, p. 96. Proprietarul şi editorul Illustraliunei a fost, dela 25 Sept. 1860 până la 26 Mart. 1861, C. Szathmary, iar după el, I. Wahlstein. Redactor responsabil era A. Zanne. De notat că Gh. Oprescu n'a avut în vedere activitatea lui C. Szathamry la Illustra- tiunea nici în Pictura românească în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", 1937, nici in lucrarea mai recentă Carol Popp de Szathmary desinator, în Analele Academiei Române, Mem. Sec(. Lit., ser. III., tom. X (1940—1941). 2) Illustraţiunea, I, p. 95. 3) F.pisodul îi era cunoscut şi lui S. Marcovici, v. Desluşirea is torică; Al. Marcu, op. cit., p. 48; A. Benché, op. cit., p. 137. 4) Op. cit, p. 147—148. 5) An. VI, nr. 59—61. In nr. 61 găsim indicaţia: „După Costerò". bru, I. Bocaniciu dă referinţe despre naşterea, părinţii şi edu caţia lui S. Pellico; despre „mintea sa sguduită de ideile „Enci- clopediştilor" francezi" şi religiozitatea sa; despre II Concilia tore, colaborarea lui S. Pellico la periodicul susţinut băneşte de Porro şi F. Confalonieri, asprimea stăpânirii austriace în Italia, arestarea ilustrului martir al cauzei naţionale italiene şi atitu dinea sa demnă în faţa judecătorilor: „Bravul om nu a lăsat să se refugieze de pe buzele sale nici o vorbă, care ar fi putut com promite pe consoţii sei"; despre timpul petrecut în casa lui Porro şi cunoştinţa cu Schlegel, Byjon, M-me de Stael, etc. De un in teres deosebit se bucură calităţile „spirituale" ale lui S. Pellico, precum şi cele două opere mai de seamă: Le mie prigioni şi Francesca da Rimini. Suferinţele îndurate în închisoarea de stat dela Spielberg formează, scrie I. Bocaniciu, „subiectul cărţii de aur „Le mie prigioni" (care e tradusă şi românesce, deşi în- tr'un stil şi limbă cam greoaie)1). Deci cred a nu fi de lipsă să risipesc cuvinte şi frase pentru preamărirea acestui op literar, care în lumea europeană făcu o aşa furoare, încât fu tradus a- proape în toate limbile; grozav a fost însă efectul ce 1-a făcut asu pra Austriei, căci a atins-o mai mult ca o victorie raportată pe câmpul de luptă"2). „Nu voiu pune sub discuţiune", continuă oma gial I. Bocaniciu, „meritul celorlalte producte ale ingeniului seu, cum sânt: tragediile, cântecele, liricele, datorinţele omului şi epis tolarul, căci ca să pot vorbi aproximative numai, aş avea lipsă de un studiu îndelungat şi adâncit; pentru ceea-ce nu am des tulă încredere în puterile-mi intelectuale şi nici împregiurările nu îmi dau destul curagiu; caracterisarea lor per externum o af lăm la Guiria şi Briano". Deşi i s'a părut temerar să supună discuţiei tragediile lui S. Pellico, totuşi I. Bocaniciu s'a lăsat entusiasmat de Francesca da Rimini: „Gu opul seu dramatic „Francesca da Rimini", S. Pellico „făcuse o furoare ne mai po menită şi îşi câştigase un renume, extraordinar. Fanatismul deşteptat în toate părţile Italiei, unde fu representat pe scenă acest cap de operă, era aşa de mare, încât pusese guvernul aus triac pe cugete serioase. In Bolonia aplausele obţinute de trupa teatrală „Modena" fură aşa de frenetice, încât trebuiră să se repeţească câteva bucăţi din piesă, lucru ne mai auzit în analele societăţilor dramatice"3). Ca să dea o „probă a iubirii înflăcărate ce nutria poetul Silviu pentru patrie şi naţiune".

1) Desigur că I. Bocaniciu se referă la traducerea Cleliei Bruz- zesi. 2) Tribuna, VI, p. 238. 3) Ibid., p. 237. autorul articolului din Tribuna traduce — „din cuvânt în cu vânt" — câteva versuri clin actul I, scena 5-a, în care Paolo elogiază Italia, „Terenul cel mai gentil din câte scaldă soarele". La scurt interval dela publicarea aprecierilor despre Silviu Pellico apare în Tribuna1) Francesca de Rimini. Tragedie în 5 acte de Silviu Pellico şi, în acelaşi an (1889), Eulenau ds Mes sina2). Tragedie în 5 acte de Silviu Pellico, ambele traduse de I. Bocaniciu. Pentru niciuna din ele I. Bocaniciu nu indică tex tul după care a tradus. Până la proba contrară, noi credem că el a utilizat originalul în limba italiană, ceea ce nu exclude însă posibilitatea folosirii, pentru verificare, a unui text german sau francez. Dăm mai jos, în italieneşte şi în româneşte, un frag ment din Francesca da Rimini,, actul I, scena 5-a, anume ales, pentrucă I. Bocaniciu 1-a transpus în limba noastră de două ori: odată în versuri şi apoi în proză, iar Al. Odobescu a citat şi tra dus de asemenea, — în 1874—1875, tot din acest fragment --, câteva versuri3);

An. VI, nr. 111—115. 2) Ibid., nr. 271—275. Eufemia de Messina fusese menţionată şi de E. Asachi, v. Despre îndatorirele oamenilor. . ., p. V, şi pusă la contribuţie de Al. Pelimon, v. Colecţiune de poesìi. Faptele eroilor, cu ilustraţie, Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui Iosif Romanov et Companie, 1857, p. 396—397. Traducerile lui I. Bocaniciu ne-au fost semnalate de I. Breazu, căruia îi exprimăm sincera noastră mulţu mire. 3) „Un poet modern al ei, vestit atât prin suferinţele cât şi prin armonioasa lui limbă, a cântat în versuri dulci şi enthusiaste acele daruri cu cari natura şi artea au înzestrat mândra lui patria. E o plăcută şi cuvenită datoria cui vorbesce despre epoca Renascerei, de a aminti mai nainte de toate, călduroasele versuri adresate Italiei, de poetul ei Silvio Pellico:

,,E il più gentile Terren non sei di quanti scalda il sole? D'ogni bell'arte non sei madre, o Italia?"

In notă se face trimiterea: „Silvio Pellico în tragedia „Francesca di Rimini": „Nu eşti tu ţarra cea mai gingaşă, din câte scaldă soa rele? A ori cărei mândre arte nu eşti tu mumă, o Italia?", Al. Odo bescu, în Istoria archeologici, I-Anticitatea. Renascerea, Bucuresci, Socec, 1877, p. 223—224. Prelegerile lui Odobescu s'au publicat în 1877, dar ele au fost ţinute între 22 Octomvrie 1871—14 Martie 1875, v. ibid., p viij. Per chi di stragi si macchiò il mio brando? Per lo straniero. E non ho patria forse, Cui sacro sia de' cittadini il sangue? Per te, per te che cittadini hai prodi, Italia mia, combatterò se oltraggio Ti moverà la invidia. E il più gentile Terren non sei di quanti scalda il sole? D'ogni bell'arte non sei mandre, o Italia? Polve d'eroi non è la polve tua? (S. Pellico, Francesca da Rimini, în Le mie prigioni. . ., p. 285j.

Prin ce scalzi de sânge s'a pătat sabia mea? Prin (scalzi de sânge) străin. Şi oare patrianul are Cui să-i fie sacru sângele cetăţenilor? Prin tine, prin tine, care ai fii eroi, Italia mea, voiu combate, când invidia Blăstămată te va mişca. Au nu eşti Terenul cel mai gentil din câte scaldă soarele? Au nu eşti tu Italia, mama tuturor artelor frumoase? Pulberea ta nu e pulbere de eroi? (Tribuna, VI, nr. 61).

„De al cui sânge e pătată sabia mea? Poate eu nu am patrie, căreia săi fie sacru sângele cetăţenilor? Pentru tine, pentru tine, Ita lia mea, care ai cetăţeni viteji, mă voiu lupta; dacă invidia blăstă mată te va pune în mişcare. Nu eşti pământul col mai ales din câte scaldă soarele? O Italie, nu eşti tu mama tuturor artelor fromoase? Nu e pulberea ta, pulbere de viteji?" (Tribuna, VI, nr. 111).

Cu aceasta încheiem şirul completărilor făcute de noi. Ele lărgesc orizontul sub care a fost cercetat răsunetul operei lui Silvio Pellico în cultura română şi pun în lumină oportunitatea interesului stârnit faţă de această problemă de valorosul studiu al Aristiei Benché.

I. VERBINĂ