An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 4 (74), aprilie 2018 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian. Planşele noastre

Ilustrăm acest număr cu câteva imagini din arhiva personală a d-lui inginer Eugen Tănăsescu din Slatina puse la dispoziţia redacţiei prin intermediul d-lui Florin Cârstea, directorul Bibliotecii Judeţene ,,Ion Minulescu” din Slatina. 1. Judecătorul Spiru Tănăsescu (n. 6 octombrie 1879, Islaz-Romanaţi) într-un tablou aflat în posesia familiei 2. Alexandru Tănăsescu (cel cu chitara) în vremea războiului alături de camarazii de arme 3. Spiru Tănăsescu în uniformă militară 4. Spiru Tănăsescu- portret executat la atelierul foto al lui Albert Boga din Caracal.

ISSN 2284 – 7766 Tiparul executat la Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910

www.memoriaoltului.ro 1 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Cuprins

1. Ion Andreiţă-Oameni care au fost...... /3 2. Ion Lazu-Amintirile unui scriitor slătinean (XX)...... /5 3. Dumitru Botar-Poezii însângerate...... /14 4. Dumitru Nica- Societăţi cultural-ştiinţifice ale elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina...... /16 5. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (IV)...... /25 6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (I)...... /41 7. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (V)...... /49 8. D. C. Eftimescu- Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (II)...... /60 9. Maria Puşcaşu- Biserica Domnească din Caracal...... /66 10. Jeana Pătru- Goleştii- făuritori de ţară şi neam (I)...... /69 11. Col. (r.) Dumitru Matei- Un judecător în război...... /79 12. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor-Aprilie...... /87 13. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la biobibliografia lui Demetru Iordana...... /88 -Însemnări despre lecturile lui Demetru Iordana...... /90 - Întregiri la bibliografia poetului Haralamb G. Lecca...... /93 14. Corneliu Vasile- O revistă de la Caracal mai puţin cunoscută...... /94 15. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-Monumentul eroilor din satul Şerbăneştii de Sus, comuna Şerbăneşti ...... /95 16. Dialog cu cititorii...... /96

www.memoriaoltului.ro 2 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Scrisori natale

Oameni care au fost

ION ANDREIŢĂ

Alături de învățători - luminătorii satului - periețenii au avut noroc şi de nişte oameni la fel de luminați, care în vremurile de dinaintea tancurilor staliniste au fost alături de obşte, ajutând-o să se dezvolte, să prospere. Sunt familii cu rădăcina în numele dintâi al locului, care s-au impus prin hărnicia şi cinstea lor, prin sfatul bun şi umărul alături de nevoiaşi. Amintesc câteva nume vechi care, în timp, au alcătuit adevărate dinastii locale: Drăghici - Drăghiceştii; Ghimiş - Ghimişeştii; Barbu - Bărbuleştii; Cosma - Cosmeştii; Antonescu-Antoneştii; Florea - Floreştii; Preoteasa - Preoțeştii; Fântânatu - Fântânenii; Găbunea - Găbuneştii. Unii au fost mai înstăriți, proprietari de pământ - ca Fântânenii şi Găbuneştii (care au construit şcoli şi-au ctitorit biserici); dar toţi aveau pentru ce să dea şi să primeasacă ,,bună ziua”. Erau şi Elena Fântâneanu şi Maria Ungurelu, soţia ceva săraci: puţini loviţi de soartă, senatorului Constantin Fântâneanu (tablou mai mulţi leneşi care, ca să scape de votiv de la biserica din Stoicăneşti) munca grea a câmpului, se băgau slugi pe la grajdurile boierilor, îngrijind de vite. Cei săraci, dar cinstiţi, cu mai puţin pământ, luau loturi în dijmă de la cei mai avuţi şi trăiau destul de bine. Ţigani nu existau în comuna Perieţi; aş zice că nici în altele, din apropiere: Bălteni,Schitu. Din acele familii cu urice în temelia satului se alegeau primarii, notarii, alţi slujbaşi trebuitori obştii. Au rămas în conştiinţa locului numele unor primari ca: Antonescu, Preoteasa, Cosma. În toate împrejurările, aceste familii - devenite încrengături cu zeci şi sute de urmaşi - au dat seama cu onoare de virtuţile lor. Mai ales în vremuri de supremă încordare, ei au fost alături de ţară. Nu ştiu să se fi ridicat vreun general dintre ei (colonei, da!) dar fiecare a fost erou pe câmpul de luptă al celor două războaie mondiale. Aş da un exemplu din cel de-al doilea măcel, desprins din monografie1: Florea I. Ion (din neamul Floreştilor amintiţi mai sus) - născut la 21 august 1916 (când țara intra în primul măcel). A luat până la Cotul Donului. A fost rănit de două ori. Prima oară la 23 noiembrie 1943, când a făcut parte dintr-un pluton de sacrificiu. Apoi în 1944, la trecerea peste râul Tisa, când a căzut prizonier. Avea 96 de ani, când rememora unele întâmplări prin care a

1 Referire la ,,Monografia comunei Perieţi, judeţul Olt” de Claudia-Theodora Truţă şi Mihai Barbu, Ed. Antim Ivireanu, 2013. www.memoriaoltului.ro 3 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR trecut. Am reţinut două. Prima s-a petrecut lângă Odessa, după cucerirea ei de către armata română. S-a dus, împreună cu trei camarazi, să cosească nişte fân pentru cai. Într-o lizieră de pădure au fost prinşi de partizani - şi aşezaţi în genunchi spre a fi executați. În momentul când rușii își pregăteau puștile - mitralieră și boscorodeau ceva în limba lor, a fugit, prăvălindu-se pe o coastă la vale. Gloanțele i-au găurit vestonul, dar el a scăpat. Celălalt moment s-a petrecut în prizonieratul la neamți. Odată nu a putut merge la muncă și, rămânând în lagăr, a mers la o baracă vecină, a prizonierilor englezi, care primeau ceva ajutoare de hrană de la Crucea Roșie. A adunat din lada de gunoi niște coji de cartofi, le-a înșirat pe-o sârmă și-a încercat să le prăjească aprizând niște hârtii de pe jos. A fost prins de gardieni și bătut până şi-a pierdut cunoştinţa. Dar el a avut noroc să se întoarcă acasă. Mulți, foarte mulți alți ostași români, aflați în floarea tinereții, au rămas în gropi anonime ori înscrişi pe crucile cimitirelor ce împânzeau continentul. Pentru cinstirea celor trei sute de eroi din comuna Perieți căzuți în primul război mondial - în luptele de la Jiu, Mărăşti, Oituz, Mărășești - s-au ridicat, în anul 1922, două monumente: unul la Primărie, celălalt la Şcoala Mierleşti. Între numele celor jertfiți pentru țară, trei mă cutremură ori de câte ori pun o floare pe lespedea albă: Dinu Ion, Andreiţă Florea și Andreiţă Ilie. Sunt nume al căror sânge urcă înviforat în sângele meu. Au scăpat de glonțul morții alte două nume de același sânge: Lincă și Iliescu. Trebuie să explic această enigmă numismatică.Tatăl meu, Andreiţă Marin,născut în anul 1895, s-a numit mai întâi Iliescu. Așa era pe atunci, mi-a spus el. Pleca ţâncul la școală, și învățătorul îl întreabă: Cum te cheamă, băiețaș? Constantin, răspundea țâncul. Constantin și mai cum? Nu știu. Cum îl cheamă pe taică-tău? Ion. Dar pe bunicu-tău? Ilie. Foarte bine, conchidea dascălul- să știi că pe tine te cheamă Iliescu, Iliescu Constantin. Alții, tot din familia mea, s-au numit Ghimiş, Dinu ori Lincă. Așa au primit ,,acte de identitate” cei 12 frați ai tatei- și unii dintre ei au rămas cu ele toată viața. Familia noastră se trage din vechiul neam al Ghimişeştilor - şi aşa s-a numit până prin a doua jumătate a secolului XIX. Atunci a apărut primul Andreiță. Era un venetic din părțile Gorjului, plecat în lume să se arănească - ori să scape de cine știe ce alte necazuri. S-a însurat aici, în Perieți, cu o fată din neamul Ghimişeștilor. Trebuie să fi fost el cineva, să fi însemnat ceva, de-a putut să-şi ia nevastă din acest neam fălos. Acel Andreiţă a fost bunicul tatei - și străbunicul meu. Iar numele s-a impus mai târziu când tatăl meu devenit notar, al comunei - din 1925, vreme de 20 de ani - a cercetat arhive edificatoare. (Paranteză. Student fiind, primesc un plic pe numele meu. Desfac, citesc - și nu prea înțeleg. Când mă uit mai atent, îmi dau seama că nu mi se adresa mie - și nu venea de la tatăl meu. Era trimis de un Andriță, pentru studentul Andriţă. Venea din comuna Bărbătești-Gorj. Adrisantul era un coleg de cămin, student la Istorie. Când ne-am întâlnit, avea și el în mână un plic pe nume Andreiță. Semn că acolo, în Gorj, erau mulți de-alde Andriţă, Andreiţă - încă o dovadă în favoarea străbunicului meu). Revenind la Monumentul Eroilor din comuna Perieți, aș mai adăuga un fapt. Tatăl meu, Andreiţă Marin, împreună cu fratele său, Andreiţă Paraschiv, au luptat la Mărășești alături de tatăl lor, Dinu Ion. Într-o luptă de baionetă, tatăl lor (bunicul meu) a fost ucis. Cei doi frați și-au îngropat, plângând, tatăl - și-au mers mai departe. ... Până la cel de-al doilea război mondial, în Ziua de Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos, se făcea parastas eroilor, elevii participau la slujba de pomenire, depuneau flori la monumente, cântau cântece patriotice, începând cu Imnul Eroilor: ,,Presăraţi pe-a lor morminte/ Ale laurilor foi/Să le fie dulce somnul/ Fericiţilor eroi...”

www.memoriaoltului.ro 4 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Amintirile unui scriitor slătinean (XX)

Ion Lazu

Pentru că mă aflu cam în spatele liceului Caragiale, ies în Piaţa Dorobanţi, merg spre vila Tudor Vianu, fac cîteva poze, dar placa memorială, cu basorelief, e tocmai sus, în colţul stâng al faţadei, aproape invizibilă printre crengi. Vegetaţia nu ţine cont de nimic, ea are legile ei care nu ţin seama decât de zeul soare. Dau ocol pieţei Dorobanţi, cu gând să revăd la ora asta, cu lumină favorabilă, statuia făcută de C. Popovici lui G. Călinescu. A plasat-o impecabil, după cum îl ştiu preocupat la modul aproape maniacal de poziţionare a statuilor sale în centrul geometric al spaţiului consacrat statuii şi orientată milimetric faţă de soarele la zenit; acum se pare că am întârziat câteva minute peste ora 12,00, căci o aşchie de rază a scăpat deja dincolo, pe obrazul drept. Un ochi în lumină, ţintindu-te halucinat şi celălalt ascuns în umbra compactă, dar pe care îl simţi neadormit, cu pupila deschisă la maximum. Este bustul pe care l-am văzut ani la rând în atelierul de pe Căderea Bastilei, 20. Personalitatea copleşitoare, histrionică a divinului critic m-a intimidat întotdeauna. Prietenul C. Popovici avea mistica lucrului făcut o dată pentru totdeauna. Prin anii 80 s-a înscris într-o excursie la Piramide. Mi-l închipui fascinat de ideea anticilor de a poziţiona piramidele în funcţie de Steaua polară... Sculptorul visa această statuie în scuarul din faţa Muzeului Literaturii – nu-mi imaginez un loc mai adecvat pentru cel mai important critic al nostru din toate timpurile. Dar dorinţa sculptorului s-a lovit de împotrivirea monolitică a tuturor „prietenilor”. Mă apropii şi mă îndepărtez de înaltul soclu – încă o izbândă obţinută cu mari lupte de bunul meu prieten; fac mai multe fotografii, încercând să scot din cadru crengile imense ale copacilor, încă golaşi, ciuntite prin toaletarea recentă, şi acoperişurile vilelor din jurul piaţetei, deşi se află la o distanţă apreciabilă. Ce-ar fi, după ce duc la capăt această acţiune cu plăcile memoriale, să mă arunc în următoarea aventură: un album de artă cu aceste plăci, cu casele memoriale, cu statuile şi străzile cu nume de scriitori. Un album civilizat, de ce nu? Sau dacă nu şi nu, măcar să fac un site cu toate astea şi să-l rog pe Gârbea să-l poziţioneze pe blogul ASR, USR. Cineva tot trebuie să o facă. Trebuie? Plec spre strada general Vlădescu, acum str. G. Călinescu. Şi se face că, gândindu-mă la contextul din Bietul Ioanide, cu descrierea cartierului de la marginea Lacurilor, trec de casa memorială cu pricina. Ajung la o intersecţie, întreb vreo doi localnici, mă trimit înapoi, la gardul roşu; şi acolo: tot ce văd e meschin, casa cu două nivele, pe care am mai zărit-o cândva, dar o ştiu mai bine din fotografii, mi se păruse că e cu faţa spre stradă, dar nu, e în partea stângă a curticelei, o grădiniţă foarte îngustă, cu mici ronduri-alei în faţă, al căror desen parcă vrea să forţeze limitele; un chioşc de paznic în dreapta intrării şi o altă dependinţă în fundul ogrăzii, aceea fără etaj. Prin faţa acelei locuinţe evoluează tocmai acum o matroană cam decrepită, în capod, căutând ceva pe jos; iar la colţul gheretei, pe care am citit: Punct de pază, s-a încovrigat un câine de curte, roşcat. Îmi trece prin minte un gând nesăbuit: Nu cumva respectiva matroană este „Inegalabila Vera”? Oricum, matroana ca de pe altă lume şi cotarla din colţ, care nu vrea să stea în coteţul din grădină, nu te prea îmbie să vizitezi „Casa memorială G.C., Academia română”. Acum, privind faţada clădirii principale: pe peretele dinspre stradă se află basorelieful lui Călinescu, însă greu de pozat printre crengile copacului (vegetalul care nu iartă...); în dreapta faţadei, dar plasat jos, se află un alt basorelief, trei torsuri umane în manieră antică. Căsuţa, căci nu e decât o căsuţă, se ridică - cât de cât – pe o temelie din blocuri de gresie de 0,7 m înălţime, dar nu cred să fie vorba despre o fundaţie propriu-zisă, www.memoriaoltului.ro 5 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ci mai degrabă despre blocuri ataşate ulterior, ca să dea impresia de soliditate; iar pereţii ca atare ai căsuţei par să nu fie din cărămidă ci din paiantă. Îmi dau seama de drama din sufletul divinului critic, altfel cu preocupări de înaltă arhitectură urbană a metropolei, în genul lui Ioanide. (În aceeaşi seară, târziu, la TVCultural, Ion Vianu confirmă supoziţiile mele, povestind că tatăl său, T. Vianu, mereu într-un fel de rivalitate cu G. Călinescu: ambii profesori universitari, ambii cu discipoli, un apolinic şi un dionisiac, însă Tudor Vianu cu ditamai viloiul, iar G.Călinescu cu căsuţa-i prizărită - ca să nu mai amintim faptul că Vianu îşi trăsese şi o vilă la Zamora-Buşteni, pe Valea Prahovei – deci Vianu l-a trimis cândva pe Ion V. să-i ducă lui G. Călinescu o carte sau o scrisoare – şi povestitorul menţionează râvna lui G. Călinescu de a da casei sale un „ce” măreţ. Te punea să priveşti curticica de 6-8 m printr-un ochean invers, astfel că toate proporţiile erau schimbate, vedeai clădirea la mare distanţă, în capătul aleilor, ca într-o ilustrată - poate un alt Versailles, nu?) Revin în Piaţa Domenii, apuc pe Roma, caut de data asta celălalt număr, 34, unde a locuit până la moarte Ovid Densusianu. La numărul 36 tocmai intra o doamnă cu căţel; vorbim, e veche în cartier, dar nu ştie să fi fost o clădire la nr. 34, în zona asta fusese un loc viran, unde îşi făceau exerciţiile un cuib de legionari, apoi pe acel loc s-a construit impozanta clădire pe care o văd, o policlinică a M.A.I., imensă. Chiar vila aceasta a lor, de la nr. 36, cu intrări pe ambele laturi (probabil o curticică în spate) a fost ridicată, din câte ştie ea, pe locul unei gropi de var. Pe când vorbeam, câinele, deja, a intrat pe portiţă şi stăpâna se grăbeşte să-l ajungă din urmă. Alături, policlinica e cât un minister şi în dreapta intrării se află un chioşc şi un subofiţer de pază. Îmi iau seama: Aici va trebui să vin data viitoare, garnisit bine cu adrese şi ştampile, altfel nu vor accepta să trateze cu mine. Ies în Dorobanţi, iau maşina 330, opţiune greşită, căci o coteşte la stânga şi aflu că merge în Colentina. Revin cu 34 până la fostul depou Bonaparte, tai colţul la Clopotarii Vechi şi-mi amintesc că pe dreapta, prin anii 60, la nr. 21 a stat Nichita Stănescu pe vremea celor 11 elegii, în casa prietenului Aurel Covaci - iar alături, pe colţ, era casa sculptorului Valbudea. Toată zona a fost demolată, sistematizată, pe locul respectiv se ridică acum Electrica. Urc multele scări ale Electricei, întreb portarul ce adresă au. Nu ştie... Trăim în România, păi nu! El este nou, a venit de la alt sediu, să-i ţină locul unui coleg care... Dar ce voisem? Să caut adresa lui Emanoil Bucuţa. Nu o găsesc. Deduc că va fi fost vorba despre o dependinţă a Spitalului Gr. Alexandrescu – Emanoil Bucuţa fiind de profesie medic... Trec b-dul Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, dar fost mai înainte Lascăr Catargiu, cum îi răspunsesem lui V.: Ce-au avut cu Ana Ipătescu? Dar ce-au avut cu Lascăr Catargiu? Şi la numărul 5, pe Puţul de Piatră revăd placa memorială a lui Cornel Medrea, 1958-1964, deci prin anii facultăţii, când treceam pe General Budişteanu, maestrul era încă în viaţă, însă locuia în altă parte, nu la atelier. Iar la numărul 6, unde din tabelul meu se află placa memorială a lui Octavian Goga, văd că s-a ridicat un nou imobil de multe etaje. În timp ce mă învârt, derutat, căutând fostul număr 6, apare un tânăr paznic. Ce căutaţi? Îi spun şi îmi arată placa cu basorelief, au montat-o pe zidul despărţitor dinspre numărul 4. Fiind cam stropită cu var şi greu de observat printre diverse ţevi rămase de la construcţie, tânărul se oferă să o spele cu jet de apă, vine un al doilea tânăr cu o perie şi freacă. Au înţeles că vreau să fac poze. Recopiez textul, 1881-1938, „O.G., poet, ziarist, om politic”; mulţumesc celor doi paznici binevoitori, care îmi promit că au să degajeze zona şi placa va fi bine pusă în evidenţă, vor dispărea ţevile, uneltele etc. Ne despărţim în termeni amiabili. Ce-ar fi fost să încep recitarea: „La noi sunt codri verzi de www.memoriaoltului.ro 6 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR brazi / Şi câmpuri de mătase/ La noi atâţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte ţări / vin doina să ne-asculte/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe...” Poate chiar ar fi meritat ca aceşti oameni tineri să se minuneze de suflul poetic al fiului de preot din Răşinari. Vin înapoi pe Lascăr Catargiu, spre Romană şi în splendidul imobil de pe colţ, la numărul 39, unde pe vremea debutului meu funcţiona ESPLA, pe atunci singura editură literară din ţară, se pare că a stat Păstorel. Cel puţin aşa rezultă din cartea de telefon a anilor 50. Acum ambasada Irakului, straşnic păzită. Ce şanse am să pot plasa aici o placă memorială a ghiaurului? Şi iată-mă lângă chioşcul MLR, dând ocol unui imobil cu faţadă de cărămidă aparentă, unde presupun că a locuit poeta Maria Banuş. De la intrarea de pe latura dinspre Muzeu iese un domn vârstnic, ar fi norocul meu ca un vechi locatar să-mi poată confirma. Dar domnul nu ştie, deşi îmi precizează că el locuieşte aici de la început. Dar de strada Fundaţiei a auzit? Nu. Păi, stimate domn, MLR se află în fosta clădire a Fundaţiei regale pentru literatură şi artă Carol al II-lea. Asta e strada. Înghite găluşca. Mă uit adânc în ochii lui albaştri, opacizaţi de vârstă şi mă întreb cât este ignoranţă crasă, cât este senilitate şi cât reavoinţă. Între timp coteşte pe alee, venind dinspre Romană un alt bătrân; cu mare curiozitate îl întreb şi pe el, de faţă cu celălalt venerabil şi îmi confirmă că da, să intru pe uşa principală, dinspre B-dul Dacia. Păi vedeţi, domnule? îl pleznesc (la modul abstract) pe băiatul (bătrânul) cu ochi albaştri. Aţi stat o viaţă întreagă la scara vecină cu Maria Banuş, marea poetă, nelipsită din toate manualele şcolare... Mai multe interfoane, sun la Traduceri, mi se deschide, intru, în hol apare o tânără foarte amabilă, cu alură de actriţă, îi spun povestea, mă îndeamnă să sun la apartamentul 3, unde locuieşte administratorul. Un coridor slab luminat, sun şi sun. Nu răspunde nimeni. Apare pe scări o colocatară, îi repet povestea, mă conduce la etajul 3, sună, vorbesc cu un domn vârstnic: da, Maria Banuş a locuit vis-a-vis, începând de prin 1956, însă datele exacte, de când şi până când, mi le va putea spune dl. Manu. Sun alături, mi se răspunde de la altă uşă, apare un bătrânel mărunt, nas coroiat, chip emaciat, dar privire atentă, îi spun..., da, poeta a locuit chiar în acest apartament, între anii 1951 şi 1999. Dar fiind nevoie de o aprobare pentru placă, să o solicit de la dl. Liviu Pătroşescu, apartamentul 3. Fiindcă am discutat „între uşi”, nu–l mai întreb alte detalii pe dl. Manu, ci cobor, îmi mai încerc o dată norocul la soneria din coridor, apoi ies în stradă şi fac poze cu faţada roşcatului imobil. Şi pornesc spre strada Mihai Eminescu, fostă Romană, ca să fac o poză casei unde ştiu că a locuit ani mulţi Eugen Barbu. Mi-ar plăcea să mă pricep mai mult la stiluri arhitectonice şi să pot spune că respectivul imobil aparţine perioadei cutare şi şcolii cutare. Oricum un imobil impozant, cu mai multe etaje, cu ferestre în ogivă, cu frumoase feronerii la primul nivel, cu un fel de marchiză deschisă la intrarea principală, de pe colţ, pe unde ştiu sigur că avea acces maestrul. Am frecventat cu fervoare cenaclul Labiş, pe care l-a condus în anii 60, pe când era şi redactor şef la Luceafărul, însă nu l-am căutat niciodată în particular, la revistă, cu atât mai puţin acasă, cum ştiu că o făceau destui aspiranţi la muze. Cu atât mai curios este faptul că, la un moment dat, am visat interioarele acestei clădiri; venisem cu prietenul Pan Izverna, ştiind că maestrul îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aveam pe umăr o taşcă plină cu manuscrise; de pe palierul etajului întâi ne-am aruncat privirile prin uşa deschisă şi am zărit un semicerc de tineri care îi făceau temenele şefului, o scenă în curat stil Princepele, lucru care ne-a dezgustat şi am renunţat să mai intrăm, ne-am întors şi am coborât scările...(O „băţoşenie” care mă urmăreşte şi în vis?) www.memoriaoltului.ro 7 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Pe larga faţadă este reclama unei firme stomatologice. Loc berechet pentru o placă memorială, iar vederea din stradă este cum nu se poate mai avantajoasă. Surâd amar la ideea că Eugen Barbu nu s-ar fi dus cu gândul că tocmai acel geolog-autsider, care venea în fiecare seară de luni la şedinţele cenaclului, dar se plasa pe ultimul rând şi nu participa la discuţii, va fi cel care să-i pună o placă memorială. Dar adevărul este că nici un scriitor în mare formă şi plasat în prim-planul vieţii literare a ţării nu se gândeşte în ruptul capului la momentul când i se va pune o placă memorială pe peretele dinspre stradă al casei în care a locuit... Iar cu doamna Marga, pe care de curând am întâlnit-o pe stradă sub formă de fantomă, cred că e mai bine să vorbesc la telefon. Pe Polonă în sus, până în Dacia şi la dreapta spre Piaţa Gemeni, unde a locuit Cornel Regman, pentru poze. Iar cu doamna Zorina am să vorbesc de asemeni la telefon, e mai simplu, fără cine ştie ce deranj. Intru în curte, caut din ochi un loc favorabil; latura din stânga a imobilului, unde locuia familia criticului, nu oferă vizibilitate, va trebui să pun placa în colţul clădirii, dar să vedem ce e de făcut cu tufa de liliac întinsă până deasupra ferestrei de la mezanin. În fine, merg înapoi, în staţia din Dacia, urc într-un 135 care mă aduce până la McDonalds-ul din Dristor; rupt de şale, simţind că mă dezagreg, iau tramvaiul pentru două staţii, ceea ce n-aş face în mod obişnuit. Însă adevărul este că abia mă târăsc spre casă, după şase ore de mers continuu. Acasă pun la punct carnetul, tabelul, fişele de pe calculator. Rezultă că am identificat vreo două duzini de imobile în care au locuit mari scriitori, însă de la unele nu am acordul de principiu al asociaţiei de locatari/proprietari. Să obţin adrese de la USR. Şi va trebui să verific pe teren lista de la CopyRo, incompletă şi aceea, completând-o cu adrese pe care le voi vâna din cărţile de telefon, la Biblioteca Academiei. 10 aprilie 2007. Încerc să refac contextul de marţi 10 aprilie, a treia zi după Paşti: Cu metroul până la televiziune, caut strada Pictor Iscovescu, lipsă pe tabelul din Pagini Aurii, găsită însă de Andrei pe Internet, şi, după ce merg în sens descrescător, mă dumiresc, trec înapoi strada cu statuia lui Simon Bolivar El Libertador şi găsesc imobilul pe dreapta, la o curbă a străzii care se întoarce spre Piaţa Ch. De Gaule, - o vilă arătoasă, la stradă, cu intrare largă şi trei nivele; intru şi sun la parter – se nimereşte să dau chiar de administratoră – o tânără femeie Cristina I.; îi spun, îmi dă telefonul mobil, o rog să se intereseze între ce ani a locuit aici Alexandru Ivasiuc (apoi doar doamna Ivasiuc; aflu că acum în apartamentul cu pricina stă altcineva). Voi reveni cu un telefon. Revin în staţia de la TVR, iau pe 330, care mai ieri mă dusese unde nu trebuie, acum cam gol, merg cu el până la Obor, apoi pe jos şi fiind vorba de şos. Colentina nr. 1, vis-a-vis de marele imobil Bucur-Obor, intru pe un gang al unui bloc cu numeroase magazine la parter – zonă intens comercială, nu? şi revin către bulevard, căci Leonid Dimov a stat la scara 7. De acolo tocmai ieşea un ins ca la 60 de ani, însă degradat fizic, cu fes; îl abordez, aflu că este omul de serviciu al blocului; m-ar servi, dar se duce să-i ajute pe cei de la salubritate, veniţi să ridice gunoiul. Zice să mă adresez administratorului, se întoarce şi sună chiar el la 266 şi, răspunzându-i o femeie, aflu că insul tocmai coboară: e într-o canadiană portocalie, îmi spune Fesul, să-l interceptez. Apare insul, îl pun în temă, vrea să se lămurească unde vrem să punem placa, aici e vorba numai de proprietari, unii au să facă opoziţie; cel mai bine e s-o punem pe zidul holului de la intrare. Şi se întâmplă că holul are forma unei gherete lipită de imobil, nu cine ştie ce arătoasă, dar nu prea contează, căci şi așa aici suntem pe partea din spate a blocului, dosită şi proiectanţii au găsit pentru holul de la intrare această soluţie de compromis. Practic nu este vorba de pereţii nicunuia dintre apartamentele de la parter. Cu atât mai bine, nu însă şi estetic. Totuși, pe cealaltă www.memoriaoltului.ro 8 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR parte a blocului, spre Bucur Obor, faţada este ocupată de poştă, de bănci, de ACR etc., firme care ori nu mi-ar da voie să pun placa, ori dacă aş pune-o ar fi inobservabilă. Fac două poze, insul se grăbeşte undeva, cere să ne prezentăm cu o adresă oficială. Pleacă la târguieli, probabil comandă urgentă de la soţie, din mers îmi spune că l-a cunoscut pe Leonid Dimov, era om comunicativ, de viaţă, îi plăcea şi un păhărel, o şuetă... Eu, impenetrabil. Prin spatele blocurilor pe unde venisem, o iau înapoi, în căutarea adresei din Colentina 7, dar aici e aleea Alexe Ion; dau de doi inşi care nu ştiu, de altul care mă întreabă de Reînvierea, în fine, musai să ies la şosea - şi îndată dau de nr. 5, apoi de 7, intrare cu interfon, întreb două femei în vorbă pe planşeul de la intrare: da, aici a stat Ion Caraion, dar nu-şi amintesc exact anii, să mă adresez administratoarei; una dintre doamne îmi dă numărul ei de telefon, se va interesa între timp la vecina ei şi îmi va comunica datele când a locuit aici. Iau tramvaiul până la Iulia Hasdeu, unde îmi amintesc a mă fi aşteptat cândva Sorin Titel, să-i dau clişeul developat şi pozele pe care i le-am făcut pe stradă, în zona Ministerului Agriculturii. Au apărut mai târziu în diverse albume, fără menţionarea fotografului. Îmi amintesc faptul că la revenirea sa din călătoria în America, povestindu-mi păţaniile lui cu aparatul de fotografiat Zorki, a cărui casetă nu a ştiut să o scoată din aparat – şi nimeni dintre cei cărora le-a solicitat sprijinul nu l-au putut ajuta, - i-am promis să-i lucrez eu pelicula respectivă. Ne-am dat întâlnire în staţia de la liceul Iulia Hasdeu, ca să preiau materialul, lui fiindu-i mai aproape de casă. Acum îmi imaginam drumul lui spre casă într-o după amiază de vară, într-o seară de iarnă geroasă, cu nămeţi. Jocuri sufleteşti imponderabile. Cobor la prima, merg pe jos pe Căminului, o stradă paralelă cu bd. Ferdinand în capătul căruia zărisem Gara Obor, dar se vădeşte că m-am plasat greşit; aici grădini vraişte, nişte case de paiantă, locuite de ţigani, o doamnă mă îndrumă să merg până în capătul străzii şi să mă întorc pe următoarea la dreapta, aceea e Spătarului. Ajung la adresa lui Sorin Titel, un imobil cu etaj, renovat de curând, intru cu prudenţă în curte, după ce mă asigur că nu au câini, la prima intrare lateral stânga un cabinet medical de psihiatrie. De fapt sunt două imobile, unul în continuarea celuilalt şi între ele un spaţiu cât pentru tomberoane. Ce-ar fi să mă înţeleg cu locatarii blocului de la stradă? Pe la uşi, diverse anunţuri pe teme medicale, probabil medici de famile, expertize psihologice, altceva de acest gen. Constat că numai un cabinet este deschis, celălalt are un program alternativ, sau ore de teren... Un pacient în aşteptare. Deschid uşa, ocupat, două persoane cu spatele şi medicul, un domn bine, prezentabil, abia înspicat, la 40 de ani, îmi face semn să aştept. Pe coridor mai apare un pacient. Merg la clădirea din spate, ascunsă perfect după imobilul de la stradă. Acolo, la parter, doi muncitori care au dat jos tencuiala până la cărămidă şi acum fixează rabiţul; o placă izolantă de 2 cm de ipsos şi încă altceva. Unul dintre ei tocmai vorbea pe mobil cu proprietarul. Ei lucrează pentru o firmă. Dar eu insist cu privire la foştii locatari. Aflu că mama scriitorului şi sora Brânzescu au vândut şi s-au mutat în Drumul Taberei, pe moment sunt în Germania, revin în septembrie. Noii proprietari sunt de acord cu fixarea plăcii, dar clădirea fiind ascunsă, ar trebui să apelez la cei de la stradă. Mergem acolo, intră omul, vorbeşte, acelaşi răspuns: Să aştepte! În fine, iese pacientul cel vârstnic, intru, explic, dar medicul zice de la început Nu şi că îşi asumă riscul. E vorba despre cealaltă clădire, nu? Sorin Titel nu a locuit aici. Nu vrea să amestece lucrurile, recte firma lui cu... E drept ce spuneţi, înţeleg, dar m-am uitat cu atenţie şi am observat că pe cealaltă clădire, chiar când se vor termina lucrările, nu avem unde plasa respectiva placă, este de nevăzut de pe trotuar sau din stradă, deci absolut inutilă. El ce www.memoriaoltului.ro 9 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR poate să facă? Lucrurile stau aşa şi nu altfel. Am comite un fals amplasând placa pe o clădire unde persoana nu a locuit... Nu toţi scriitorii au trăit la stradă, zic, sunt atâtea case vagon în Bucureşti, punem de fiecare dată placa memorială într-un loc vizibil din stradă, acesta fiind rostul ei propriu-zis. Nu poate fi de acord. Nu aceasta e casa. Şi că a avut conflicte de familie. Dar, zic, acum e vorba despre altceva, S.T. este unul dintre marii noştri prozatori, un egal cu Breban, cu Buzura, care nu au decât norocul de a-i fi supravieţuit două decenii... or, aceşti oameni de vocaţie, care au edificat o cultură, au dat neamului nostru o carte de vizită... Şi el a vrut să facă multe. Această ţară nu i-a dat nicio şansă! Dar aţi scris dvs 20 de romane!? Nu, dar pentru pacienţii lui... E altceva, zic, v-aţi asigurat recunoştinţa din partea pacienţilor dumneavoastră, dar pe de altă parte nu aţi pus umărul la cultura naţională... Că timp de 45 de ani bunicii şi părinţii lui au fost prin închisori. Deci viaţa nu v-a cruţat, dar n-aţi învăţat lucrul cel mai important, esenţial... Care? Să fiţi generos! Şi reiese din ce spune că a primit adresa de la Uniune, i-a dat-o fiicei lui Sorin T., dna Brânzescu – dar aceia nu au dat niciun semn... Păi, zic, mai au ei vreun drept de decizie, la această adresă? Pe când dumneavoastră puteţi lua o decizie favorabilă, sprijinind acţiunea Uniunii Scriitorilor... Ridică din umeri, a neimplicare... Deci nici pic de solidaritate intelectuală, altă noţiune fără acoperire... Îi spun medicului făţos nevoie mare: Se vede că nu-i cunoaşteţi opera... Nu prea, recunoaşte medicul. A citit una sau două dintre cărţi...să nu exagerăm... Iarba verde, verde de acasă... Nu, aia nu e o carte, e un film, zic, după o carte de-a lui. Şi a mai citit Uite-o pe mama! Nu, probabil vă referiţi la Femeie, iată fiul tău!, un roman excelent, acesta fiind un citat din Noul Testament. Dar pe care Sorin Titel precizează că l-a pescuit de pe prima pagină a unei partituri muzicale celebre... Şi îl las într-ale lui pe acest pseudo-intelectual, un ins resentimentar, refulat. Dar din vina cui?! Ce-i lipseşte azi unui medic specialist, prezentabil, cu cabinet particular, ca să se realizeze? Nu, el e ranchiunos pe faptul că în urma lui Sorin Titel a rămas o operă... Un om spre 40 de ani, înalt, alură sportivă, trăsături fotogenice, de june-prim care se ignoră, din nu se ştie ce pricină... Şi, prin recul, m-a dus gândul la Cehov, la atâţia medici scriitori, pictori, muzicieni, colecţionari... Dar cum să te vindeci de nebunia resentimentului, a relei-voinţe? O expertiză în cabinetul de alături? Spunea medicul: Pe mine acest regim nu m-a ajutat cu nimic. Mă gândeam, crucit: Cu ce să-l ajute, dacă e medic şi are cabinet particular, în propriul imobil? Şi mă mai gândeam, în timp ce mă îndepărtam cu amărăciune de locul eşecului meu, la enigmaticul zâmbet, abia schiţat, mai mult o părere, de pe chipul lui Sorin Titel, pe bustul plasat în faţa şcolii generale din comuna Margina, între Făget şi Lugoj, unde în tinereţea sa a fost suplinitor. Era cumva un zâmbet sfios, de om însingurat, neîncrezător în semenii printre care a fost nevoit să-şi ducă existenţa?...(Ai zice că ei te ignoră, cu dinadins, însă vei fi cutremurat să afli cât de mult te-au urât, pentru simplul motiv că eşti diferit de ei... Faţă de infirmitatea spirituală a acestora, parcă nici nu mai contează optuzitatea sau ifosele câte unei soţii supravieţuitoare). Pe un soclu destul de înalt, bustul prozatorului ST, zâmbind vag, a resemnare. Se pare că ştia ceva... Îl crezusem necăsătorit, un singuratic, umblând cu câţiva prieteni de condei: N. Ciobanu, Marcel Mihalaş, Gh. Suciu, dar văd că a avut familie. Fără verighetă. Totdeauna singur. Îmi răspundea la telefon o voce subţirică, părea de copilă, am crezut a fi vorba despre sora lui. Pleca tot singur în excursii, în Franţa, în USA. Şi nimic despre familia lui. Cândva a apărut un album Sorin Titel, acolo multe fotografii, printre care şi unele făcute de mine, fără specificaţia de rigoare. Album girat de tatăl supravieţuitor. www.memoriaoltului.ro 10 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Privindu-mi harta, ochesc în cartier numărul casei lui Al. Philippide, dincolo de Piaţa Iancului. Un trecător mă sfătuieşte să nu iau niciun tramvai, e aproape dacă o tai printre blocuri, pe jos. Aşa că iute ajung pe strada Elev Ştefan Ştefănescu, şi de acolo pe Avrig; trec Piaţa Iancului, intru pe-o alee în spatele blocurilor mari de la bulevard, vechile străzi au fost ciuntite prin sistematizare, întreb cu emoţie de strada Ilarie Chendi..., să o iau prin spate, să ocolesc... nimeresc strada şi privesc pe dreapta, numerele scăzătoare; ajung astfel la nr. 19, o vilă cu etaj şi calcio vechio, iederă acoperind zidul până la conturul ferestrelor; intru în curte, caut soneriile de la prima scară, căci mai există altă construcţie în spate, sun, iese un tânăr cooperant, o cheamă pe mama lui, doamna coboară în curând: este fiica lui Al. Philippide, iar el este fiul fiicei, deci nepotul în linie dreaptă al Poetului. Doamna este scundă, blondă, cu ochi albaştri, iar tânărul înalt, dar tot blond, ochi albaştri, nas coroiat, cam la 30 de ani, - şi le spun că ambii seamănă cu maestrul. Că l-am văzut prin anii 65-67, arătat mie de actorul Ludovic Antal la sala Radio; da, el colabora mult la Radio. Cu ochelari de vedere. Le spun că acum vreo lună-două am ascultat noaptea un recital din poezia marelui Al. Philippide, o antologie din Floarea din prăpastie. Ambii se arată foarte plăcut surprinşi, chiar încântaţi de iniţiativa USR; ieşim pe trotuar, fac poze cu cei doi în faţa imobilului. Maestrul a locuit aici între anii 1938-1979, adică până la moarte. Ea crede că tânăra generaţie de cititori dar şi noii poeţi nu mai gustă poezia marilor maeştri. Eu: De fapt nici nu-i cunosc decât foarte aproximativ, din auzite, din referiri la..., iar şi mai exact ar fi să spunem că evită să-i citească pe marii înaintaşi, evită confruntarea cu marea poezie, preferă să nu intre în contact cu evidenţa talentului, cu harul -, căci harul nu e lesne de contestat, el e imperativ, te obligă să-l recunoşti acolo unde se află, te inhibă. Simt că le merge la inimă spiciul meu. Noi facem ce se mai poate; iată strada cu numele criticului literar Ilarie Chendi, iată o stradă în Bucureşti, cunoscută mie, cu numele poetului Al. Philippide; acum punem plăci memoriale, noi căutăm să ne facem datoria, ca să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere culturale pentru cei care ne urmează... Tânărul îmi spune că imediat după colţ, pe bulevardul Pache, în faţa Pro-Tv, există o vilă în dărăpănare, construită prin 1915-1916, acolo a locuit până la moarte Ştefana Velisar. Fiica poetului îşi aminteşte vag a fi fost în vizită cu părinţii la Ion Marin Sadoveanu, atunci deja spre sfârşitul vieţii, paralizat într-un fotoliu, în grădina casei. Nu mai ştie unde era plasată casa romancierului Ion Marin Sadoveanu. Merg pe B-dul Pache Protopopescu, în faţa ProTv, la numărul 94, fac poze cu casa din fundul grădinii, cu acoperişul sită, în accentuată degradare, practic compromisă şi irecuperabilă. Ce păcat că nu s-a intervenit la timp. O vilă boierească, cochetă, cu grădină în faţă, deci plasată strategic mai departe de zgomotul bulevardului. Te doare inima când ştii că n-ar fi fost vorba decât de mici amenajeri, de reparaţii ale acoperişului, streşinilor, ale burlanelor. Cât i-ar fi putut costa pe cei de la ICRAL cele 10-20 foi de tablă şi un om care să cârpească acoperişul, în zonele unde vântul a smuls tabla?! Neglijenţe mici, pagube incomensurabile... Cei doi îmi spuneau că Ionel Teodoreanu ar fi locuit pe Romulus, ar fi cazul să o întreb pe Victoria Dragu-Dimitriu, care ştie atâtea despre vechea generaţie de intelectuali ai capitalei. Sau pe cine? Tot pe b-dul Pache, la numărul 89, poze cu plăcuţa pusă Henrietei Yvonne Stahl, iar pe aleea adiacentă, la numărul 2, fac alte poze cu placa memorială a lui Vladimir Streinu şi a cenaclului său. Transcriu, pentru mai multă precizie. Iau troleul două staţii, cobor la Armenească, trec bulevardul, cercetez imobilul de la nr. 40-42, merg la intrarea din stânga, aşa cum mi s-a spus, aici un gang întunecos, numai bun de pisuar, dau de două www.memoriaoltului.ro 11 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR intrări din gang, cu scări pe dreapta şi pe stânga, baricadate - dar eu înaintez spre o minusculă curte interioară; în stânga, pe ciment, e instalat un mic grătar cu cărbuni, dincolo o uşă deschisă..., dau glas, apare o tânără în capod, foarte dichisită, încondeiată, parcă ar fi aşteptat o întâlnire. Nişte fâlfâieli prin piept. Îi spun tărăşenia în forma ei oficială, nu ştie nici de Dan Botta, nici de marele actor Emil Botta, poet el însuşi, dar promite să se intereseze, vecinul ei, administrator, se întoarce peste o săptămână. Îmi dă telefonul familiei respective. Mergem să sunăm la un mai vechi proprietar Cismaru, dar nu răspunde nimeni. O tânără foarte participativă, spun doar atât. Nu ştiu de ce, dar când dau de casele acestor scriitori, mi-i închipui întorcându-se din oraş la ore târzii din noapte, pe străzi rău luminate, neglorioase, deprimante, sau iarna, prin mari nămeţi ostili... Ideea mă obsedează de când am căutat adresa lui Sorin Titel, pe care îl ştiam fragil, temător... sau mai ştii, poate că viscolul îl învârtoşa, amintindu-i iernile la ţară, în copilărie... Trec strada şi merg înapoi pe Armenească până la intersecţia cu strada Latină, apoi caut numărul 36, unde a locuit conu Alecu Paleologu; dar intersecţia schimbă numerele, sunt derutat, merg mai departe, ajung la nr. 36, de acolo iese un tânăr şi-mi spune că nu ştie, aici e o firmă, el a venit pentru..., în curte se văd 4-5 maşini parcate, ale firmei. Înapoi e o curte cu zid foarte înalt, cu poartă oblonită de fier şi nici un număr, nicio clanţă, nicio sonerie, se poate ca intrarea să fie de pe cealaltă stradă. Ocolesc. Dar e clar că nu am pe cine să întreb, revin în Armenească, de data asta pe celălalt trotuar, mă adresez unei persoane în vârstă de la geamul unei vile -, nu aude ce-o întreb, îmi face semne că va trece la cealaltă fereastră, apare mai amânat: e o venerabilă doamnă, nu un domn, cum mi se păruse, îmi arată casa conului Alecu, dincolo de intersecţie, pe colţ, unde este firma unui cabinet veterinar. Trec strada, sun, iese un băietan de 10-12 ani, slăbuţ-înalt, cârlionţat; întreb, aflu că părinţii lui se întorc după amiază. Îmi dă telefonul şi ştie că Al. Paleologu a trăit aici între anii 1919-2005. Răspuns de băiat isteţ. O vilă cochetă, cu 3 nivele. Apoi spre staţia de metrou Universităţii şi când traversez pasajul subteran îmi dau seama că sunt absolut dărâmat de alergătură. 13 aprilie 2007, rememorarea zilei de 11 aprilie 2007. Şi am s-o ţin tot în rememorări, căci continui să fiu excedat de alergătura mea bezmetică, nedându-mi posibilitatea să şi notez, aşa că partea scripturală o fac seara, în momentele de respiro. Cinci-şase adrese identificate pe zi, cu sau fără a obţine acordul proprietarilor - observ că mai mult de-atât nu pot realiza, căci după 5-6 ore de bântuit pe străzi mă întorc acasă desnodat, nu alta. Totuşi, sper ca până la sfârşitul lui aprilie să dau gata o primă formă a listei mele, din care deja unele nume au căzut, din diverse motive, primul fiind acela că nu e lesne să stabileşti adresele unui Şt. O. Iosif, chiar pe a lui G.Topârceanu, mult prea trecător chiriaş şi mereu fără telefon, după cum m-am convins la Biblioteca Academiei, consultând vechi cărţi de abonaţi telefonici. Aşadar: Miercuri 11 aprilie, descind în Piaţa Alba Iulia, pentru placa lui Nicolae Labiş; însă, acum e acum! Strada Miletin e undeva, în spate, data trecută o dibuisem, dar nu pot reconstitui contextul, într-atât de mult au schimbat sistematizările alura vechilor străzi din Dudeşti. Dau de un fragment din vechea stradă, dar nu are continuare, întreb 2-3 persoane. Nu ştiu!, răspunde unul, înciudat, de-mi vine să-i răspund: Se vede că nu ştii! Îmi spune o doamnă binevoitoare: Ori mergeţi până la capătul străzii ăsteia şi faceţi la dreapta înapoi, ori daţi ocol şi coborâţi pe scăriţă. Aleg a doua variantă. Sunt nişte trepte improvizate ca să ajungi la nivelul vechii străduţe. (Dar înțeleg oare onor locuitorii actuali ai acestei capitale că terenul ca-n palmă al urbei a fost cândva destul de accidentat, ca să nu spun mai mult, cu văiugi, râulețe, bălți și gorgane – între timp nivelate-astupate cu lama buldozerelor? - că www.memoriaoltului.ro 12 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR la început de secol XX Orașul era un târgușor pierdut în Câmpia Bărăganului, ascuns ,,Sub plopi de-argint, muiați în soare” (Macedonski), cu o populație de zece ori mai mică și ocupând o suprafață neglijabilă prin comparație cu extinderea actuală? Ei sunt bucureșteni sadea, domnule, ei locuiesc într-o capitală pe care au luat-o de-a gata și despre care nu se străduiesc să afle nimic. Îmi amintesc a fi mers, pe vremea studenției, la conferința unuia dintre profesorii mei de geologie, pe o temă privind istoria orașului București – chiar așa! Cobor scăriţa pe lângă o dugheană şi, după ce trec de câteva case, îmi dau bine seama că e vorba de un fragment din Miletin care începe cu nr. 48 şi merge spre 74. Revin în faţa scăriţei, privesc în jur, se pare că strada Miletin venea de undeva din stânga, poate chiar de dincolo de Piaţa Alba Iulia. Ar fi posibil să o găsesc dincolo? Încolţeşte un pic de speranţă, în descurajarea care se lățește, căci ar trebui să fie destul spaţiu între numerele 48 şi 14, unde a stat în gazdă în ultimul său an de viaţă, al 21-lea, la prietenul Aurel Covaci, poetul Nicolae Labis, „buzduganul noii generaţii”, cum a fost numit. Nu-mi rămâne decât să trec dincolo de Calea Socialismului şi să păstrez direcţia străzii. Păcat că n-am la mine busola, de unde să fi ştiut ce situaţii survin? Ajung dincolo de marea piață de la intersecție, în spatele frontului principal de blocuri din stânga bulevardului (azi) Unirii, dau de o alee prin spatele blocurilor ceaușiste - şi la poartă văd un domn. Intru în vorbă. Strada Miletin? Era un localnic, mă gândam că dacă nu ştie el înseamnă că acel capăt de stradă a dispărut în întregime. Aşteptam cu trac, ca în faţa marelui verdict, lucru oarecum de înţeles, fiind vorba de Labiş. Zice: Mai sunt pe partea asta doar două case, a doamnei Decusară, care a fost campioană naţională la înot, ea s-a născut pe această stradă, desigur ştie multe despre vechii locatari. Omul meu, înalt, chelos şi cu ochelari se arată pe loc foarte mişcat de povestea sfârşitului lui Labiş (spusă de mine, pentru captarea bunăvoinţei), l-a admirat mult, a fost coleg la facultatea de construcţii cu sora cea mică a lui Labiş. Păi n-a terminat filologia? Nu, construcţiile. Şi-mi aduc aminte a fi vorba despre două surori ale poetului din Mălini... El e de fel din Rucăr, acolo trăia un neam de oameni liberi, aveau în proprietate de la Vodă tot locul în sus de Sătic, inclusiv Cheile Dâmboviţei; se făcea acolo un târg anual, dar nu aveai voie să vinzi decât cu acordul obştei. Îmi dă aceste detalii pentru că i-am spus că am lucrat ca geolog la Dragoslavele, la Cetăţeni-Lăicăi? Iată oameni care au conştientizat nobleţea obârşiei lor, asta îi ajută să aibă altă atitudine în problema naţională, să ţină la statutul lor, la demnitatea umană. După război, zice, aveau multe rude rămase în munţi, partizani. El însuşi nu a fost membru de partid. Şi cu toate astea ajunsese şeful şantierului de la Cernavodă. În continuare foarte emoţionat de cele ce-i spun despre viaţa lui Labiş: în vara lui 1956, după Congresul lui N. S. Hruşciov, rămas secret pentru români, însă ideile destalinizării au ajuns în vest, inclusiv în ţările socialiste; şi democraţii din Ungaria au crezut că pot iniţia o mişcare de eliberare de sub ruşi. Dar revoluţia a fost zdrobită. Or, Labiş era la noi un lider cu mare audienţă în studenţime, iar pe de altă parte era foarte bine informat cu mersul lucrurilor, în contact permanent cu alde Covaci, Lucian Raicu, etc. Aşa că deja se declarase împotriva liniei adoptată de ştabii noştri, care nu voiau să-i sperie- nemulţumească pe ruşi. Cântase imnul regal într-un restaurant, deja securitatea îl identificase ca dizident, era practic interzis ca poet, poeziile lui erau respinse în redacţii, iar volumul Lupta cu inerţia i-a apărut postum. Era urmărit neîncetat, în trei schimburi; ca redactor, am avut în mână manuscrisul unei cărţi Persecuția, scrisă de Silvia, soția lui Aurel Covaci, bazată pe documentele de la Securitate; poetul era urmărit pas cu pas pe străduţele acestui cartier, de la domiciliu din strada Miletin 14 la cantina studenţească din Matei Voevod, de acolo la facultate, de la ieşire pe tot parcursul prin oraş şi până ce www.memoriaoltului.ro 13 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ajungea, noaptea, acasă. Omul meu îmi spune că a avut de suferit ca participant la greva studenţească din 1979, când au cerut vacanţă de Crăciun -, totul a fost muşamalizat, nu s-a vorbit despre asta. Şi-a ridicat această vilă pe două locuri de casă, apoi a cumpărat şi al treilea loc, dinspre Bulevard, teren delimitat cu o dungă ştanţată în asfalt, practic până la nivelul casei din dreapta, care vine cu vreo 6-7 metri mai în faţă. E decis să mute gadul casei lui, făcut din plăci prefabricate, e terenul lui, nu al statului! Va fi simplu pentru un inginer constructor să mute panourile, numai stâlpii vor fi noi. Aici ar fi bine, dar particularii sunt presaţi de firme, care vor să facă din cartier ceva rezidenţial. Unii dintre vecini s-au retras care şi pe unde, el la vârsta asta nu vrea să mai plece nicăieri. Să mă mut în Berceni? exclamă el, oripilat de o asemenea perspectivă descalificantă. În acest om, o dârzenie care poate vine de la strămoşii lui musceleni, dacă nu chiar ardeleni trecuţi peste Făgăraş. Sunăm la d-na Decusară, nu răspunde. Ne despărţim în termeni prieteneşti, revin în Piaţa Alba Iulia şi după calculele mele numărul 14 ar veni cam în dreptul pasajului de pietoni dinspre Mihai Bravu. De ce n-am pune o placă memorială pe spaţiul verde?! Nu merită Labiş acest efort? Revin spre Unirii, şi din aproape în aproape, blocurile din faza grandomană a lui Ceașcă fiind cu deosebire lungi, cu magazine şi alte firme la parter, ajung în fine la blocul şi scara lui Ioan Flora, consiliat şi de portăreasa de la ministerul de alături. Intru, sun la interfon 39, răspunde cu greu o voce de femeie, este soţia lui Ioan Flora, se scuză, azi noapte a revenit cu avionul din Israel. Îi explic. Să-i las telefonul meu şi să o sun la Radio, sau acasă, îmi dictează telefoanele. O previn că trebuie să obţină aprobarea celor din bloc.

POEZII ÎNSÂNGERATE

Dumitru Botar

Maiorul CRANTA IOAN s-a născut la data de 14.01.1902 în comuna Gura Padinii din județul Romanați și a decedat în ziua de 07.09.1944 în comuna Ilieni, județul Harghita. În anul 1928 absolvă Școala militară de ofițeri activi de infanterie, fiind avansat sublocotenent și repartizat la Regimentul 84 infanterie, parcurgând un traseu care l-a adus în aprilie 1934 la Regimentul 19 infanterie cu reședința la Caracal, devenind căpitan în anul 1939. La 23 august 1944 deținea funcția de comandant de batalion în Divizia „Tudor Vladimirescu” având gradul de maior evidențiindu-se în luptele din zona Sfântu Gheorghe, subunitatea lui atacând în dimineața zilei de 07.09.1944 pe direcția Dobolii de Jos – Sfântu Gheorghe. El era în fruntea batalionului, iar inamicul ataca cu infanterie și tancuri dinspre Coșeni și Ilieni. Deși a organizat cu minuțiozitate apărarea, totuși un proiectil de brand a căzut chiar pe punctul de comandă unde se afla bravul maior, ucigându-l. În buzunarul vestonului însângerat s-a găsit o scrisoare a fiicei sale, cu aceste versuri impresionante: Iar de cumva în calea ta În gloria și faima ta S-a așezat dușmanul rău Să sune țara de ecou Lovește-l tu, că poți lovi Te-aștept tăticul meu cel drag Îți știu puterea ta, doar eu. Te-aștept, tăticule erou.

www.memoriaoltului.ro 14 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR A fost decorat post-mortem cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade, „Pentru priceperea și energia cu care și-a condus batalionul în luptele de la Sfântu Gheorghe” conform Decretului Regal nr. 3231 din 11.11.1946. La fel de tulburătoare este și o altă poezie scrisă în anul 1942, tot de o fată, către tatăl ei plecat pe front, de care i se făcuse dor și-l tot aștepta mereu. Autorul nu-l cunosc, poezia mi-a fost oferită de dr. Inginer Corneliu Nedelciuc. Este devastatoare, m-a impresionat până la lacrimi, dar sunt convins că asemenea situații au mai fost, rămâne să le aflăm.

DRAGĂ TĂTICULE (1942)

Din birou la tine, am furat s-ajungă Şi dacă te-ajunge când tu lupţi din greu Două coale albe, am furat și-un plic Fumul meu din suflet creşte iute iară Ca să scriu acuma o scrisoare lungă Şi se face ceaţă care te-nconjoară Celui mai departe și mai scump tătic. Să nu vadă moartea pe tăticul meu. XX Iar dacă te-ajunge când tu ai o clipă de Dragă tăticule, nu știu cum să-ncep răgaz Ca să-ți spun mai bine, că eu nu pricep Fumul meu din suflet te sărută dulce pe De ce mama plânge de o săptămână obraz. Şi-are acuma ochii stinși ca o bătrână? Dragă tăticule după ce-am primit cartea XX ta poştală De ce stă pe gânduri singură şi tristă Ne-am şi pomenit cu Gheorghiţă, Şi-are acuma margini negre la batistă? ordonanţa ta Eu de-o întreb acuma stă mereu tot mută Avea ochii roşii, parcă scoşi din el Şi mă ia în braţe iar când mă sărută Şi ţinea în mână casca-ţi de oţel. Îşi ascunde ochii în mânuţa mea XX Şi când plânge mama, plâng şi eu cu ea. I-am sărit în braţe, să-l întreb de tine XX Şi mi-a spus că iarăşi eşti voinic şi bine Dragă tăticule, eu ştiu că-i război Şi de bucurie pentru vestea dată Şi tu lupţi acuma ca şi alţi eroi I-am pupat lui Gheorghe mâna lui Pentru ţara noastră, pentru-al ei pământ crăpată. Ştiu că-ntâi e ţara şi pe urmă noi. XX XX Dragă tăticule, nu ştiu, nu-mi dau seama Ştiu că steagul nostru braţul tău îl poartă Ce-a vorbit pe urmă Gheorghe şi cu Către biruinţă peste morţi şi vii mama Pentru ţara care se clădeşte azi pentru Fiindcă de atuncea plânge tot mereu vecii Şi se-mbracă-n negru şi, mă-nbrac şi eu. Şi mi-e dor de tine, iar tu nu mai vii. XX XX Eu ţi-am scris acuma ca şi tu să ştii Şi mi-e dor de tine şi mi-e atât de dor Că din casa noastră soarele s-a dus De simt câteodată sufletul din mine Şi de mila mamei trebuie să vii Cum se subţiază ca un fum uşor Cât poţi tu mai iute, vesel şi voinic Şi se duce tată, nevăzut spre tine. Să aduci măicuţei soarele în casă XX Iară mie-n braţe cel mai scump tătic.

Aş fi foarte bucuros dacă cineva ar putea da mai multe relaţii despre această poezie şi autorul ei care a putut să scrie asemenea versuri tulburătoare.

www.memoriaoltului.ro 15 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Societăţi cultural-ştiinţifice ale elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina

Dumitru Nica

Infiinţat ca „Gimnaziu Real” în 1884 după ,,dorinţa şi stăruinţa orăşenilor prin aleşii lor deputaţi şi senatori...... ”, a luat naştere în oraşul nostru- într-un timp când nivelul cultural era aici puţin ridicat- acest ,,lăcaş de cultură românească” ce se cheamă şi azi liceul ,,Radu Greceanu” care înseamnă deopotrivă cultură şi tradiţie. A vorbi de liceul „Radu Greceanu” înseamnă a evoca un glorios trecut cultural în care acest aşezământ educativ a fost o statornică şi luminoasă prezenţă. În istoria învăţământului, nu numai de pe meleaguri oltene, dar şi pe plan naţional, liceul „Radu Greceanu” se bucură de apreciere şi stimă unanimă, pentru rezultatele muncii desfăşurate de profesorii liceului, reflectate în pregătirea ştiinţifică a elevilor. Pe lângă bogata activitate educativă desfăşurată în acest liceu, s-a desfăşurat şi o muncă cultural- ştiintifică susţinută, în beneficiul elevilor. În rândurile care urmează, am să mă refer la cele două Societăţi cultural- ştiinţifice care şi-au desfăşurat activitatea in perioada 1884-1989, în acest liceu. Societatea cultural-ştiinţifică „TITU MAIORESCU” a fost înfiinţată de elevii liceului înainte de 1919, după cum reiese din Anuarul 1923- 1924, dar şi din însemnările lui Traian Biju care specifică: ,,Societatea „TITU MAIORESCU” a fost reînfiinţată după primul război mondial”, ceea ce înseamnă că ea a existat şi înainte. Însă, documentul scris, de înfiinţare a acestei Societăţi apare tocmai la 10 februarie 1923, după cum tot Traian Biju consemnează în anuarul 1926 1927. Că Societatea ,,TITU MAIORESCU” a apărut înainte de 1919 arată şi Nicolae Popescu- Optaşi care menţionează: „Rezultatele remarcabile ale şcolii noastre se datoresc în cea mai mare măsură pregătirii prin lecţii- forma de bază a procesului instructiv- educativ, dar şi prin activităţile desfăşurate în afara clasei şi extraşcolare. Începuturile manifestărilor culturale datează din anul 1887, când elevii liceului au prezentat un program artistic, care după cum arată profesorul de ştiinţe fizico- naturale Iuliu Moisil, a fost prima manifestare culturală a elevilor gimnaziului din Slatina. De atunci au urmat numeroase serbări prezentate în faţa publicului slătinean”. Din studierea Anuarelor, a ,,Însemnărilor” lui Traian Biju, rezultă că Societatea „TITU MAIORESCU” reprezenta „o formă de activitate în afara clasei, care ocupă un loc de prestigiu în întreaga istorie a liceului „Radu Greceanu” , dată fiind complexitatea actului intelectual solicitat de ţelurile sale înalte”, „având drept scop intensificarea culturii generale pe care o urmăreşte şcoala şi formarea personalităţii elevului sub toate raporturile”. Societatea ,,Titu Maiorescu“ avea ca membri elevi din cursul superior al liceului, care îşi alegeau un Comitet, condus de preşedintele şi secretarul societăţii. Întreaga activitate a Societăţii era condusă de ,,Un Comitet al elevilor din cursul superior (cls.V- VIII, azi cls. IX-XII) şi îşi desfăşura activitatea cultural- artistică sub directa coordonare şi supraveghere a directorilor şi a profesorilor”. De obicei, se alegea un profesor care se interesa permanent de activitatea societăţii, numit „Preşedinte de onoare”. Activitatea Societăţii „se desfăşura în şedinţe săptămânale”. Dizertaţiile aveau loc duminica şi erau urmate de observaţii critice ale auditoriului, după care se prezentau recitări şi muzică (corală şi instrumentală). De coordonarea întregii activităţi a Societăţii ,,Titu Maiorescu” s- au ocupat doi oameni de bază ai colectivului didactic: prof. Traian www.memoriaoltului.ro 16 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Biju- prof. de geografie (sept.1912- sept.1945) şi director timp de aproape 15 ani, cu câteva întreruperi, a coordonat Societatea în perioada 1919- 1945. Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi, prof. de istorie la Radu Greceanu, în perioada 1944-1971a coordonat activitatea Societăţii în perioada 1945- 1971 când s-a pensionat, dar nu s-a despărţit de activitatea didactică şi nici a Societăţii până în 1989, pentru că în 1966 Societatea ,,Titu Maiorescu” se transformă în ,,JUNIMEA NOUĂ” avându-l ca preşedinte de onoare, tot pe prof. Nicole Popescu Optaşi. Acesta scrie că „Începând cu anul şcolar 1966- 1967 s- a reorganizat Societatea, dându- i- se numele de ,,Junimea Nouă”, în cadrul căreia s-au organizat sesiuni de referate şi comunicări (ajungând astăzi la a şaptea Programul festivalului artistic dat de elevii Gimnaziului din Slatina la 40 de ani sesiune)”. de la înfiinţarea acestuia (1924) Elaborarea tematicii fiecărei întâlniri a membrilor societăţii solicita elevilor ,,...eforturi deosebite de informare, sistematizare, interpretare şi de redactare...... ” , care îi „iniţiau în actul de cercetare ştiinţifică şi în egală măsură în regulile severe ale vorbirii...... ”. Pentru a ilustra cum se desfăşurau întâlnirile Societăţilor, am să prezint, mai pe larg un material numit ,,Retrospectivă” apărut în revista „Zburătorul” nr. 3 febr. 1969, semnat Alexandru Popescu, absolvent 1947: ,,Labuntur anni.... Sunt aproape 22 de ani de atunci de când, preluând de la predecesorii noştri tradiţionala flacără a culturii, aprinsă cu mulţi ani în urmă în citadela culturală care a fost Liceul de băieţi din Slatina, ne-am legat prin jurământ solemn s-o purtăm mai departe şi s- o predăm cu cinste urmaşilor noştri”. În toamna anului 1946, la începutul ultimului an şcolar pe care promoţia 1947 îl mai avea de petrecut în şcoală, conform tradiţiei, ,,…. am luat conducerea societăţii literare ,,Titu Maiorescu” societate ce funcţiona de mulţi ani în cadrul liceului”. „Animaţi de dorinţa de a nu fi mai prejos decât înaintaşii noştri şi de a aduce o contribuţie mai substanţială la progresul activităţii cultural-ştiinţifice am pornit hotărâţi la lucru. Îndrumaţi de profesori ca N. Popescu Optaşi, preşedinte de onoare al Societăţii în acea vreme, George Botez (română), Constantin Ciocan (latină), Alexandru Popescu (geografie), Eugen Ghimpeţeanu (psihologie) şi alţii, oameni însetaţi de studiu şi dornici de a sădi în minţile şi inimile noastre sămânţa rodnică a culturii, a frumosului şi a binelui, am început munca şi lupta neobosită pentru o nouă orientare în desfăşurarea activităţii societăţii literare. Trebuia să realizăm un salt calitativ care să pună în concordanţă această activitate cu marile prefaceri social culturale ce aveau loc în acea perioadă în ţara noastră”. Strânşi în jurul conducerii societăţii şi mobilizaţi de aceasta, ajutaţi cu multă dragoste de prof. Nicolae Popescu-Optaşi, elevii promoţiei 1947 şi-au respectat angajamentul luat. Bilanţul prezentat în Darea de seamă asupra activităţii cultural- www.memoriaoltului.ro 17 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR stiinţifice şi literare pe anul 1946- 1947 scoate în evidenţă bogata activitate desfăşurată: 22 de şedinţe de-a lungul a opt luni de activitate în care s-au prezentat 37 de conferinţe cu caracter ştiinţific şi literar,16 lucrări originale în proză şi versuri, un proces literar, scurte comunicări, fiind prevăzute şi premii pentru câştigători etc. ,,Printre elevii de acum 21 de ani care au adus o contribuţie deosebită la elaborarea acestor materiale, nu pot fi uitaţi cei ce astăzi lucrează în domenii diferite de activitate: dr.Leonida Gherasim, dr. ing. Eugen Ionescu, ing. Dumitru Pătru, ing.Mihai Runceanu, ing. Petre Diaconescu, prof. Gheorghe Mateescu, juriştii Titică Predescu,Vasile Vlad, Ion Predescu şi mulţi alţii”. Nu pot trece aşa repede mai departe,fără a scrie câteva cuvinte despre două personalităţi din cele enumerate mai sus. LEONIDA GHERASIM, şef de promoţie 1947, născut la 20 febr. 1929, comunaTeiuş Olt, a urmat facultatea de Medicină Bucureşti între 1947-1953, doctor în medicină 1969, peste 200 lucrări publicate în ţară şi în străinătate. Este membru al Academiei Române. Este creator de şcoală în cardiologia românească. Este autorul a nenumărate lucrări ştiinţifice şi autor de tratate în domeniul medicinei interne, cu contribuţii esenţiale în patologia arterelor Academicienii Octavian Popescu şi Leonida Gherasim coronare, insuficienţă alături de directorul Colegiului Radu Greceanu din Slatina, cardiacă, hipertensiune prof. Gianina Pârvu arterială şi terapia modernă a bolilor cardiovasculare. L-am cunoscut mai bine cu ocazia aniversării a 110 ani de la înfiinţarea liceului Radu Greceanu, apoi cu ocazia sărbătoririi a 115,120,125,130 de ani, dânsul fiind participant activ la toate. ION PREDESCU, absolvent- 1947, doctor în drept, ministrul Justiţiei (1992- 1996), senator în Parlamentul României (1992-2005) , judecător la CCR (2005- 2013), când şi-a încheat activitatea. Am avut bucuria şi marea şansă să- l cunosc mai bine, în anul 2004, când eu am ajuns senator de Olt. Cum s- a întâmplat? Doamna Stănoiu a trecut Consilier la Preşedintele Iliescu iar eu, care ocupam locul trei pe listă, i-am luat locul pentru un an- 2004. În acea perioadă, dl.Predescu era preşedintele Comisiei Juridice din Senat. M-a invitat la dânsul în birou spunându- mi: ,,Am auzit că vii de la Slatina, că ai avut funcţii de conducere în învăţământ şi că eşti absolvent de Radu Greceanu” . Apoi, mi-a Ion Predescu, judecător la Curtea Constituţională www.memoriaoltului.ro 18 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR relatat că şi dânsul este absolvent -1947, tot la acelaşi liceu (acest fapt îl cunoşteam din timpul când coordonam revista „Zburătorul”).nDe la dânsul am învăţat foarte multe lucruri, pe care mi le-am întărit, de-a lungul anilor: rigurozitatea, punctualitatea, cunoaşterea legilor, dar mai ales respectarea şi aplicarea lor. Era un om de o desăvârşită puritate morală, un om de aleasă distincţie şi de o mare omenie. Din programul celor 22 de şedinţe nu au lipsit niciodată manifestările artistice ce se îmbinau în mod armonios cu activităţile care erau pe ordinea de zi, creând o atmosferă „plăcută, atrăgătoare pentru elevii şcolii,participanţi în număr foarte mare.” În cadrul acestor manifestări, un loc de seamă ocupa muzica instrumentală şi cea corală în execuţia corului şcolii,care se afla sub conducerea, ,,fostului elev Doru Iliescu şi sub îndrumarea profesorilor Dorel Georgescu şi Ion Bratu. Nu lipsea nici teatrul şi nici alte forme de manifestare artistică. Prin aceste câteva rânduri am dorit să impărtăşim actualei generaţii de elevi dragostea şi gustul pentru cultură, de care noi- ca foşti elevi ai liceului- eram animaţi. Totodată am vrut să le transmitem, pe această cale, urarea de a duce mai departe flacăra vie a tradiţiei culturale din liceu”. Consider că, intenţionat prof. Traian Bij, imediat după ce spune că s-a reînfiinţat Societatea ,,Titu Maiorescu”, aminteşte şi despre „Biblioteca liceului- refăcută după 1918”, Excursii”- unde prezintă o listă întreagă de excursii, Revista ,,Luminiţa”- apărută în 1927, Cinematograful liceului, Corul- al cărui nucleu s- a format în jurul „meu ca pianist- Corul ,,Ciprian Porumbescu”, devenit corul Sindicatului între anii 1913- 1915”, Învăţământ din Slatina, şi dirijorii Mihai Georgescu şi Dorel continuând până în Georgescu (tată şi fiu) 1989, pentru că toate au fost sub conducerea Societăţilor. Acelaşi lucru îl recunoaşte şi Nicolae Popescu Optaşi: ,,Dispunem de tradiţii puternice care să ne sprijine din punct de vedere moral, de energii spirituale care aşteaptă prilejul revărsării şi de un mediu social prielnic manifestărilor culturale. Şedinţele lunare ale cercurilor pe obiecte, sesiunile de comunicări, serbările publice, olimpiadele, excursiile, simpozioanele, seratele literare, revistele elevilor, corul, formaţii de muzică, teatrul, iată o gamă largă de manifestări organizate in cadrul Societăţilor, cu concursul binevoitor al unor reprezentanţi de seamă”. Pentu că până aici am pomenit de câteva ori de prof. Dorel Georgescu, se impune să mai adaug câteva lucruri. Numele dânsului era Theodor Georgescu, dar toţi elevii îl cunoşteau ca ,,nea Dorel”. A fost un devotat al artei muzical-corale, nu numai în serviciul Liceului ,,Radu Greceanu”, ci în egală măsură- sau poate mai ales- în slujba vieţii cultural- artistice a oraşului Slatina. Scena corală slătineană s-a aflat timp de peste 30 de ani sub puterea baghetei profesorului Th.Georgescu. www.memoriaoltului.ro 19 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Că profesorul Dorel Georgescu era recunoscut în toată ţara mi-am dat seama, o dată în plus prin 1982 sau 1983, când la Slatina a avut loc Etapa Finală a Festivalului ,,Cântarea României” a ansamblurilor corale ale copiilor şi elevilor. Mie, în calitate de inspector de specialitate la I.S.J.OLT (organizatorul finalei) mi-a revenit sarcina să mă ocup de Comisia Centrală care avea ca preşedinte pe Marin Constantin- dirijorul corului Madrigal şi ca membrii, personalităţi de frunte ale muzicii româneşti. Comisia avea 15 membri. Mai trebuia nominalizat un membru, din partea părinţilor elevilor. Când m-a chemat inspectorul general şi m-a întrebat pe cine să punem, m-am gândit la dl. Dorel Georgescu. Prima întâlnire, de organizare şi cunoaştere a membrilor Comisiei, am ţinut-o la Liceul de Construcţii Slatina. Spre surprinderea mea, Maestrul Marin Constantin l-a îmbraţişat pe „nea Dorel”, spunând: ,,sunt foarte bucuros că, peste mulţi ani, iată mă întâlnesc cu profesorul meu din primii ani de facultate”. Iar „nea Dorel”, printre Profesorul Theodor Georgescu altele, cum era mereu plin de umor, a spus „nu ştiu cine a fost cu ideea să vin eu în această comisie, dar îi mulţumesc, pentru că mi-a crescut viaţa cu peste 10 ani”. Erau anumite perioade când trebuia să se mobilizeze toate cadrele didactice pentru o bună organizare şi desfăşurare a activităţilor cultural artistice. Îmi amintesc, prin 1971 sau 1972, când eram director adjunct, că trebuia să participăm la un Festival al formaţiilor de muzică uşoară. Am apelat la fostul meu diriginte din liceu, prof. George Jitaru, pentru că îl ştiam că iubeşte mult muzica instrumentală. Împreună, am stat de vorbă cu elevul Marcel Stancu, foarte bun muzicant. Au fost mobilizaţi şi elevi de la cursul seral şi s-a reuşit să se formeze o formaţie care a luat locul întâi la acel festival. De atunci, Liceul a avut formaţie de muzică renumită. Că prof. Traian Biju nu a stat departe de şcoală după pensionare, o demonstrează şi ,,Îndemn” apărut în revista „Zburătorul”, nr. 1/1967, probabil, cu ocazia schimbării numelui Societăţii în „Junimea Nouă” , din care aleg câteva rânduri, care pot fi şi azi învăţăminte: ,,Nu fiţi surzi la dreptele şi bunele îndemnuri; deschideţi inimile voastre sfaturilor date de părinţii şi profesorii voştri- adevăraţi prieteni. Supuneţi-vă disciplinei, ca mâine să vă supuneţi pretenţiilor şi exigenţelor societăţii.... Învăţaţi deci, dragi copii şi stăruiţi în muncă!” Am avut fericita ocazie, o singură dată, să stau de vorbă cu cel despre care citisem foarte mult în istoria liceului Radu Greceanu, şi anume prof. Traian Biju, cred, prin toamna anului 1975, eu fiind director adjunct al liceului. Într-una din revistele ,,Zburătorul” publicasem un articol despre sărbătorirea a 90 de ani de la înfiinţarea liceului nostru, dar conducerea judeţenă comunistă nici nu a vrut să audă despre vreo manifestare cu acest prilej. Atunci, l-am invitat pe profesorul Ion Georgescu- absolvent 1953 (cu care am colaborat permanent în cunoaşterea istoriei liceului) şi am stabilit un nou plan, pentru a sărbători 100 de ani. În acest sens, a avut loc întâlnirea mea cu dl. prof. www.memoriaoltului.ro 20 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Traian Biju (a fost înlesnită de prof. Ion Georgescu). În cabinetul directorului adjunct a intrat un bătrânel scund, adus un pic de spate, l-am invitat să ia loc. I-am spus că nu am reuşit să sărbătorim 90 de ani, dar că vrem să sărbătorim 100 de ani, în 1984. Ne-a felicitat pentru interesul nostru manifestat faţă de istoria liceului, spunîndu- ne: ,,Sunteţi tineri, vă îndemn să aduceţi la lumină tot ce s-a făcut bine în istoria liceului, dar să aveţi grijă, că nu vă va fi uşor” (am citat din memorie). După aproape două ore de ,,poveşti frumoase şi interesante” a scos dintr- o „servietă de om în vârstă”, o mapă, un fascicol de vreo 30- 40 de coli scrise de dânsul, în care era prezentată întreaga istorie a liceului, din vremea dânsului. Aceste coli le am şi acum şi eu le-am numit „Însemnări nepublicate 10.lX.1975”, de Traian Biju. Întotdeauna când scriu ceva despre ilustrul dascăl şi director Traian Biju, consult aceste însemnări. Aşa l- am cunoscut, făcându-mi clar imaginea unui „profesor -director, în parte unicat, în parte normal pentru ceea ce a insemnat şi trebuie să însemne un dascăl în cadrul acestui liceu” ( prof. Ion Georgescu). Am să prezint pe scurt, câteva aspecte din ,,Darea de seamă” întocmită pentru anul şcolar 1966- 1967, realizată de câţiva elevi, care formau Conducerea Societăţii, acum ,,JUNIMEA NOUĂ”, apărută în revista ,,Zburătorul” , nr.1/1967. În cadrul rubricii ,,Succesele noastre” sunt prezentate câteva capitole: 1.,,Reuniunile ştiinţifice- mijloc de stimulare a interesului elevilor pentru activitatea de cercetare”- semnat de Andreescu Ghizela, cls.a XI a E, în care se arată: ,,Sunt convinsă că de aceste sentimente au fost stăpâniţi toţi elevii care s- au prezentat cu lucrări şi referate la ultima sesiune ştiinţifică, cea din anul şcolar trecut, desfăşurată sub conducerea tovarăşului profesor Nicolae Popescu-Optaşi”. Sunt apoi prezentate rezultatele pe cercuri: literare, de matematică, de istorie, de fizică, excursii şi drumeţii etc. „Această manifestare instructivă dar şi agreabilă prin veritabilul concert susţinut de Leanca Dan, care a prezentat şi o compoziţie proprie, socotesc că poate fi extinsă în acest an şcolar prin participarea unui număr mai mare de reprezentanţi ai tuturor cercurilor [...] Reuniunile vor avea şi valoarea unor trieri serioase şi exigente a lucrărilor elevilor pentru a le putea face publicabile în revista noastră, pe care o dorim mai interesantă, originală, de o înaltă ţinută artistică şi ştiinţifică”. 2.,,Participarea noastră la olimpiadele şcolare” , elaborat de Matei Eleonora, cls. a XI-a A. 3.,,Fruntaşi la învăţătură, fruntaşi la sport” , de Bălănescu Traian, cls. a XI-a F, responsabilul Comisiei Sport în cadrul Societăţii 4. „Studii şi cercetări”, realizat de Stănescu Adrian, Drăghici Ion, Grosu Dumitru, cls. a XI-a F. 5.,,Creaţii literare originale”, Stănescu Costel, cls. a XI-a C, Marica Elena, cls. a XI-a D. 6. ,,Impresii”- , Zamfir Ana, cls. a X-a B. Putem spune că sub egida celor două Societăţi s- au desfăşurat ,,toate sesiunile, ceea ce numim cercurile pe obiecte, reviste şcolare, corul, excursiile, orchestre de muzică etc.” Fiecare sesiune de referate şi comunicări ale Societăţilor, beneficiau de un Program tipărit, aceasta demonstrând atenţia acordată de Comitet fiecărui element privind organizarea acestora. Am să prezint Programul ,,Sesiunii de referate a Societăţii ,,Junimea Nouă” , dedicată sărbătoririi a 2050 de ani de la constituirea primului stat dac centralizat şi independent de către Burebista”- Slatina- 1980. Într- una din pagini se găseşte invitaţia: ,,Societatea stiinţifico- literară ,,Junimea Nouă” din cadrul Liceului de Ştiinţe ale Naturii „RADU GRECEANU” Slatina vă invită să luaţi parte la a XIV-a www.memoriaoltului.ro 21 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR sesiune de referate programată în cadrul manifestărilor privind sărbătorirea [...] Manifestarea va avea loc în ziua de 25 mai 1980, conform acestui program” . În continuare se prezintă ,,Desfăşurarea lucrărilor” , care cuprinde: A. Şedinţa plenară de deschidere: - Sala de festivităţi a liceului- orele 9,00- 10,30 1.Cuvânt de deschidere - Prof.Ion Georgescu- directorul liceului 2.Cuvântul reprezentantului Comitetului Judeţean P. C. R. Olt. 3. ,,2050 de ani de la constituirea primului stat dac centralizat independent de către Burebista- moment de cea mai mare importanţă în istoria milenară a poporului român” -prof. Mihai Gheorghe- director- Arhivele Statului. B.Şedinţă de lucru pe cercuri- orele 10,30- 12. C.Vizitarea expoziţiei cu lucrările elevilor privind activitatea de cercetare tehnico- aplicativă. D.Încherea lucrărilor- Concluzii. Apoi,urmează cercurile de: istorie, istorie şi critică literară, creaţie literară „Mihai Eminescu”, ştiinţe sociale, biologie-geografie, chimie, matematică- fizică, electrotehnică. La fiecare găsim Colectivul de conducere, format din doi profesori şi un elev şi 5-7 referate realizate sub îndrumarea profesorilor. Dacă studiem fiecare program al fiecărei sesiuni, se observă rigurozitatea în organizarea activităţilor propuse, precum şi ordinea şi disciplina în întocmirea referatelor, în prezentarea lor, în stabilirea unor concluzii finale. Pe lângă activităţile săptămânale sau bilunare, cele două Societăţi organizau şi ,,Conferinţe” pe diferite teme, pentru care Amfiteatrul liceului devenea neîncăpător. Am să amintesc numai câteva: -Un elev din cls. a VI a, în anul 1943 a debutat conferenţiind despre Dimitrie Cantemir. Mai târziu ajunge prof. dr. Valeriu Streinu, care a făcut clasele V- VII la Liceul ,,Radu Greceanu” între 1942- 1945. Datele sunt luate din Scrisoarea trimisă la 22 mai 1974, când luase la cunoştinţă de dorinţa noastră de a sărbători 90 de ani. Scrisoarea se găseşte în arhiva mea. -La 10 octombrie 1946, prof. Nicolae Popescu-Optaşi a prezentat elevilor tema „Valoarea istoriei”, iar în 1947 tema ,,Mediul natural, ca factor constitutiv şi permanent al istoriei”, ca în 1948 să prezinte „Originea, evoluţia şi perspectivele istoriei universale” şi în 1961 temele ,,Esenţa şi caracterul istoriei” şi ,,Locul istoriei în sistemul frontului unic, al obiectelor de învăţământ, în tecut şi în prezent”. -Îmi amintesc cu destulă plăcere, de o întâlnire a alevilor de clasa a XII-a (erau şapte clase), cred că prin 1975 sau 1976, pe la începutul lunii mai, cu poetul Adrian Păunescu. Cum s- a întâmplat? Într- una din zile, a venit la mine Preşedintele Comitetului Societăţii şi m-a întrebat cum facem să-l aducem pe poet să conferenţieze în faţa elevilor. Eu, ştiind că urma să vină la Slatina cu „Cenaclul Flacăra” i-am promis că rezolvăm. Fiind director adjunct, având în responsabilităţi şi activităţile extraclasă şi extraşcolare, am luat legătura cu Dl. prof. Iuliu Curta, şeful secţiei propagandă, spunându-i ce aş dori. Cum dânsul era profesor de filosofie, un om apropiat şcolii, a fost încântat de propunerea mea, ca poetul să aibă o întâlnire cu elevii claselor a XII-a. Timp de 3-4ore, elevii l-au „bombardat” pe marele poet cu o mulţime de întrebări .Mai întâi dânsul a conferenţiat pe tema „Prin muncă, spre fericire” ( cred că mi-am amintit bine tema), apoi elevii au purtat discuţii, „aproape de la egal, la egal” cu marele poet. În anul 2004, fiind senator de Olt, am avut numeroase discuţii cu dânsul, amintindu-şi cu plăcere de acea întâlnire, dar mai ales de nivelul ridicat al dezbaterilor cu elevii.

www.memoriaoltului.ro 22 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Cele două Societăţi cultural-ştiinţifice, au desfăşurat acţiuni care au avut un efect deosebit în formarea elevilor de liceu, în iniţierea lor în munca de cercetare, creând bazele în formarea lor profesională. Am să aleg aleatoriu, câteva nume de absolvenţi, diferite promoţii, care cu diferite ocazii au lăsat scrise amintirile lor, sau au participat efectiv la diferite aniversări ale liceului, sau la aniversările de promoţii: 1.Matei Vlad- absolvent- 1948: „M- am format la acest liceu, m-am integrat pe deplin activităţilor Societăţii „Titu Maiorescu”, având o mulţime de profesori deosebiţi, punându-l în frunte pe dl. prof. Nicolae Popescu-Optaşi, care m-a făcut să urmez facultatea de istorie”. Menţionez că Matei Vlad a fost cel care ne-a ajutat să redăm numele de „Radu Greceanu” liceului nostru. 2.Caius Traian Dragomir- absolvent-1953, cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea liceului spunea: ,,În 1950 s-a sărbătorit, cu un maxim de efort şi dedicare, Centenarul naşterii lui Mihai Eminescu. A conferenţiat un remarcabil profesor de română al liceului nostru, Dumitru N. Bărbulescu (Dnebeul). [...] Referindu-se la ,,Radu Greceanu” a spus: Liceul acesta este cea mai importantă instituţie de cultură din judeţ [...]”. În 1995, fiind inspector şcolar general la I. S. J. Olt, am fost o lună de zile,într- un schimb de experienţă, în Franţa, cu care ocazie s- a înfrăţit ,,Liceul Pedagogic” din Slatina, cu „Centre I U F M Bourges”.Am fost însoţit de patru cadre didactice de la Liceul Pedagogic şi de un cor de 35 de fete. Era începutul lunii noiembrie. Ştiind că dl. Caius Dragomir este ambasadorul României la Paris şi că ne apucă 1 Decembrie în Franţa, i-am propus să fim şi noi la această mare sărbătoare, la ambasadă. A fost încântat de propunere şi am stat două zile la ambasadă, susţinând şi spectacol cu corul nostru.Au fost două zile de neuitat pentru toţi. 3. Ion Andreiţă- absolvent- 1956, ziarist şi scriitor, Cetăţean de onoare al oraşului Slatina, spunea: ,,Mă duc cu gândul la timpul când eu însumi eram tânăr, elev al acestui Liceu, alături de colegii mei de generaţie. Eram tineri şi eram îndrăgostiţi şi eram frumoşi. Şi era un Decembrie peste care ningea cu lerui-ler- şi noi treceam subţiri pe sub sărutul lunii, ca nişte siluete decupate din aurora boreală [...] uneori recunosc portrete sub care se aştern nume ca: profesor de fizică Victor Biltz- surâs sfios,după multe dioptrii; marele istoric Nicolae Popescu-Optaşi; reputaţii profesori de română George Botez, Dumitru N. Bărbulescu, Maria şi Gheorghe Ungureanu; Angela Cruceru- profesoară de chimie şi diriginta clasei mele; imbatabilii matematicieni Mihai Popescu,Marin Stegaru, Ştefan Predescu [...]”. 4. Ion Lazu-promoţie- 1956- Scriitor (inginer geolog): ,,În vacanţa clasei a noua, profesorul meu de română, Gh. Ungureanu, care era şi noul director al liceului, m-a trecut pe lista celor vreo 15 liceeni care urmau să facă o excursie de 7 zile la cabana Voina de la polele sudice ale masivului Făgăraş- Iezer- Păpuşa. Eram un bun elev, mai cu seamă sârguincios [...] S-a optat pentru provenienţa numelui Slatina, de la Vama [...] , lucru pe care l-am aflat mult mai târziu, dintr-o comunicare a profesorului nostru de istorie, altă eminenţă a învăţământului, Nicolae Popescu- Optaşi, faimos şi el în tot judeţul sub porecla Pristu”. www.memoriaoltului.ro 23 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 5. Ion Georgescu-promoţie-1953, director (1969-1970;1978-1989): ,,Şi totuşi din noianul de amintiri, una se desprinde cu intensitate, întâlnirea poate cu cea mai proeminentă figură didactică a acestui liceu, profesorul şi directorul Traian Biju [...]. Activitatea extraşcolară a elevilor viza din plin principiul că şcoala trebuie să slujească drept izvor de cultură şi civilizaţie şi când te gândeşti că astăzi ne ferim să pomenim expresia ca aparţinând, chipurile,ca idee, altcuiva”. 6. Ţecu Ion- promoţie- 1975, prof . de matematică –director (1993- 1998): „Cred că numai printr- o rememorare scrisă sau nescrisă, timpul trecut al acestei instituţii, a oamenilor care i-au dat viaţă poate fi făcut prezent cu noi aici şi ne poate astfel da puterea de a depăşi toate graniţele ce s- ar ivi în calea atingerii scopului pe care îl avem, acela de a forma actuala generaţie pe măsura standardelor generaţiilor din trecut”. 7. Antonius Nicolescu-absolvent -1964. A făcut parte din orchesta semisimfonică a liceului (pian), în perioada 1962-1964. Antonius Nicolescu este cel de-al doilea remarcabil interpret de operă, dintre absolvenţii liceului nostru, urmând linia deschisă de Ionel Tudoran, elev al liceului nostru în perioada interbelică. Antonius Nicolescu este un om împlinit,un om care a învăţat ce inseamnă excelenţa la Greceanu! 8. Mugurel Stan- absolvent- 1988, unul dintre olimpicii permanenţi la matematică: ,,Vă scriu aceste rânduri din Zagreb. Mă aflu aici pentru că sunt membru la bordul unei reţele prestigioase care lucreză cu tineri. Organizăm aici o conferinţă europeană în care discutăm despre mobilitatea tinerilor [...] Citiţi mult! Lăsaţi de o parte jocurile şi facebook- ul şi formaţi- vă vocabularul, cultura generală, lărgiţi-vă şi rafinaţi-vă perspectivele! Construiţi-vă viitorul, bucuraţi-vă de timpul prezent! Poate pentru noi a fost mai simplu şi mai sigur, dar pentru voi traseul este mult, mult mai provocator, iar satisfacţiile pot fi mult mai mari”. Se poate spune acum, cu deplin temei, că toţi cei care au trecut pe sub arcadele de lumină ale liceului nostru, împărtăşindu- se din ,,spiritul leregist”, nu s-au abătut de la îndemnul cu profunde rezonanţe în timp, lansat în 1934, în anul de sărbătoare a semicentenarului, de către directorul de atunci, Traian Biju, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut vreodată liceul nostru: ,,Nu uitaţi că sunteţi elevi ai Liceului ,,Radu Greceanu”, liceu trecut printre cele mai de frunte ale ţării, graţie corpului său profesoral şi muncii ce se desfăşoară în el”.

B I B L I O G R A F I E 1.Gh.Ungureanu- Liceul Radu Greceanu-110 ani de la înfiinţare- Slatina- 1994. 2.Dumitru Nica - O statornică şi luminoasă prezenţă, în Oltul, Mai-1973. 3.Traian Biju – Însemnări nepublicate 10.IX.1975, manuscris, arhiva Dumitru Nica 4.Dumitru Nica- „Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi- un făurar de suflete”- în Memoria Oltului şi Romanaţilor- septembrie -2016. 5.Revista „Zburătorul” a Liceului „Radu Greceanu”, nr.1- 1967, nr.3/1969, nr.4/1970. 6.Dumitru Nica- Arhiva personală: ,,Din istoria Liceului Radu Greceanu” (Corespondenţă cu absolvenţi din diferite promoţii, Programe ale diferitelor Sesiuni ale Societăţilor cultural- ştiinţifice etc.) 7.Anuarele Liceului ,,Radu Greceanu”. 8.Ion Ţecu,Ilie Catana- File de monografie – Slatina, 2009. 9.Nicole Popescu-Optaşi- „Prezenţa liceului în viaţa spirituală a oraşului”, în Oltul, 17 ianuarie 1969. 10.Pârvu Geanina Isabela, Minciu Damian- 130 de ani de la înfiinţarea Colegiului National „Radu Greceanu” Slatina, 2014. www.memoriaoltului.ro 24 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Mirajul Afroditei (IV)

Paul Dogaru

Profesorul şi scriitorul slătinean Paul Dogaru a lăsat în manuscris romanul ,,Mirajul Afroditei”, roman elaborat între 1968-1972. Păstrat în arhiva sa, el a fost încredinţat spre tehnoredactare prietenului său Nicu Petria cu care colaborase şi în timpul vieţii. Domnul Petria a încredinţat redacţiei noastre textul şi manuscrisul din care prezentăm cititorilor noştri capitolul al patrulea. Între timp, printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia arhivei lui Paul Dogaru, arhivă ce conţine 12 dosare mari cuprinzând acte personale, manuscrise, decupaje din presă, desene, scrisori şi numeroase fotografii de familie cu care ilustrăm şi textul din acest număr. Mulţumim acelora care au păstrat aceste amintiri dragi şi care au ştiut să le valorifice în interesul culturii.

,,Şi eu şi tu suntem supuşi aceluiaşi implacabil călău: timpul”

Colbul străzii se înalţă în rotocoale, dens ca într-un joc fantastic de batiste incolore, obsesii de balsam purtat de vânt din ţările deşertului, ale beduinilor cu glas de pasăre şi fugă de zmeu, se depune simplu ca un prohod de nicăieri venit pe lucruri cu dimensiuni nătânge, împletit cu zborul unghiular al cocorilor spre mai bine, cu murmurul înfundat al izvorului îmbătrânit de prea multă plictiseală în aceeaşi matcă. Frunza pălise de mult şi căzută la margine de rădăcini într-o coapsă îşi aştepta descompunerea unindu-se, după cum îi este destinul, cu lutul. Altele îi vor lua locul, acolo sus, şi vor cânta identicul cântec al primăverii fierbinte neuitând ca vara să-şi hrănească înaltul senin al cerului. Viermii încovoiaţi peste stacojii învelişuri de mucigaiuri nu mai mişcă biciuiţi de lene şi neputinţă. Nici şopârlele nu mai caută soarele. Doar lupii Paul Dogaru ,,surprins de o metaforă” împreună cu pregătesc o nouă simfonie a Lenuţa şi George Vaiman (Slatina, februarie 2001) urlatului. Sosise toamna ca un cal nărăvaş nesleit de puteri, cu coama despletită a uscăciune şi paliditate. Toamnele-s bogate, dar şi usturătoare! M-am trezit cu obrazul ursuz, reflectat caraghios în oglinzi şi-mi pare că în miezul nopţii visasem coşmaruri, un topor ridicat deasupra capului – scânteia urgisitor – gata în fiecare secundă să-şi astâmpere setea de sânge pe grumazul meu, învârtit de-o mână nevăzută. Şi râsul meu, râs de dement (cum de am puterea hilarică a nebunilor n-am să descopăr niciodată!) mă definea ca neom. L-aş fi vrut mânuit de-o codană cu degete lungi, vineţii cu nume pipărat. Nu desluşeam mâna, înclinam să cred că-i o umbră desprinsă din umbre, cu sânii prealuminaţi peste nimicnicie ce se învrăjbeau cu înverşunare pe pigmenţii mâinlor mele, cerceta amprentele anilor mei, mă spiona. Cu ochii închişi stau pregătit să evadez în afară dacă mâna vămuită nălucii s-ar www.memoriaoltului.ro 25 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR apropia vizibil de ovalul maxilarului. Dar toporul a tremurat pe înalturi nehotărât, a luat forme crâmpoţite, în dispersie şi cuprins de flăcări s-a mistuit aiurea. Vâlvătăile m-au luminat opac întorcându-mă în materie. În acea zi a sosit ordinul de încorporare adus de un militar pedant cu zâmbetul înflorit trei sferturi pe buze. Mi-a spus că am cincisprezece zile până voi cânta un imn de slavă patriei înconjurat de camarazi. Era un lucru grav raţional şi de aceea n-am râs şi n-am plâns. Am gândit mult, pe un scaun în iarba grădinii, m-am jucat cu culoarea nedefinită a toamnei şi-am azvârlit zece mere după ciorile cerului. Ciorile! Culoarea lor, culoarea ochilor Ei... Migdalată! Uitasem de fata cu ochii migdalaţi întâlnită la răscrucea tinereţii, pe străduţa emoţiei! Uitasem de Adina, suflet bântuit de intemperiile deceniului! Uitasem de toţi, de toţi! Doamne, cât de egoişti sunt oamenii! Şi-n seară mi-am adus aminte că Rodica mă aştepta în parc – loc îndeobşte cunoscut – ecoul paşilor mei, cuvintele bine rotunjite şi îmbrăţişările calde, lipsite de inutil. Mă cuprinde o tristeţe aburitoare, mi se caţără în minte, tulbură cada şi mă-ntreb ce-i cu mine, de nu-mi trimit anii să bată-n poarta nopţii să-şi ceară taina dezlegară de lanţurile aşteptării crescute până deasupra glesnei. Pe ţărmul amintirii nu sunt singur, umbra-mi ţine trena cu miile-i de braţe şi-mi răsucesc valurile peste mări surpându-mă înapoi în palma zilelor neprihănite. Seara-i trecută de jumătate, se sparge-n oglinzi de brazi ca chipul Ei, răsfrânt dincolo să mi-l desenez încă o dată, nu nălucă şi nici basm agonic. Cum va râde, Rodica? Cu râs înecat de lacrimi sau va fi copia zeiţei Afrodita, măcinată de vânturi, tatuată de ploi în aşa hal încât noi muritorii n-o vom recunoaşte! Ruină! Am găsit-o stând cuminte pe banca încă umedă de puful ploilor vânturate pe aici. Se juca din capriciu exclusiv feminin cu şuviţele-i de păr căzute-n dezordine pe umeri. Avea păr frumos, de neguri învrăjbite, neprofanat în săruturi. I-am strâns mâna schiţând un zâmbet cald peste moliciunea serii şi cuprinzându-i umerii, odihnim muţi, ca Împreună cu colegele Mirela, Nuţi şi Marcela după o îndelugată trudă pe povârnişul www.memoriaoltului.ro 26 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR muntelui. Ea priveşte în pământ sfioasă de existenţa atâtor lucruri nedesluşite sau incerte, eu aiurea pe lângă năsucul ei drăgălaş, zvârlit în sus. Aş fi vrut să fac haz de descoperirea mea mereu nouă deşi repetată la nesfârşit, dar rămân congestiont. Era gânditoare, i-aş fi îngreunat gândurile răvăşindu-le incomplete! Mă mulţumesc să-i contemplu Căsătoria lui Paul Dogaru linia ovală a obrajilor, obositor de ovală, gura mică, izvor de senzaţii, şi dinţii strălucitori în opacitate, ascuţiţi, de rozătoare. Se întoarce brusc, mă dimensionează revoltată, apoi îşi revine, se calmează echilibrat, îmi prinde câteva fire de păr imaginare, pe frunte hoinare, le îndreaptă cu fermitate şi-mi şopteşte parcă temându-se să n-audă cineva: – Aşa eşti mai serios chiar de insişti atât de mult în analize estetice, de detaliu. Îmi spuneai că renegi cravatele? De ce totuşi porţi cravată? Sunt aceeaşi şi fără cravata ta. „Adică? Ce-o fi vrând să sugereze şi de când adoptă parabola?” – Peste cinsprezece zile n-o mai port! – disec răspunsul. Voi lipsi cu desăvârşire. Şi de eşti obsedată acum de cravată, vei fi oare obsedată şi de lipsa mea?! – O, Dane, ce tot povesteşti?! Cum poţi crede că-s meschină? Voiam doar să te deliberez din situaţii neverosimile. Cravatele încorsetate pe gât nu-ţi plac. Voiam ... Ce găseşti rău într-asta? Mestecam vestea între dinţi şi n-o rostogoleam în afară dintr-un calcul al tinereţii, fiinţele noastre au nevoie de un fond sufletesc senin sau de-o pregătire în prealabil care să reziste la schimbări bruşte de situaţii. – Cum merge şcoala? Întrebare obişnuită, nuanţare diferită. Încropez intenţionat ziduri între ceea ce suntem şi ce vom fi. – Creştem. Odată cu ideile. Cercuri pe nisipul din curtea şcolii nu mai facem, nu mai cochetăm cu soarele arcuit peste ramurile teilor. Suntem în miezul întrebărilor şi împărţim în stânga şi dreapta răspunsuri. Frumos, nu? – Rody, astăzi am primit ordinul de încorporare. Vocea nu-i a mea, cineva a hăulit în curbura pădurilor pe munte. Mă priveşte uluită. Râsul îngheţat pe buze se cristaliza vesperal. Tace, se adună dezmeticită ca dintr-un vis cu subterane şi pagode. www.memoriaoltului.ro 27 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR – Pleci într-adevăr? Se întreba singură, căuta răspuns. „Se bucură! - mă brăzdează o scânteie de gând. Nu-i certitudine. Fals sunt în presupuneri”. Faţa-i lividă acum, mirositoare, de volbură. – Trebuie să-ţi pară bine. Nu mă-ndoiesc că sufletul tău e sfârtecat de vreun regret! – Fireşte. Dar totul se întâmplă aşa de repede, pe neaşteptate încât sunt surprinsă! – Nu vrei să plec? (O întreb de parcă de Ea ar depinde). Profesorul Paul Dogaru în drumeţie împreună cu elevii săi – Ba da. Adică... din clasa a VII-a de la Slătioara-Maramureş (1968) vezi, Dane... nu prea ştiu. Rămân singură, nu-i aşa ? ,,Am fără îndoială un caracter ciudat, dar nu poţi fi altfel decât ceilalţi dacă nu ai o factură deosebită: eu sunt un colţ de stâncă aruncat în spaţiu” – a spus la vremea lui Napoleon. În acastă seară îi împrumut cuvintele. Îşi reazimă capul de genunchi şi plânge nevinovat, lacrimile-i scânteiază pe obraji. Îi mângâi părul. – Plec, Rody. Întoarcerea-mi va fi proaspătă, aerisită. Voi fi de două ori eu însumi. Crezi Îi ştergeam cu batista roua şi ea tremura ca un fir de iarbă în răsăritul soarelui. Îi dau mâna, o strânge crispat într-ale ei, o păstrează intrând într-o totală nemişcare. Doar buzele dovedesc că trăieşte. – Nu te superi dacă te privesc. Îmi va fi dor, tare dor de tine. Mi-e teamă de ce-ar putea să se întâmple. M-am obişnuit cu fiinţa ta alături, fie şi aici pe bancă, la şcoală, pretutindeni. De acum înainte cine mă va aştepta în drum spre casă? Nu-i prea vesel ce spun! Te cunosc atât de puţin! Trei luni e un timp scurt. Îmi vei lipsi mult! Un scriitor spunea filozofând: „Prin spiritul şi munca ei o femeie obişnuită este inferioară bărbatului, dar prin moravurile şi sentimentele ei îi este mult superioară ceea ce compensează celelalte scăderi”. Câtă dreptate are! Sentimentele trezite în corpul ei sculptat de Dumnezeu pentru a fi deliciu şi prosternare bărbatului erau mai presus decât crezul meu. Depun eforturi considerabile de a o împăca împletind lucruri serioase cu fleacuri hilarice. Nu fac altceva decât să-i adâncesc şi mai mult durerea. Culoarea obrajilor – culoarea www.memoriaoltului.ro 28 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR înfloriţilor muguri! Câtă dreptate zace în dogoarea lor! Să fie doar flăcările tinereţii? – Pleci, Dane. Într-adevăr pleci? – Da, Rodica. De ce naiba repetă întrebarea? Ciudat suflet mai are! ca o taină imposibil de dezlegat. Taine sunt toate femeile. Unele ca nişte cetăţi fără porţi, în care trebuie doar să pătrunzi pentru a le înţelege rostul, altele străjuite cu străşnicie de tenebre şi minciună! „Tu eşti adevărată sau o nereuşită realitate! Mă chinui de chinul tău. Atingerea respiraţiei nu-mi provoacă înfiorare. Tu eşti ca o mare în voia hulei supusă, leneşă de tentaculele ei, eu sunt peştele ce înoată spre alte guri de apă dulce. De mă întorc sunt altul, mai dezgheocat de umbră, mai rebel în zâmbet”. – „Mă iubeşti, Rody" – o întrebasem cândva, eclipsind rotaţia multilaerală a lucrurilor din juru-mi. – „Da! – Şi la zâmbetul meu reliefat neîncrezător a adăugat : vezi, eu n-am spus nimănui aceste cuvinte. Niciodată. Nu le ştiam conturul de aceea sunt ridicolă în sinceritatea mea”. Şi se împotriveşte cu înverşunare când îmi apropii ochii de ai ei şi-o privesc adânc, contemplativ. Şi-mi este ciudă, aş vrea s-o pălmuiesc, să-i strig în faţă, că-i neadevăr, că nu mă iubeşte, că cel iubit zace undeva la câţiva paşi de ierburi, în lut sau nu s-a născut încă. – Merit? – Spiritual te doresc, imaterial. Înţelegi? N-a înţeles nicicând asemenea legături. Se lăsa sărutată chinuit, cu reproşuri şi luptă. Nu-mi aparţine întreagă şi n-o stăpânesc, afectiv vorbind, şi n-am reuşit să fim o singură fiinţă, un singur filon de aur incandescent şerpuind prin deşertul anotimpului. Dorinţa-mi este castă, vitregită în sinusoide sau poteci umbrite prin care vicleanul sânge să îndemne la crimă! Zilele au trecut repede consumate între dimineţi, mustind a vise şi dans de raze, şi seri, domoale pe umărul ploilor, pe banca din parc. Acelaşi geamăt surd năşteam în graiul nostru, în paşii şi ochii noştri. Regretam copilăreşte că nu voi mai fi o prezenţă lângă ea, la rădăcina nopţii. Ultima seară plouă. Plouă şi pe

În august 1968, Slatina vârstă. Învălmăşit. La margine de cer, în www.memoriaoltului.ro 29 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR mijloc de parc ne adunăm visele, cuvintele. „Hai, fetiţo să le rânduim după culori. Acestea-s cercuri de dorinţe, opreşte-le tu! Sunt necsare. Ah, iată şi un cărbune de dor! Îl iau cu mine. Voi scrie cu el prin păduri, pe coaja copacilor numele nostru. Terific! Să rămână, să-mi amintească în marşuri lungi că nu sunt singur. Te întregeşti?! Atunci ne-am înţeles. Dar cum procedăm cu teii, cu stelele, cu florile întoarse nefiresc cu rădăcinile otrăvite spre soare-apune? Nu le luăm în seamă? Indiferenţă?! Fie cum zici tu. A mai rămas ceva? Să ne gândim bine. Tu treci pe banca de vis-a-vis, poate-ţi mai aminteşti ceva! Nu intuieşti c-au început culorile să se descompună?! Până spre târziu vom rămâne singuri. Singuri, fără culori! Trist! Foarte trist! Hai, mai spune şi tu ceva! Un cuvânt doar, în nici un caz cel de adio. Eşti sterilă în cuvinte? Se poate întâmpla aşa ceva? Eu n-am ştiut. Dar aflu acum. Nu eşti prea tristă! Gândeşti că la primăvară natura înfloreşte şi odată cu ea şi sufletul tău. Ai dreptate, legea nescrisă a naturii ne încropează şi dezorientează. E răcoare şi tremuri. Să-ţi mai dau un vis să-ţi înfăşoare sânii?! Să nu mai tremuri. De ce tremuri în fond? Că plec sau că revin de unde plec? Te-ai golit de cuvinte complet. Caută, caută, poate mai găseşti câteva fărâme. Până după miezul nopţii n-avem altceva de făcut decât să le punem una lângă alta poate descoperim vreo noutate. Ţi-este greu? Poate-mi cânţi totuşi. Mi-ar face plăcere cântecul acela cu despărţirea. Ştii tu care. I-ai pierdut melodia? Nu-i nimic. În lipsă de altceva ascult şi cuvintele. A, uitasem că nu te caracterizează cuvintele. Iartă-mă! Vrei să plecăm, fiecare pe drumul lui?! Dar ce-i ăsta? Un lănţişor! Are şi-o inimă cam pe la mijloc. Drăguţ! Mi-l dăruieşti? De ce tocmai mie? Pentru că mă cheamă Dan şi că de mâine nu mai am nume? Pentru tine, desigur. Numele-l iau cu mine, nu-l pot lăsa, e strâns lipit de suflet. Îţi mulţumesc pentru lănţişor şi pentru inimă. E roşie, da? Nu prea observ şi tu vrei neapărat să pleci. Doar câteva minute mai întârziem, umbrele noastre vor să-şi întindă mâna. Aşa! Acum putem pleca. Îţi mulţumesc pentru... A, ţi-am mai mulţumit?! Şi ce dacă! Aşa sunt eu, obositor de galant. Ai murmurat ceva?! Ce? N-am înţeles precis, sunt cuvinte de adio sau de revedere? Nu mă auzi. Mulţumesc pentru... pentru...” N-am plecat nicăieri. Deci nici la www.memoriaoltului.ro 30 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR armată. Întotdeauna ziua de mâine îţi oferă neprevăzutul. La centrul de recrutare o fată cu statură de amazoană, fără zâmbete caraghioase atribuite tuturor, m-a zmuls din melancolia anotimpului lovindu-mă cu putere de realitate. Mereu taciturnă, semn adânc lăsat de trecut, îşi făcea drum necontenit ca un argint viu cu dosarele viitorilor militari de la o cameră la alta. Şi mersul ei aidoma unui dans oriental mi-a atras atenţia. „Mers de contesă – mi-a luat-o imaginaţia prin surprindere voi numi-o astfel, căci numele sonorizează-n mine, clinchetul vesel al râului curs în ecluze sau plesnetul ploii în pietre”. Avea ceva diferit de celelalte. „Ce anume, ce anume? mă străduiesc eu să aflu. Să fie răceala arborată pe ochi cu mândrie, fără vlagă, oarecum nefirească! Râdea cu Rodica lângă mine şi printre cuvinte se definea Contesa, se aşeza între noi cu zâmbetul ei de lac tulburent şi-mi excita simţurile. O prefer în carne şi oase Rodicăi? Nu, categoric nu, şi nici să le reduc la două linii paralele nu se poate. Prea multă discordanţă! Mă plimb prin oraş către seară fără să ştiu de unde vin şi încotro merg. Sunt memorări fără valoare. Pe cine interesează, de exemplu, ce-am făcut astăzi, din zece în zece minute. Sau ce planuri se chivernisesc în capul cutărui inginer? Din nenumăratele fiinţe, din învălmăşeală se desprind deodată ochi cunoscuţi. Salut, oprindu-mă. Pe ofiţer îl înlănţuie de braţ logodnica lui, Lenuţa, parteneră de copilărie. Şi-n partea opusă? Stupoare! Chiar Contesa. Iată cum îşi aruncă nevăzutul plasa. Eu sunt cobaiul abisului şi nu întârzii să dau glas tentaţiei. Se fac prezentările de rigoare, Contesa se înpurpurează ca un mac în amurgul serii, îngăimă ceva, probabil numele ei şi-mi balansează pe dinainte o mână albă şi moale, tremurătoare. Intuiesc că timiditatea mea, teatrală fireşte, nu-i displace. La film râde feciorelnic, se oprea intermitent căutând către mine, cercetându-mă. Nimbul ce închidea enigma făurită, dedusă şi impusă, despre Contesă se derula grotesc, coborând-o din Paul Dogaru împreună cu elevele din clasa a VIII-a de la înalturi, descoperind-o de Şcoala Găneasa la banchet (5 iunie 2003) www.memoriaoltului.ro 31 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR dumnezeire. Realitate şi blam! E o fiinţă oarecare, are ochii negri – seamănă cu alţii! – cu trup zvelt de ciută şi răsuciri de cântec. Mi-a spus apoi, o poveste tristă – cândva ştiam că poveştile triste-s că vrem noi, neexistente-n sine sau decupate singular – povestea vieţii ei redusă Elevi ai şcolii Găneasa şi profesorii: Petre Ileana la câteva fugare fraze. (matematică), Şerban Constantin (istorie), Cornelia Dincă Mama-i murise de mult. (informatică), Nicolae Alexandru (religie), Şuţu Rodica Se împliniseră patru ani (engleză), Pelcea Gabriela (chimie), Ivan Traian (fizică) şi în vară. Căsătorie nereuşită. Paul Dogaru (lb. română şi diriginte) în 2003 Vina întreagă o trecea pe numele atât de des criticat al tatălui. O iubise mult şi-şi legase de amintirea ei tot ce avea mai frumos, mai pur şi delicat. După moartea fiinţei dragi un singur gând i se zbătea în tâmple, arzător, cu întinderi de aripi şi foşnet de plecări, să-şi termine liceul şi să se afunde în lume, în rotirea acelor de ceasornic oriunde. O răvăşea dorul, decorul şi-o întrista dureros. A plecat fără şovăire, dintr-un instinct al orientării ce nu înşeală decât rar. Tatăl, cu aceeaşi indiferenţă nedezminţită s-a recăsătorit. N-a cerut nici un cuvânt de aprobare sau negare nimănui. Fata cu părul negru şi ochii tăciune nu-l interesa. Nimeni în afară de căsătoria lui stupidă, pur organică! În Slatina, sora mamei, femeie robustă cu aer tutelar, a primit-o exagerat conştientă de sarcina ce-i revine. I-a dat o cameră, un pat şi un sfat, să intre cât mai curând în lumea oamenilor de rând. A ascultat-o nefrămătătoare, fără tragere de inimă sau învolburări afective. Şi de atunci lucrează la Centrul militar. Se transformă şi confundă cu natura, cu timpul, devine mai femeie, i se subţiază obrazul pălind, obrajii ei cu pomeţii reliefaţi, mersul se încarcă cu gestaţie şi presupusă rutină. – Nu prea am timp de fleacuri. În plus mă pregătesc pentru horticultură. Îmi este greu, dar într-un fel voi rezolva-o. De părinţi nu ştiu nimic de doi ani. Şovăiala o însoţeşte pretutindeni şi-i va fi atât de dăunătoare. Refuza categoric orice intenţie de curtoazie din simplul motiv că: „Nu concepe să-i fie profanată liniştea. De vrei să ştii, singurătatea-i singurul meu prieten”. Straniu! Mergea singură pe stradă, la filme şi poza încremenită în dreptul vitrinelor admirând până la efuzie şi nerv obiectele de lux sau mărunţişuri. Tempera- mentul o împiedica să-şi găsească un corespon- dent afectiv, fie prietenă între cele două colege de cameră. După câteva zile: – Bună, Dane! Mergi cu mine? Caut un www.memoriaoltului.ro 32 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR doctor, ştiu unde stă. Unchiul e tare bolnav! – mi-a explicat dintr-o singură răsuflare. Doamne, cât mă doare capul! – Deci mă gândesc mai întotdeauna o doare capul. – Îşi trece mâna peste fruntea transparentă, albăstrie. Doctorul stă la bloc, în deal, e aproape! – voia să mă convingă. Călcăm pavajul străzii în contratimp şi dăm la iveală zgomote diferite, goale, enervante. Ne oprim. – Aşteaptă aici! Şi-a dispărut pe una dintre uşile blocului. Aprind o ţigară. Trag fumul în piept. Cu nesaţ, şi nu ştiu de ce mi se pare amărui. Ca niciodată! De la o fereastră doi ochi de femeie în capod, cu sâni curbaţi peste pervaz, mă iscodesc. Scrutaseră depărtările, acum au un teren precis de speculaţie, mă simt o jucărie în raza lor sticloasă şi agresivă. Se mişcau odată cu paşii mei de colo până colo, ca la promenadă şi îmi place să cred că se întreba cine sunt şi ce caut. Printre cercuri de fum şi ceaţă le întâlneam săgeţile, fără culoare, impertinente şi insistam economic să bat asfaltul cu pas leneş. Uneori o înfrunt, fără reuşită însă. Mă cuprinde senzaţia de a fugi departe, în întuneric, îmi revin dojenindu-mă şi rezist, rezist. Contesa apare şi mai nedefinită ca la plecare. Ca o umbră, ca un mister. Şi nemulţumită. Înainte de a-i vorbi de ţipătul monocord al nopţii pe verticala blocului sau de ochii incolori de la un anume etaj – n-ar fi interesat-o prea mult – zăboveşte balansându-se de pe un picior pe celălalt indignată. – Lipseşte! I-am lăsat un bilet. Mi-a spus soţia că se întoarce imediat. Îl vom aştepta. Schimbând tonul. Dane, iar fumezi?! Mi-ai promis că vei fi rezonabil! Mai mult nu gândea. Nu i-am promis că voi face incestul oniric de-a azvârli pachetul. Improvizează, se complace şi râde oarecum mulţumită de iureşul www.memoriaoltului.ro 33 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR fanteziei sale. Îşi cerne ochii pe mine, ochii ei de frig, de parc-aş fi o apă să mă imobilizeze; caută puncte de sprijin, de controversă. Nu gă- seşte, se lamentează şi convine în cele din urmă: – Bine. Dar odată tot o să sfârşeşti. De ce n-ar fi acum?! N-am nimic de zis. Încă un cuvânt şi discuţia s-ar prelungi fără noimă. Paul Dogaru (al treilea din stânga) împreună cu colegii de la Sfârşitul nu există Institutul Pedagogic din Piteşti la despărţire decât teoretic. Şi-apoi e prea aproape pentru a-l complica. „N-ai vrea să vorbim de elucubraţii. Despre teluricele regrete care tulbură somnul copacilor toamna, când pe margini de cer frunzele uscate fluieră cercuri prin care rostogolită trece lebăda lunii să-şi caute poemele? Care-i al nostru din cele douăzeci şi trei? Nu-l ghiceşti? Dar ţie nu-ţi pasă de poeme! La ce gândeşti? Nu mă imaginezi cosaş ce adună de pe brazdele siderale ecouri de flori rămase cenuşă din iubire! Iiubirea noastră. Avem într-adevăr o iubire proprie, ce s-ar întâmpla de n-ar exista? Ne-am prosterna, umili, în umbra sărutului dăruit de luceafăr mării. Frumos, nu? Şi cântecul sfânt ce ne caută urmele fiind al nostru, pentru noi, pe unde rătăceşte? O vioară se frânge de mijloc, secătuită de note, o alta naşte pe suflet şi noi mergem să curgem în copacii vârstei unde nimeni nu intră pe umărul stâng”... – Doctoru-i setos de viaţă sau plictisit? Cum e? – Hm! Între două vârste, nu-i frumos. Pe deasupra-i grosolan. – Adică? – E neavantajos să te umplu cu fleacuri. O eventuală rememorare mă supără! Şi-a râs cu râsul ei de şobolan gol pe dinăuntru, searbăd şi lipicios pe dinafară. Remarc că eşti din fire curios! – Te ascult! Ţi-ai schimbat impresia despre el într-o zi când?... – Insişti? Fie. Când unchiul meu, tot ăsta de acum, era bolnav. M-a rugat să merg după doctor, să-mi iau şi-o prietenă. Nu l-am ascultat, prietene având prea puţine sau deloc. Dintr-o convingere personală că ele n-aduc nimic proaspăt în fiinţa mea, nu mă schimbă într-un fel oricât s-ar strădui. Aşa că am plecat singură. Sun la uşă. Era seară, bătea un vânt puternic. Sun a doua oară. Seara se întindea pe coridor hulpavă, neagră, abilă. Pe când răbdarea-mi era pusă la grea încercare uşa se deschide şi-n cadrul ei apare doctorul. Era în pijama. Graţios, neîntrecut în maniere, m-a poftit insistent înăuntru fără a-mi cere motivul vizitei mele. Ce trebuia să fac? Faţa lui traversată de raze policrome îmi inspira încredere. „Poftiţi domnişoară. Vom discuta înăuntru. Nu-i frumos ca o fată atât de drăguţă să aştepte la uşă în picioare. Ia loc”. – şi mi-a arătat un fotoliu destul de încăpător. www.memoriaoltului.ro 34 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR De jur împrejur covoare şi menajament modern. M-am aşezat sfioasă, străină şi timorată de existenţa lor. O pendulă mare, proiectată samavolnic pe perete bate asemeni tam-tamului în umbra colibelor de lut şi-mi pătrunde-n creier ca un ţipăt de cocor. Era o pendulă de mărime medie, croită după stilul Ludovicilor, cu accesorii ce-ţi provoacă compasiune, fior, sugrumare. De cum am intrat privesc spre ea neluând în seamă zâmbetul doctorului, în lumină trădat, fals. Nici cuvintele-i alese n-au darul să aducă linişte. Mă obişnuiesc cu ele şi încep să le descopăr golul, lipsa de sinceritate şi mai ales descopeream ceva de care mă temeam, ceva ca o lamă de cuţit învârtită în luciul soarelui. Se îndreaptă spre masa fixată în mijlocul camerei, caută o ţigară, o aruncă pe buzele-i mişcătoare, cărnoase, apoi scuzându-se în aceeaşi manieră cu mimica, îmi întinde caseta cu un scurt „Fumaţi ?” şi-o duce la locul iniţial cu gestul rafinat al omului ce regretă. Îşi scuză ţinuta – n-avea de unde să ştie că va avea o vizită atât de plăcută – şi se înfundă în fotoliu până-n gât. „Ce vânt vă aduce la mine, domnişoară ?” În sfârşit o întrebare serioasă care-mi dozează simţurile. Îl privesc atentă. Are un nas încovoiat lin spre gură, până deasupra buzei superioare, un gât puternic şi roşu. Părul cârlionţat, des îi contura şi mai mult pigmentaţia brună a feţei. Buchisesc răspunsul: „Unchiul este bolnav. M-a trimis la dumneavoastră. De aveţi timp şi binevoiţi vă conduc”. „Grav?” „Altfel n-aş avea cum să-mi motivez prezenţa !” „Oricum, puţin mai poate să aştepte. Sunt, după cum vezi, aproape dezbrăcat, nu ? Dar unde te-am mai văzut ? Privirea i se scurgea în aer încordată, a aducere aminte, a strădanie. Nu lucrezi la: Şi-mi spune un nume de instituţie din localitate. Pentru a nu lungi interogatotul confirm. Da, da. Acolo evident te-am văzut. Dumneata mă cunoşti ?” „După câte deduceţi nu numai pe dumnea- voastră, dar şi adresa”. Se apropie de Împreună cu colegii de Institut fotoliul în care stam, mă www.memoriaoltului.ro 35 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR priveşte din faţă, din profil, mişcându-se exagerat de încet. „Dar dumneata eşti o fată drăguţă. O, dar ce spun, eşti într-adevăr frumoasă. Îmi prinde bărbia între degete, mi-o îndreaptă către el. Nu ştiai ? Cretini şi orbi sunt bărbaţii...” „Domnule doctor, eu am venit...” „Ştiu, ştiu, mă linişteşte. Merg cu cea mai mare plăcere, am promis doar. Dar ce spuneam? A, da. Presupun că ai ars multe suflete cu frumuseţea dumitale. N-am dreptate? la o asemenea frumuseţe şi pietrele freamătă, prind viaţă. Şi ce mâini delicate ai! Vei deveni o doamnă adevărată. Cum de m-am grăbit! Ce greşeală, ce greşeală!” – îngâna frenetic, năpustindu-şi ochii peste mine pe de-a-ntregul. Mi-am retras mâinile cu nerv dintr-ale lui şi-i dau ocazia să se încline mai mult către fotoliu, fără voia mea. „Ce strident este glasul acestui om! – reflectez. Glas metalic, rece, ce stopează sângele în corp”. „Îţi place pendula? De când ai intrat aici o priveşti cu insistenţa omului ce-şi doreşte lucrul valoric. Dacă-mi dai voie, mai am încă una mai mică şi mai frumoasă, pot să ţi-o dăruiesc! Nu mă refuzi, da?!” M-a sărutat brusc, m-am trezit cum braţele lui îmi strângeau corpul ca-ntr-o meghină. „Nu-i frumos ce faceţi. E dizgraţios! Eu am venit să...” Nu mai continui, ci mă împotrivesc cum pot, dezlănţuită, cu mâinile, cu picioarele... Îmbrâncit, dezechilibrat s-a retras câţiva paşi şi-a aranjat părul şi-a râs nervos. „Eşti şi diavoliţă, nu numai frumoasă! Pe onoarea mea că eşti o reuşită perfectă. Îşi mângâie obrazul. Pe cel stâng o linie vineţie musteşte a sânge. Se şterge cu dosul palmei râzând ca de un fapt împlinit pozitiv în favoarea lui. Merg în camera cealaltă să mă îmbrac. În lipsa mea priveşte atentă pendula. S-ar putea să vă împrieteniţi!” râdea. Iată de ce am dorit să mă însoţeşti. Fumul de ţigară e amărui, mai amărui ca înainte. Contesa se supără sensibil c-am aprins o nouă ţigară, eu chibzuiesc cu gândul la povestea ei neterminată. „Am mers până la scările blocului. Un motiv de siguranţă ?” „Nicidecum. Adică cu ce i-ar păsa doctorului că o persoană oarecare, fie şi tânără, aşteaptă jos? Şi mai ales, cu l-aş incomoda? Şi doctorul întârzie. Iartă-mi, Doamne, pasul hoinar, n-am luat din daruri decât o fărâmă de viaţă şi împăcat merg să-mi împlinesc sorocul. Îmbrac hainele ruginii ale toamnei şi-mi surp matur roua peste pleoape să nu-mi fie teamă de iernile ce deasupra-mi vor fluiera îndelung. Amurgul de alături schijuie duzii – îi mai ţii minte, bunicule? – Şi nu pregetă să spargă valul lângă roata morii, se aude de departe ca un vălmăşag de nelinişti. Eu nu cred c-a sosit timpul să-mi slobod aripile pentru a zbura prin beznă! Cocorii unde-s? Ah, ei vor veni de dincolo de infinit să-şi adâncească nopţile în noi, cu viori sparte în sensuri obscure, cu întârzieri în zile, peste creste. Tu vrei, Contesă, să smulg clipelor acestea valul, să-mi vezi duzii putreziţi în rădăcini de trădarea ta? Nu-i adevărat şi nu se va întâmpla povestea potopului cu noi, repetându-se! O stea se stinge pe cer, un meteorit probabil şi-o aureolă. Cad între cucute, fără glas. La Slătioara-Sighet, septembrie 1967 Altceva nimic. Linişte. www.memoriaoltului.ro 36 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Dar pe unde-ţi plimbi paşii? Te-am văzut ieri pe-o motocicletă, dinainte cu un tânăr roşcovan şi nu prea semăna a tânăr! O cunoştinţă de-a mătuşii?! Nu te contrazic, mai cu seamă că nu-i frumos să refuzi când te invită la o plimbare ademenitoare prin creola iarbă a pitorescului. Pe tine nu te deranjează minciuna? Nici pe mine când e reuşită. Cum de n-ai ştiut că am capriciile mele ca oricare?! Tu n-ai? Parcă-mi spuneai că-ţi place singurătatea! Acum nu ştii dacă mai există? Bah! Nu chiar aşa! Şi asta datorită mătuşii! Eu n-am nici un amestec în toată chestiunea. Nu emit pretenţii şi sunt măgulit că te-am cunoscut. Nu acelaşi lucru poţi spune tu despre mine. De ce? Da, da sunt curios, un curios exagerat. Nu te-am rugat să-mi spui povestea cu doctorul decât protocolar. Ai făcut-o şi nu-ţi pare rău! Totul e firesc căci oricum tot o spuneai cândva, conştiinţa nu te lasă şi mai cu seamă mâncărimea de pe limbă. Şi s-a nimerit ca tocmai eu să fiu cel torturat. Pe unde-ţi mai poposesc paşii? Nu-l cunosc! Şi ce dacă nu-l cunosc? Ar trebui? De ce, fiindcă-i ofiţer? Aşa sunt eu, redus în cunoştinţe. Nu mi-l prezinţi? Da, da, ai dreptate, s-ar plictisi de moarte cu mine, şi-apoi eu nici nu ştiu să vorbesc despre rochii sau briliante, nici mărcile de maşini nu le stăpânesc îndeajuns. Ce plictisitor pot fi ca partener. N-am să pot niciodată să-i impun comparaţia. O, nu te supăra, am glumit! Cum aş putea avea îndrăzneala să-i vorbesc? De-l întâlnesc voi privi într-altă parte, nu de altceva dar ca să-ţi fac pe plac! Frumoase sunt sentimentele şi mă tot întreb de ce nu-i declari o iubire veşnică? Ascunzând-o s-ar putea să veştejească! Suferi că nu te înţelege! O fi având capriciile lui, ca oricare, ca mine, ca tine! A, nu vrei să aibă capricii? Spune-i să le arunce, apa Oltului curge prin apropiere. Te va asculta de te iubeşte. Aşa să procedezi că va fi bine. Curaj şi la revedere! Nu uita să-mi povesteşti cu lux de amănunte cum s-a lepădat un tânăr ofiţer de capriciile lui. Da, da. Sunt un caraghios exagerat. La revedere”. Este ora 15,30. Ora când ploile stau în grea cumpănă şi băierile cerului se desfac ceremonios cu trăsnete şi fulgere. Şi curg ploile, năucele ploi ale toamnei! Însă astăzi, patru luni după întâlnirea cu contesa nu plouă. Soarele îşi face loc printre nori, îi persecută îmbrâncindu-i spre orizont. Razele îmi mângâie fruntea, o încadrează maiestos cu un deliciu de nedescris. Soarele ăsta-i un bătrân vrăjitor ce supune oamenii fără diferenţiere. Îi aduc injurii, dar el rămâne pasibil, cald şi zâmbitor ca întotdeauna. Ce doreşte soarele? Pe noi nu ne impacientează, ştie el ce face! Şi de mi-o aduce pe Contesă în cale e tot una din vrăjitoriile lui. Dincolo, la capătul străzii pasul zveltei fetişcane sună înfundat, mohorât. Se opreşte în faţa mea cu obrajii de humă şi zâmbet de măscărici. – Tu erai?! Să nu te recunosc! Te-ai schimbat mult. Nu-i de mirare cu timpul ăsta! ,,La ce timp se referă?” Felul ei de a vorbi mă amuză. Dacă noi trăim mai mult înăuntru, pe pământ, cu siguranţă că ea îşi extrage gândurile subpământene din sfere necunoscute nouă. Vorbeşte câteodată fără interlocutor, nu-i nebună şi lungeşte partea sonoră până te reduce ca personalitate, ca prezenţă. – Ochii sunt de vină! Afurisiţii ochi ce se îmbată în fântâni de culori şi se transfigurează. Ochii tăi şi-au pierdut culoarea. – Sunt incolori! Nostim! Îşi lăţeşte obrajii şi dilată pupilele de parcă ar fi descoperit o comoară căutată de cei mai renumiţi arheologi ai timpului. – Sunt verzi. Mincinoşi. Adânci. Se bucură fără să priceapă o iotă din ce-i spun. Îi plac cuvintele pe dinafară, dezgheocate de conţinut, de sens şi oboseşte când încearcă să le pătrundă esenţa. – Mă aşteptai? (Stupide întrebări pun femeile! Ştiu multe lucruri pe de rost şi ard de nerăbdare să le audă iară!) – Într-un fel, da. De patru luni. www.memoriaoltului.ro 37 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR – Câtă răbdare pe tine! Se spune că oamenii sunt calmi şi răbdători când prevăd sfârşitul ca pe-o reuşită totală. Te ghidezi după aşa ceva? – Mă bucur că te-am întâlnit! – mă complic deşi complimentul nu-i va provoca nici cea mai mică indigestie. Te grăbeşti? Eşti obosită? O atacam frontal oarecum pulsionat de soarele revărsat din abundenţă peste noi. Cădea oblic foşnitor. – Nu prea. – Mergem? – Unde? – Eu ştiu! Undeva aiurea! Urcăm scările apartamentului tăcuţi, ea înainte, eu după. Se oprea sacadat la capătul fiecărei scări, obosită, mă întreba câte mai sunt şi pleca fără a afla răspunsul. Presupuneam că are picioarele dilatate de efort, priveam alături spre hăul deschis în stânga noastră materie, fără spirit. – Am ajuns! Îmi revine spiritul, cel rămas pesemne pe scări. Stă descumpănită o clipă. Se întoarce respirând greu, neîmbujorată. Deschid. Contesa intră şovăitoare. Totu-i pare străin. Trag yalla. Tresare, dar persistă în a iscodi împrejurul. Îi iau plasa din mână, tresare pentru a doua oară, cedează şi zâmbeşte cu zâmbetul ei searbăd, lipicios. – Îmi place apartamentul! – conchide. Abandnează scaunul în favoarea patului, stă pe margine cu mâinile aruncate înapoi, respiră normal. Obrajii ei n-au sânge, sunt spelbi ca un cadavru. – Şi acum, dragă Contesă, să-mi spui ce doreşti, un coniac, o cafea? N-o frapează ospitalitatea mea. Continuă să fie extraterestră. Gândeşte cu ochii ţintuiţi pe un tablou minuscul în perete, o coajă de copac pe care-s aruncate culorile toamnei (nu-i pendulă!). – Un coniac! Scot din bufet o sticlă de coniac indian şi două păhărele pe care le umplu în timp ce ea-şi desăvârşeşte contemplarea. În colţul gurii îi apare o cută vagă, o străduinţă, o neînţelegere. – Îmi plac tablourile, deşi nu prea le înţeleg. Cine le-a pictat, vreu pictor presupun? – Mda! Eşti pe aproape! Pentru a-i risipi nedumerirea adaug: Eu. Îmi sunt un bun prieten, nu? – Nu cred. În definitiv, oricine ar fi, are talent! – Încântat! Îi întind păhărelul „Câtă reţinere şi indiferenţă la un loc” – remarc. – Pentru cine bem ? - mă escaladează cu o altă întrebare. – Eu zic să bem pentru prieteniile sincere. E singura urare la care ţin cu adevărat. – Pentru prietenia noastră, a accentuat, şi pentru toate prieteniile din lume! Plescăie din buze. E tare coniacul. Şi mi-e sete. Goleşte paharul şi se întinde pe pat. Sunt cam obosită! Cât să fie ora? – Nu-i târziu. M-am aşezat lângă ea. A fost greu astăzi? – Cam. Nişte dosare ale naibii îmi dau bătaie de cap. Şi n-ai încotro, trebuie să le aşezi într-o anumită ordine, să le clasezi... – Îmi închipui! O cuprind de mijloc lunecându-mi mâna dreaptă peste talia-i suplă, de atletă. Tace viclean. Liniştea se scurge vijelios peste noi, ne astupă căile auditive, ne pietrifică. Ochii-i sunt pe jumătate închişi, priveşte teatral şi rafinat. Apoi gândesc: „Ce ochi de vulpe vicleană are!” www.memoriaoltului.ro 38 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - Ţi-ai scurtat părul! – o dojenesc, cu toate că este un lucru la modă. Îmi trec mâna peste podoaba capilară şi mă apropii mai mult de viclenii ochi care devin tandri, copilăroşi, torturaţi de nevinovăţie de teamă. De ce ţi-ai tăiat părul, Contesă, de ce? – Pentru că aşa... N-o las să termine. O sugrum cu o sărutare lungă şi rece dintr-o pornire nu prea bine definită. Simt corpul moale sub mine rotindu-se în jurul unei axe nevăzute. Sânii mici ca nişte raze perpendiculare de soare îmi împung pieptul răscolitor transmiţându-mi fiorul carnaţiei. Braţele-i goale descriu galeş prin aer segmente de cerc şi-mi înlănţuie gâtul fără scăpare. „De ce n-aş avea curajul să-mi spun adevărul în faţă, să-l biciui cu puterea de a trăi intens atât cât mi-este scris, atât cât merit, nu în plus ca o povară. Plânsul ce mijeşte sub pleoape, draga mea Contesă, nu-i oare un triumf asupra naturii, asupra monotoniei ce ţi-o reclamă ea?” Zvâcneşte în dezordine, neconvingător. Lumina soarelui se cerne prin perdele ciudat de asimetric. Descopăr şi-mi pare inedit de parc-aş fi pruncul adus din peştera nopţii, adus spontan în cornul luminii. Ochii mei sunt ridaţi, Contesa are pleoapele vineţii, de cremene, buzele păstrează un parfum îndulcit de plăcere ca după o noapte de vise fermecătoare. Cu timpul respiraţia-i devine ritmică, genele freamătă uşor, se desfac ca aripile unui fluture gata de zbor. Se miră când mă vede ca imediat să-şi acopere faţa cu mâinile amândouă. Nu-i pun întrebări, consider c-ar durea-o. Îi vorbesc (nu ştiu de unde am început!) despre timpul efemer, despre anii ce se duc pe apa sâmbetei îmbătrânindu-ne, despre vremea când vom fi moşnegi pe veranda casei sau undeva la ţară privind cu tihnă senilă în zare şi să ne reamintim florile sădite pe brazdele tinereţii. Cu Mireluşa la Slătioara-Maramureş în Nu vom putea să luăm drumul înapoi. Şi ce aprilie 1968 dacă! Nimic neconsumat nu vom fi uitat în paşi. Am trăit degeaba? Nu-i decât un singur răspuns: viaţa ne-a fost dată cu sârg şi n-am chinuit-o surpată în suflet şi n-a fost scăldată doar cu lacrimi. Ne răsucim în cercuri, suim în lut pieptănaţi de raze solare, bem licoarea vie a amiezii, intrăm în toamnă cu tot cortegiul de cântece şi frunze pe umăr şi ne consumăm lin sub neguri la apus, fără ţipăt de cocor sau scrâncet demenţial. Contesa se uită docilă, se întreabă probabil de ce răpim timpului ce-i al nostru, ce ne aparţine sau ce trebuie să ne aparţină. – Ridică-te! Bea-ţi coniacul! Îţi va face bine. Te vei scufunda, de vrei, şi mai mult în lumea himerelor. Tonul profetic creşte şi nu-i convine. Poate-i destinată într-adevăr altei lumi, una dezolantă, rece, indiferentă. – Mă doare capul îngrozitor! Ce repede se învârt acele ceasornicului. Sunt extenuată!

www.memoriaoltului.ro 39 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR „Nu face parte din lumea himerelor de vreme ce-a obosit ca un om obişnuit!” Îmi curg prin cap cuvintele. Se ridică alene acoperindu-şi cu rochia pulpele-i fine, de măr pârguit. Luciul lor ridează ochii. Mă cuprinde o dorinţă nebună de a-i spune să plece şi să n-o mai văd câteva decenii. Şi totuşi nu-i spun nimic pentru că sunt un laş şi n-aş vrea să fiu. Rămâne în continuare cu ochii spălaţi în gol, îşi trece privirea prin mine ca printr-un obiect sticlos, fără imagine. – Plec! Trupul zvelt se unduie spre uşă. Repede mai trece timpul. Pe scări şovăie de câteva ori şi imaginaţia mea bolnavă mi-o reflecta într-o cădere abisală cu zgomot înfundat la temelia scărilor, cu capul zdrobit şi pletele, frumoasele-i plete artistic conturate năclăite într-o baie de sânge. Nu eram beat, ci convins ameţit de luciditate. La o sută de paşi de casă o las singură cu umbra. Se înserase şi n-am pronunţat nici o silabă din lipsă totală de orientare. Doar două perechi de ochi şi-au întâlnit fărâma de scântei, atât cât mai rămăsese din pelerinajul prin anotimpuri. Erau duşmănoase sau prietene? Greu de dedus! Mai degrabă La Slătioara-Maramureş împreună cu profesorii Cocean Ion, Tuşnea Nicolae şi sterile, fără efect. S-a întors rotund pe Bondrea Vasile (21 octombrie 1967) călcâie şi-a cutezat să-şi consume făptura în distanţe. Adoram liniştea. Apoi s-a spart crud. Pare-mi-se în autobuz unde frânturi de fraze bălăbăneau informe prin creier şi nu-mi aparţineau. Erau de împrumut. – A fost o după-amiază caldă. Toridă! – Oltul şi-a scăzut albia. Bine de scăldat. – ... filmul de aseară. E admirabil Ben Quik. – Rana de la picior sângerează. Doctorul mi-a prescris un program static. Şi eu cum sunt cam zurbagiu... Ce vrei, sânge de strămoş dac în vine! – Ce dracu de merge aşa de încet autobuzul ăsta. Voi pierde trenul şi altul nu mai am decât peste patru ore. – Dă-te, domnule, mai la o parte. M-ai înăbuşit împingându-mă înapoi... Lumina opacă din vehicul dănţuia în bucăţi de umbre pe feţele călătorilor. Mişcarea lor îmi opreşte gândurile înainte de ar încolţi. Când am coborât cineva m-a salutat şi eu am zâmbit în chip de răspuns. Şi noaptea zâmbea, cu ochii mincinoşi până-n piept surpată în regrete... www.memoriaoltului.ro 40 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Prefecţii judeţului Olt (I)

Cornel Manolescu

Harnicul cercetător al arhivelor care este dl. profesor Cornel Manolescu a publicat de curând volumul ,,Conducătorii judeţelor Olt şi Romanaţi”, făcând lumină într-un domeniu al istoriei locale încă insuficient studiat. Această contribuţie se adaugă acelora dedicate primarilor oraşelor Slatina şi Caracal apărute anterior în volum. Am selectat pentru cititorii noştri un fragment din volumul citat.

TĂRTĂȘESCU, TOMA I *1859, februarie14 – mai 27, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, p.416; G.Poboran, 1908-II, p.217 ]. În anul 1863 avea 48 de ani (n.c.1815).2 Numirea sa o găsim în Monitorul Oficial: ,,PRINCIPATELE-UNITE, MONITORUL OFICIAL AL ȚEREI ROMANEȘCI Nr. 14 februarie 16-18 1859. PRINCIPATELE – UNITE ȚARA ROMÂNEASKĂ ȘI MOLDAVIA NOI ALECSANDRU IOAN, Cu mila lui Dumnezeu și voința națională- DOMN MOLDOVEI ȘI AL ȚEREI ROMÂNEȘTI La toți de față și viitori sănătate! Am ordonat și ordonăm Art. 12-Am numit și numim pe D-l Toma Tărtășescu administratorul districtului Oltu. Datu-s’a în capitala Noastră București anul 1859, Februarie 14’’. După activitatea administrativă ca prefect al județului, a avut mai multe funcții, dobândite prin decrete domnești. ,,Bucuresci, 23 Iuliu Alecsandru Ioan I Cu mila lui Dumneȡeu și voința națională, Domn al Principatelor Unite. La toți de faҫă și viitori sănetate. Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la departamentul Cultelor și Instrucțiunei Publice cu No.8967; Am decretat și decretăm ce urmează. Art. 1. D-nu Toma Tărtășescu se confirmă și se reintegrează în postul sêu de Revisor al acelui Minister, în locul D-lui Ioan Duculescu. Art.2. și cel din urmă. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii publice este însărcinat cu ecsecutarea ordonanței de față. Dat în Bucuresci, 18 iunie anul 1862.3 ALECSANDRU IOAN. Ministru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor și Instrucțiunei Publice. N.D. Racoviță”.

2 Monitorulŭ.Jurnal Oficial al Principatelor-Unite, 1863, No.5, pag.3. 3 Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficiale.No.161, pag. www.memoriaoltului.ro 41 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Prin Decretul cu data 14 Noembrie 1863, ,,dupe propunerea făcută prin raportŭ de Ministru Secretar de Statŭ la Departamentul Cultelor și Instrucțiuneĭ Publice D. Thoma Tărtășescu , actualul Revisore al acelui Ministeriu, se numește Membru la Comisia regulatόre documentelor monastirilor pământene ȡise închinate, cu retribuțiunea de lei 1.300 pe lună în locul pre- sânției sale Arhiereului Scriban, trecut în alt post, iar în locul D-lui Tărtășescu se numesce Revisore D.Zaharia Ionescu.’’4

BĂLEANU, COSTACHE *1859, mai 27 – decembrie 1, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ].

RADIANU , BOICEA *1860, decembrie 1 – 1861, iulie 23, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897,pag. 416; G.Poboran, 1908-II, pag.217 ]. S-a născut în anul 1822 ( sau 1820 ), la Craiova și a decedat în 1873 în orașul natal. Absolvent al Școlii centrale din Craiova. La începutul anului 1848, scriitor la Poliția orașului. În timpul Revoluției a fost numit subcârmuitor la Plasa Jiul de Sus. A devenit ulterior secretarul de leafă al generalului Gheorghe Magheru, având și funcția de secretar al magistraturii Craiova. ,,Boicea Radovici-Lăcuitor din Craiova: s-au arestuit la 26 octombrie după arătarea cîrmuitorului, pentru că au fost secretar la Magheru. În spitalul Colții de la 10 noembrie 1848’’.5 În anul 1848 a participat la arderea Regulamentului Organic la Craiova, apoi a fost arestat și închis la Văcărești. În 1859 a fost Boicea Radianu (după Arhivele președinte al Tribunalului Romanați, consilier la Olteniei, nr. 17/ian.- febr. 1925) Curtea de Apel din Craiova, prefect al județului Olt (1860, dec.1 – 1861, iulie 23), iar după anul 1866, prefect al județului Mehedinți. Numit prefect al acestui județ, de către locotenența domnească, salută cel dintâi pe principele Carol la sosirea sa în țară.6 Devenind locuitor al orașului Turnu Severin, ocazie cu care a cunoscut familia boierilor Țăpârdea și-a căsătorit fiul Alexandru Radian cu domnișoara Fineta Țăpârdea. În 1871, împreună cu Anastase Stolojan7, pune la cale o mișcare antigermană, francofilă în Oltenia, fiind convins că Franța va câștiga războiul .

4 Monitorulŭ. Jurnal Oficial al Principatelor – Unite, No.239, p.1. 5 Direcția generală a arhivelor statului din R.P.R.- ,,Documente privind anul revoluționar 1848 în Țara Românească” , București 1962. 6 Predescu, Lucian- Enciclopedia României Cugetarea, Saeculum I.O., Editura Vestala, București, 1999, pag. 706. 7 Anastase Stolojan (n.5 august 1836, Craiova – ϯ 25 iulie 1901, București ) a fost un politician român, parlamentar și ministru din partea P.N.L. Mare proprietar rural, s-a ocupat cu avocatura și www.memoriaoltului.ro 42 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR M. Theodorian-Carada8 publică un articol intitulat ,,Un uitat: Boicea Radianu’’ în revista ,,Arhivele Olteniei”, nr. 17/ ian-febr. 1925, pag. 3-4, din care prezentăm câteva fragmente: ,,La 1848 îi zicea Boicea Radovici și era slujbaș judecătoresc, grefier de tribunal. Sub acest nume l-am găsit printre Comisarii Guvernului Provizoriu în Doljiu și sub el a fost închis de guvernul reacționar de după 13 Septemvrie ca un revoluționar primejdios. Nu știu când a schimbat pe Radovici în Radianu, dar amândouă numele dintâi dovedesc că era slav de origină, bulgar foarte probabil. Născut și crescut în Oltenia, era însă român trup și suflet. Mormântul său din cimitirul Sineasca a fost profanat în ultimul timp de administrația orașului Craiova, care i-a aruncat oasele și a vândut altcuiva locul ,,pe vecie’’ al acestui luptător ,,șeful liberalilor din Craio- va, întemeietorul și organizatorul libera- lismului oltean’’. 8/20 mai 1866: sosirea și întâmpinarea regelui Carol I pe pământ românesc ( la Turnu-Severin ). Tabloul original de la Expoziția Generală din 1906, realizat de Alex.Resmeriță.

VĂLEANU, COSTICĂ *1861, iulie 23 – 1862, aprilie, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897,pag.416 ; G.Poboran, 1908-II, pag. 217 ].

Fiul slugerului Dumitrache Văleanu. A fost căsătorit cu Maria Niculescu, dintr-o familie boierească, cu care a avut mai mulți copii: -Sofia Văleanu, Col. Văleanu, Constantin Văleanu, Maior Văleanu, Eufrosina gen. Băicoianu, Maria gen. Poenaru și Viorica N. Filitti. La 24 august 1861, prefectul C.Văleanu trimite corpului profesoral al școlii de băieți nr. 1, Slatina o invitație pentru a participa la ceremoniile organizate cu prilejul aniversării onomasticii principelui A. I. Cuza.9 A fost frate cu Gheorghe (Iorgu) Văleanu, Prefect (Administrator), la 1848, al județului Olt și mai târziu Ministru al Țării, însurat cu Hariclia Zătreanu având împreună 3 fete.10 publicistica, având studii de drept la Paris. La 14 martie 1868 a devenit primar al Craiovei, pentru ca în 1869 să facă parte din parlament, demnitate în care a fost ales de mai multe ori. 8 Theodorian-Carada, Mariu, avocat, scriitor, om politic. Născut la 24 octombrie 1868, Craiova, decedat în 1949. Fiul lui Ioan Theodorian. Studii la Liceul Carol I, din Craiova (bacalaureatul în științe și litere); Facultatea de drept din București (Licențiat în 1890). A fost avocat al Creditului Funciar Român, în Baroul Ilfov, președinte al Presei Catolice din România, senator. 9 S.J.A.N.Olt, Fond Școala Elementară de Băieți nr.1 Slatina, dos. 23, pag. 86. 10 Poboran, George , op.cit. pag. 452. www.memoriaoltului.ro 43 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

GÂRLEȘTEANU, VASILE H. *1862, aprilie 30 – august 12, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217]. În 1862 ,,Vasilică Gârleșteanu’’, cum era apelat de către cei apropiați avea 36 de ani (n. pe la 1825 ) și un venit anual de 100 de galbeni. Fiul lui Hristodor și Zoița. Era pe ,,Lista de alegători primari cu venitu foncier cel pucinu de 100 de galbeni pe an .’’11 Magistrat, pitar la 1850. În 1857 se căsătorește cu Alexandrina (Lucsandra) Roscovschi.12 Naș le-a fost marele logofăt și mare postelnic Dimitrie Haralamb (n.1795 – ϯ 05.04.1867, Craiova ), iar fii săi au fost Dimitrie și Iosef, general în armata română. Prin Decretul Domnesc nr. 276 din 30 aprilie 1862 este numit prefect ,,al districtului Olt’’. ,, ALECSANDRU IOAN I. Cu mila lui Dumneȡeu și voința națională, Domn al Principatelor-Unite. La toți de faҫă și viitori sănĕtate; Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat de la Departamentul din Întru cu No.1688. Am decretat și decretăm ce urmeză: Art.1. D. Vasilie Gărleșteanu se numesce în postul de prefect al districtului Olt. Art.2. Ministru Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru este însărcinat cu îndeplinirea ordonanțeĭ de faҫă. Dat în Iași la 30 apriliu 1862.13 ALECSANDRU IOAN.

Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru CATARGI No. 276’’

Prin decrete cu data 18 octombrie 1863, ,,dupe propunerea făcută prin raporturi de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul Justiției, sîntu numiți: D. Vasilie Gîrleșteanu actual Procurore la Curtea Apelativă Secsia I din Craiova, în post de membru la aceeași Curte în locul D-lui M.N.Mihăescu demisionat.’’14 ,,Prin Decrete cu data 22 Noembrie 1863, dupe propunerea făcută prin raporturi de Ministru Secretar de Stat la Departamentul Justiției sîntu numiți: D.V. Gărleșteanu, actualul membru la Curtea de Apel din Craiova, Secsia I din causă că fostul Procurore la acea Curte, opinând în mai multe procese și neputând participa acum ca membru, se permută în aceeași calitate la Secsia II,în locul D-lui C.Otnescu.’’ V. Gârleșteanu a fost proprietar de moșii în Urzica și Bratoi și a avut case în Craiova. A decedat în Craiova, la 21.VII.1902.

11 Monitorulŭ. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite, 1862, nr.5, 12 Ciobotea, Dinică și alții, Din istoria mulltimilenară a satelor Cârcea și Preajba- monografie, Edit. Sitech Craiova. 13 Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ.1862, nr.95, pag.1, Bucuresci, 30 apriliu. 14 Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ. 1863, nr.210, pag. 1. www.memoriaoltului.ro 44 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

RIZESCU, COSTACHE. *1862, august 12 – 1863 , august 21, prefect de Olt [ A.M.I., 1897, p.416; G.Poboran, 1908-II, p.217 ].

La începutul lunii august 1862, Costache Rizescu , demisionează din funcția de ,,Revizor general pe lîngă Ministerul din Întru’’: ,, ALECSANDRU IOAN I. Cu mila lui Dumneȡeŭ și Voința Națională, Domn al Principatelor – Unite. La toți de faҫă și viitori sănătate Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru No.. Am decretat și decretăm ce urmează Art.1. D-nu Costache Ciocârlan este numit Revizor general pe lîngă Ministerul din Întru în locul D-lui Costache Rizescu demisionat. Art.2. Și cel din urmă. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, este însărcinat cu scsecutarea ordonanței de faҫă. Dat în Bucuresci, la 4 August, anul 1862.15 ALECSANDRU IOAN Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru N.CREȚULESCU. No.586”.

Prin Decretul Domnesc, nr. 634, din 12 august 1862, COSTACHE RIZESCU este numit în funcția de prefect al județului Olt. ,, Bucuresci, 17 august 1862. ALECSANDRU IOAN I. Cu mila lui Dumneȡeŭ și Voința Națională, Domnul Principatelor Unite. La toți de faҫă și viitori sănătate. Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru No.650. Am decretat și decretăm: Art.1. Sunt numiți în posturi de Prefecți de județe: D-nu Maior Costache Cerchez, Prefectul județului Doljiu, în locul colonelului A... D-nu Ghiță Golescu, Prefect județețul Vâlcea în locul D-lui D.Ștefănescu. D-nu Vasile Bucșenescu Prefect al Jud.Gorj locul D-lui Ioan Zamfir Broșteanu. D-nu Costache Rizescu, Prefect al județului Olt, în locul D-lui V.Gârleșteanu. Art.2. Ministru Nostru Secretar de Stat la departamentul din Întru, este însărcinat cu ecsecutarea acestui Decret. Dat în București, la 12 August anul 1862.16 ALECSANDRU IOAN. Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru. N.CREȚULESCU No. 634’’.

15 Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ. 1862, nr.174, pag. 1. 16 Monitorulŭ. Jurnalu Oficialu-1862, nr.181, pag.1. www.memoriaoltului.ro 45 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR La 6 decembrie 1862, prefectul Costache Rizescu solicită profesorului superior al Școlii elementare de băieți nr.1 Slatina, rezolvarea situației școlii din com. Izvoarele de Sus, rămasă fără profesor. În 21 august 1863, demisionat fiind din funcția de prefect al județului Olt, este înlocuit cu Costache Manu.

MANU, CONSTANTIN ( COSTACHE ) I *1863, august 21 – 1866, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, pag. 416; G.Poboran, 1908-II, pag. 217 ]. S-a născut în anul 1837 și a decedat la 24.01 1907.Făcea parte din familia boierească Manu, care avea origini în Italia.17 A fost fiul fostului agă Ioan ( Iancu ) Manu ( n.1803, iunie 24 - ϯ1874, noiembrie 29 ), mare vornic și caimacam al Valahiei în 1858 și al Anei Ghika (1810 – 1872). Costache Manu a avut ca frați pe: -ELENA, căsătorită prima data cu A. Florescu și a doua oară cu C. Cornescu. -GEORGE ( n. 26 iulie 1833, București – ϯ 16 mai 1911 ).18 -ALEXANDRU, căsătorit cu Maria Filișanu . -DIMITRIE. În perioada 21 august 1863 - 1866 a fost prefect al județului Olt, numit prin Decret Domnesc.19 ,,Bucuresci, 28 August Prin Decrete cu data 21 și 23 August 1863, dupe propunerea făcută prin raporturi de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, sîntu numiți: D. Costache Manu,în funcția de Prefect la județul Oltul, în locul D-lui C. Rizescu, demisionat”. În 17 decembrie 1864, prefectul Costache Manu cere revizorului școlar al județului Olt, înlocuirea învățătorului de la com. Bălănești destituit din funcție. Căsătorit la 1865 (veri de-al treilea), cu Ecaterina Crețulescu (ϯ 1894). Au avut copii pe Constantin C. Manu, magistrat și prefect la Olt (1907), căsătorit cu Lucie Lafond și Ioan C. Manu- căpitan. ,,Prin decrete cu data 3 și 9 Ianuarie 1867, după propunerea făcută prin raporturi de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți: -D. Constantin Manu, în funcțiune de prefect la județul Buzeŭ, în locul D-lui Pantazi Ghica, demisionat’’.20 A fost prefect la Poliția Capitalei (1869 – 1870). ,,Monitorul Oficial’’ nr. 89 din 20 aprilie 1877, prezentând lucrările Adunării deputaților, în Ședința de la 19 Martie 1877, nota următoarele: ,,Suspendarea justiției în mai multe procese civile și criminale. Ca introducere la acest capitol, punem sub ochii justiției și ai opiniunei publice următoarele telegrame emanate de la prevenitul Alexandru Lahovari, ca ministru al justiției, pentru amânări de procese”. Sunt prezentate mai multe cazuri, în care ministrul Alex. Lahovari, prin ordinul său a dispus închiderea unor procese.

17 www.genealogie.lovendal.ro 18 George Manu – General, om de stat, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri între 1889 și 1891. Primar al Capitalei între 1874 – 1877.Unul dintre fruntașii Partidului Conservator. Afost inspector al artileriei până în 1888, ministru de război în guvernele Teodor Rosetti și Lascăr Catargiu ( 1888 – 1889 ).Președinte al Camerei Deputaților ( 1891 – 1895 ). Căsătorit cu Alex. Cantacuzino. 19 Monitorulŭ. Jurnalu Oficialu-1863, nr.168, pag.1 20 Monitorul Oficial al României, No.7, din 10 Ianuarie 1867. www.memoriaoltului.ro 46 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Iată un caz, în care este implicat Costache Manu: ,,4. 1875, Maiu 5-D-lui Alex. Lahovari, ministru de Justiție Bucuresci – cu cheia prefecturii Olt. D. Costică Manu s’a opus cu forța la execuțiunea unui mandat emis de judele de instrucțiune și după raportul comandantului garnizoanei de aci: l’am dat în judecată pentru rebeliune. Eri instrucțiunea procesului s’a terminat aproape, căci s’a amânat la 10 Maiu numai pentru a se mai asculta un martor. Mandatele de înfățișare date în contra unor alegători din colegiul II de deputați după terminarea alegereĭ, sunt pentru a le lua deposițiunea ca martori propuși de Manu. Accept ordinul D-voastră de urmare.-Procuror de Olt Emil P. Teodor ( N.P.veȡi originalul în dosarul 29, fila 9. Apendice, pag. 50 )”. Răspunsul lui Alex. Lahovari, ministrul de justiție: ,,5. 1875, Maiu 11. D-lui Teodor, procuror-Slatina-Ve dau ordin a închide imediat actiunea în contra D-lui C.Manu. Faptele acestea provenite din excitațiunea luptei electorale, de și blamabile, nu cred să pόtă da loc la uă acțiune seriόsă.Prin închiderea acțiunei se vor calma pasiunile mai bine decât prin urmărirea ei. -Ministru Al.Lahovari ( N.B.Veȡi telegrama din dosarul 29,fila 13.Apendice,pag.151 ). Acțiunea s’a închis”.

BROȘTEANU, IOAN ZAMFIR *1866 –, prefect George Poboran îl indică drept prefect al județului Olt în 1866. Un Ioan Zamfir Broșteanu îl găsim prefect de Romanați în perioada 1866, iulie 28 – 1867, mai 1. Despre acest I.Z. Broșteanu se poate spune că făcea parte din familia boierilor gorjeni Broșteanu , care au avut în stăpânire satele Broșteni, Turcenii de Jos, Turcenii de Sus, Calopăr și mai târziu Fărcășești Birnici. De asemenea aveau și proprietăți în Târgu-Jiu.21 Prin Decretul Domnesc nr. 634 din 12 august 1862 , Ion Zamfir Broșteanu, prefect al județului Gorj este înlocuit în aceeași funcție cu Vasile Bucșenescu.22

SLĂVESCU, MIHAI *1867, Iulie 17 – 1868, mai 16, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, pag.416; G.Poboran, 1908-II, pag.217.23 Prin Decretul Domnesc No. 483 din 10 iulie 1862, Art.2 ,,D-nu MIHAIL SLĂVESCU este numit director la Prefectura Rîmnicu Sărat, în locul lui I. Dimitrescu care se permută în aceiași calitate la Prefectura districtului Gorj. Prin Decret cu data 26 Martie 1863, dupe propunerea făcută prin raport de D. Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, Directorele Prefecturei județului Rîmnicul Sărat D. Mihail Slăvescu trece în asemenea calitate la județul Romanați, în locul D-lui Boruzescu.24 În perioada 1867 – 1868, mai 16 a fost prefect al județului Olt. ,,Prin decrete cu data 13 Iuliŭ curent, după propunerea D-lui secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți și permutați:

21 www.verticalonline.ro 22 Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ, 1862, nr.181, pag.1 23 Ibidem , nr.151, pag.1 24 Ibidem, 1863, nr.65, pag. 2. www.memoriaoltului.ro 47 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR D.Michail Slăvescu, actualul director de la prefectura județului Olt, prefect la acel județ’’.25

TĂRTĂȘESCU, CONSTANTIN *1868, mai 16 – 1869, februarie 4, prefect de Olt [A.M.I., 1897, pag.416; G.Poboran, 1908-II, pag.217]. S-a născut în anul 1831 și a decedat în 1893. A fost căsătorit cu Ecaterina fiica lui Ioniță Izvoranul, cunoscut în tradiția sătenilor localnici și sub numele de ,,Domnul’’. Constantin Tărtășescu s-a stabilit la moșia soției sale (care a primit numele moșia ,,Tărtășescu’’), construind conacul în satul Malul Roșu.26 În perioada 1868, mai 16 – 1869, februarie 4, a fost prefect al județului Olt. În sesiunea ordinară de la 15 octombrie 1890 ,,consiliele județene din tόta țera au ales, precum urmează, biuroul lor pentru tόte sesiunile anului. Județul Olt. Președinte-D.Constantin Tărtășescu Vicepreședinți-D-nii G.Radovici și Tr. Negulescu. Secretari-D-niiC,C.Filipescu și Bucur Spirescu”.27 Soția sa a trăit între 1834 – 1909. Ambii au fost înmormântați în cimitirul comunei Bălănești. Au avut 4 copii: Elena , Dinu, Anicuța și Alexandru.

SĂULESCU, ANTON *1869,februarie 4 – 1870, august 10, prefect de Olt. [ A.M.I.,1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ]. ,,Prin decrete cu No. 209, 210, 212, 213 și 1733, după propunerea făcută prin raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți D. Anton Săulescu, prefect al districtului Olt’’.28

FĂLCOIANU, GRIGORE., 1)1870, august 10 – 1871, februarie 9, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag. 217. 2)1871, martie 19 – 1872, noiembrie 1, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, p. 416; G. Poboran, 1908-II, p. 217-218 indică 1871, mart.10 ]. ,,Prin decrete cu data de 10 August 1870, după propunerea făcută prin raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne au numit și permutat în funcțiuni următόrele persόne: -D-nu Grigore Fălcoianu, fost directore al poliției capitalei, prefect la județul Oltu, în locul D-lui Anton Săulescu demisionat’’.29

TITULESCU, ION N. *1871, februarie 9 - martie 19, prefect de Olt. [ A.M.I.,1897, pag.416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ]. S-a născut în anul 1838, mai 29, în comuna Titulești, județul Olt. Descendent al unei familii de moșneni, a fost fiul protopopului Nicolae Economu. Deputat de Olt pe Colegiul 3. Căsătorit cu Maria Urdăreanu (1850 – 1924), fiica lui Ghiță Urdăreanu și Luxandra (Uța) Urdăreanu, fiica serdarului Dimitrie Aman.

25 Monitorul. Jurnal Oficial al României, No. 159, 16 Iuliŭ. 26 Vitănescu, Pavel T., Monografia comunei Bălănești din jud.Olt, 1937, pag. 27-28. 27 Monitorul Oficial, nr.208 / 16 decembrie 1890. 28 Monitorul.Ḑiar oficiale al României, No.28-joi 6 Februarie 1869. 29 Monitorul Oficial al României, No.177 din 13 August 1870. www.memoriaoltului.ro 48 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Ion N.Titulescu, împreună cu Uța Urdăreanu a avut copii pe: Cornelia,căsătorită cu col. Gh. Nenișor (1859 – 1915), Nicolae (1882 – 1941), marele diplomat, căsătorit cu Ecaterina Burcă, Paula, căsătorită cu gen. Dumitru Christu. Licențiat în drept la Facultatea de Științe juridice din Paris. A fost membru al Baroului avocaților din Dolj (înscris în 1868), procuror general și prim președinte al Curții de Apel din Craiova (1885), deputat de Dolj, în timpul guvernării liberale a lui Ion C. Brătianu (1876 – 1888). A fost prefect al județului Olt, în perioada 1871, februarie 9 – martie 19, iar prin ,,înaltele decrete cu data din 4 Mai 1876’’ a fost numit prefect al județului Dolj, în locul ,,D-lui C.Budișteanu, demisionat’’ ,,Prin înaltul decret sub No. 2 din 1 Ion N. Titulescu ianuarie 1878, Măria sa Domnul a bine-voit, în virtutea art. 9 din legea pentru instituirea ordinului ,,Stéoa României’’, a conferi acest ordin, în gradul ,,Crucea de comandor’’ -D-lui Titulescu, prefect al județului Dolj.’’30 S-a numărat printre întemeietorii satelor Tunarii Noi, Ciupercenii Noi, Piscu Nou, Basarabi din sudul județului Dolj, în urma împroprietăririi unor tineri care au participat la Războiul de independență.31 Decedat în octombrie 1885.

Regimentul 59 Infanterie în Basarabia

Comandor (r.) Nicola Tudor

Unirea Basarabiei cu România O dată cu Revoluția Rusă din 1917 a început dezmembrarea Imperiului Țarist. Pe teritoriul fostului imperiu au luat naștere comunități naționale, punând în practică principiul autodeterminării. La 20 octombrie 1917, la Chișinău s-a desfășurat Congresul Ostașilor Moldoveni, care a decis constituirea unui organism reprezentativ pentru Basarabia, intitulat Sfatul Țării. Conducerea acestui organism, în frunte cu Ion Inculeț, a anunțat autonomia Basarabiei în cadrul Rusiei democratice. Revoluția bolșevică de la 25 octombrie și tendința Ucrainei de a ocupa Basarabia au determinat Sfatul Țării să proclame la 2 decembrie Republica Democratică Moldovenească. Situația Basarabiei devenea foarte grea. Destrămarea armatei ruse a

30 Monitorul Oficial al României, No. 1/ 1 ianuarie 1878. 31 aman.ro / personalități doljene. www.memoriaoltului.ro 49 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR permis intensificarea agitațiilor Bolșevice. Succesul bolșevicilor periclita menținerea legăturilor dintre guvernul român de la Iași și serviciile de aprovizionare românești ce au fost dislocate în sudul Rusiei. Securitatea spațiului basarabean era o componentă a securității spațiului moldovean, care, în acel moment, reprezenta statul liber român. În aceste condiții, Consiliul Directorilor din Basarabia a cerut intervenția armatei române pentru restabilirea ordinii interne. La începutul lui ianuarie 1918, trupele române la chemarea Sfatului Ţării intră în Basarabia și dezarmează trupele ruseşti, ceea ce a determinat reacția dură a guvernului condus de Lenin. Acesta a întrerupt relațiile cu România și a confiscat tezaurul în lunile ce au urmat. În fața posibilei extinderi a puterii sovietelor, tot mai multe voci cereau unirea Basarabiei cu România. Curentul favorabil unirii a avut exponenți pe Pantelimon Halipa, editorul gazetei „Cuvânt Moldovenesc” și pe Ion Pelivan. În aceste împrejurări, ia 27 martie 1918, Sfatul Țării alcătuit din reprezentanții tuturor naționalităților, a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. Unirea Bucovinei cu România În Bucovina, diviziunile din cadrul elitei politice românești și agresivitatea mnaționaliștilor ucraineni au creat obstacole în realizarea unirii cu România. Însă aceste obstacole au fost înlăturate cu ajutorul armatei române. În timpul Războiului, Bucovina fusese teatru de operațiuni militare, fiind ocupată în trei rânduri de trupele ruse și de tot atâtea ori cucerită de forțele austro-ungare. Procesul destrămării dublei monarhii a declanșat și în Bucovina energiile naționale. Spre deosebire de Basarabia, unde populația românească era majoritară, în Bucovina așezarea populației ucrainene a determinat modificarea raportului demografic în defavoarea românilor. Când naționalitățile din Austro-Ungaria au început, în 1918, să-și revendice drepturile, Bucovina era amenințată cu divizarea întrucât ucrainenii erau deciși să-și asigure controlul asupra acestei regiuni. Obiectivul reprezentanților români era de a asigura integritatea teritorială a Bucovinei. De mare însemnătate în organizarea forțelor a fost ziarul „Glasul Bucovinei”, condus de Sextil Pușcariu. În acest spirt s-au desfășurat la Cernăuți, în 14 octombrie 1918, lucrările Adunării Naționale a Românilor, care a hotărât unirea cu celelalte teritorii românești din Imperiul Austro-Ungar. S-a constituit Comitetul Național Român alcătuit din 50 de membri și un Comitet executiv condus de Iancu Flondor. De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria, ucrainenii au declanșat acțiuni de înstăpânire asupra Bucovinei și au cerut guvernului austriac să le transmită puterea. Confruntat cu primejdia divizării provinciei, Iancu Flondor a cerut sprijinul guvernului român, care a trimis în Bucovina Divizia XVIII Infanterie. Legiunea ucraineană s-a retras precipitat, iar ostașii români s-au bucurat de o călduroasă primire. Guvernul bucovinean a convocat pentru 15 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, la care, în afară de Consiliul Național Român, au luat parte Consiliile Naționale german și polon. Ucrainenii și evreii au refuzat să participe. În unanimitate Congresul a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.

www.memoriaoltului.ro 50 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Fenomenul militar în preajma Unirii Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască populaţia civilă, să ucidă şi să violeze. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev, comandantul rus al frontului. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii“ provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor. La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs. trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile www.memoriaoltului.ro 51 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”. Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate, l-a salvat pe ambasador. Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbacev şi a ofiţerilor săi. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică. În drumul său, Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd. Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbacev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici. Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbacev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitate românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbacev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut. În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut. A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi. Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luaseră măsurile de precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să dezarmeze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele www.memoriaoltului.ro 52 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscate unităţi sau soldaţi ruşi care se poartă corect şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică”. Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan! Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate, a acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. Bătălia pentru Galaţi După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia. Pe 12 ianuarie 1918, la Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la comandamentul Diviziei a IV-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbacev de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor. În zonă, pe front, în sectorul Tecuci - Galaţi, se afla Armata a VI-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000 - 6 000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată Divizia a IV-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, Divizia a IV-a ia măsurile necesare şi primeşte două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la Divizia a XIII-a vecină ca şi ajutor. Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie Divizia 40 rusă porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de Divizia a IV-a română. Corpul Siberian, unitate de elită, porneşte spre Galaţi, la fel ca şi Divizia a IX-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv Regimentul 5 Infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două plutoane din Regimentul 21 în locul Regimentului 136 rus. La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, primeşte ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fîntînele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, www.memoriaoltului.ro 53 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR aflate în defileul dintre bălţile Mălina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor este zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. În zilele de 20 şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a IV-a române. Comandorul Rizea împrăştie puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt păstrate pe Dealul Ţiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se aflau şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lângă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi (Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Ţiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior. Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de două zile, sub bombele ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest de Fileşti înaintează Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, înaintează grosul Diviziei a 9-a. În acelaşi timp, puternice patrule ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa, surprind avanposturile româneşti de pe Ţiglina, şi capturează un ofiţer şi 14 soldaţi. Comandantul oraşului cere ajutoare de la brigadă. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se întăreşte detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă reuşeşte să-i impiedice pe ruşi să folosească cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau să atace pe la spate trupele române de la Tiglina. Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Românii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii işi fac loc şi ajung la Movileni, aşezându-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, se prezintă la Galaţi şi cer să li se permită trecerea prin oraş, până la ora 3 după-amiază. Dacă nu, vor bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. La ora 3:00 Armata rusă începe bombardamentul: nouă baterii de la Movileni trag asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru ceasuri. Artileriştii ruşi trag însă foarte prost şi pricinuiesc pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre ripostează, trăgînd asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul se încheie. În noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost violente încăierări. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi pregătesc un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă cu putere şi ocupă strâmtoarea dintre Mălina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a X-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, se concentrează în spatele detaşamentului român de la Tiglina. Îl atacă brusc şi prin surprindere capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Ţiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape de valea Ţiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele vin acum şi dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate. Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintând spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lângă www.memoriaoltului.ro 54 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă înaintează, precedată de patrule de cavalerie, şi pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de infanterişti înarmaţi din Divizia a X-a. Rând pe rând, ei dezarmează posturile noastre de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă Dunărea şi trage asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. În acelaşi timp, tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş. Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului este mai mult decît dramatică. Ele sunt acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. În oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vreo trupă română. Orice măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între soldaţi. În acest moment, armata româna are o tresărire extraordinară de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti se iau două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care sosesc în fugă. Infanteriştii români atacă cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de la est, îl pune pe fugă şi-l urmăreşte până trece Prutul. Lucrurile iau o întorsătură incredibilă şi pe dealul Ţiglinei. Mâna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stânga de bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii reuşesc să-l respingă pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Mălina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria română îi sustine. Vedetele marinei reuşesc să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele bombardează din flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea noastră. Şi atunci, armata română face ceea ce a făcut dintotdeauna: atacul la baionetă. În frunte cu comandanţii lor, soldaţii români trec la un atac violent la baionetă, recuceresc dealul Ţiglina, îi eliberează pe camarazii lor capturaţi şi-i pun pe fugă pe ruşi. Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi încep să se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barbosi, şi podul de peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de bombardament aruncă bombe asupra masei de soldaţi ruşi strânşi acolo. Furia cu care românii, semnificativ mai puţin numeroşi, contraatacă, îi îngrozeşte pe ruşi, care iau o hotărâre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea încep să treaca podul şi linia frontului şi se predau germanilor. A fost un deznodământ total neaşteptat şi absolut unic în istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia. Capitularea S-au predat germanilor majoritatea soldaţilor din regimentele 33 şi 35 de infanterie rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei, împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni, caii şi căruţele lor. După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie să plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost www.memoriaoltului.ro 55 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi aviatice în acelaşi timp.

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă, evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante. Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335. Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi. Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra Diviziei a IX-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc era detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează. Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. La fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman. Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic. Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic. REGIMENTUL 43/59 INFANTERIE ÎN BASARABIA 4 ianuarie 1918 Conform Ordinului nr.786 al Brigăzii 21 Infantrie Regimentul a executat marșul de deplasare de la Pufești la Cătunul Fântânele (com. Nicorești). www.memoriaoltului.ro 56 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 5 ianuarie La ora 7 și 30 Regimentul a părăsit cantonamentul de la Fântânele îndreptându-se spre Tecuci, unde a ajuns la orele 11 urmând itinerariul: Nicorești, Dobriceni, Hanul lui Ciucu, Tecuci. Batalionul 11 și Statul Major al Regimentului au început îmbarcarea la rampa Tecuci care s-a terminat dimineața următoare. 6 -7 ianuarie Batalionul 1 care s-a îmbarcat cel dintâi dimineață sosește la Iași la orele 15 și se cazează în târgușorul Nicolina. Batalionul 3 sosește la orele 2 și se cazează în barăcile de la Cetățuia. Batalionul 2 sosește la orele 7 și cantonează cu trei companii în Valea Adâncă și o companie în târgușorul Nicolina. Se fac pregătiri în vederea deplasării a doua zi. 8 ianuarie Regimentul începe îmbarcarea la orele 7 spre a pleca la Ungheni îndreptându-se spre Basarabia. 9 ianuarie Eșalonul întâi sosește în gara Pârlita la orele 9 și 15 minute. Trupa rămâne în tren până a doua zi. 10 ianuarie Sosire în satul Bahnunt la orele 22 după ce Compania a 11-a a fost lăsată la garnizoană în gara Cornești. Cantonarea în timpul nopții se face în satul Bahnunt. Plecarea la orele 11, tot ca avangardă a coloanei spre Vorniceni prin Șipote, Cornești, Seliște, Călărași, Sadova. 11 ianuarie Statul Major al Regimentului Comandantul Regimentului: Col. Pomponiu Constantin Ajutorul comandantului: mr. Cârligaru Ioan și cdt. B. I Ofițer Adjutant: lt. Georgescu Victor Medic Șef: mr. Ionescu Gheorghe și medic al B.II Ofițer cu aprovizionarea: lt. Popescu Bartolomeu Ofițer Contabil. Administrator: lt. Ionescu Berbecaru Ajutor al Ofițerului Contabil: subof. de adm. Popescu Alexandru Comandantul trenului de luptă: lt. Pârvu Ion Șeful Biroului Informații: lt. Drăgescu Ioan Șeful echipei pentru material de tranșee: lt. Voiculescu Pavel Șeful muzicii: Vasiliu Nicolae, Clasa I-a Preot: lt. asimilat Brumușescu Dumitru32 Șeful secției de telefoniști: slt. Niculescu Eleodor Portdrapel: Plut. Dumitru Ion Ghiță Gornist Călare: Plut. Chirițescu Ioan Șef armurier: Plut. Niculescu Gheorghe Agent sanitar: Plut. Mărculescu V. Mihail Batalionul I Comandant: mr. Grecianu Constantin Stat Majorul Ofițer adjutant. Slt. Oanță M. Ioan Medic: Saru Ștrul Agent sanitar: Serg. Andreescu Ioan Compania 1-a Comandant: lt. Căpățână E. Nicolae Comandanți de plutoane: Slt. Neacșu Constantin Slt. Criveanu Ion

32 Despre preotul Dumitru Brumuşescu de la Mierleşti-Olt, a se vedea amintirile sale apărute în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 22/2013; 23-24/2014. Este cel care a înmormântat-o pe Ecaterina Teodoroiu. www.memoriaoltului.ro 57 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Plut. Popescu Ioan Plut. Chic Ion Compania II-a Comandant: cpt. Mărculescu Ioan Comandanți de Plutoane: ajutor slt. Olteanu Ilie Slt. Popescu Ștefan Serg. instructor Enache Ristea Serg. Popescu Radu Compania 3-a Comandant: cpt. Panțuru Anton Comandanți de Plutoane: slt. Popescu Petre Lt. Popescu O. Ioan Slt. Rădulescu Ilie Serg. instructor Moldoveanu Aurel Compania 1-a mitralieră Comandant: cpt. Enăchescu Anastase Comandanți de plutoane: slt. Popescu D. Ioan Serg. instructor Mihalache Ion Slt. Georgescu Gheorghe Plut. Pavlovici Gheorghe Batalionul II Comandant: mr. Călugăru Ion și ajut. Comandantului Stat Majorul Ofițer adjutant.: slt. Voiculescu Stoica Medic: slt. Moisoiu Toma Agent sanitar: Serg. Popescu Crăciun Compania 5-a Comandant: Lt. Vasiliu Ariton Comandanți de plutoane: slt. Andronescu Nicolae Serg. Mihai Vasile Slt. Dogeanu Vasile Plut. Urziceanu Tache Compania 6-a Comandant: Lt. Ionescu Pavel Comandanți de plutoane: Slt. Marinescu Constantin Serg. Stănescu Constantin Slt. Isac Ion Plut. Vlădoiu Petrache Compania 7-a Comandant: Lt. Rădulescu D. Gheorghe Comandanți de plutoane: Slt. Dănescu Gheorghe Serg. instructor Sterie Florea Slt. Pretorian Nichita Plut. Lecu Constantin

Compania II mitralieră Comandant: lt. Voiculescu Constantin Comandanți de plutoane: slt. Popescu Gheorghe Serg. instructor Nicolae Ioniță Slt. Ioan Gheorghe Plut. Militaru Constantin Batalionul III Comandant: mr. Bărbulescu Dumitru www.memoriaoltului.ro 58 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Stat Majorul Ofițer adjutant: Slt. Ionescu Eustațiu Medic: Mr. Ionescu S. Gheorghe și Medic Șef al Regimentului Agent sanitar: Plut. Ionescu Ștefan Compania 9-a Comandant: Lt. Tatomirescu Vasile Comandanți de plutoane: Slt. Sinescu Ioan Plut. Măndescu Constantin Slt. Lupescu Gheorghe Elev Plut. Mihail Mihail Compania 10-a Comandant: Lt. Buteică Constantin Comandanți de plutoane: Slt. Dumitru Ioan Plut. Goanță Marin Slt. Roșulescu Gheorghe Serg. Buinea Vârjoghe Ioan Compania 11-a Comandant: Lt. Tatomir Ilie Comandanți de plutoane: Slt. Păcuraru Alexandru Slt. Mateescu Ioan Plut. Băltărețu Petre Serg. Popescu Eremia Compania III mitralieră Comandant: cpt. Popescu Teodor Comandanți de plutoane: slt. Voiculescu Marin Slt. Alexandrescu Nicolae Plut. T. R. Nicolăescu Nicolae Serg. Popescu Marin Compania de mitralieră de poziție Comandant: Lt. Mitucă Gheorghe Comandanți de plutoane: Slt. Mitucă Gheorghe Slt. Colonescu Florea TABEL cu ofițerii Regimentului 43/59 Infanterie rămași disponibili după încadrare 1. Căpăţineanu Dumitru33, căpitan, la dispoziția Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice ca învățător 2. Ciulei Mircea, locotenent, detașat la Regimentul de Marș al Diviziei XI pentru școala puștii mitraliere 3. Georgescu Gheorghe, sublocotenent, detașat la ambulanța Diviziei XI fiind provenit din seminarist 4. Aluneanu Ioan, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 2-a 5. Mihail Leon, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 6-a 6. Brăneanu Petre, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 7-a 7. Marinescu O. Mihail, sublocotenent, comandant de pluton 2 la Compania 6-a în locul slt. Dogeanu Vasile detașat

33 Despre învăţătorul D. Căpăţineanu, ider al P.N. Ţărănesc din judeţul Olt, a se vedea Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr.16/2013, 25/2014 www.memoriaoltului.ro 59 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

CARACAL-CAIRO. IMPRESII DE CĂLĂTORIE (II)

D.C. Eftimescu

În cursul anului 1928, elevi şi profesori ai Liceului Ioniţă Asan din Caracal au făcut o excursie sub îndrumarea profesorului D.C. Eftimescu. Plecaţi la 1 aprilie 1928 din Constanţa, excursioniştii s-au înapoiat la Caracal după două săptăpmâni. Impresiile de călătorie au fost publicate în serial în ziarul local Vremea, apărând apoi în volum în 1929 la tipografia Unirea din Caracal. La 20 mai 1928, C. D. Eftimescu, directorul gimnaziului din Caracal, a susţinut la Teatrul Naţional din oraş o conferinţă despre excursia în Egipt34 însoţită de proiecţii. Reproducem acum aceste însemnări de călătorie din volumul aflat în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

În Stambul Din Bosfor se desface printre colinele Stambulului, care rămân ca un pinten în apele Bosforului, și între Galata, o apă răsucită și înfiptă departe în uscatul Balcanic ca un corn. Probabil că din această înfățișare s-a dat acestui golf numele de Corn, iar de aur poate unde aici se căra tot aurul din împărăția turcească; poftim explicație de excursioniști. E demn de pomenit obiceiul vechi turcesc, care se practică la ambele capete ale podului. Vreo 10 turci, ce păcat! fără fesuri, culeg de la miile de trecători peste pod, cu aceeași repezeală cu care mâna dactilografei culege literele de pe câmpul mașinei de scris, piaștri, taxa de trecere, pe care apoi îi azvârle în gențile atârnate de șold. Din chioșc ochii holbați ai controlorilor spionează pe încasatori. La câteva sute de metri spre vest se vede al doilea pod pe cornul de aur. Am intrat în Stambul cu tramvaiul, suim sus la Sf. Sofia. Acest cartier are înfățișarea europeană, magazine cu vitrine mari și frumoase. Iată-ne la Sf. Sofia sau Ahmedia cum îi zic localnicii. După exterior nu te aștepți să vezi înăuntru minunea minunilor, așa cum s-a exprimat ctitorul ei Iustinian împăratul Bizanțului. ,,Te-am învins Solomoane”. Niște cupole masive îngrămădite în toate chipurile, complicate mai ales de modificările făcute de turci transformând-o în moschee. Înainte de a intra, doi turci bătrâni ne pun în picioare peste ghete, câte o pereche de papuci și apoi îi leagă bine. Trăncănitul papucilor în vestibulele uriașe provoacă dispoziție între elevi. Interiorul! Colosal!... imensitatea încăperii atât în lărgime cât și în înălțime 70-90 metri e prima impresie. Soliditate, nici vorbă de crăpături, deși 1400 ani au vremuit acest

34 Conferinţa d-lui director D. C. Eftimescu, în Vremea, An. I, nr. 5/27 mai 1928, p.1 www.memoriaoltului.ro 60 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR uriaș și sfânt local. Îți ia ochii mozaicurile, coloanele de marmură, balcoanele aurite, candelabrele, iar covoarele duble pe care calci și care îmbracă tot interiorul bisericii, costă cred vreo 4 bugete de-ale primăriei Caracal. Semnalăm toți o minune cum îi zicea Preotul D. (care era cu noi). Sus pe bolți matahalele turcești zugrăvite se șterseseră de vreme sau din cauza uleiurilor de proastă calitate și în locul lor apăruse vechile cruci negre de pe vremea lui Iustinian. ,,Puterea Crucii fraților!” ziserăm toți la un gând. Iată aici în dreapta coloana uriașă de piatră neagră în care se vede o spărtură, parcă ar fi tăietură de sabie. De nemaiauzit. E tăiată de Mahomed a II- lea Cuceritorul, cu paloșul?! La o înălțime respectabilă urmele de sânge ale unei mâini se văd clar pe peretele vecin. Se zice că tot Mahomed, după ce a tăiat cu propria-i mână pe nobilii Creștini din Constantinopol, s-a suit în picioare pe cal și a izbit mâna plină de sânge, cum era, în perete, confirmând pentru secole vorbele Coranului: Mahomedanismul se impune cu sabia. Un preot bătrân din Prahova, care mergea la Ierusalim și se atașase în timpul drumului de grupul nostru, strigă la noi ,,Poftim Domnilor de vedeți cum dracul se minunează și el de puterea lui Dumnezeu”. Într-adevăr pe peretele alăturat, în piatră, figura lui Mefisto. Nu e pictată, ci lucru ciudat, vinele lespedei de piatră radiază crețiturile în așa chip încât si coarnele și ciocul, dar încă urechile ascuțite formează un desemn natural al diavolului smerit și parcă privind sfios și retras interiorul Sf. Sofii. Ce coincidență?! Pietrarul care a tăiat lespedea acum 1400, o fi observat oare acest lucru, și dacă poate l-o fi observat, a pus lespedea înadins!? Dar n-ai timp prea mult de gândit. Te înfiori și ochiul lacom caută să vadă alte minunății în Sf. Sofia. Iată băieți și îngerii, Sfinți pictați de la început cum apar de sub matahalele turcești zugrăvite peste ele poate cu 1000 de ani mai târziu. ,,Ce vreți fraților - zic eu- asta e semn că Mahomedanismul e învins de creștinism’’. Dar iată aici piatra plângătoare! O piatră imensă rotundă și înaltă aproape de 2 metri, din care picură apă. Cum or fi transportat și așezat aici acest colos, asta numai cei bătrîni știau. Iar dacă o ieși o apă din ea ca o minune sau dacă prin vreun dispozitiv picură apa de secole, sunt lucruri care nu le putem ști, nici afla. Dincolo sus balconul Sultanilor lucrat în lemn aurit, cu arabescuri minunate; iată și locul cadânelor când asistau la slujba lor religioasă. Cu regret trebuie să întrerupem contemplarea interiorului Sf. Sofia, plătind taxa în piaștri la ieșire, ne despărțim de papuci și fără voie privim înapoi la Sfântul Lăcaș. Ne îndreptăm spre moscheea lui Soleiman. Dispozitivul exterior al acestei moschei se pronunță mai clar decât la Sf. Sofia turcizată. Interiorul este mai lucios splendid se înfățișează zugrăveala interioară în care predomină culoarea albastră. E ceva mai mare decât Sf. Sofia, mai luxoasă, dar fără a o compara în amănunt cu Sf. Sofia, această moschee oricât ar fi de impunătoare, îi lipsește cele 15 secole bătrânețe și n-are nici trecutul cu multe tragedii adevărate, altele legendare ale Sf. Sofii, așa că contemplarea Soleimanei e lipsită de cuprinsul bogat ale Sf. Sofii. Vizităm hipodromul, un fel de scuar dreptunghiular, tot sus pe Stambul. Aici s-au dat luptele sângeroase ale partizanilor Teodorei, soția lui Iustinian, iscate din neînțelegeri de nimic la alergări acum aproape 1400 de ani. Astăzi hipodromul este un fel de scuar occidental. Se văd două obeliscuri, unul egiptean și unul asirian, ridicându-se în înălțime. Te miră cum s-au adus aici aceste blocuri de piatră, lungi de 10 metri unul. Iată și fântâna lui Wilhem al II-lea, ridicată de turci ca omagiu pentru împăratul germanilor. Pornim apoi spre muzeu. www.memoriaoltului.ro 61 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR În drum Domnul I.C.35 ne arată casa în care a locuit Pierre Loti. Lângă fereastră deasupra trotuarului, pe o lespede de marmură înfiptă în zid stă scris: Aici a locuit P.L., acela care a făcut mult bine turcilor în timpurile lor glorioase cât și în timpurile lor triste. Cu ce melancolie citim aceste lucruri. Cum năvălesc în sufletul nostru strălucirea turcească pe vremea lui Soleiman al II-lea, asediul Vienei sau timpurile omului bolnav așa cum scriau diplomații despre turci la începutul veacului al XIX- lea; dar ne grăbim și coborâm la muzeul militar turcesc. Acest muzeu este montat de turci în biserica Sf. Irina ridicată în timpul lui Iustinian. La prima vedere în interior mintea ți se întoarce îndărăt spre luptele lui Mircea, Mihai Viteazul sau Vlad Țepeș. Vremurie vechi ale țărișoarelor române pe jumătate primitive trecute pe sub ascuțișul sculelor ucigătoare de tot felul ale armatelor turcești, în floarea civilizației lor. Galantarii mari cu barde, topoare, iatagane, unele mai ascuțite și împodobite cu pietre prețioase decât altele; unele ruginite; puști cu cremene sau țilindră, sucite. Iată armura lui Mahomed al II-lea. Într-o etajeră cu geamlâc îți ia ochii aurul scafei lui M., mânerele cu diamante sau rubinuri ale iataganului sau pumnalelor, zalele de argint și tot ce putea avea un stăpânitor al jumătății răsăritene din lumea medievală. Un elev mi-arată o bardă cu un tăiuș colosal; imediat mi aduc aminte de tabloul istoric al turcului făcut tocător de Țarii bulgari pe care apoi cu o astfel de bardă tăiau capetele, dintr-o singură lovitură. Apoi balcoanele cu manechine reprezentând uniformele cu turbane ale soldaților turci. Vrem să mergem la Seraiul dar e închis, vaporul pleacă la ora 2. Coborâm atunci la Bazarul din Constantinopol. Faimosul bazar este un rând de chilii, probabil ale unei vechi cazarme militare transformate în prăvălii. Predomină mărfurile fabricate în Europa; totuși multe mătăsuri, șaluri, covoare și obiecte de piele, genți, valize etc. produse ale răsăritului, mărgele însă cu vagonul, mai ales că sunt căutate. Surugiii de la Constantinopol, ca și cei din Atena își împodobesc caii cu șiruri întregi de mărgele colorate în toate chipurile; la noi mărgelele sunt rezervate satelor și chiar orașelor. Bazarul, ai putea zice că, e un haos, mărfuri multe, cumpărături aproape de fel. Atât am putut vizita în Constantinopol la ducerea noastră spre Egipt. Cred că e destul în cele 4 ore cât am alergat în toate părțile cât ne a dat răgaz vaporul în staționarea lui aici (de la 8 dim.-2). La întoarcere însă vaporul a stat mai mult. Am avut vreo 10 ore de hoinăreală prin Constantinopol. Am sosit aici în Sâmbăta Paștelui după amiază. Programul nostru era să vedem alte lucruri în oraș, pe care nu le putusem cuceri întâi. Astfel trecurăm podul și în vreo 4 bărci, conduse de niște turci bătrâni, plutirăm pe cornul de aur în sus spre Fanar. Mahalaua creștinilor (greci). Deși în ajun de Paști nu am avut impresia maselor mișcătoare în toate părțile grăbite ca în ajunul Paștilor la noi în țară. Totuși lucrul nevăzut la noi cu acest prilej sfânt este obiceiul la grecii din Fanar cât și la cei din Grecia (Pireu de ex.), să împodobească frumos vitrinele prăvăliilor cu tablouri reprezentând pe Cristos răstignit sau alte vederi ale zilei. Fanarul, case în toate chipurile așezate în terase pe deal. Foarte multe din lemn, îngrămădite unele peste altele și cu etaje. Un chibrit și totul ar fi cenușă. Străzile înguste, bolovani de piatră aruncați de-a valma, locuri virane cu temelii ruinate de construcții în bolovani de piatră. Aceeași bolovani de piatră au servit poate la zeci și sute de generații în bătrâna poziție a Bizanțului, unde stă alături trecutul de sute și mii de ani cu prezentul. Ce sărăcie e Fanarul și ce urât pute fumul seului de oaie, mâncarea de predilecție a

35 Profesorul Ilie Constantinescu www.memoriaoltului.ro 62 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR orientarilor! Mergând pe ulițe strâmte și întortocheate după terenul pietros și râpele acestui pintene deluros, care desparte cornul de aur de Marmara ne ndreptăm spre Esky- Serai și Universitate. Ajungem pe niște străzi ceva mai largi, dar încrucișate în toate chipurile, ne orientăm ușor căci spre dreapta noastră vedem apele albastre ale Mării de Marmara iar în stânga în vale, catargurile vaselor după cornul de aur. Splendid este portalul de la Universitate. Coborâm spre Stambul și mergem în lungul unui zid uriaș care se ridică uneori până la 10-15 m. înălțime, iar acolo unde zidul trece peste străzi, picioare mari îl susține ca pe un pod. Este apeductul lui Valens (împărat al Bizanțului). Se văd în zid burlane de pământ bine ars, prin care probabil venea apa în oraș. Ce muncă colosală să ridici acest zid uriaș de cărămizi, (antice) ca să așezi în el tuburile de apă, când ușor lucru ar fi fost să îngropi tuburile în pământ, cum se obișnuiește azi. Dar așa erau timpurile. Atunci se lucra mai mult la suprafața pământului, în materie de felul acesta, astăzi se scormonește pământul. Ce –o fi de exemplu sub casele și străzile Parisului sau Londrei?! Dar iată Galata. Case și prăvălii spațioase fără a vedea vreuna de lemn ca în Fanar acoperă dealul peste Cornul de aur în fața Stambulului, având sus, înfipt la mijlocul acestui cartier, foișorul. Vezi străzi largi, iar tramvaiul urcă pantele mugind ca pe panta de la Copou în Iași, iar la vale te uimește viteza. Sunt unele străzi numai scară cu trepte de piatră. Negustori de toate neamurile te îmbie la prăvălia lor. În Pera n-am avut timp să coborâm.

Spre Atena Ne îmbarcăm, iar Dacia încarcă o mulțime de străini, greci mulți, englezi și oameni de toate neamurile. Străinii caută vapoarele române de călători, căci ard benzină, nu cărbuni, că tot timpul pot călători pe bord, nu-i împiedică fumul, așa-mi explică Căpitanul T. Admirăm Scutari, oraș pe malul Asiei Mici,în fața Stambulului cam la 2 Km distanță. Jos pe mal se vede localul splendid al facultății de medicină (făcută de americani sau francezi). Se văd în fund spre stânga noastră insulele Axia și Platia din grupul insulelor Prinkipos. Aici a dispus Kemal Pașa să fie aduși câini din Constantinopol. Părăsiți bieți câini, în aceste insule sterpe și pietroase, s-au mâncat poate unii pe alții de foame. Care o fi murit cel din urmă de foame și fără rival?! Vaporul înaintează în Marea de Marmara. Spre dreapta se vede lângă Stambul, Edicule (7 turnuri) un fel de ,,Jilavă” a noastră. Aici s-au căsăpit multe capete încoronate. Cred că și capul lui Constantin Brâncoveanu s-a rostogolit în fântâna după deal, care printr-un canal comunică cu marea. Iată și San Stefano. Marea de Marmara se lățește mereu, ne-am depărtat și de malul european, care de aici înainte e gol, fără a se mai vedea casele înșirate ca în Bosfor. În acest drept, malul muntos al Asiei Mici (Munții Bitinici), se văd departe pierzându-și vârfurile într-un albastru cețos. Încă câțiva Km și rămânem singuri plutind pe Marmara fără a mai vedea malurile. Singurii noștri tovarăși sunt pescărușii, care se țin stoluri după vapor croncănind, iar noi ne distrăm aruncându-le firimituri de pâine. Delfinii se iau la întrecere cu vaporul. Ca săgeata gonesc jos la prora vasului, parcă le e necaz, că nu pot ține prea mult cu vasul. Se www.memoriaoltului.ro 63 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR înnoptase, pe la ora 11 lăsăm la dreapta (vest) farul verde de pe continent, iar în stânga farul roșu din capul peninsulei Galipoli și intrăm în Dardanele. Orașul Galipoli nu–l mai putem vedea, e întuneric. La întoarcerea noastră însă din Egipt, am făcut drumul prin Dardanele ziua. Astfel Dardanelele sunt o strâmtoare mult mai îngustă decât Bosforul, în multe locuri are cam 500 de m și apoi e lungă cam de 70 Km. Și de o parte și de alta se văd aceleași maluri deluroase, care-ți amintesc de malurile Nistrului în dreptul orașului Zalescic. Pe colina malului șerpuiește o șoșea, probabil făcută de armate în timpul războiului. Se văd bine cupolele mascate, cu gurile tunurilor iar o mulțime de țevi de tun, unele poate vechi, zac prin râpe, semne ale importanței militare ce prezintă Dardanelele. Locuințe omenești puține, aproape deloc. Împreunarea Dardanelelor cu Marea Egee se conturează în forme foarte regulate. Firul apei Dardanelelor închis, strâmt între maluri deluroase, pe o distanță mare se lărgește dintr-odată ocolind unghiurile pietroase ale malului european și asiatic, iar masa de apă (în Egee) se lărgește mult, așa că ochiul pierde în depărtare de îndată ambele maluri. Sus în pintenele colțului european, la intrarea în Dardanele, un monument din piatră albă domină ținutul. Este ridicat aici în memoria eroilor, care plătiră cu viața lor încercarea din 1914, de a trece Dardanelele. O grădină cu ronturi se vede înconjurând acest monument. Jos în apă zac, jumătate în apă, jumătate la suprafață, două vase mari de război ruginite. Unul din ele e pe jumătate demontat. Flota de război engleză și franceză, care în 1914 au încercat să pătrundă în strâmtoarea Dardanelelor, a plătit scump această încercare. Câte torpiloare sau vase mai mari nu zac pe fundul apei, deasupra căreia alunecă acum ,,Dacia”. Multe gânduri năvălesc în mintea excursionistului, în aceste locuri bogate în rămășițe ale vremurilor mari istorice. Vaporul înaintează în largul Mării de Marmara. Ne întâlnim cu un vapor străin. Nu se mai salută cu al nostru ca în ceața de pe Marea Neagră. În dreapta se vede insula Lemnos și foarte puțin malurile Asiei Mici ca și ale Greciei. Marea își schimbă culoarea după cer, adică sub nor culoarea mării e vânătă (culoarea pietrei vinete). Când razele soarelui sunt cernute printre spărturi de nori subțiri, marea este albastră deschisă. Sub nori groși unii albi de ploaie, marea e de culoare închisă ca ardezia. În lumina soarelui apa capătă o culoare sticloasă albăstruie, bineînțeles zgronțuroasă din pricina agitației normale, de altfel în care se găsește veșnic marea. Sub nori galbeni și subțiri culoarea mării trece printr-o gamă de culori de la galbenele tulbure până la culoarea și aspectul aproape exact (ca forme) al mozaicului, pe care l-am văzut în moscheia Ahmedia din Constantinopol, adică un albastru înflorat alb, fărămițat de umbra norilor prin care razele soarelui se proiectează pe câmpul albastru al apei. Mi-a plăcut să merg tot timpul la prora vasului, rezemat de parapet. Clima dulce îmi înlesnea acest lucru. Imensitatea apei privită de acolo îți face impresia unui Bărăgan nemărginit solid și fix. Te crezi cu trenul. Dacă însă te uiți în valurile albicioase ridicate de vas, atunci fiorul adâncimei te cuprinde, iar răul de mare te tulbură. Era ora 10,30. În dreapta noastră spre vest la vreo 3-4 Km se ridică Munții Eubeii; la mijloc un vârf (ni se spune cam 1500 www.memoriaoltului.ro 64 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR m) este brăzdat alb, poate de zăpadă, ori fi jgheaburile astupate încă de zăpadă de cu iarnă. În stânga noastră, cam la 10 Km, insula Andros. Munții înalți sunt luminați în soare, iar între insule în fața noastră cerul e limpede și frumos. Frumosul cer al Greciei! Temperatura e caldă, picăturile de ploaie izbesc obrazul și sunt calde cum e vara la noi în țară. Mă ascund după parapetul prorei, ori de câte ori vaporul intră în zonele răzlețe ale ploii. Mi-aduc aminte cu dor de acasă, deşi sunt numai 4 zile de la despărțire, parcă ar fi trecut o eternitate. Dacia e mare, bine încărcată (vreo 60 vag. petrol) vreo 50 kerestea, plus pasageri mulți, așa că fiind grea nu face trepidații, iar marea fiind excepţional liniștită, vaporul nu tanghează. Te simți pe vapor ca pe uscat în astfel de împrejurare și imensitatea lui îți dă un fel de încredere, că cu greu îți poți închipui, cum ar putea înghiți valurile vasul, cu care te-ai identificat și căruia îi acorzi tot creditul. Vasul e condus de Dl. Comandor Negru. O figură prezentabilă și distinsă. Viața noastră, și suntem mulți, e în mâinile lui. El parcă e conștient de răspunderea care apasă pe umerii săi și de nădejdea ce-am pus întrânsul (cu ce ochi o privi călătorul pe comandantul vasului pe timp de furtună?). Stă neclintit la comandă deși are două ajutoare cu titlu de comandanți de vase. Luni dimineața pe Marea Neagră la ora 4,12 el era la postul de comandă unde a stat mereu până la ora 12 fiind ceață când intrăm în Bosfor. Atitudinea lui de om conștiincios îmi întărește mai mult convingerea în seriozitatea profundă a românului atunci când e vorba să muncească ceva și cu răspundere. Aseară discutam cu Dl. Ilie Constantinescu despre primejdia ceții în timpul călătoriei pe mare și eu citeam o informație din ziare, despre o ciocnire de vase engleze în Marea Mânecii, vasele fiind conduse chiar de căpitani faimoși ai Angliei. Un marinar, simplu soldat care ședea la spatele nostru și trăgea cu urechea la reflexiile noastre, interveni îndrăzneț și cu ,,indignare”. Ce englez D-le? (contesta valoarea lor) dar ce credeți Dv. că ei sunt mai dibaci decât noi românii? Și câtă convingere nu arată privirea lui și cât dispreț radia din figura lui în ploaia palidă a lunii. Mult naționalism trăiește un excursionist într-o astfel de călătorie. Ce bine îți fixezi locul tău în comparație cu străinii. Dacia avansează mereu spre Pireu.... Pe la amiază se văd în fund și dreapta insule stâncoase. Cerul e senin. Soarele bate călduros, puțin vânt cam rece de vest. La ora 1.1/4 după ce am trecut prin Doro (strâmtoarea între Andros și Eubeia) , avem în față și spre vest Grecia peninsulară, probabil coastele maritime din nordul Pireului. Ce insule, ce țărmuri pietroase și pustii! Și noi care din cărți le închipuiam acoperite de măslini și locuințe omenești. Sărace ținuturi. Așa se explică faptul că grecii socotesc România ca pe a II- a patrie a lor. Marea Egee se strâmtează mereu. Insulele răsar din valuri în fața noastră. Dacia alunecă pe lângă țărmul muntos al Greciei (Laurion). Sterp , pietros , cupole rotunde , niște adevărați munți roșii de vreme , cu jgheaburi adânci și râpoși, nu se vede verdeață, nu e locuință omenească . Unde sunt măslinii, portocalii și lămâii, pe care ne așteptam să-i vedem în arhipeleagul egeic sau pe coastele insulelor?!

www.memoriaoltului.ro 65 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Geografia pe care am învățat-o în școală și chiar istoria formată în sufletul nostru reprezentări, - vai greșite -, de insule populate, brăzdate de șosele, poiene muncite, adevărate grădini strălucitoare în soarele cald și cerul senin al Greciei. Dar deziluzie. Pustietate în valurile Mării Egee, pustietate în pământurile stâncoase ale insulelor și malurilor peninsulare. Or fi și măslini, că doar istoria vorbește de Socrate și Aristotel , că- și făceau școala sub umbra lor; o fi și verdeață, dar cine știe pe ce văi înăuntru Greciei departe de țărmuri. Hotărât lucru, verdeața țării noastre n-o mai vezi la sud. Vasul înaintează mereu. În stânga noastră insula Fleva iar în dreapta șirul munților Himetos înalți, un pisc este alb, parcă ar fi complet învelit de zăpadă, sau poate pietre care lucesc în soare. O câmpie întinsă 2-3 Km., se lasă jos spre mare. Iată în sfârșit un fel de păduri, ciufuri de stufișuri de pini maritimi sau alte plante meridionale.

Biserica Domnească din Caracal

Maria Puşcaşu

Biserica cu hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din orașul Caracal, cunoscută specialiștilor mai ales sub denumirea de ,,Biserica Domnească”, a stârnit de multă vreme interesul istoricilor arhitecturii medievale românești și pe cea a istoricilor de artă, deopotrivă. Trecerea timpului a afectat grav forma sa inițială în special prin numeroase trans-formări și nefericite adăugiri intervenite de–lungul vremii. Chiar și așa, cercetători din dome-niile amintite au invocat-o ca termen de comaparație în multe cazuri, atunci când a fost vorba despre începuturile arhitecturii medievale din Țara Românească. Fațadele bisericii păstrau încă anumite detalii vizibile (în special datorită stării sale mai mult decât precare de conser-vare), dar suficient de semnificative pentru a stârni, deopotrivă, curiozitate și interes. Și astfel, în anii 1971-1972, cercetarea și restaurarea Bisericii Domnești din Caracal a fost nu numai propusă, dar și acceptată drept obiectiv pe lista monumentelor istorice care urmau să fie supuse unor ample lucrări de cercetare multidisciplinară și apoi lucrărilor pro- priuzise de restaurare. Cele mai sus enumerate reprezintă – fiecare în parte - operațiuni delicate, menite ca – împreună – să asigure atât conservarea monumentului, restaurarea elementelor păstrate din structura inițială, evidențierea vizuală a etapelor de transformare și acestea în Biserica Domnească în 1973 www.memoriaoltului.ro 66 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR condițiile în care edificiul – gata restaurat – să-și păstreze funcția de locaș de cult. Direcția Monumentelor Istorice și de Artă a asigurat în acea perioadă, prin specialiștii săi, atât studiile (documentarea istorică și cercetarea arheologică), realizarea proiectului de restaurare (șef proiect arhitect Ioana Juravlea) și execuția lucrărilor de restaurare cât și finanțarea tuturor acestor etape enumerate. Ca primă etapă, au fost întreprinse cercetări arheologice în anii 1973-1974. Rezultatele acestor cercetări urmau să asigure baza științifică necesară pentru întocmirea proiectului de restaurare a monumentului. Iată – în mare – în ce au constat principalele încheieri științifice la care s-a putut ajunge atunci. Asa cum se păstra în anii '70, edificiul suprapunea o necropolă anterioară din care au fost dezvelite și cercetate numeroase înmormântări databile încă de la sfârșitul secolului al XV-lea și până către mijlocul secolului următor. Acestea fuseseră practicate în preajma unui fost edificiu de cult, situat undeva în afara ariei de teren investigate de noi. Trebuie subliniat faptul că monumentul supus Faţada nordică înainte de restaurare cercetării nu suprapune cu zidăriile sale nici un fel de edificiu construit anterior pe acel loc. În etapa inițială - în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-ea - a fost construită o biserică alcătuită din altar, naos și un pridvor deschis - realizată din blocheți de piatră fasonată alternând cu asize de cărămidă (material de construcție refolosit din alcătuirea unor foste edificii datând din epoca romană), și pardosită cu cărămizi romane reutilizate și ele. O mențiune cu totul specială trebuie făcută cu privire la pridvorul deschis, cu câte trei arcade pe laturile de sud, vest și nord dintre care cele din mijloc asigurau accesul direct de la exterior. Anume această încăpere a fost folosită și drept spațiu funerar. A doua etapă, înfăptuită probabil în ultimii ani ai secolului al XVII-lea sau la înce-putul secolului al XVIII – lea, a determinat schimbarea radicală a structurii și aspectului bise-ricii deja zidite: au fost închise goluril pridvorului inițial și s-a adaugat, spre vest, un nou pridvor, deschis și el, cu câte trei arcade trilobate pe laturile de sud, vest și nord. Apoi, corpul păstrat din biserica inițială este supraînălțat pe tot traseul său de plan și, firește, noul pridvor se desvoltă la noua înălțime a întregului edificiu astfel obținut. La interior sunt dărâ-mate zidurile transversale, tot aspectul interior și exterior al edificiului fiind total modificat. Alte reparații și transformări au fost executate în tot decursul secolelor XIX și XX, și au avut drept efect alterarea și urâțirea întregului monument. Coroborarea datelor istorice cu rezultatele cercetărilor arheologice au îngăduit unele constatări istorice importante. Familia stăpânitoare a moșiei Caracal – cu rezidența nobiliară aici – a fost cea a Margăi (cea Bătrână, sora voievodului Neagoe Basarab) și a soțului ei Marcea mare postelnic, atestați încă din 1518 și lor le atribuim construirea www.memoriaoltului.ro 67 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR lăcașului de cult (încă neidentificat) ridicat probabil cu funcția de capelă a reședinței lor și în jurul căruia a funcționat prima necropolă. Fii cuplului Marga-Marcea, Matei și Vâlsan, dimpreună cu soțiile și copii lor împart pentru o vreme reședința din Caracal. Însă după ce amândoi fii mor (ante 1578) copii lui Vâlsan se duc la curțile din Brâncoveni ale bunicilor lor unde vor deveni – cu calitatea de ”boierii din Brîncoveni” - ascendenții voievozilor Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Fiica lui Matei, Marga cea Tânără, căsătorită cu Ivan postelnic, sunt probabil cei care au construit prima formă a bisericii cercetate de noi. Amân-doi mor înainte de anul 1588, fără urmași. Astfel spița boierilor din Caracal se stinge. Tipologia primei forme a bisericii, care cuprindea – așa cum am menționat deja - un pridvor deschis, beneficiază de compararea cu monumente ilustre, pentru perioada secolului al XVI-lea: Mitropolia din Târgoviște și biserica Mănăstirii Snagov. Amândouă edificiile au fost construite de voievodul Neagoe Basarab. Sens în care considerăm că biserica de curte ridicată de Marga cea Bătrână, sora marelui voievod, putea să adopte același sistem, total neîntâlnit la seria bisericilor de curte boierească cunoscute pentru acea vreme. Cândva, înainte de anul 1563, Marga cea Tânără reeditează tradiția familiei construind în același chip prima formă a bisericii ce a constituit obiectul acestei prezentări. Ferecătura Tetraevangheliarului dăruit de Marga cea După efectuarea Bătrână și Marcea Mare Postelnic Mănăstririi Bistrița lucrărilor de restaurare Vîlcea, în anul 1518. Bisericii Domnești din Caracal i-au fost redate atât înfățișarea sa inițială cât și pe cele ale fazelor sale de transformare ulterioară, punându-se în valoare caracterul său de unicat în istoria arhitecturii eclesiastice din Țara Românească. Sperăm ca prezentarea foarte succintă a aspectelor ținând de rezultatele cercetărilor arheologice, de documentarea istorică și – în ultimă instanță – de modul în care a fost restau-rată Biserica Domnească din Caracal să stârnească dorința cititorilor de a afla în detaliu firul argumentelor și înșiruirea datelor concrete expuse, de această dată, pe larg în cuprinsul lucrării ai cărei autori vă invită să o parcurgeți în întregime. Este – fără doar și poate – o pagină interesantă din istoria orașului Caracal. www.memoriaoltului.ro 68 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

GOLEŞTII – făuritori de ţară şi de neam (I)

Profesor dr. Jeana PĂTRU Colegiul Naţional „IONIŢĂ ASAN”, Caracal

În istoria naţională, ca şi în cea locală, familia fraţilor Goleşti ocupă un loc de frunte. Nu se poate vorbi despre constituirea României moderne fără să nu fie amintiţi: Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru („Albu”), dar şi vărul lor Alexandru („Negru” sau „Arăpilă”). Nu au ocupat poziţii dominante în ierarhia socială, dar, în ultimele patru secole, membri ai familiei au fost prezenţi în toate momentele cheie ale istoriei naţionale. Erau buni gospodari, strângători - dar nu peste măsură, nu au fost ambiţioşi - deşi înrudiţi cu cele mai mari familii boiereşti ale ţării, n-au arătat niciodată veleităţi de domnie. Această familie a ajuns, prin intermediul poprietăţilor deţinute, dar şi Planul oraşului Caracal, 1927 prin înrudiri cu boieroaice din părţile Planul oraşului Caracal în 1927 Romanaţilor, să joace un rol important în viaţa economică şi politică a judeţului nostru. Interesul pentru cercetarea originii Goleştilor a venit în momentul în care mi-a căzut în mână planul oraşului Caracal, din anul 1927. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că strada de azi „1 Decembrie 1918”, din Caracal, s-a numit strada „Goleşti” („Fraţii Goleşti”). Cunoşteam câte ceva, despre Goleşti, din literatură, dar mai ales din cărţile de istorie, cu toate acestea nu îmi imaginam că familia argeşeană ar avea rădăcini pe aici.

Origini Satul Goleşti din Argeş este atestat documentar încă din anul 1452. Primul înaintaş al Goleştilor a fost Baldovin, pârcălab de Goleşti, pomenit în vremea domnitorului Vlad Călugărul, adică pe la 1482-1495. Fiul lui Baldovin a fost Ivaşco, aşa cum rezultă dintr-un act, al lui Radu de la Afumaţi, care întărea „...jupâniţei Magda a jupânului Baldovin pârcălabul şi fiului său, Ivaşco,...satele Goleşti ... cu Vierăşul”. Cu Ivaşco se întrerupe succesiunea pe linie masculină, acesta având numai o fată: Caplea, căsătorită cu Radu Furcă (sau Furcovici) care va semna în acte, după Arborele genealogic al Goleştilor căsătorie, ca Radu din www.memoriaoltului.ro 69 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Goleşti. În timpul domnitorului Radu Paisie, va ocupa dregătoria de mare vistier. Fidelitatea faţă de domnitor va fi demonstrată în mai multe rânduri, cea mai relevantă situaţie fiind cea în care Radu Paisie şi contracandidatul său la domnie, Laiotă Basarab, s-au confruntat în bătălia de la Fântâna Ţiganului1. Radu din Goleşti a avut trei copii: Ivaşco, Albu şi Neaga. Continuitatea familiei nu se va realiza, însă, prin băieţi, ci prin Neaga, căsătorită cu postelnicu Radu Conacul Goleştilor din Brâncoveni (fratele lui Danciu, deci unchiul lui Matei Basarab). Cei doi vor avea o fiică – Maria -, căsătorită cu David din Brâncoveni. O nepoată a acestora – Vişa din Goleşti - se va căsători cu Stroie Leurdeanu. Dintre numeroşii copii ai celor doi, Matei va prelua numele de Golescu, probabil odată cu moşia, nume dus mai departe de fiul acestuia, Radu. În 1640, Stroie Leurdeanu a construit, la Goleşti, un conac, cu ajutorul meşterului Stoica; în peisajul arhitectural românesc, acesta este un unicat, întrucât reprezintă singura construcţie laică medievală fortificată din ţară. Ştiind cât de schimbătoare erau vremurile, Stroie a înconjurat conacul cu ziduri înalte, de cărămidă, iar în turnurile de apărare a instalat tunuri. Zidurile groase, etajul din paiantă, eleganţa conacului prefigurează apariţia construcţiilor din perioada brâncovenească. În 1646, Stroie Leurdeanu ridică biserica, din vecinătatea cona- cului, care îmbină, cu fineţe, influenţele munteneşti cu cele din Moldova, Armenia şi Orientul Apropiat. Sistemul de fortificaţii ale conacului, cuprinde zidurile cu contraforturi şi metereze şi are forma unui patrulater, ce prezintă în colţuri câte un turn rotund, din cărămidă, în interiorul căruia, pe o platformă de lemn, puteau sta soldaţii în poziţie de tragere. Printre primele menţiuni despre conac se numără şi cea a lui Paul de Alep care nota: „Mărețul și elegantul palat al logofătului este o clădire armonioasă, apărată de multe tunuri. Am dormit acolo, fiind primiţi cu mare cinste şi ospătaţi cu o masă domnească, aici gustând cele mai dulci și bune vinuri din Ţara Românească”. Conacul a avut de suferit în anul 1716, când a fost dărâmat de o gardă turco-tătară condusă de Nicolae Mavrocordat, în contextul războiului ruso- austriac şi de anexare a Olteniei. În secolul al XVIII- lea, marele ban Radu Golescu a refăcut și extins conacul, etapă în care a fost mărit holul Conacul Goleştilor astăzi central, s-au adăugat www.memoriaoltului.ro 70 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR etajul din paiantă, un turn anexat conacului, cu rol de bucătărie şi spălătorie, precum şi foişorul de pază de la intrare. Singura cameră din această clădire care păstrează trăsăturile iniţiale ale construcţiei de la 1640 este camera de lucru a fraţilor Golescu. În perioada modernă, în cele patru turnuri fuseseră amplasate tunuri de apărare a fortificaţiei. Zidurile aveau 5,20 m înălţime şi aproape 60 cm grosime. Au fost restaurate în cea mai mare parte în anii '40 ai secolului trecut. Conacul Goleştilor- interior Conacul Goleştilor a intrat în istorie odată cu numele familiei, datorită evenimentelor istorice desfăşurate, şi aici, în secolul al XIX-lea. Ne referim la Revoluţiile din 1821 şi 1848-1849, Unirea Principatelor Române din 1859, sosirea viitorului rege Carol I în ţară, evenimente asupra cărora vom reveni. În perioada interbelică, domeniul Goleştilor ajunsese o ruină şi numai intervenţia regelui Carol al II-lea l-a salvat de la pieire. Astfel, regele a răspuns rugăminţii fostei lui profesoare, Elena Davila Perticari, care împreună cu soţul ei, Ion/Jean, i-au dat lui Carol educaţia de care avea nevoie un viitor rege2. În 1939, când domeniul era în paragină, regele Carol al II-lea a expropriat pe urmaşii familiei Golescu, plătind suma de un million de lei şi organizând, aici, Muzeul ,,Dinicu Golescu”3- 7 iunie 1939. Radu Golescu a fost un personaj foarte interesant, dacă ne gândim că el apare în toate momentele cheie ale istoriei naţionale, începând din 1680 şi până la moartea sa din 1731. A fost unul dintre credincioşii domnitorului Constantin Brâncoveanu, ruda sa, pe care el şi Preda Brătăşanu l-au convins să accepte domnia. Nici domnitorul nu l-a ţinut departe, încredinţându-i diferite misiuni, cele mai multe în Transilvania, regiune în care Golescu avea interese, căci făcea comerţ cu Braşovul. Bun gospodar, Radu Golescu îşi va spori averea, cumpărând moşii, case, prăvălii. A fost un opozant de frunte al regimului fanariot, luptând pentru eliberarea ţării de sub turci şi trecerea acesteia sub suzeranitate austriacă. După moartea sa (1731), a fost înmormântat la mănăstirea Hurezi. El a avut trei fete: Zoe/Zoiţa s-a căsătorit cu Ştefan I Pârşcoveanu, altă fată s-a măritat cu Iancu Băleanu şi cea de-a treia, Aniţa (Ana), cu Nicolae Ştirbei - ea va fi cea care va duce numele de „Golescu” mai departe (dintre copiii celor doi, primului băiat i-au dat numele bunicului: Radu). Radu Golescu Ştirbei, nepotul (n. 1746 – d. 1818), va moşteni, de la bunicul său, spiritul de întreprinzător, de bun negustor, două caracteristici tipice economiei capitaliste, aflată într-un proces de pionierat pe meleagurile noastre. A fost un foarte bun gospodar, unul dintre cei care ştie unde, când şi cum să investească, astfel sporindu-şi averea văzând cu ochii, dar a fost şi un mare filantrop, dovedind aplecare spre cei sărmani. Din bogata corespondenţă a Zincăi Golescu4, cu cei patru feciori ai ei, reiese că Radu avea strânse legături cu Casa de negoţ, din Sibiu, a lui Constantin Hagi Pop, atât de afaceri, cât şi de prietenie. Printre produsele vândute se numărau: vite, miere, ceară, fân, porumb. Afacerile prospere i-au oferit posibilitatea să se extindă şi să deţină, în Bucureşti, prăvălii5 şi hanuri. Un astfel de han îl avea în centrul oraşului, dar nu chiar în inima lui, ci pe Podul Caliţei sau Calicilor6, actuala Cale a Rahovei, pe lângă Biserica Sf. Nicolae. www.memoriaoltului.ro 71 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Hanul a fost construit pe la începutul secolului al XIX-lea şi se afla în vecinătatea vechii case a boierului Golescu, în mahalaua numită a Golescului, unde se mai găseau şi casele boierilor Ştirbei, Creţulescu, Manu, Fălcoianu, Bobescu şi alţii. Înainte de 1800, a construit o fabrică de sticlărie, pe una dintre moşiile sale din Dâmboviţa7, aducând muncitori „sudiţi germani”, dar printre ei aflându-se şi români din satul transilvănean Porumbacu. Produsele acestei fabrici, mai ieftine, se vindeau bine în Bucureşti, dar şi în alte oraşe, contribuind, şi această investiţie, la sporirea averii8. Stema familiei Golescu- un leu purtând Întinsele sale afaceri cereau o mână sabie de fier şi o atitudine pe măsură, altfel nu ne putem explica desele procese în care s-a aflat Radu Golescu, cele mai multe având ca subiect stăpânirile de moşii. Nu putem trece cu vederea numeroasele sale acte de danii: „venitul unui pod, peste Argeş, ...să hrănească pe cei săraci, ... cum şi trei roate de moară în apa Argeşului, la Leurdeni,... iarăşi pentru aceşti săraci să fie”, o sumă frumuşică pentru boierii scăpătaţi, 1.800 de taleri pentru măritişul unor fete sărace, iar alţi 3.950 - „cu aceşti bani să se scoaţă dupe la puşcărie, dupe la grosuri oamenii...” Fost vornic al oştirilor şi epitrop al spitalelor în 1797, epistat pentru stăvilirea ciumei în 1812, el are o contribuţie însemnată la ridicarea noului spital al „calicilor” (n.n. este vorba despre Spitalul Filantropia), în 1815, alături de doctorul Caracaş şi de banul Grigore Brâncoveanu9. Radu Golescu nu a ocolit nici viaţa politică, ocupând, rând pe rând, treptele dregătoriilor, ajungând până la cea de ban. A fost unul dintre boierii luminaţi de la începutul secolului al XIX-lea, sprijinind renaşterea învăţământului românesc; după exemplul altor boieri (Otetelişanu - la Beneşti, Iordache Filipescu etc.), a înfiinţat o şcoală elementară la Goleşti, dar îl găsim şi epitrop al Şcolii Ionaşcu, din Slatina10. Din căsătoria cu Zoiţa Florescu, s-au născut trei băieţi şi o fată: Nicolae, zis Nae, Gheorghe, cunoscut mai mult sub numele de Iordache, Constantin, cunoscut în literatură sub numele de Dinicu, şi Ana. Lui Iordache i-a lăsat Hanul de pe Podul Calicilor, iar lui Dinicu - Hanul Roşu, construit pe locurile, ce se vânduseră la licitaţie, din fostul teren al Curţii Vechi11; dar, dincolo de proprietăţi, banul Radu Golescu le-a insuflat copiilor dragostea pentru învăţătură. Dintre cele două mari calităţi ale lui Radu Golescu – dorinţa de învăţătură şi spiritul afacerist -, băieţii nu au moştenit-o decât pe prima, atât Iordache, cât Banul Radu Golescu (1746-1818) www.memoriaoltului.ro 72 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR şi Dinicu, dedicându-şi întreaga energie pentru dezvoltarea învăţământului românesc. Ei au înfiinţat şcoli, au redactat reviste, au scris cărţi, toate aceste activităţi fiind puse în slujba „luminării” poporului român.

Goleştii şi Romanaţii Puţini dintre noi ştim că familia Golescu are rădăcini adânc înfipte în glia romanaţeană, atât prin proprietăţile deţinute, şi transmise din generaţie în generaţie, cât şi prin alianţele matrimoniale. Pentru a înţelege această legătură cu Romanaţii, trebuie să urmărim, prin intermediul genealogiei, momentele principale ale acestei filiaţiuni. Nu de puţine ori am afirmat că familiile mari boiereşti căutau să se înrudească între ele, astfel încât averea agonisită să nu se disperseze, ci, din contră, să sporească. Prin încheierea unor astfel de căsătorii, se urmărea şi stabilirea unor alianţe, socio-economice şi politice, solide în lupta pentru putere, luptă care, nu de puţine ori, însemna ocuparea domniei sau sprijinirea unor candidaţi favorabili pentru cea mai înaltă poziţie în stat. Nici Goleştii nu au ocolit această practică, Constantin (Dinicu) Golescu (1777- căsătorindu-şi copiii cu descendenţi ai 1830) puternicelor familii Pârşcoveanu, Racoviţă ş.a. Zoe, cunoscută sub numele Zinca, s-a născut pe la 1792. Era fiica lui Alexandru Farfara şi a Dumitranei Pârşcoveanu. Despre originile ascendenţilor paterni, se cunosc puţine lucruri. Posibil ca numele de „Farfara” să fi fost numai o poreclă, deoarece şi azi se foloseşte, dar cu sens depreciativ: „farfara- fanfaron” – fluşturatic, vorbăreţ, lăudăros, înfumurat, îngâmfat. Numele apare, pentru prima dată, într-un document din 1783, serdarul12 Alexandru Farfara înlocuindu-l pe stolnicul13 Costea în funcţia de ispravnic14 de Mehedinţi15. În 1788, îl întâlnim ca ispravnic-preşedinte al judecătoriei Gorjului16. Către sfârşitul secolului al XVIII- lea, în Craiova este semnalată o casă a acestui Alexandru Farfara, unde mai târziu, pe locul acestei case, va fi construită clădirea 17 tipografiei „Scrisul Românesc” . Zoe (Zinca) Golescu (Farfara) (1792- Proprietăţile moştenite, cumpărate sau 1879) www.memoriaoltului.ro 73 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR provenite de pe urma căsătoriei, cu Dumitrana Pârşcoveanu, au împânzit judeţele Olt şi Romanaţi; o astfel de proprietate se afla (şi) în satul Frunzaru, cătunul Uria, localnicii denumind, multă vreme, terenul din nordul „Pădurii Stoica” drept moşia „Farfaroaica”. După mamă, Zinca provenea din familia Pârşcovenilor, mama sa - Dumitrana - era una dintre cele şase fete ale lui Ştefan al II-lea Pârşcoveanu18. La vârsta de 13 ani, a fost căsătorită cu Constantin (Dinicu) Golescu, mai în vârstă cu 15 ani decât ea. Acesta “o alesese ca soție pentru frumuseţea şi distincția ei naturală”. La un an de la căsătorie, s-a născut primul lor copil – Ana-, apoi patru băieţi: Ştefan, Nicolae, Radu, Alexandru (,,Albu”). Zoe (Farfara) Golescu a fost o femeie cu multiple calităţi: soţie, matroană de evenimente mondene, mamă a cinci copii, proprietară implicată direct în administrarea moşiilor. Tânără, plină de farmec, spirit deschis şi vioi, purtând ţinute care o recomandau ca pe o fiinţă cu gusturi alese, Zoe era nelipsită din activităţile protipendadei bucureştene: baluri, aniversări, petreceri, serate etc., pe multe dintre acestea organizându-le la reşedinţa familiei, din Belvedere. Dar, aceeaşi Zoe manifesta destulă pricepere, pentru o femeie, în administrarea numeroaselor sale moşii („Ce face Goleasca, nu mai desface nimeni!”). De moşia de la Gostavăţu, judeţul Romanaţi, se ocupa, mai mult, „coana Zinca Golescu”, „conaşul Dinicu” (n.n. Dinicu Golescu), locuind la Bucureşti, fiind văzut rar pe la moşie. Situaţia poate fi interpretată şi prin răceală survenită între cei doi soţi, răceală care va duce, în final, la o separare definitivă. Indiferent de situaţie, Zoe nu era femeia care să stea, într-un loc, prea mult: o aflăm când la Craiova, când la Goleşti, „chemată de grijile moşiei”, când la casa din Zoe (Farfara) Golescu inima Bucureştiului – Belvedere (pe locul acesteia – vândut în 1833 - s-a construit, mai târziu, Palatul Regal). De oraşul banilor, Craiova19, Zoe Golescu era legată, în primul rând, prin casele moştenite, fie de la tatăl său – Alexandru Farfara-, fie de la mama sa – Dumitrana Pârşcoveanu, dar şi prin faptul că ginerele ei, Alexandru Racoviţă, era ispravnic aici. Cu ani buni în urmă, prin satele Frunzaru, Uria, Cioflanu, bătrânii încă mai duceau cu ei, prin vâltorile vieţii, poveşti despre „boieroaica Zoe Farfara”, iar terenul, care se întinde dincolo de pădurea fraţilor Stoica, situat între Uria şi Cioflanu, a rămas în amintirea oamenilor, până azi, sub numele de „Farfaroaica”. În memoria colectivă, dar şi în istoria naţională, Goleştii au lăsat urme care nu pot fi şterse de vreme şi uitare. Moşiile lor şi-au pierdut identitatea, trecând din mână în mână, şi-au schimbat stăpânii, au fost colectivizate. În satele romanaţene în care, odinioară, au www.memoriaoltului.ro 74 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR fost proprietari Goleştii, au rămas actele lor caritabile. De pildă, în comuna Gostavăţu, la ridicarea bisericii, cu hramul „Sf. Nicolae”, a ajutat şi Cocoana Zinca20. În privinţa moşiei de la Gostavăţu, aceasta a cunoscut, de-a lungul timpului, mai mulţi proprietari. Din primele surse istorice, reiese că satul, atestat documentar în hrisovul din 17 decembrie 1569, prin care domnitorul Alexandru Mircea întărea lui Neagomir ocina din Pietroşani pe care acesta a schimbat-o cu Mihail ban şi jupâniţa sa, Silca, „partea lor de ocină din Gostavăţ, partea socrului lor, Tacal, toată”21, a fost liber. De asemenea, terenurile satului se întindeau de o parte şi alta a Oltului. Satul a fost cumpărat de Mihai Viteazul şi lăsat moştenire fiicei lui, Florica. După mai multe vânzări şi răscumpărări, moşia Gostavăţu a ajuns proprietatea Pârşcovenilor. Dintre cele şase fete ale lui Ştefan al II-lea Pârşcoveanu, cea care a primit această moşie a fost Maria, căsătorită cu Iordache Cantacuzino. Documentele mai pomenesc ca proprietari în Gostavăţu, alături de Pârşcoveni, spre sfârşitul secolul al XVIII-lea, pe Ilinca Fălcoianu şi pe Alexandru Farfara. La 2 ianuarie 1797, moşia Gostavăţu, partea din judeţul Romanaţi, a ajuns în proprietatea lui Alexandru Golescu, în urma schimbului făcut cu popa Ştefan din Uria şi popa Pârvu din Drăgăneşti, cărora le-a dat partea moşiei, stăpânită de el, din judeţul Olt. Potrivit Dicţionarului localităţilor din judeţul Olt (G-O), editat de Institutul de Cercetări Socio- Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, începând din 1814 Gostavăţul ajunge în proprietatea lui Dinicu Golescu. În anul 1870, Zoe şi copiii săi vor vinde moşia lui Dimitrie Leoveanu şi Ghiţă Mărăscu, cu suma de 43.000 galbeni, ultimul devenind proprietar peste toată moşia, după moartea unchiului său - D. Leoveanu. La începutul secolului al XX-lea, moşia ajunge la Demetrieni (G. Demetrian) care, după moartea sa în 1905, este împărţită în patru trupuri: Nicolae Demetrian (532 ha), Dumitru Demetrian (322 ha), Vasile Demetrian (488 ha) şi Gh. Demetrian (278 ha)22. Ultimii proprietari au fost copiii lui Iorgu Demetrian, Camil şi Mimo. Trecută prin mai multe tranzacţii şi reforme agrare, moşia Gostavăţu va fi colectivizată, foştii proprietari devenind o amintire, din ce în ce mai ştearsă din memoria oamenilor, ultimele stăvilare, în calea uitării, fiind biserica din sat şi locurile care, încă, mai poartă numele vechilor moşieri. Goleştii au avut moşie şi la Cioroiu, moştenită de Zinca de la tatăl ei - Alexandru/Lisandru Farfara. Greutăţile financiare, prin care va trece familia după moartea lui Dinicu, au silit-o pe Zinca să o arendeze, împreună cu moşia Gostavăţu, cu 16.000 de lei. Catagrafia din 1838 atesta că moşia era stăpânită de marea logofeteasă Zinca Golescu, „care şedea în capitală”. Prin reforma din 1864, au fost împroprietăriţi 87 de săteni. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte proprietăţi, Zinca Golescu a vândut moşia lui D. Coculescu, cu 6.500 de galbeni. După 10 ani, moşia era scoasă la mezat şi adjudecată de principele Nicolae G. Bibescu, cu suma de 43.660 lei. În timp, moşia a trecut şi pe la principele Alexandru Bibescu, apoi la Zoe Brâncoveanu, pentru ca, în 1904, proprietarul moşiei Cioroiu să fie Mihalache Demetrian. La acea dată, moşia avea o suprafaţă de 708 pogoane, dintre care 358 pogoane pădure şi zăvoi, 300 pogoane locuri cultivabile, 40 pogoane ape, iazuri, prunduri, 6 pogoane case şi clădiri, şi 4 pogoane drumuri23. În 1921, pământul arabil a fost expropriat pentru împroprietărirea ţăranilor. „Urmele” Goleştilor pot fi atestate şi la Corlăteşti-Cezieni. Satul Corlăteşti a fost menţionat într-un hrisov din 3 noiembrie 1516, dat, la Piteşti, de către domnitorul Neagoe Basarab, prin care acesta întărea logofătului Stanciu mai multe proprietăţi – ocine cu vii, pomi, pădure -, în Titiriceşti şi Voinigeşti. Prin acelaşi document, Stanciul logofătul şi fratele său, Frâncu, lăsau moştenire - după moarte, şi în situaţia în care „se stingea neamul”-, toate moşiile lor mănăstirii Cornetu. Printre moşiile lăsate mănăstirii Cornetu, era pomenită şi „partea lor, ... oricât este..”, din Corlăteşti24. www.memoriaoltului.ro 75 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR La începutul secolului al XIX-lea, proprietarul moşiei era marele vornic Barbu Ştirbei care o lasă moştenire nepoatelor sale de soră, fiicele Catincăi/Stancăi „Ştirboaica” Pârşcoveanu (fostă Ştirbey). Într-un extras din situaţia înaintată, de către Ocârmuirea locală (Caracal), Departamentului din Lăuntru, la 9 iunie 1837, în dreptul moşiei Corlăteşti erau menţionaţi următorii proprietari: Barbu Ştirbey, Costache Cantaragiu, hatmanul Ioan Vlădăianu (căsătorit cu Uţa Pârşcoveanu), Zinca Golescu (Farfara)25. Proprietăţile deţinute de rudele vornicului vor fi vândute, astfel încât moşia Corlăteşti va ajunge în stăpânirea Jienilor: moşia Anei Rosetti – Bondrea - în posesia lui Ştefan (Fană), fiul lui Amza, ceilalţi proprietari, printre care şi Zinca Locul de veci al lui A. G. Golescu (,,m. Golescu, s-au asociat şi şi-au scos moşiile la 15 august 1881, de 63 ani”) şi al mezat, acestea ajungând în proprietatea Alexandrinei (,,n. 5 febr. 1803- m. 28 mai 1863”) de la Rusăneşti-Romanaţi aceluiaşi cumpărător: Alexandru/Alecu Racoviceanu (fiul lui Dumitrache Jianu, dar înfiat de una dintre rudele sale, după mamă, Racoviceanu)26. În ceea ce priveşte moşia de la Văleni, se pare că aceasta a fost cumpărată de Alexandru Farfara şi lăsată moştenire celor două fete: Zinca şi Catinca. În statistica moşiilor din plasa Oltului, din 1837, moşia Văleni era stăpânită de logofeteasa Zinca Golescu şi de serdăreasa Ruset27. În momentul aplicării reformei rurale din 1864, proprietar era Petrache Hagiopolu, posibil ca acele două proprietărese să facă o înţelegere şi să scoată la mezat, împreună, moşia Văleni. Căsătoria dintre Zinca şi Dinicu a fost una de convenienţă, cei doi trăind mai mult separaţi, decât împreună. În bună parte, Zinca, în venele căreia curgea sângele Pârşcovenilor, s-a ocupat de administrarea moşiilor; soţul ei – Dinicu - s-a dedicat, cu precădere studiului, a călătorit mult prin Europa28, s-a ocupat să dea fiilor lui o instrucţie solidă, înscriindu-i la Universităţi europene de prestigiu – Munchen şi Geneva. Dintre cei cinci copii, numai primii trei s-au bucurat de căldura unei familii complete, ultimii doi – Radu şi Alexandru - trăind mai mult lângă tatăl lor, despărţit de Zinca, în urma divorţului. În 1824, Dinicu Golescu va pleca în faimoasa sa călătorie, luându-i cu sine şi pe cei patru băieţi: pe cei doi mai mari îi va lăsa la studiu, în Elveţia, la Geneva, iar pe mezini, în Germania, la Munchen, de unde vor pleca şi ei, mai târziu, în Elveţia, apoi în Franţa. După încheierea studiilor, aceştia se vor întoarce în ţară şi vor intra în miliţia ţării: Ştefan – căpitan, mai târziu maior, Nicolae – maior, amândoi vor ajunge aghiotanţi ai domnitorului regulamentar Alexandru Ghica29. (Va urma)

Note: 1. Nemulţumiţi de modul în care conducea Radu Paisie, câţiva boieri, în frunte cu Stroe Pribeagul (Stroe din Floreşti, fost mare paharnic), au adus, din „Ţara Ungurească” (Transilvania), pe un „fecior de domn” - pentru a-l alunga pe Radu Paisie. Stroe era fiul lui Drăghici din Drăgoieşti. Fugit din ţară în perioada 1538-1544, va fi ucis de Radu Paisie, în bătălia de la Fântâna Ţiganului, www.memoriaoltului.ro 76 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR din anul 1544. Despre bătălia dintre cei doi, găsim informaţii într-un act de danie, dat de Radu Paisie către vistiernicul său, Radu Furcă: „pentru că aceste sate au fost domneşti, iar domnia mea am miluit pe Radu vistierul pentru credincioasa şi dreapta slujbă pe care mi-a slujit-o când a fost cea dintâi luptă cu Stroe Pribeagul şi ne-a doborât Stroe şi s-a spart oastea...” (DRH, vol. II, B. Ţara Românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1972, p. 287. 2. Elena Perticari a fost fiica lui Carol Davila şi a Anicăi Racoviţă (nepoata lui Dinicu Golescu şi a Zincăi Golescu); s-a născut în anul 1865 şi a copilărit la conacul Goleştilor, împreună cu fratele ei, Alexandru, viitorul dramaturg. A moştenit, de la mama sa, dragostea pentru oameni, în special pentru ţărani, pentru copiii neajutoraţi, şi, de la tatăl ei, puterea de muncă şi dragostea de ţară. Elena Perticari Davila a studiat la Stuttgart, unde a frecventat cursurile Facultăţii de Geografie şi pe cele ale Facultăţii de Medicină. Frumuseţea i-a adus repede un mare admirator care o face să renunţe la preocupările universitare. Numele său: căpitan Ion Perticari, unul dintre eroii Războiului de Independenţă. Datorită familiei sale şi poziţiei pe care aceasta o ocupa la curte, Elena ajunge să fie invitată, în vara lui 1882, ca domnişoară de onoare pe lângă regina Elisabeta. Mai târziu, a devenit doamnă de onoare a reginei Maria, funcţie ce a propulsat-o între cele mai importante românce ale vremii, împreună cu Regina Maria, Martha Bibescu şi Maria Cantacuzino. Cu un astfel de ,,palmares”, Elena Davila Perticari a fost aleasă să fie educatoarea tânărului, viitor rege, Carol al II-lea, iar Ion Perticari a devenit aghiotantul regelui Ferdinand. În Primul Război Mondial, Elena Perticari Davila a însoţit-o pe regina Maria în Moldova, unde s-au ocupat de răniţii din spitalele din Iaşi, iar generalul Perticari, aghiotant al lui Ferdinand, l-a însoţit pe Carol al II-lea în Germania, l-a învăţat să mânuiască armele şi l-a găzduit la conacul Izvoru din sudul Argeşului. Familia regală venea des la acest conac. De asemenea, conacul de la Izvoru a găzduit sute de copii ai refugiaţilor. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, Elena Perticari Davila a primit, la cantina şcolară din Izvoru de Sus, peste 20 de copii săraci, din sat şi copii ai refugiaţilor din Moldova, iar în 1945 - încă 150 de copii, ai refugiaţilor, pe care i-a ţinut până în 1947. 3. Legea nr. 296 s-a promulgat prin Î.D.R., sub nr. 2337 din 1939, si s-a publicat în Monitorul Oficial, p.I, nr. 129 din 7 iunie 1939. Prin lege, se declara, de utilitate publică şi în interes cultural – naţional, exproprierea de urgenţă a imobilului, numit Casele Mari, împreună cu parcul, situat în com. Goleşti jud. Muscel, proprietatea indiviză a moştenitorilor Golescu, compus din teren în suprafaţă de 3 ha şi 9.071 mp, împreună cu toate construcţiunile aflate pe el, astfel cum este prevăzut în schiţa de plan întocmită de serviciul tehnic al Ministerului de Interne. Imobilul se învecina: la miazănoapte şi răsărit cu drumul comunal, la sud cu proprietăţile colonel Slăniceanu şi B. Ionescu, iar la apus cu proprietatea colonel Slăniceanu. Acest imobil s-a expropriat pe seama Ministerului Cultelor şi Artelor - Comisia Monumentelor Istorice - şi urma să fie întrebuinţat pentru înfiinţarea unui parc şi a unui muzeu de istorie care să poarte numele de MUZEUL DINICU GOLESCU. Preţul oferit pentru expropriere a fost de 1.000.000 de lei, pentru teren şi construcţii, şi a fost plătit de Ministerul de Interne. Între 1942 – 1943, s-au restaurat construcţiile şi s-a constituit patrimoniul muzeal iniţial. 4. Zinca Golescu a fost nora lui Radu Golescu. 5. În 1797, Radu Golescu a cumpărat, de la o văduvă, o prăvălie scoasă la mezat, plătind pentru ea 945 de taleri. Prăvălia se afla în mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi, în faţa podului cel mare al Târgului de Afară. Domnitorul Alexandru Ipsilanti îi întărea cumpărarea, prin actul din 28 iulie 1797. Terenul pe care se afla prăvălia a aparţinut Mănăstirii Colţea, vornicul Radu Golescu fiind obligat să plătească o chirie de 16 poli. (George Potra, „Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti”, 1634-1800, Editura R.S.R., Bucureşti, 1982). 6. Podul Calicilor. 7. G. Potra, „Goleştii, mozaic documentar”, în Studii şi comunicări de etnografie şi istorie, III, 1980, p. 21. 8. George Potra, „Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti” (1821-1848), Editura R.S.R., Bucureşti, 1975, pp. 244-245). 9. „Goleştii,...”, p. XIII.

www.memoriaoltului.ro 77 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 10. Gh. Mihai, „Aspecte privind dezvoltarea învăţământului în judeţul Olt”, în Studii şi comunicări de istorie şi etnografie, II (1978), p. 23. 11. George Potra, în „Hanuri bucureştene”, susţine că Hanul Roşu a fost construit pe la 1800, când domnitorul Constantin Hangerli a vândut terenul pe care, altădată, fusese Curtea Veche. Nu se cunoaşte numele celui care l-a ridicat, cert este că hanul ajungea, în al doilea deceniu, în proprietatea Mănăstirii Cotroceni. După mai multe procese de vânzare-cumpărare, Hanul Roşu devine proprietatea lui Zinca Golescu şi a fiilor ei, dar nu va rămâne multă vreme nici în proprietatea acestora, fiind vândut între 1850-1852 (George Potra, „Istoria hanurilor bucureştene”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 134-136) . 12. Serdarul era o dregătorie întâlnită atât în Ţara Românească, dar şi în Moldova şi însemna comandant de oaste, îndeosebi de călărime, inspector general al poştelor şi comunicaţiilor. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, boier de rangul al III-lea, asimilat, de către Regulamentele Organice, cu gradul de căpitan. 13. Stolnic. 14. Ispravnic. 15. V. A. Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-1786, în Analele Academiei Române, (1889-1890), Men. Sec. Istorie, p. 36. 16. Alex. Ştefulescu, Istoria Târgu Jiului, 1906, p. 117. 17. G. Mil. Demetrescu, Craiova în veacul trecut, în Arhivele Olteniei, anul III, nr. 13, p. 221. 18. Ştefan al II-lea Pârşcoveanu a fost căsătorit de două ori: o dată cu o descendentă a Obedenilor şi a doua oară cu Stanca Ştibey. A avut şase fete: Sultana, căsătorită, mai întâi, cu Mihai Bălăceanu, apoi cu Constantin, fiul stolnicului Ioniţă Bălăceanu, dintr-o altă ramură a acestei familii, Zoiţa, căsătorită, prima dată, cu Gheorghe Jianu, apoi cu grecul Constandin Lazaru, Uţa căsătorită cu paharnicul Ioniţă Vlădăianu, Dumitrana căsătorită cu Alexandru Farfara, Mări(c)uţa, căsătorită întâi cu Iordache Cantacuzino, apoi cu Grigore Ralea, Ancuţa, căsătorită cu Gheorghe Radu Bengescu (Ion D. Tîlvănoiu, Boierii Pârşcoveni, în „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr. 2 (36), februarie 2015, pp. 60-67). 19. Pe strada Mihai Viteazul, la începutul secolului al XIX-lea, se aflau casele locuite de trei dintre cele şase fete ale lui Ştefan al II-lea Pârşcoveanu: Zoiţa Jianu/Lazaru, Uţa Vlădăianu, Zinca Golescu. Tatăl şi-a înzestrat fetele cu moşii sau bani. De asemenea, fetele Pârşcoveanului l-au moştenit şi pe vornicul Barbu Ştirbey, fratele Stancăi (căsătorită cu Ştefan al II-lea Pârşcoveanu). Neavând copii, vornicul a lăsat câte o moşie Dumitranei, Mariei, Uţăi, Zoiţei şi copiilor răposatei Sultana. După aşezarea casei marelui vornic – în faţa caselor celor trei nepoate –, suntem îndreptăţiţi să credem că terenurile au fost moştenite de la mama lor, Stanca Ştirbey. 20. Ştefan N. Ricman ş.a., Monografia judeţului Romanaţi, „Ramuri S.A.//Arte Grafice//”, Craiova, 1928, p. 415. 21. D.R.H., vol. III, p. 336. 22. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt (G-O), Editura Alma, Craiova, 2009, pp. 53-55. 23. Ibidem, pp. 295-296. 24. DRH, vol. II, B. Ţara Românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1972, pp. 286-287. 25. Paul Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Editura Hoffman, Caracal, 2017, p. 289. 26. Paul Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Editura Alma, Craiova, 2010, p. 40. 27. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, op. cit., p. 85. 28. Se pare că Dinicu Golescu ar fi făcut trei drumuri în Europa de Apus: în 1824 - când ajunge în Italia, trecând prin Buda, Viena, Trieste, Milano, în 1825 – a mers la băi, în Banat, şi, de aici, la Pesta şi în 1826 – de la Braşov a mers în Bavaria şi Elveţia. 29. George Fottino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti – Boierii Goleşti, vol. I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1939, p. 32.

Fotografiile din acest material provin din Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii, Goleşti cu excepţia celei din urmă care a fost inclusă de redacţie.

www.memoriaoltului.ro 78 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Un judecător în război Col. ( r.) Matei Dumitru

Încă de la formarea armatei române moderne, pentru raţiuni care ţin de rapiditatea prezentării la mobilizare, în regimentele care aveau sediul într-un anumit judeţ – Romanați, Olt sau oricare altul – au fost încorporaţi militari proveniți din acel județ, însă în unele cazuri, în regimente se găseau şi ostaşi proveniţi din alte judeţe, din motive lesne de înţeles. Astfel, Tănăsescu Spiru din judeţul Romanaţi a fost încorporat la Regimentul 4 Argeş. Se născuse la 6 octombrie 1879 în comuna Islaz, plasa Balta a judeţului Romanaţi, ca fiu al lui Tănase şi Rada Tănăsescu. Având posibilităţi materiale, a urmat facultatea de drept şi a devenit judecător. A fost încorporat la 1 ianuarie 1904 şi la prin Înaltul Decret nr. 24/1907 a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă. La 6 ianuarie 1908 s-a căsătorit cu Leontina din Drăgăneşti-Olt, care urmase un pension de fete. Împreună au avut 3 copii: Ileana, Nicolae şi Alexandru. Sublocotenentul în rezervă Tănăsescu Spiru a fost mobilizat, conform precizării din Ordinul de Zi nr. 2/1913 şi a participat la Al II-lea Război Balcanic de la 27 august până la demobilizarea din 27 august 1913, după cum Imaginile care ilustreză acest rezultă din Ordinul de Zi nr. 50/1913, apoi, prin articol au fost oferite redacţiei de I.D. nr. 6728 din 28 august din acelaşi an, a fost către dl. ing. Eugen Tănăsescu din avansat la Slatina: Spiru Tănăsescu… gradul de locotenent în rezervă. După începerea marii conflagraţii mondiale din anul 1914, în perioada de neutralitate, când era de aşteptat ca armata română să intre în război dintr-un moment în altul, au fost mai multe concentrări pentru pregătirea rezerviştilor. Locotenentul în rezervă nu putea să lipsească la vreuna. Prima concentrare a fost începând cu data de 23 august 1914 pentru o lună, prin Ordin de Zi nr. 698/1914 şi a durat până la 24 septembrie acelaşi an, conform O.Z. nr. 819/1914. Au urmat alte două concentrări pentru pregătirea rezerviştilor în anul 1915: una între 25 iulie (O.Z. nr. 530/1915) şi 13 august, alta între 28 noiembrie şi 18 decembrie (O.Z. nr. 1250/2015). În Nicolae Sp. Tănăsescu la 1916 prima concentrare a fost pentru numai 5 zile, de Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie ,,Regele la 25 la 30 ianuarie (O.Z. nr. 1659/1916), apoi altele Ferdinand” din Târgovişte mai lungi, între 8 februarie şi 23 martie (O.Z. nr. www.memoriaoltului.ro 79 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 1737/1916) şi între 23 mai şi 23 iunie (O.Z. nr. 260/1916). Din carnetul de notiţe păstrat din perioada concentrărilor efectuate în perioada neutralităţii, scris îngrijit, cu cerneală neagră, constatăm seriozitatea şi meticulozitatea ofiţerului din rezerva armatei, intelectual cu simţul datoriei, preocupat de temeinica pregătire a viitorilor luptători, pentru care întocmea programele de instrucţie. La 1 iunie 1916 a Permisul de călătorie pe căile ferate al soţiei lui Spiru, Leontina Tănăsescu, (aprilie 1930) făcut câteva notări cu creionul, probabil unele indicaţii date de superiori cu privire la probleme care să fie cunoscute de concentraţi: despre lipsa [de la unitate] şi neprezentare; ajustarea efectelor; ajustarea curelei armei; împachetatul şi aşezarea efectelor [în raniţă], prezentarea oamenilor: cum să salute, să meargă, să vorbească, etc; instrucţia individuală. Pentru gradaţi da indicaţii privitoare la modul cum se dau comenzile, care este comportarea soldatului în luptă. Alte notări completează programul cu indicaţii pentru ofiţeri: să se împartă neştiutorii de carte la cei care ştiu carte; să înveţe gradele inferioare şi cele din companie; să se înveţe capitolele regulamentului de manevră şi luptă de către ofiţeri. În timpul unor concentrări din anul 1916 a făcut parte din Biroul III al Secţiei a III-a din Marele Stat Major. Din carnetul său rezultă care era programul zilnic ce urma să fie executat de cei concentraţi: de regulă, în prima parte a zilei se executau teme de cunoaşterea armamentului şi exerciţii de instrucţie cu armamentul din dotare, iar după amiaza se Leontina Tănăsescu continua cunoaşterea armamentului şi se executau exerciţii de luptă a individului şi cu formaţii mici: serviciul de siguranţă în marş şi staţionare, garda mare, executarea şanţurilor de trăgători şi mascarea lor. În primele concentrări din 1916 a comandat compania a 4-a din Batalionul IV al Regimentului 4 Argeş şi a notat în carnet programul zilnic al companiei pentru 20 de zile de concentrare, apoi programul de instrucţie pentru 30 de zile, incluzând exerciţiile pentru şcoala plutonului şi şcoala companiei, cu teme prevăzute în regulamentul de manevră şi de luptă: mişcări tactice de luptă şi marşuri, ca serviciul de siguranţă în marş şi în staţionare, folosind patrule, cercetaşi, agenţi de legătură şi semnalizatori. www.memoriaoltului.ro 80 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Din carnet rezultă că a făcut instructaje privitoare la lucrările de campanie pe câmpul de luptă, gropi de trăgători, şanţuri de trăgători, adăposturi lucrări de campanie pentru companie, batalion şi regiment, construcţii sau distrugeri de drumuri şi poduri, împrospătarea muniţiilor, etc. A planificat şi executat teme pentru lucrările din staţionare, adăposturi de bivuac, adăposturi pentru oameni şi mitraliere „aşa cum se procedează în războiul modern”. De asemenea, a făcut instructaje despre barajele de sârmă, exerciţii practice de determinarea distanţelor, trageri de instrucţie în limitele muniţiei alocate în acest scop şi scrimă cu arma. Pentru instrucţia ofiţerilor din rezervă a planificat teme pentru ca ei să poată comanda compania şi batalionul, iar gradaţii Din Carnetul Ofiţerului de Rezervă al să poată comanda plutonul. căpitanului (r.) Spiru Tănăsescu din Comandanţii de batalioane, în limita Regimentul 85 Infanterie... programului şi a ordinului, planificau timpul de concentrare de 30 de zile pe săptămâni, iar comandanţii de companie detaliau programul zilnic din programul săptămânal. În carnet a notat numele ofiţerilor şi trupei din seriile care au fost concentrate de regiment şi la care a participat în regiment. În seria concentrată în luna februarie 1916 sunt trecute 74 de nume, primul fiind al comandantului, locotenentul din rezervă Tănăsescu Spiru, urmat de numele a 3 sublocotenenţi: Ghiţă Vasile, Netzle Iosif şi Marinescu Mircea, apoi plutonierul Catrina Marin, 12 sergenţi, 29 caporali şi 28 rezervişti. De la 10 la 20 februarie au fost concentraţi 115 rezervişti, iar de la 1 la 20 martie alţi 104 soldaţi: la unii dintre aceştia este trecut gradul, contingentul şi localitatea din care provin. Într-o însemnare la sfârşitul carnetului notează: ,,Concentraţi seria I-a: sergenţi 4, caporali 5, soldaţi 43 Concentraţi seria II-a: sergenţi 3 + 1 instructor, caporali 5, soldaţi 56 Concentraţi seria III-a: sergenţi 3, ...reţinem că acesta era născut la Islaz în caporali 5, soldaţi 44”. judeţul Romanaţi la 6 octombrie 1879 şi Este notat „Apelul companiei a 4-a domicilia în Drăgăneşti-Olt după registrul de administraţie”, cu www.memoriaoltului.ro 81 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR numele, prenumele, gradul, contingentul, comuna din care provine şi echipamentul aflat asupra fiecăruia: bluză sau veston, pantalon, capelă, armă, baionetă, centură, cartuşieră şi opinci. Pentru a avea o imagine a acestei companii, redăm organizarea acesteia, aşa cum apare în carnet, fără să notăm numele soldaţilor din grupă: ,,Carnetul de identitate pentru funcţionarii publici cu -Secţia I-a: reducere de 50% ” al judecătorului Spiru Tănăsescu de la sergent Epure Marin, judecătoria Petroşani (aprilie 1930) având grupa I-a, caporal Antilă Buzuci cu 7 soldaţi; grupa II-a, soldat fruntaş Vochin Gheorghe cu 7 soldaţi. -Secţia II-a: sergent Cerariu Gabriel, având grupa III-a, caporal Gheorghe Cristea cu 5 soldaţi: -Secţia III-a: sergent Cârstea I. Constantin, având grupa V-a caporal Stănescu Paul cu 7 soldaţi, grupa VI-a soldat Gardiu Radu cu 7 soldaţi şi grupa VII-a caporal Poenaru Ion, cu absenţii (bucătari, ordonanţe, fierar). -Secţia IV-a: sergent Angheloiu Ion, având grupa VIII-a soldat Stan Florea cu 8 soldaţi, grupa XI-a soldat Neacşa Gheorghe cu 6 soldaţi, grupa XII-a soldat Ştefan Pătru cu 15 soldaţi, dintre care în răspândiri: 1 la manutanţă, 5 detaşaţi la Curtea de Argeş, 2 la punctul medical 1 ordonanţăşi 4 dezertori. Situaţia de efective a companiei era următoarea: 1 ofiţer, 1 plutonier, 15 sergenţi (11 combatanţi, 3 muzicanţi şi 1 cismar), 19 caporali (17 combatanţi şi 2 muzicanţi) 297 soldaţi (87 combatanţi şi 210 dispensarizaţi, reformaţi, etc.), având total, după efectivul control 331 oameni. Răspândiri începând de la 8 septembrie 1916: La Piteşti: 1 sergent, 1 caporal şi 13 soldaţi, total 15 cu hrana în bani; ordonanţe- 2: 1 pentru locotenentul rz. Tănăsescu şi 1 pentru sublocotenentul Teodorescu; la depozitul de la Curtea de Argeş1 caporal şi 11 soldaţi, iar la Costeşti 1 sergent şi 8 soldaţi, total 37. Mai rămâneau la companie 50 de oameni. Din cei 331 oameni 52 nu erau puşi la drepturi, iar 17 aveau hrana în bani, rămânând la drepturi 262 oameni. Între cei În curtea casei de la Drăgăneşti www.memoriaoltului.ro 82 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR nepuşi la drepturi erau 3 muzicanţi (gornişti), 1 cismar (şef), 2 la spital, 2 la infirmerie, 5 în concediu medical, 4 dezertori, 2 lipsă la apel, 10 neprezentaţi şi 2 copii de trupă. Pe ultima filă din carnet a notat 17 posturi din garnizoana Piteşti pentru ofiţerii de rond anume: uzina electrică, gara, moara Merazec, brutăria populară, podurile de cale ferată din străzile Viilor, Sfânta Vineri şi Obor, podul de la şosea (strada Viilor), uzina de apă, prefectura, depozitul de pansamente, poşta, magazia de pesmeţi, rezervorul de apă (de la cimitir), garda Regimentelor 28, 4, 6 Artilerie şi 44, garnizoana, manutanţa, depozitul de furaj şi arestul preventiv. La 16 august a fost decretată mobilizarea generală prin I.D. nr. 2784, Prima filă a carnetului cu însemnări din 1917, în care Spiru Tănăsescu a România intrând în război împotriva Austro- consemnat accidentul de la Ciurea Ungariei. Rezerviştii Regimentului 4 Argeş au fost chemaţi la mobilizare prin O.Z. nr. 775/1916. La 1 septembrie 1917 locotenentul în rezervă Tănăsescu Spiru, comanda compania a 4-a din Regimentul 4 Argeş. A fost avansat la gradul de căpitan în rezervă prin I.D. nr. 1394/1917 şi a luptat în cadrul unităţii sale până 30 aprilie 1918, când a fost demobilizat, dar din această perioadă nu a lăsat memorii scrise sau acestea nu au ajuns până la noi. Într-un mai mic carnet de buzunar din timpul frontului sunt puţine însemnări, al căror înţeles era numai pentru cel care le-a făcut, dar din care putem trage concluzia că nu a fost în prima linie a frontului, având însărcinări de ordin administrativ. A notat în primele pagini evenimentele cele mai tragice pe care le-a cunoscut, apoi sunt însemnări cu caracter de evidenţă a echipamentului, alimentelor sau unor materiale de strictă necesitate pe front. Astfel a notat că „în noaptea de 30-31 decembrie 1916 în gara Ciurea lângă Iaşi, a deraiat şi s-a aprins trenul de persoane care mergea spre Iaşi; au fost arse sau omorîte peste 700 de persoane”. În paginile următoare sunt notate câteva visuri ale sale cu copiii sau cu soţia în situaţii dintre cele mai bizare. A notat pe câteva pagini efectele aflate la 14 decembrie în magazia companiei: -mic echipament: 185 pansamente individuale, 195 pungi de pânză, 62 cămăşi, etc; Ileana Sp. Tănăsescu, (n. 1909) fiica judecătorului Spiru Tănăsescu, -marele echipament: pantaloni verzi licenţiată în filologie, profesoară de (buni) 160, vestoane 200 bune şi 34 reformă; - limba română (1925) puţine alte efecte bune (căciuli 105, opinci cu toc www.memoriaoltului.ro 83 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 170, opinci fără toc 60, bocanci 55), multe reformă; -marele echipament: 210 corturi model 1912 şi 203 corturi vechi, 22 saci merinde, 134 cartuşiere, 99 centiroane, 80 gamele; cazarmament suficient şi unelte portative număr mic; armătura: 125 arme Löbel, 43 arme model 1893 şi 79 model 1870. Constatăm slaba dotare a companiei atât în privinţa echipamentului, cât şi a dotării cu armament. La 31 ianuarie 1917 notează că Ordinul nr. 2859 din 18 decembrie 1916 înaintat cu nr. 5 din 10 ianuarie a fost comunicat cu nr. 9 din 11 ianuarie 1917 şi cuprindea „instrucţiuni privitoare la constrirea unui bordei de 125 oameni”. De data acesta constatăm lipsa de operativitate în transmiterea ordinelor care să asigure condiţii de viaţă minime ale ostaşilor în timpul geroasei Nicolae Tănăsescu ierni 1916/1917. În ziua de 9 aprilie notează: ,, …viscol mare început noaptea”, iar la 18 aprilie notează: ,,Seara am găsit pe poala cămăşii un păduche. Primul păduche”. La 20 aprilie a cumpărat de la Târgu Frumos 327 scânduri de diferite dimensiuni şi a început construcţia cuptorului de deparazitare la 21 aprilie 1917. Mai notează că la 22 aprilie a fost clasat de comisia medicală 2/4 la serviciul etapelor, iar la 23 aprilie a luat masa la maiorul doctor Baroncea. În paginile următoare sunt note privitoare la materiale şi alimente aprovizionate în lunile mai-iulie. Preocupat de pregătirea intelectuală a copiilor săi, la 6 iulie cumăpără de la d-ra Jipa Cecilia 9 cărţi: Latina de Lovinescu, Istoria de Anguletti, Chimia de S. Niculescu, Algebra de Tutuc, Higena de

Spiru Tănăsescu în două Bâsnoveanu, ipostaze Geometria de Tutuc, Geologia de D. Simionescu, Franceza de Candrea şi Dreptul de Chiriţescu. Până în decembrie 1917 sunt notate adrese şi nume de persoane, civili şi militari, materiale cumpărate şi preţul lor. Tot carnetul are notările făcute cu creionul. Pe ultima filă a scris cu cerneală, probabil după terminarea războiului, următoarele versuri: ,,Eu şi cu mine niciodată Nu ne-am certat pentru nimic. Ne aprobam întotdeauna, Ori şi ce fac, ori şi ce zic. www.memoriaoltului.ro 84 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Eu pentru mine-n foc şi-n apă De câte ori nu am intrat! O! Numai eu îmi sunt pe lume Prietenul adevărat!“ A fost demobilizat la 30 aprilie 1918, cf. O.Z. nr. 109/1918, apoi a fost însumat la Regimentul 101 Infanterie cu gradul de căpitan în rezervă, cf. O.Z. nr. 729 din 10 martie 1921, la Regimentul 85 Infanterie prin O.Z. nr. 354 din 1 august 1923 şi la 6 februarie 1928 a revenit la Regimentul 4 Infanterie, cf. O.Z. nr. 238. A efectuat contoale medicale anuale la 18 aprilie 1927, 31 martie 1928, 24 aprilie 1929, 15 aprilie 1930, 25 mai 1931 şi 26 martie 1932 pentru a se constata că e apt pentru concentrare. În anii 1928-1929 a avut domiciliul în Drăgăneşti-Olt. Din aprilie 1930 a fost preşedintele Judecătoriei Petroşani, judeţul Hunedoara şi a primit Carnetul de Identitate eliberat de CFR la 29 aprilie 1929, care este vizat numai până la 30 septembrie 1931. Trei imagini de familie Leontina Tănăsescu, soţia lui Spiru Tănăsescu, a fost judecător la judecătoria Petroşani, judeţul Hunedoara, fapt ce rezultă din Carnetul de Identitate emis de CFR, carnet care îi da dreptul să călătorească la clasa I-a cu reducere de 50%. Carnetul valabil pentru perioada 29 aprilie 1930-31 decembrie 1934 a fost vizat numai până la 30 septembrie 1930. Fiul său Alexandru, născut la Drăgăneşti-Olt la data de 25 mai 1914 a fost încorporat cu gradul de sergent major şi a participat la cel de Al Doilea Război Mondial în cadrul Regimentului 19 Infanterie din Caracal, de la 30 octombrie 1941 până la 10 mai 1945. A fost licenţiat în drept şi a funcţionat ca notar la Dăneasa.

www.memoriaoltului.ro 85 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Celălalt fiu, Nicolae, a urmat Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I” de la Târgovişte până la 1 noiembrie 1932. conform tradiţiei din familie, a fost şi el licenţiat în drept. În fotografie apare cu gradul de sublocotenent

Ileana, fiica născută în ianuarie 1909, a absolvit filologia devenind profesoară de limba română. În anul 1925 avea Carnet de Identitate eliberat de Ministerul Justiţiei. Fotografiile ne prezintă membrii familiei Spiru Tănăsescu la diferite date. Reţinem că au avut studii superioare, iar bărbaţii şi-au făcut datoria patriotică la chemarea ţării, participând la război, fiecare la timpul lui. Familia Spiru Bilet de identitate al elevului T.R. Tănăsescu Nicolae de la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie Tănăsescu este, poate, printre ,,Regele Ferdinand” din Târgovişte (1932) puţinele din ţară în care bărbaţii care au luptat în ambele războaie mondiale, de la început până la sfârşit, au supravieţuit. Au fost însă numeroase cazurile când din aceeaşi familie au căzut în luptă 2 sau mai mulţi bărbaţi. Acest trist adevăr rezultă şi din tabelul cu eroii din Războiul pentru Întregirea Neamului înmormântaţi în cimitirul Ostffyasszonifa, Ungaria.

Certificat prin care se constată că Alexandru Sp. Tănăsescu, născut la 25 mai 1914, domiciliat în Drăgăneşti-Olt, str. N. Titulescu, nr. 263 a luptat pe front în cadrul Regimentului 19 Infanterie de la 30 oct. 1941 până la 10 mai 1944 www.memoriaoltului.ro 86 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt. - 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra. - 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi . - 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi - 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni). - apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu). - 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului . - 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu. - 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu. - 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la Arceşti). - 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”. - 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume. - 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul Popânzăleşti- R-ţi. - 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la Buftea. - 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi. - 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi. - 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare. - 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană. - 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia. - 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor. - 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu. - 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic ,,Vocea Bisericii”. - 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul ,,Radu Greceanu” din Slatina). - 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie. - 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată Nirvan. - 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia. - 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”. - 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”. - apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi. - 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ. dr. Ilie T. Riga. - 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni. - 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”. - 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina. - apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”. -1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal. - 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi. - apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ P.N.Ţ. Olt . - 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la Bistriţa. www.memoriaoltului.ro 87 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”. - 25 apr. 1930, n. la Osica de Sus gazetarul Ion Mitran . - 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”. - 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina. - 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi. - 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”. - 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt). - 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939). - 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”. - 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu. - 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi - 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu. - apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie bisericească”. - 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu. - 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893,Tâmpeni). - 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia). - 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina. - 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.

Inscripții

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI DEMETRU IORDANA

Nicolae Scurtu

Biografia și bibliografia prozatorului și jurnalistului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina – m. 15 martie 1979, Slatina) se impun a fi cercetate cu o desăvârșită rigoare spre a-i fixa, în timp, un portret complet și, desigur, memorabil. Lipsa informațiilor de ordin biografic, necunoașterea revistelor și ziarelor la care a colaborat, neidentificarea, până acum, a debutului său în presa literară, inexistența unui catalog al manuscriselor și cărților din biblioteca sa, precum și a corespondenței pe care a trimis-o și pe cea care a primit-o fac aproape imposibilă elaborarea unei fișe de istorie literară. Remarcabile sunt cele două colaborări ale lui Demetru Iordana la Revista Fundațiilor Regale cu o poezie, Ochii și brațele mamei1, și cu o proză, Tăcere2, care s-au publicat în timpul celui de-al doilea cataclism mondial. Revelatoare este poezia Ochii și brațele mamei, www.memoriaoltului.ro 88 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR în care Demetru Iordana evocă, în sintagme insolite, imaginea celei mai adorate și iubite mamei ce s-a stins prea devreme. Elaborată, pe când autorul avea „douăzeci și cinci de primăveri“, poezia Ochii și brațele mamei se constituie într-un omagiu absolut adus ochilor și brațelor celei care l-a zămislit într-un moment unic al existenței sale. Ultimele cinci versuri, N-am să-ți uit ochii și brațele, mamă, / nici după ce Moartea, / cu o însorită bătaie din aripi, / mă va desprinde din micimea de humă, / înspre largurile tainei albastre..., reprezintă un testament în care amintirea mamei va dăinui dincolo de existența pământeană.

*

Ochii şi braţele mamei O melodie ca din timpuri apuse s-au revărsat până în inima mea mă turbură suavă din senin. înnoptări, înnourări şi raze, Nu ştiu de unde urcă până la mine şi care deseori au turburat cum; apele nepătrunse din mine. dar, aducând a cântec de leagăn, Acum sunt prins în vraja ochilor tăi; îmi trece prin suflet, firav, ei mă răpun cu un farmec negrăit de şi se stinge în nemărginit... dulce O fi şuşotitorul cântec pe care şi dureros ca o chemare tăcută. mi l-ai îngropat în adâncul fiinţei O poveste adevărată, nu prea veselă, cu glasul tău cutreierător, ca şoaptele grăiesc ei celor ce vor să-i asculte: când eram doar un bulgăr de viaţă? povestea stinsei tale tinereţi. Nici astăzi nu l-am uitat, Pentru ei vreau toată înseninarea deşi nu l-am învăţat niciodată. dimineţii Reînviat nu ştiu de unde şi cum, şi toată lumina care umple mă trezeşte la o viaţă nouă... necuprinsul fără margini... Este rândul meu să ţi-l cânt azi; Vreau să-l cânt întru slava dar altfel, braţelor tale materne, ca pe un cântec copt în mine amar pe care şi astăzi le văd prin lumina de douăzeci şi cinci de primăveri. cum se frământă şi tremură în grija zilei, a casei, a copiilor, Vreau să-l cânt întru slava niciodată în a ta. ochilor tăi, din care tristeţea şi-a făcut ferestre deschise, spre cer. Între înmiit-nenumăratele braţe Sunt ochii cei mai robiţi înţelegerii care trudesc pentru sporul vieţii, pe care i-a pus Dumnezeu vreodată nu cred să fie în lume unei făpturi pe pământ. braţe mai trecute prin trudă ca ale tale. În luminile lor, din adânc, Ele m-au ţinut ca pe un trofeu se aprinde şi arde, sfielnic, către cer şi către pământ un duh de zări albastre şi largi, când eram doar o brazdă trecută prin care se întunecă seara. azur. În lacrima lor am văzut, Şi tot ele m-au cuprins cu putere, sau lin, pentru întâia oară uimit, şi-au descărcat în mine întâii fiori faţa cerului oglindită. ai infinitului, tainici. Din izvoarele lor, Sunt singurele braţe în al căror culcuş, ascunse în zăcăminte neştiute de nimeni, am visat altădată, fericit, www.memoriaoltului.ro 89 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR întregul necuprins de sfinţi şi de îngeri, Ce aur ai în ele, de strălucesc pe care mai târziu l-am dezgropat ca nişte ramuri în soare? din tăcerea ta adâncită în evlavie. De ce noduroasele degete Nici vântul, în scrânciob, n-a adiat mai înseninează împrejur aerul? lin N-am să-ţi uit ochii şi braţele, mamă, prin trupul meu de sevă şi trunchiu, nici după ce Moartea, decum m-au adiat mângâierile lor. cu o însorită bătaie din aripi, Braţe aspre, mă va desprinde din micimea de humă, cele mai catifelate totuşi, cele mai moi; în spre largurile tainei albastre... braţe zbârcite şi groase, dar mai întremătoare şi mai vii Demetru Iordana decât pâinea şi apa.

Note  Poezia se reproduce din occidentala publicație Revista Fundațiilor Regale. 1. Demetru Iordana ~ Ochii și brațele mamei în Revista Fundațiilor Regale, 10, nr. 9, 1 septembrie 1943, pp. 550 –552. 2. Demetru Iordana ~ Tăcere în Revista Fundațiilor Regale, 11, nr. 7, iulie 1944, p. 100–104. [E necesar să precizez că Rodica Calcan și Horia Florian Popescu autorii cărții, Revista Fundațiilor Regale. Indice bibliografic adnotat, București, 1995, îl menționează la Demetru și nu la Iordana, așa cum, de altfel, este corect].

ÎNSEMNĂRI DESPRE LECTURILE LUI DEMETRU IORDANA

Literatura epistolară a poetului și prozatorului Demetru Iordana trimisă, timp de câteva decenii, lui Perpessicius, mentorul său, conține numeroase referințe și detalii privitoare la lecturile pe care le făcea în acei ani tulburi ai existenței noastre culturale. Informațiile despre această îndeletnicire, pe care un eseist francez, Valéry Larbaud, o numea „acest viciu încă nepedepsit“, privesc, mai ales, literatura universală din care, direct din original sau din traduceri, se citea enorm și, firește, se și comenta. În epistolele lui Demetru Iordana întâlnim autori și opere din marile literaturi europene și intercontinentale, dar, nu de puține ori, și din literatura română. Un exemplu elocvent îl constituie epistola ce se publică acum și în care se află câteva glosări nuanțate despre epica lui Dostoievski și Maxim Gorki, scriitori însemnați din spațiul literaturii ruse. Trimiterile sunt la cărți, de acum arhicunoscute, precum Crimă și pedeapsă (1866), Frații Karamazov (1880), Mama (1906) și Viața lui Klim Samghin (1936), care au fost traduse și constant citite de intelectualii români. Nu lipsite de interes sunt și impresiile de lectură pe care i le-a produs Postumele lui Mihai Eminescu, publicate integral de sagacele istoric literar Perpessicius. * Slatina, 18 septembrie [1]953 Mult stimate domnule Perpessicius, Am primit ambele epistole la un interval care pentru mine se comprimă la un timp relativ scurt, fiindcă de vreo trei săptămâni trăiesc într-un tempo rapid și extatic, care este, ca să zic așa, tempoul creației... (Dacă n-ar suna cumva pretențios „creație“!). www.memoriaoltului.ro 90 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Am scris o nouă comedie, în trei acte, și-am început o alta, care va avea numai două acte. Și dacă inspirația, care m-a năpădit, va mai dura astfel, voi mai scrie încă 2 sau 3 piese, fiindcă, se vede treaba, de la preocupările filosofice și metapsihice pendulul meu a oscilat către odrasla lui Bacchus (dacă e să-l credem pe Nietzsche și pe toți cei ce susțin că tragedia derivă din frenezia legendarului zeu al viței de vie). Nu este exclus, în cazul că se va realiza un vis terestru al meu, de a trece ca bibliotecar la Șc[oala] Teh[nică] de Finanțe1, să mă ocup din nou de roman, care cere și timp și răgaz sufletesc mai îndelung. O piesă se poate scrie, pe petice de hârtie, și între două trăsături de bidinea, pentru ca apoi, seara, să fie transcris totul pe curat. Și cam așa am scris comedia anunțată. Ea face parte dintre piesele pe care le tot cizelam mental, de mai demult, de când, îmi amintesc, v-am trimis o întreagă listă cu „viitoarele“ lucrări ale mele. Se numește Inimă de aur2, și dacă nu cumva păcătuiesc dintr-un sentiment de paternitate literară mi se pare că e cea mai izbutită dintre piesele pe care le-am scris până acum, vreo cinci la număr. Dar poate unde e „ultima“. Poate după ce voi termina Momentul critic3, care va avea numai două acte, aceasta îmi va părea cea mai bună, cum se întâmplă de obicei. Dar am început-o de-a dreptul cu ale mele (ca să nu știe tradiția autenticului literat, ce trebuie să vorbească întâi de el), când de fapt îmi stă pe suflet să încep cu prima d[omniei] voastre epistolă, cea referitoare la impresiile despre postumele lui Eminescu. Atât rândurile epistolei, în ele înseși, cât și perspectiva, care la început m-a cam speriat, să-mi văd paginile, în care am înscris spontan impresiile mele, atașată la volumul marei ediții critice, am sfârșit prin a mă încânta definitiv, fără însă a știrbi cu nimic din modestia, care mă împiedică să sper că veți da urmare intențiilor exprimate acolo. Am acceptat-o însă ca o expresie indirectă a bunei impresii ce v-a făcut epistola mea, în care într-adevăr am încercat să exprim sincer tot ce-am simțit și gândit în același timp, când am citit Postumele. Am rămas și voi rămâne statornic la aceleași impresii, care au fost violente în tot timpul lecturii. De asemenea am citit cu deliciu ultima d[omniei] voastre epistolă, în care regăsesc cu multă familiaritate exprimate impresiile pe care mi le-a făcut și mie Dostoievski, în general, și Frații Karamazov, în special. Îl găsesc mai bun decât Crimă și pedeapsă, care totuși, rămâne cel mai dostoievskian roman. Cât despre Kim Samghin, nu știu nimic, căci nu l-am citit, deși, privit prin sticla vitrinei, m-a ispitit și pe mine lectura lui. Era însă prea gros pentru punga mea prea subțire, așa că am renunțat. Iar cum n-am dat peste el la nici unul dintre cunoscuții mei, nu la-m putut inventaria printre cărțile citite. Nu mă îndoiesc însă deloc că aveți dreptate în cele ce-mi scrieți despre cartea aceasta, fiindcă cunosc Mama și mai cunosc faptul că Gorki, excelent povestitor în cadrul unei nuvele sau al unei povestiri mai lungi, este, precum, și un excelent dramaturg (am citit vreo șase-șapte din cele 20 de piese ale lui, toate foarte bune), nu-ți poate dilata talentul până la dimensiunile romanului, necum la ale epopeiei, ca în Klim Samghin. Trebuie să sară și el peste șa, ca orice scriitor care se respectă. Ceea ce a încercat să facă Gorki în Klim seamănă leit cu „marea aventură“, în care, până la urmă, se aruncă orice pătimaș al cuvântului magic, precum și orice don-juan al amorului. www.memoriaoltului.ro 91 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Nu i se poate lua în nume de rău, i se poate socoti doar o „glorioasă înfrângere“. Cât despre Novicov4, nimic! M-a încântat deosebit faptul că d[omnu]l prof[esor] Botez v-a trimis cordialele sale salutări de la Sovata. Probabil că era într-un din acele bune dispoziții, în care îl regăsesc ades, când mă întâlnesc cu dânsul: dispoziții create oarecum... artificial. Cred că înțelegeți. Prin asta, nu vreau să cobor pe d[omnu]l Botez în ochii d[omniei] voastre, dânsul îmi va rămâne, cred că până dincolo de mormânt, fiindcă în ciuda neîmplinirii prezicerii „piramidale“, tot cred în viața aceea de „dincolo“, una dintre cele mai frumoase și mai duioase figuri care au brăzdat puțintica mea existență. Oricâte mici scăderi i-ar adăoga curgerea neîndurată a anilor, care-l îmbătrânesc într-un ritm crescând, dânsul deține încă, nealterată, acea substanță umană, din care se plămădesc oamenii buni și acel farmec inepuizabil, care vestesc omul înzestrat lăuntric cu bogății sufletești și spirituale inestimabile, Și toate astea, pe lângă faptul că mi-a fost unul dintre cei mai buni dascăli din câți am avut în liceu. Iată de ce mă grăbesc să vă trimit adresa: Strada 23 August, nr. 46. M-ar fi interesat să știu în ce stadiu se află soția d[omniei] voastre, cu ochiul și cu sănătatea. A fost și mama la dr. D. Mihail, pe str[ada] Izvor, nr. 90 (sau 96) și a plecat cu excelente impresii. A ținut-o mai bine de jumătate de oră, în care timp a luat lungi însemnări și i-a spus să revină în octombrie. Dacă starea sănătății d[oam]nei Panaitescu este bună, mă bucură. Vă rog să-i transmiteți urările mele de bine și de sănătate. De asemenea, d[omnu]lui Dumitru Panaitescu, cordiale salutări de pe malul Oltului. Am voit să vin la 1 sept[embrie] la București, însă nu am putut. Sper să vin la 1 oct[ombrie] sau la 15 oct[ombrie]. Până atunci, toate cele bune, de la Demetru Iordana

[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr. 122 (fostă Strada Română), Raionul „1 Mai“, București; Expeditor – Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu, nr. 5, Slatina, Regiunea Pitești].

Note  Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota 21(42) .  MXXXVI 1. Nu a fost bibliotecar la Școala Tehnică de Finanțe din Slatina. 2. Nu a fost, încă, identificată. 3. Nu a fost, de asemenea, identificată. 4. Mihai Novicov (1914–1992), teoretician și critic literar, prozator și memorialist.

www.memoriaoltului.ro 92 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ÎNTREGIRI LA BIBLIOGRAFIA POETULUI HARALAMB G. LECCA

Un aspect mai puțin cercetat al bibliografiei poetului Haralamb G. Lecca (n. 28 februarie 1873, Caracal – m. 9 martie 1920, București) îl constituie prezența sa în unele dintre cele mai însemnate antologii de poezie ale literaturii române. Menționăm, aici, includerea sa în arhicunoscuta crestomație a lui Radu D. Rosetti1, în cea a lui I.C. Popescu-Polyclet2, precum și în cartea lui Ion Pillat, una dintre rarele și prețioasele antologii tematice. Se cuvine să precizez, dintru început, că Ion Pillat a fost unul dintre cei mai buni și mai profunzi cunoscători ai poeziei românești și universale. Poseda, după mărturiile contempo- ranilor, o imensă bibliotecă de poezie din care nu lipsea nici un poet român, iar pe poeții universali îi avea în cele mai bune și mai complete ediții critice, filologice și științifice. În Antologia toamnei, carte care s-a bucurat de o excelentă receptare, Ion Pillat a inclus și poezia lui Haralamb Lecca ~ Amantă, care este de o aleasă frumusețe imagistică și stilistică. Remarcabile sunt oximoronul Cânți plângând și comparația extinsă, Grădina-ți pare / Un catafalc-acoperit, care întregesc fericit imaginarul autumnal atât de evocator în poezia lui Haralamb G. Lecca.

* Amantă Octombrie – spre sfârșitul lunii Tac și te-ascult înmărmurit. Salcâmii haine nu mai au. Cânți. Cânți plângând. Grădina-ți pare Cu berzele, ce-n zbor plecau, Un catafalc-acoperit E mult de când s-au dus lăstunii. Cu crizanteme, de pe care

La foc, pe prispa casei, stau; Natura-ți cere-o sărutare... Mă uit cum se topesc cărbunii, Ți-a fost amantă și-a murit. Pe când prin aer, ca nebunii, Părăsitorii goană dau. Haralamb G. Lecca

Note  Această poezie se reproduce din Ion Pillat – Poezia toamnei. Antologie. [București], Editura „Viaţa Românească“, 1921, p. 203. 1. Radu D. Rosetti – Cartea dragostei. București, Editura Librăriei Carol Müller, 1896. 2. I.C. Popescu-Polyclet ~ Antologia poeților olteni. Craiova, Editura Ramuri, 1929.

www.memoriaoltului.ro 93 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR O revistă de la Caracal puțin cunoscută

Corneliu Vasile

Revista „Aripi de cuvânt” (atitudine, spiritualitate, știință, cultură, educație) a apărut, se pare, într-un singur număr, datat 25 decembrie 2014, având pe coperta I portretele unor profesoare de la școlile și liceele din Caracal și din Corabia, care au colaborat la cuprinsul revistei. Colectivul de redacție are, ca redactor-șef, pe Irina Onescu, pe atunci profesoară de limba și literatura română la Colegiul Tehnic „Matei Basarab” (CTMB), fost liceul industrial, redactor-șef adjunct Artemiza Păsărică, profesoară de fizică la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, profesoara Daniela Iancu, de la Corabia, ca secretar de redacție, tehnoredactarea fiind realizată de Florin Chiroiu, necunoscuta editură „România pur și simplu” fiind editoarea publicației. Pe coperta II, în afara redacției, se află fotografia monumentalei clădiri a Teatrului Național din Caracal, pe coperta III alte imagini de clădiri de cultură din țară și o poezie semnată de profesoara Constantina Ionescu de la același colegiu tehnic, iar pe coperta IV poezia lui Lucian Blaga „Ce aude unicornul” și alte imagini color. „Motivație” se intitulează articolul de început, scris de redactorul-șef adjunct, care explică rolul publicației, acela de a oferi cadrelor didactice, părinților și elevilor ocazia de a se exprima în legătură cu școala și cu educația. Un „Cântec pentru descălecători”, dedicat pelerinajului la Mănăstirea Dealu și Mănăstirea Putna, locuri sfinte ale românilor, legate de figurile luminoase ale marilor domnitori Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, semnează redactorul-șef. În continuare, sunt cinci pagini, nesemnate, cu materiale dedicate voievodului Mihai Viteazul, texte și imagini grăitoare despre lupta de la Călugăreni, uciderea mișelească, aducerea capului domnitorului la Mănăstirea Dealu, fragmente din cronicile vremii. Concursul de eseuri pentru elevi „Scientist for a Day”, organizat de NASA, și experiența personală de la marele accelerator de particule (CERN), situat în Elveția, la 100 m sub pământ, sunt prezentate de profesoara Claudia-Mariana Cocoșilă, de la Colegiul Național „Ioniță Asan” pe opt pagini. De asemenea, sunt numeroase fotografii ilustrative. „România sub zodia migrației” este alt material, semnat de Artemiza Păsărică, fiind particularizată tema la zona orașului Caracal. Profesoara Veturia Colceag, de la Școala Gimnazială „Gheorghe Magheru”, recenzează romanul „Întoarcerea”, publicat de tatăl ei, Ion Catrina, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Craiova. www.memoriaoltului.ro 94 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Profesoara Mihaela Slătculescu, de la CTMB, scrie un articol despre obiectul esteticii, profesoara Eliza-Carmen Panaitescu, de la Școala Gimnazială Nr.2, expune opinii despre argoul elevilor, profesoara Oana-Maria Puiu, de la Școala Gimnazială Nr. 66, București, publică impresiile dintr-o călătorie la Veneția, profesoara Daniela Iancu, de la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” din Corabia, scrie despre importanța și rolul activităților extracurriculare în educația copiilor, iarprofesoara Cornelia Popa, de la Liceul Teoretic „Ion Gheorghe Roșca” din comuna Osica de Sus, pledează pentru scrisoarea clasică, elegantă, în locul e-mailului fără reguli. Elevii care publică în această revistă sunt: Săftoiu Elena Ștefania, Mihai Ștefania (Osica de Sus), Hrițcu Sofia, Marinescu Iolanda, Vlad Fabio Cristian Onescu, Năstasie Arensman Maartje Elisabeth, Ghiță Loredana, Băluță Diana, Petcu Andreea Maria, Teodorescu Teodora (Caracal). Irina Onescu prezintă figura celui care, probabil, a înlesnit apariția publicației, Cristian Ghica, autorul romanului „Rockescu”, la editura sa, menționată mai sus, articol însoțit de mai multe fotografii, între care una de absolvire, în fața clădirii Liceului „Ioniță Asan”, în anul 1991. Aici pot fi recunoscute chipurile câtorva profesori care au predat la clasa respectivă, clasa a XII-a A, acum în colectivul de redacție. Un articol aduce în prim-plan cimitirul și închisoarea de la Aiud, unde au pierit numeroși intelectuali, uciși în timpul represiunii dictaturii comuniste. Două articole scriu Ileana Cristiana Puiu, profesor inginer la CTMB, despre creativitatea în educație, și Claudia Milena Ghițoiu, profesoară la CN „A.I. Cuza” din Corabia, despre necesitatea păstrării tradițiilor românești. Această publicație este concepută și realizată numai de cadre didactice tinere, iar componența redacției și alcătuirea cuprinsului îndreptățesc supoziția că, dacă nu o orientare feministă, atunci măcar o sincronizare cu Ziua internațională a femeii este caracteristica sa dominantă, numai data apariției, în decembrie, fiind în notă discordantă. Tabloul publicațiilor romănățene cuprinde, după anul 1989, și alte reviste, care au apărut efemer sau care nu au depășit cadrul îngust al unei singure școli sau localități. Ele urmează să fie descoperite, pentru a fi, astfel și cu întârziere, făcute cunoscute publicului larg.

Monumentul eroilor din satul Şerbăneştii de Sus, comuna Şerbăneşti

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor satului Şerbăneştii de Sus a fost ridicat în curtea bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1853). Este confecţionat din beton, având faţada orientată spre apus. Deasupra corpului monumentului este fixată o cruce. Lângă monument sunt câteva cruci, una dintre ele cu fotografie pe suport de porţelan a eroului caporal Bădălan P. Radu, mort la 12 decembrie 1944 în vârstă de 22 de ani iar alta, mai veche, Cap. Bădălan P. Radu www.memoriaoltului.ro 95 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR a căpitanului Ioan Caracostea, mort la data de 10 februarie 1886 în vârstă de 44 de ani. Pe faţada construcţiei se află o placă de marmură pe care sunt trecute numele şi prenumele eroilor din primul şi cel de-al doilea război mondial: Eroii satului Şerbăneştii de Sus Eroii Primului Război Mondial: 1. Bădălan Lilea 12. Oprea Gheorghe 2. Bunciu Constantin 13. Ţucă Constantin 3. Călin Ene 14. Ţucă Gheorghe 4. Comănescu Drăghici 15. Zavragiu Petre 5. Enache Constantin 16. Ilie Florea 6. Florescu Dumitru 17. Oprea Ispas 7. Gherghe Marin 18. Ion Caracostea 8. Ivaşcu Gheorghe 19. Ciobanu Nicolae 9. Jipea Ilie 20. Petrescu Ion 10. Mareş Radu 21. Crângeanu Alexandru 11. Oprea Ilie 22. Crângeanu Ghe. Iorgu

Eroii celui de-al doilea război mondial: 1. Bădălan Radu 13. Oprea Dumitru 2. Serg. Baboi Aurel 14. Pătrana Marin 3. Călin Radu 15. Popescu Ion 4. Chiţu Dumitru 16. Stoica Ilie 5. Cap. Ciobanu Alexandru 17. Amza Marin 6. Creţu Stancu 18. Vlad Tudor 7. Comănescu Anghel 19. Amza Marin 8. Dutchevici Mihai 20. Bogdan Petre 9. Ivaşcu Alexandru 21. Păun Micu Ion 10. Ivaşcu Călin 22. Chiţu Ion 11. Mihăilă Zamfir 23. Petrescu Constantin 12. Neacşa Constantin

Dialog cu cititorii

Ioana Mareş (fostă Ioana Lăzărescu, profesor pensionar, Caracal). Am citit apelul Asociaţiei ,,Memoria Oltului” din revista Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 11 din noiembrie 2017 de a prezenta date care să cuprindă numele eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale. Încerc să aştern pe hârtie câteva gânduri evocatoare despre bunicul şi unchii mei care au participat în aceste războaie. Fac parte dintr-o familie numeroasă din comuna Redea, judeţul Olt, de care sunt mândră: familia Lăzărescu. Bunicul meu, Andrei Lăzărescu, născut în anul 1889 şi decedat în 1971 a participat la luptele din primul război mondial. În copilărie îmi povestea despre tinereţea sa şi despre anii petrecuţi în armată, despre viaţa grea de pe front şi Eroul Ioniţă Lăzărescu

www.memoriaoltului.ro 96 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR despre luptele la care a participat alături de alţi consăteni. Din fericire, bunicul meu a scăpat teafăr, dar mulţi consăteni au pierit în lupte. În cinstea eroilor căzuţi în lupte din primul război mondial, a fost ridicat în comună un monument în anul 1937. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu fiii săi. Bunicul a avut 8 copii: cinci băieţi şi trei fete. Mezinul familiei a fost tatăl meu, Ştefan Lăzărescu. Trei dintre băieţi: Ioniţă Lăzărescu, Gheorghe Lăzărescu, Titu Lăzărescu şi soţul mătuşii mele Ioana (Miţa) Lăzărescu, numit Vasile Hurezeanu, învăţător din Gorj- au participat la luptele din cel de-al doilea război mondial. Păstrez de la ei fotografii şi o scrisoare de pe Fraţii Gheorghe şi Ioniţă Lăzărescu front. Nu pot uita chipul îndurerat al bunicii mele, îmbrăcată în negru şi plângându-şi fiii dispăruţi! Ioniţă Lăzărescu a pierit în Rusia, în luptele de la Stalingrad, în anul 1942. Gheorghe Lăzărescu a făcut parte din compania care aproviziona frontul cu alimente. Îmi povestea că a ajuns până în Munţii Caucaz unde s-a întâlnit cu fratele său, tanchist şi mitralior. Acolo au făcut împreună o fotografie. Unchiul Ioniţă e îmbrăcat în haină militară. La Odessa, compania unchiului Gheorghe a fost înconjurată de ruşi dar soldaţii au fost salvaţi de tanchiştii români. Unchiul meu Titu Lăzărescu a fost înrolat în anul 1944 la Învăţătorul Vasile Hurezeanu împreună cu câţiva camarazi de o unitate de infanterie. arme A participat la marea încleştare de la Oarba de Mureş unde şi-au dat eroicul sfârşit peste 10 000 de soldaţi români, apoi la Carei, în Ungaria şi apoi în Cehoslovacia unde a pierit în luptele din Munţii Tatra. De la bunicii, unchii şi mătuşile mele ştiu că mormântul său se află într-un cimitir al eroilor dintr-un oraş din Cehia. Surorile Miţa şi Stănica Lăzărescu, învăţătoare, încercau să ţină legătura cu fraţii lor de pe front dar multe dintre scrisori nu ajungeau la destinatari. Cu emoţie scriu că verişoara mea Doina Scheneider, fiica mătuşii Stănica, a descoperit recent o scrisoare a unchiului Titu de pe front, datată 17 februarie 1945. Deţin şi eu o copie xerox. M-a impresionat când am citit-o. Zilnic dispăreau camarazi şi consăteni dragi iar el spera, cu ajutorul bunului Dumnezeu, să scape teafăr. Dar n-a fost aşa. La câteva zile a pierit în luptă şi a fost înmormântat de camarazi. Răspunsul unchiului meu la scrisoarea sorei sale Stănica a fost scris pe coala rămasă liberă de la scrisoarea din ţară. www.memoriaoltului.ro 97 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Cei doi fii eroi, Ioniţă şi Titu Lăzărescu, au morminte simbolice, doar cu haine, în cimitirul de la Redea iar numele lor de eroi sunt scrise pe un perete din Biserica de Apus a comunei Redea, unde este preot dl. Leon Marin. În cinstea eroilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial nu s-a reuşit să se ridice un monument deşi unul dintre camarazi, Gheorghe Barbu, a încercat să strângă fonduri. Soţul mătuşii Miţa Lăzărescu a luptat pe front ca sublocotenent dar s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit în 1945 (foto 4). Apare şi într-o fotografie cu camarazii săi (foto 5). În amintirea celor ce au luptat şi s-au jertfit pentru pământul străbun şi pentru patrie, un gând pios pentru memoria lor!

17 februarie1945 Dragă soră, Titu Lăzărescu Află despre mine că sunt sănătos până acum, care sănătate ţi-o doresc şi ţie. Tu ce mai faci, cum te mai împaci cu viaţa de pe aci? Cred că mai bine decât mine. Timpul pe aici este foarte schimbător. Zăpada mare şi frig grozav. Dragă Stănica nu ştiu care să fie cauza de nu ai primit nici o scrisoare de la mine căci eu ţi-am scris mereu. Şi văd că îmi scrii că mi-ai trimis mai multe scrisori şi eu n-am primit decât acum una. În schimb am primit de acasă, mai mult de la Miţa am primit. Altceva ce să-ţi mai spun? De Bibi ce mai ştii? Eu nu m-am întâlnit deloc cu el dar am auzit că s-a întâlnit Gheorghe al lui Andrei Daran şi cu Bibi şi cu Căp. George sau care din ei este şi spuneau că sunt sănătoşi. Gheorghe era cu mine. Iar acum a murit pe ziua de 13 februarie. Şi am rămas cam singur din Rede. Care au fost i-a rănit şi au plecat toţi. Acum stau şi mi-aştept şi eu soarta. Nu ştiu cum voi scăpa. Cum ne-o da Dumnezeu! Văd că până acum m-a ferit. Altceva văd că pe Tudor l-a luat iar. Încolo, cei de acasă sunt bine. Dragă Stănico, nu ştiu când va veni timpul să ne mai întâlnim cu toţii la un loc. Mi s-a urât şi mie de atâta străinătate. Mai ales mereu prin munţi. Încolo sunt bine. Măselele nu mă mai dor. Copiii ce mai fac? Marian s-a făcut mare dar fata? Acum caut şi termen fiindcă nu mai am timp. Te rog să mă erţi că ţi-am scris tot pe aceeaşi foaie, căci nu am alta şi n-am avut ce face. La revedere. Al tău frate care te doreşte din suflet. Titu.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected] www.memoriaoltului.ro 98 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 99 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 100 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 101 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 102 An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 103