An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr.4 (50), aprilie 2016 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre:

1. Revista Memoria Oltului şi Romanaţilor a ajuns la numărul 50. 2. Două imagini de epocă ale Pieţei Unirii din Caracal. Clădirea mare din dreapta este restaurantul Buţănescu; lângă ea- cafeneaua Jean Petrescu cu staţia birjelor. În centru- fântâna cu cinci felinare iar în fundal Teatrul Naţional (Biblioteca Academiei Române). 3. Sus: Profesorul universitar Dumitru Caracostea la Patriarhia Română împreună cu italienistul Napoleon Creţu- (cel care sărută mâna Patriarhului; colecţia Nicolae Scurtu). Jos: O imagine de epocă a portului Corabia. Personajul din dreapta seamănă izbitor cu scriitorul romanaţean Mircea Damian (Biblioteca Academiei Române). 4. Sus: O imagine de epocă a podului de peste Olt de la Slatina, inaugurat în 1892. Jos: Gimnaziul Ştefan Popescu din Corabia într-o ilustrată veche (Biblioteca Academiei Române).

www.memoriaoltului.ro 1

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Cuprins

1. Ion Andreiţă- Marin Sorescu la Paris...... /3 2. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal...... /5 3. Jeana Pătru- Restituiri. Moşieri romanaţeni, ascensiune şi declin- familia Betulescu din Caracal...... /10 4. Aurelia Grosu- Memoria cărămizii la Piatra-Olt...... /18 5. Mircea Damian- Turismul...... /28 6. Marius Bunescu- Athosul artistic...... /30 7. Gheorghe Bănică- Romanaţi, hotar de suflet...... /36 8. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (IV)...... /41 9. Dumitru Matei- Centenarul şarjei de la Robăneşti...... /49 10. Ştefan Grigorescu- Alegătorii din Romanaţi şi Olt în timpul domniei lui Cuza...... /55 11. Nicu Vintilă-Sigibida- Podul roman de la Grojdibodu construit de Domiţian şi Fuscus în anii 86-87 e.n...... /60 12. Dumitru Botar- La o cafea prin Caracalul de ieri şi de azi...... /74 13. Ion Marin- Sărbătorile pascale în filatelie...... /78 14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Aprilie...... /82 15. Maria Gheorghe- Pinacoteca Marius Bunescu...... /83 16. Sabina Elena Vasilescu- Principele Mihai Constantin Basarab-Brâncoveanu, promotor al agriculturii moderne în România...... /91 17. Ion Zăuleanu- Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (V)...... /101 18. Alina Elena Marin- Întru păstrarea memoriei- profesorul Ilie Corcoveanu../113 19. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Note despre epistolograful Demetru Iordana..../114 20. Memoria Oltului şi Romanaţilor la numărul 50...... /121 21. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din satul Potlogeni...... /125 Monumentul Eroilor din comuna Tia Mare...... /127

www.memoriaoltului.ro 2

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Marin Sorescu la Paris (zile din urmă) Ion Andreiţă

Scriu – în timp ce pe masă ard două ceşti de ţuică. Este ploconul cu care Marin Sorescu venise la Paris, să se caute de boală. „Doctorii ăştia nu sunt învăţaţi cu aşa ceva, mă Ioane – zice –, aşa că, mai bine, o bem noi”. Apoi, după o clipă de meditaţie: „Adică, bea-o tu, că aduc eu alta data viitoare, şi-oi bea şi eu”.

…Acum îmi ard pe masă două ceşti pline ochi cu ţuică – ultima licoare din sticla lăsată de Poet, cu o lună şi ceva în urmă – şi Marin Sorescu nu mai este. Beau din ceaşca mea. Beau, şi plâng, şi scriu – şi lacrimile au gustul sărat al ţuicii din dragoste. Parcă se subţiază şi ceaşca lui. O fi bând sufletul lui – că nu degeaba punea bunica un pahar cu apă la striga casei: „Vine sufletul mortului, maică, şi timp de 40 de zile aleargă pe unde-a călătorit în viaţă, şi când oboseşte din alergătură vine acasă şi bea din apa asta, pe care i-o schimbăm noi în fiecare dimineaţă”. Aleargă sufletul lui Marin Sorescu – şi poate i-ar trebui încă o viaţă să poată cuprinde alergătura celui dus ori mai multe-să poată încăpea vieţile de gânduri neîmplinite încă ale Poetului prea devreme plecat. * La Paris, venise cu una din ultimele speranţe. „Dacă nici aici” – zice – şi nu-şi mai continuă gândul. Am fost la el, la spital, şi – în ciuda condiţiilor materiale excelente ale mai tuturor clinicilor din Occident – m-a înfiorat „detaşarea” cu care era tratat. Nu tu un universitar, o somitate, un specialist mai acătării; doctori simpli, adesea imberbi, ca-n ultimul spital raional în care se ajunge prin repartiţie obligatorie. Halate albe, inconştiente în naivitatea lor că au în faţă o somitate a culturii universale. De altfel, cred că nici nu ştiau bine complexa identitate a pacientului. Care, încrezător ca-n steaua de pe urmă, murmura: „Dacă nici la Paris”… uitând, poate, că el însuşi scrisese: „Numai noi, naivii, mai umblăm pe la policlinici”. Căci nu de la spital i s-a tras. El se îmbolnăvise, de ceva, într-o zi când s-a născut. Dar cine a apropiat atât de repede, de brusc şi de tragic, acel ceva de fiinţa lui?

Stăm de vorbă în odaia în care locuiesc temporar la Paris – şi din fereastra odăii se vede Turnul Eiffel. Poetul e uşor obosit. Făcusem o plimbare prin oraş. Distinsul critic de artă Dan Hăulică, ambasadorul României pe lângă UNESCO, îi oferise maşina; „Să-i arăt nevestei Parisul” – se scuzase – dar eu cred că el voia să revadă locuri pe unde hălăduise cu nişte ani în urmă. Mă invitase şi pe mine – şi în maşină, tot drumul, mă pisa cu întrebări: Aici ai fost? Dar acolo? La Turnul Eiffel oprise maşina. „Ştii că unul din www.memoriaoltului.ro 3

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR picioarele turnului e făcut cu oţel de la Reşiţa?” „Are şi o plăcuţă pe care scrie” – completase imediat, ca un elev cuminte, şoferul Ştefănică. „Uite, vezi, el ştie?! Dar că Eiffel a făcut şi Hotelul „Moldova” din Iaşi, mai ştiţi?” Nu ştiam. …În fereastră apare, luminat, Turnul Eiffel. „Unde este? Unde este?” – întreabă Marin – şi-n cadrul ferestrei, în seara ce se lasă tot mai albastră, Poetul, adus puţin de spate, arată ca un imens semn de întrebare proiectat în Univers. Fără să vreau, îmi vin în minte nişte versuri vechi: Tata-ntre ferestre-aşteaptă / Gol şi singur ca un zeu / Tata n-o mai ţine dreaptă / Linia lui Dumnezeu… Dar Marin Sorescu se scutură din reverie – şi exclamă: „Frumos, al dracului de frumos. Şi cum zici că l-ai botezat?” „Mitică – zic – după popularul erou al lui Caragiale”. „Potrivit nume” – zice. Poetul e bine dispus şi-l tot cercetează, cu ochi jucăuşi, pe Mitică. La un moment dat, mă întreabă: „Ai nişte hârtie albă?” Îi dau. „N-am mai tras o linie – zice – de şase luni. Stai, stai aşa, nu-ţi scoate ochelarii. Nu te ştiam cu ei, îmbătrâneşti şi tu”. Şi, fără ochelari, Marin Sorescu îmi schiţează portretul, cu mâna stângă. „Cu stânga desenează” – subliniază soţia sa, Virginia, spulberându-mi nedumerirea. „Să-l ai de la mine, amintire”… – mi-l întinde, după ce se iscăleşte. „Pe Mitică – adaugă – o să-l desenez acasă, din memorie. Hârtiile astea albe le iau cu mine”. …Doamna Virginia îmi spune că, a doua zi, Poetul a stat câteva ceasuri pe terasa apartamentului, jucându-se cu plaivazul pe hârtie.

*

Marin Sorescu n-a fost un bigot, dar nici necredincios n-a fost. Soţia sa îmi mărturiseşte cum, cu oarece timp înainte – când simţea tot mai aproape rotindu-se aripa neprevăzutului –, a cerut Biblia; împreună, au citit Cartea lui Iov. Suferinţa se aşeza, zeghe groasă, pe trupul şi sufletul său. Aici, la Paris, soţia l-a îndemnat: „Închină-te, Sorine, şi roagă-te mai cu sârg la Dumnezeu”. I-a urmat sfatul: s-a închinat şi s-a rugat – şi i-a spus, a doua zi, cum s-a rugat: „M-am rugat aseară la Dumnezeu să-mi dea un somn bun şi liniştitor, din care să nu mă mai trezesc. Şi uite că nu mi-a ascultat ruga…”.

* Citesc primele ziare, sosite din ţară, care vestesc intrarea în veşnicie a Poetului. Necrologuri de circumstanţă, multe nesemnate, înşiruiri de titluri, date uneori imprecise („Cotidianul”, din 9 decembrie, anunţă, în modesta capsulă consacrată, că s-a născut la… Băileşti). Mai generoasă – presa franceză. „Le Monde”, din Marin Sorescu la Slatina (1976) împreună cu pictorul Sabin 12 decembrie 1996, sub Bălaşa şi prof. Nicolae Ionescu (colecţia dr. Mircea Şerbu) www.memoriaoltului.ro 4

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR titlul „Marin Sorescu – moartea unui poet care a sfidat tirania”, îi consacră, sub semnătura lui Edgar Reichmann, o veritabilă cronică bibliografică, neuitând să menţioneze, într-un P.S., principalele opere traduse în limba lui Balzac (tălmăcite de pene luminate: Alain Bosquet, François Cayla, Jean Louis Courriol). „Liberation”, din aceeaşi zi, titrează şi el: „Marin Sorescu îşi încheie munca sa de român; poet şi ţăran, disident şi ministru, acest romancier ameţitor a murit la 60 de ani” (alăturând şi o fotografie mai puţin cunoscută). Mathieu Lindon, autorul articolului, comentează – pe îndelete şi aplicat – opera „Viziunea vizuinii” (care într-un ziar românesc apare cu titlul „Vizuina viziunii”!), subliniind una din laturile personalităţii Poetului, desprinsă dintr-o mărturisire proprie: „Eu nu sunt specialist în politică; şi-apoi, eu sunt bănuitor ca un ţăran de la Dunăre”. * Cu sau fără osanale, Poetul Marin Sorescu se duse discret, ca un ţăran la soroc. Obosit de toată povara lumii acesteia, se duse pe urma „vărului Shakespeare”, să moară puţin. Pentru că numai aşa, murind puţin, intri – definitiv şi certificat – în nemurire.

Somn lin, suflete bun la toate. Voi purta totdeauna în peretele casei mele desenul cu care m-ai regalat – şi-n rama sufletului, chipul tău iluminat de suferinţă.

…Beau şi cana în jurul căreia a palpitat sufletul său – şi ţuica are gust de prună amară, cum numai în Bulzeştii Olteniei trebuie să mai crească. Beau, şi plâng, şi scriu…

Primarii oraşului Caracal Cornel Manolescu 1. JUDEŢUL ŞI PÂRGARII (1627 – 1831)

Cea mai veche conducere administrativă a oraşului era asigurată de un dregător, numit JUDEŢ sau GIUDEC, care nu trebuie confundat cu persoana care conducea judeţul. Acesta era condus de pârcălab, vornic, ispravnic, ocârmuitor, administrator şi, apoi, prefect. Judeţul, cel care conducea oraşul, era ajutat de 12 pârgari, consilieri, aleşi-de către orăşeni-dintre oamenii cei mai bătrâni ai oraşului, împreună formând sfatul orăşenesc (autoritatea orăşenească), cu următoarele atribuţii: • Să păstreze o condică în care se înregistrau toate schimburile de proprietate. • Organizarea bâlciurilor şi a târgurilor. • Încasarea amenzilor de la cetăţenii care încălcau orânduielile oraşului. • Organizarea apărării oraşului în caz de pericol. • Strângerea, de la negustori şi meşteşugari, a sumelor datorate domniei. Unul dintre judeţii menţionaţi în documente este JIŢEA judeţul, pomenit într-un act, din 26 februarie 1627, în care apar, ca martori pentru satul Studina, ,,negustori şi orăşeni.....jupan Caranica, jupan Iacomi, Iuvan negustorul, Dumitru Grecu, Stan şi Căzan pârcălabi, Jiţea judeţul cu 12 pârgari din Căracal şi Măican”. Acest act a fost scris în casa ,,unchiaşului Badea din Caracal”.

www.memoriaoltului.ro 5

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

2. MAGISTRATUL ORAŞULUI CARACAL (1831 – 1864)

După anul 1831, prin intrarea în vigoare a Regulamentului Organic (adoptat la 13 iulie 1831, în Valahia), instituţia care conduce oraşul poartă numele de Sfatul Orăşenesc (devenit, mai târziu, Primăria), un organ consultativ alcătuit din deputaţi. Aceştia erau aleşi de către orăşeni, câte 3 pentru fiecare mahala (cartier) din oraş, pe baza unor criterii stricte şi a listelor de votare. Din rândul deputaţilor era desemnat, anual, un prezident (preşedinte), numit şi MAGISTRAT, care avea atribuţiile vechilor judeţi. În primele decenii de activitate, Magistratul avea atribuţii de ordin economic – gospodăresc, acestea însemnând: * Măsuri pentru stimularea comerţului. * Bunul mers al şcolilor şi spitalelor. * Organizarea de târguri şi administrarea corectă a proprietăţii urbane. * Să vegheze la corecta întocmire a listelor de alegători pentru camerele de comerţ şi agricultură . * Aprovizionarea oraşului cu alimente. * Organizarea sistemului de carantină. * Igienizarea localităţii în timpul epidemiilor. * Supravegherea alimentării cu apă şi a serviciului de pompieri. * Cvartiruirea militărească. * Să centralizeze tabelele cu tinerii recruţi. * Să elibereze adeverinţe. * Să îndeplinească sarcini materiale, de genul autentificării de zapise şi alte înscrisuri, să legalizeze acte de vânzări, împrumuturi. Magistratul oraşului Caracal s-a numit-în timpul Revoluţiei de la 1848- ADMINISTRAŢIA şi în perioada premergătoare Unirii de la 1859, un timp chiar şi după această dată, numele devine MUNICIPALITATEA oraşului. În perioada1831 – 1864, sunt menţionaţi următorii preşedinţi ( ai Magistratului, Administraţiei şi Municipalităţii ): Pe 30 aprile 1831, s-au ales deputaţii oraşului Caracal din cele 2 mahalale, Roşie- 12 deputaţi şi Neagră- 8 deputaţi. * La 30 aprilie, ,,Noi cei mai jos iscăliţi aleşi deputaţi de locuitorii oraşului Caracal, judeţul Romanaţi, strângându-ne la un loc cu toţii astăzi ( n.n. 30 aprilie 1831) de a noastră bună voe întru glăsuire am ales mădularii orăşenesc, de un an, Dintre cei mai cinstiţi orăşeni cu calităţile cerute, la care avem toată credinţa că vor fi folosiţi pentru binele şi folosul obştii în: -d-lui biv vel sluger Amza Jianu-preşedinte al acestui sfat. -I. Perigeanu ] cileni (n. n. membri) -Petre Popescu ] ai -logofăt Andrei Prejbeanu ] sfatului -Nicolae Boruzescu- secretar -Ianuş Dumitrescu-casier ( vezi ANEXE ). Urmează semnăturile mai multor deputaţi. Deci biv vel sluger Amza Jianu a fost primul preşedinte al Magistratului oraşului Caracal, ales pe o perioadă de 1 an. www.memoriaoltului.ro 6

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

*La 1832, magistrat al oraşului Caracal era Hristache Lapati (Hristo) care, alături de medelnicerul Dimitrie Jianu din Caracal şi Fotache Foişoreanu, deputat de Romanaţi, cereau Vorniciei doctor pentru oraş. În 1842, apare la Bucureşti primul Anuar al Munteniei. Din capitolul Personalul de administraţie sau corpurile funcţionarilor civili şi militari în Muntenia, notăm-din regiunea noastră: Preşedinţi ai Sfaturilor orăşeneşti-Caracal, pitarul C. Brătăşanu. *În 6 iunie 1848, preşedinte al Magistratului oraşului Caracal era Cănuţ/Cănuţă Jianu, el apare în memoriile lui Nicolae Pleşoianu. În 14 ianuarie 1865, Cănuţ Jianu era membru în Comisia constatării clăcaşilor, despărţirea Oltu de Jos. Familia Jianu a donat multe odoare şi icoane argintate Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” din Caracal, la care Cănuţă Jianu a avut un aport deosebit: ,,Icoana Maicii Domnului’’, îmbrăcată toată în argint greu. ,,Sărdarul Cănuţ, numele adevărat Ion, fiu al răposatului medelnicer Grigore Jianu, pentru îndălungarea lor şi ertarea păcatelor de vecinică pomenire au înfrumuseţat această sfântă icoană . 1851 Se” [n.n. sept. 15]. ,, Icoana d-lui Hristos’’, cu inscripţia: ,, Serdarul Cănuţ, iar din botez Ion, fiu al răposatului medelnicer Grigorie Jianu, pentru îndelungarea anilor vieţii sale şi ertarea păcatelor şi a părinţilor săi, de vecinică pomenire a înfrumuseţat şi pă această sfântă icoană, tot cu a sa cheltuială, anul 1852, Iunie 3. ,,Crucea răstignirii’’, purtând următoarea inscripţie: ,,D. Paharnicul Cănuţ, cu numele adevărat Ion, fiul răposatului Grigorie Jianu, pentru îndelungirea anilor, cum şi ertarea păcatelor sale şi ale părinţilor, cu a sa cheltuială s’au argintat această răstignire spre vecinică pomenire”. Leatu 1858 August *Mihalache Prejbeanu ( n. 1819 – m. 1894 octombrie 11 ), prin rotaţie cu Ion Truţescu, a fost preşedintele Magistratului oraşului Caracal în perioda 1854 – 1860, apoi primar al Caracalului ( 1867 - 1871 ) şi preşedinte al Consiliului Permanent Romanaţi. A fost frate cu Andrei Prejbeanu ( m. 18 aprilie 1867 ).

Preşedinţii Municipalităţii oraşului Caracal.

-GRIGORIE BĂLĂCESCU

*În ianuarie 1863, preşedinte al Municipalităţii Caracal era Grigorie BĂLĂCESCU. Acesta semnează, alături de ,,Prefectul Districtului Romanaţi’’, o telegramă de felicitare-trimisă Domnitorului A. I. Cuza, cu ocazia zilei de 24 ianuarie.

CARACĂL

Prea Înălţate Doamne ! Locuitorii capitalei şi districtului Romanaţi, felicitînduve prin organul nostru de unitatea ţerilor surori romăne, depun la piciorele Tronului Înălţimei vostre desăvârşita lor supunere şi devotament către Înălţimea Vostră, ve urează ani îndelungaţi pe Tronul României ca să puteţi consolida edificiul social al naţionalităţii române. www.memoriaoltului.ro 7

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Prefectul Districtului - Socolescu Preşedintele Municipalităţii – Bălăcescu.

În ianuarie 1863, Gr. Bălăcescu figura pe listele electorale ,,Alegători direcţi de oraşu”, având vârsta de 43 ani şi un capital anual de 6.000 de galbeni. A decedat pe 7 iunie 1894, la vârsta de 73 ani. Era de profesie funcţionar şi căsătorit cu Elisabeta, 42 ani.

-ANDREI PREJBEANU

În 16 August 1863, Andrei Prejbeanu este confirmat preşedinte al Consiliului Municipalităţii oraşului Caracal. ,,Consiliul Municipalităţii oraşului Caracal pe nuoul periodu de ani duoi, începători de la I-a expiratei luni iulie anul curent ( n.n. 1863 ), dupe alegerile operate, conform legiuirei în vigόre s’a complectat în modul urmetoriu: D. ANDREI PREJBENU, confirmat Preşedinte prin Înaltu decret cu No.786.

- ION PURICESCU - TACHE BECU - Membri - FLOREA ILIE MAJOI

- GHEORGHE PROTOPOPESCU - Supleanţi - NICOLAE GURAN

No. 21.038 August 16.

A. Prejbeanu, înainte de a fi confirmat ca preşedinte al Consiliului Municipalităţii oraşului Caracal, în 1846 era sameş, în casa lui exista localul de poştă, iar apoi îl întâlnim ca membru în Comitetul de cercetare a reclamaţiilor electorale înfiinţat în Caracal în anul 1857 şi senator în Constituanta de la 1859, unde a reprezentat mica proprietate din judeţul Romanaţi, Şcoala de fete din Caracal a luat fiinţă la 9 iulie 1857. Locuitorii oraşului, susţinuţi de paharnicul A. Prejbeanu, au înfiinţat această şcoală- până a primi avizul favorabil. La începutul anului 1862, pe A. Prejbeanu şi Cezianu Stănuţă îi găsim deputaţi în ,,Adunarea generală a României” , iar în şedinţa publică din 12 Maiu 1862, sub Preşedinţia D-lui Vice-Preşedinte Ioan Ghica, unul dintre punctele de pe ordinea de zi Andrei Prejbeanu, reprezentant al a fost împărţirea Adunării în cinci secţiuni, prin oraşului Caracal în Cameră (1859) www.memoriaoltului.ro 8

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR tragere la sorţi. Rezultatul acestei operaţiuni a fost: Pentru secţiunea 1-iu -Prejbeanu Andreiu. -Cesianu Stănuţă. În ianuarie 1863, Andrei Prejbeanu figura pe lista electorală ,, Alegătorii direcţi de oraşu “. Avea 52 de ani şi un capital anual de 7.267 de galbeni. Fiicele sale şi ale Marghioalii Coţofeneanu, Zoe şi Constanţa Prejbeanu, s-au căsătorit cu fraţii Amza ( 1835 – 1893 iulie 21 ) şi Gheorghe (,,Iorgu,, ) Jianu. Pe 19 octombrie 1868, Constanţa, atunci în vârstă de 16 ani (n. la 1 mai 1852, naştere trecută la No. 6 al condicii bisericii cu patronajul Sfânta Ovedenie ), se căsătoreşte cu Gheorghe -,,Iorgu,,( 1832 –m. 1903 ), fiul lui Ştefan Jianu şi Zinca ( răposată la acel moment ). La încheierea căsătoriei, Constanţa, orfană de tată, a fost însoţită de mama sa-Marghioala şi de Mihail Prejbeanu- unchiul său. În 10 septembrie 1869, Constanţa naşte un fiu care a fost botezat George. O fată a lor, Olimpia, se căsătoreşte cu Nicolae Gudin. O altă fiică a acestui A. Prejbeanu, Ecaterina ( n. 1848- d.15 februarie 1896 ) , se căsătoreşte cu Constantin Chintescu şi a avut 10 copii, între care pe Mihail (,,Mişu’’) Chintescu care se înrudeşte prin alianţă cu Jienii, întrucât este căsătorit cu o strănepoată a lui Iancu Jianu . Andrei Prejbeanu a fost frate cu Mihail (Mihalache) Prejbeanu, decedat la 11 octombrie 1894 . Andrei Prejbeanu s-a stins din Stănuţ Cesianu viaţă ,,eri la optsprezece ale luni aprilie ora trei dimineaţă ( n.n. 1867 ), de ani şasezeci şi cinci, după cum constată Biletu D-lui Medicu Verificatore, No. 64, în casa sa din Mahalaoa Protoseni. Martori au fostu D-lui Ioan Oroveanu de ani doazeci şi trei de profesie foncţionar născut şi domiciliat în comuna Caracal Mahalaoa Protoseni şi D-lui Petrache Ionescu de ani patruzeci de profesie foncţionar născut şi domiciliat tot în zisa Mahala”. A fost fiul lui Ioan Prejbeanu şi Stanca Prejbeanu . Actul de deces a fost semnat de Truţescu Ioan, ,,primaru comunei Caracal şi oficer al statului Civil”, şi înregistrat la 19 aprilie 1867, sub nr. 92.

www.memoriaoltului.ro 9

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Restituiri Moşieri romanaţeni, ascensiune şi declin: Familia Betulescu, Caracal Prof. dr. Jeana PĂTRU, Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal

Geneza clasei moşiereşti moderne poate fi explicată prin mai mulţi factori. Fără a ţine seama de o clasificare ordonată a acestor factori, ne vom opri, mai întâi, asupra fenomenului de strămutare a unor populaţii de la sudul Dunării, pe teritoriul românesc: bulgari, sârbi, aromâni, greci. Principala cauza a strămutării, de pe un mal pe altul al Dunării, trebuie căutată în ascuţirea stăpânirii otomane, îndeosebi după declanşarea Crizei Orientale1. Noul regim politic Fanariot, instaurat în ţările româneşti extracarpatice, aducea şi un grup etnic mai numeros, cel grecesc, noii domnitori, de origine grecească, fiind însoţiţi de un numeros alai. Lupta pentru independenţă a popoarelor balcanice, intensificată după Congresul de la Viena (1815), va marca noi jaloane în cadrul acestui proces, primul-dintre aceste popoare care şi-a câştigat libertatea-fiind cel grec. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, au urmat românii şi sârbii, iar la începutul secolului al XX-lea, bulgarii. Prin operaţiuni de arendăşie, prin comerţul cu cereale, se va ridica o categorie socială nouă, diferită de vechea Preotul Andrei Betulescu (1824- boierime -cea de 1915) (Arhiva familiei Pătru) sânge. Şcolită, cu spirit de iniţiativă, noua elită va reprezenta motorul prosperităţii individuale, dar şi colective, întrucât va susţine, pe cheltuială proprie, numeroase activităţi publice. Un simplu exemplu – dar nu singurul - vine să sublinieze acest aspect: construirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Caracal s-a datorat, în mare parte, ajutorului financiar venit din partea lui Teodor Borcescu2. Unii dintre reprezentanţii moşierimii moderne au provenit din rândul autohtonilor. Ţărani săraci, dar cu un ascuţit spirit de iniţiativă, aceştia şi-au sporit averea angajându-se arendaşi la boierimea tradiţională locală. Un astfel de exemplu îl reprezintă familia Betulescu din Caracal, familie de proprietari agricoli care a dat doi preoţi şi un inginer agronom. Despre începuturile acestei familii ne-au oferit Mormântul preotului Andrei informaţii urmaşii, Nicuşor Betulescu, Constantin şi Betulescu, aflat în Cimitirul de Rodica Predeţeanu şi Cristian Miulescu. În privinţa pe strada Carpaţi, Caracal www.memoriaoltului.ro 10

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR etimologiei numelui Betulescu, se pare că acesta ar proveni de la cuvintele pe care le rostea o stră-stră-bunică, a medicului veterinar Nicuşor Betulescu, moaşă în Caracal, care încerca să aline suferinţele celor bolnavi, căinându-i: biata de ea! sau bietul de el! Numele acestei înaintaşe a Betuleştilor rămâne şters din memoria stră-stră- nepoţilor, nu însă şi faptele sale în sprijinul celor bolnavi. Nu se cunoaşte dacă aceasta era sau nu din Caracal. O variantă susţinută de Preotul Ion Betulescu (1859-1929) familie este şi soţia sa, Ecaterina (1865-1928) aceea că ea era (Arhiva familiei Pătru) de loc din Redea, întrucât în această comună locuiau multe dintre rudele familiei. Despre generaţiile următoare, cantitatea de informaţii creşte, fapt justificat şi prin apropierea de timpurile noastre, dar şi prin ascensiunea-socială şi profesională-a membrilor familiei Betulescu. Cu siguranţă că această moaşă a avut mai mulţi copii, dar singurul pe care l-am descoperit noi este Andrei, ajuns preot. Este şi primul din neam care apare menţionat cu numele de familie Betulescu. Copiii săi, însă, unii vor prelua numele Betulescu, iar alţii Popescu, transformând un substantiv comun, popă, în nume de familie, Popescu, lucru-de altminteri-des întâlnit în această perioadă. Certitudinea informaţiei, oferite de regretatul profesor Constantin Predeţeanu, stă în semnăturile glaciale de pe crucile soţilor Betulescu, aflate în Cimitirul de pe strada Carpaţi, din Caracal. Preotul Andrei Betulescu s-a născut în 1824 şi a decedat în 1915, la vârsta de 91 de ani; a fost căsătorit cu Dumitra, femeie din neamul lui popa Radu Şapcă, din Celeiu3, celor doi născându-li-se şapte copii. Deşi printr-o susţinută muncă-de cercetare-, am ajuns să aflăm numai pe trei dintre aceştia: o Zoe Betulescu (căs. Trifu) şi ing. Ion Trifu fată, Ana, căsătorită cu Eftimie (Arhiva familiei Pătru) www.memoriaoltului.ro 11

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Predeţeanu3, o altă fată, Zoe, căsătorită cu inginerul Ion Trifu, şi un băiat, Ion, ajuns preot. Dumitra, deşi mai tânără decât soţul ei cu 11 ani (născută în 1835), s-a stins din viaţă mai repede, în 1895. Preotul Andrei Betulescu şi-a crescut singur cei 7 copii, fără să se mai recăsătorească. A slujit la Biserica Toţii Sfinţii, din Caracal. Pe data de 1 aprilie 1914, preotul a fost scos la pensie, din oficiu. Undeva pe la sfârşitul secolului al XIX-lea spre începutul secolului al XX-lea, preotul a ridicat în Caracal trei case, toate având aceeaşi arhitectură, pentru trei dintre copiii săi: pe strada Andrei Şaguna, la nr. 14 - pentru fiul său Ion - şi pe strada Carpaţi, la numerele 40 şi 20 , pentru fiicele sale, Ana-căsătorită Predeţeanu şi Zoe - căsătorită ing. Ion Trifu. Întrucât despre Ana Predeţeanu am mai scris4, ne-am considerat îndreptăţiţi să cercetăm mai amănunţit viaţa şi activitatea preotului Ion Betulescu, cu atât mai mult cu cât de munca acestuia, ca preot- paroh, se leagă construirea bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfântul Gheorghe, din Caracal. Această biserică are două hramuri, deoarece în anul Pisania Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, 1845, prin unirea a două Caracal (Arhiva familiei Pătru) mahalale ale Caracalului – Târgul de Sus şi Târgul de Jos - într -una singură – Târgul de Afară -, s-au unit şi cele două parohii într-una singură, dar cu două biserici slujitoare: Biserica Sfinţii Apostoli (parohială) şi Biserica Sfântul Gheorghe (devenită filie)5. Preotul Ion Betulescu s-a născut pe 13 octombrie 1859; s-a căsătorit la 6 februarie 1881 cu Ecaterina M. Monţescu. Clasele primare le-a făcut în Caracal, aşa cum reiese din Atestatul No. 23, din 8 iulie 1874. A urmat, în continuare, Seminarul din Râmnicu Vâlcea pe care l-a absolvit patru ani mai târziu (Atestatul No. 311, din 10 august 1878); a fost hirotonisit diacon, la 12 iunie 1882 (Diploma No. 3.284, din 1882) şi preot, la 6 august 1898, fiind numit paroh la biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Diploma No. 2.988, din 1898, eliberată de Episcopia Râmnicului). În 1908, a fost hirotonisit duhovnic (Diploma No. 1.220, din 1908). Deşi preotul Ion Betulescu a fost numit paroh la Biserica Sfinţii Apostoli, totuşi a fost nevoit să slujească la bisericile Sfântul Nicolae şi Toţi Sfinţii, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi deoarece biserica unde era Sfântul Gheorghe (Arhiva familiei Pătru) www.memoriaoltului.ro 12

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR titular a fost închisă, în 1896, pentru că prezenta o stare avansată de degradare (Ordinul Sfintei Episcopii No. 2.273, din 1896). Preotul Ion Betulescu a jucat un rol hotărâtor în reorganizarea parohiei şi în mobilizarea enoriaşilor pentru construirea noii bisericii. În numeroase ocazii, a încercat să atragă atenţia administraţiei locale asupra pericolului pe care îl reprezenta lipsa unei biserici, afirmând că „oamenii s-au sălbăticit, deoarece nu se mai duc la nici o biserică din oraş pentru rugăciunea către Dumnezeu-cu care străbunii noştri au fost deprinşi, din cauză că nu sunt priviţi cu ochi buni de către ceilalţi enoriaşi, ai bisericii unde se duc, aceştia reproşându-le prin cuvintele: ce căutaţi voi la biserica noastră?” Preotul şi Consiliul Parohial au solicitat autorităţilor locale, în repetate rânduri, acordarea unui teren - pentru ridicarea unei noi biserici -, din curtea Cazarmei de Călăraşi - n.n. azi, Liceul Ioniţă Asan -, cu ieşire în Bulevardul Regina Elisabeta. Deşi promisiunile autorităţilor erau departe de realizarea proiectului, preotul Ion Betulescu a continuat să strângă ajutoare pentru ridicarea bisericii. În anul 1907, s-a întocmit planul noii biserici, de către arhitectul Iulius Mariani. În procesul - verbal întocmit de către Episcopia Râmnicului, în 1908, erau aduse laude preotului Betulescu pentru eforturile depuse în strângerea Ing. Nicolae Betulescu (Arhiva fondurilor, necesare demarării acestui proiect. familiei Pătru) Suma strânsă ajunsese la valoarea de 18.000 lei, dar tergiversarea răspunsului autorităţilor - de a ceda terenul solicitat - va întârzia ridicarea bisericii, până după Războiul cel mare. În anul 1916, se obţine locul pentru construirea noii biserici, prin efectuarea unui schimb de teren: Primăria oraşului acorda parohiei Sfinţii Apostoli un teren, cu o suprafaţă de 2.871 m,2 în Bulevardul Regina Elisabeta, în schimbul terenului vechii biserici parohiale Sfinţii Apostoli, cu suprafaţa de 1.181 m2, diferenţa de 1.690 m2 fiind cedată gratuit bisericii (Decret Regal Nr. 2.795, din august 1916). Intrarea României în Război va amâna începerea construirii bisericii, până mult după terminarea conflagraţiei. Abia în 1923 vor începe lucrările de construcţie. Preotul Ion Betulescu fiind în vârstă, probabil şi bolnav, este degrevat de Ing. Nicolae Betulescu alături de cea sarcina construirii noii bisericii, rămânând însă, în de-a doua soţie, Zorica (Arhiva continuare, preot paroh - până la 1 august 1925. familiei Pătru) Responsabilitatea ridicării acestei clădiri- monument revine preotului Ion Gh. Popa. Preotul Ion Betulescu, cel care îşi dedicase viaţa misiunii – divine – de a strânge fonduri pentru a ridica noua biserică, se va stinge din viaţă www.memoriaoltului.ro 13

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

- în 1929- înainte să-şi vadă visul împlinit – târnosirea. Lucrările s-au încheiat în anul 1928, dar sfinţirea bisericii s-a făcut mai târziu, în ziua de 28 octombrie 1934. Deşi nu s-a numărat printre personalităţile ce se regăsesc pictate, ca şi ctitori, pe pereţii interiori ai bisericii, eforturile preotului sunt menţionate în pisania situată deasupra intrării: Pr. I. Betulescu, decedat, a adunat primele ofrande6. Familia Ion şi Ecaterina Betulescu au avut cinci copii: Gheorghe/Gică, mare comerciant de cereale; Nicolae/Nicu (1887-1958), Dumitru/Mitică (1899-1976), Ana şi Elena/Lelica. Numele viitorului preot apare menţionat şi în „Citaţiunea de hotărnicie No. 554 din 1882, Febr. 20” prin care inginerul hotarnic N. B. Locusteanu invita mai mulţi cetăţeni la primăria comunală Caracal, pentru înfăţişarea documentelor şi altor dovezi de hotare ce vor fi având D-lor. Printre ei, Eftemie Predăţeanu, Diaconul Ion Betulescu, Epitropia bisericei Sânţilor Apostoli, Advocatul public al judeţului Romanaţi7. Ascensiunea economică a familiei a început, probabil, odată cu preotul Andrei Betulescu, a continuat cu preotul Ion Betulescu, dar succesul şi, mai ales, pătrunderea în elita, economică şi politică, a judeţului Romanaţi, aparţin fiilor preotului Ion Betulescu: Nicolae, Dumitru şi Gheorghe. Familia Betulescu, alături de alte familii ilustre, va întregi imaginea unui oraş prosper care pulsa, îndeosebi, de pe urma comerţului cu cereale. Nicolae Betulescu a urmat Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău8. În 1893, prin Legea învăţământului profesional, P. P. Carp înfiinţează două ferme model, la Studina - în Oltenia şi Laza - în Moldova care aveau ca sarcină completarea pregătirii practice. La aceste ferme, absolvenţii cursurilor teoretice ai Şcolii de la Herăstrău erau obligaţi să facă practică, timp de un an şi jumătate, sub un regim de severă disciplină. Deşi nu deţinem multe informaţii concrete, suntem tentaţi să afirmăm că Nicolae Betulescu a efectuat această practică la ferma de la Studina, argumentul adus fiind acela că studenţii erau repartizaţi la ferma cea mai apropiată de domiciliu. O altă dovadă în susţinerea acestei afirmaţii reiese din studierea arhivei fotografice a familiei ing. Stelian Miulescu, ginerele lui D. Betulescu Astfel, un anume Nicu T. Nicolaide, probabil tânăr inginer stagiar la Ferma de la Studina, îi trimitea lui Nicu Betulescu o fotografie, cu următoarea Vila ing. Nicu Betulescu inscripţie: Pretenului şi colegului N. Betulescu – www.memoriaoltului.ro 14

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR spre amintire peste timpuri, urma semnătura expeditorului şi data: 11/24/X/908, iar mai jos, Ferma Studina. Perioada pregătirii profesionale a coincis cu cea în care seriile de absolvenţi au intrat în serviciul Domeniilor Coroanei, la Regia Monopolurilor Statului, în cooperaţie ca administratori ai obştilor de arendare, la proprietarii dornici să-şi modernizeze exploataţiile lor, realizând, peste tot, lucruri care au însemnat tot atâtea pilde pentru propăşirea agriculturii. În memoria „tot mai scurtă” a contemporanilor, Nicolae Betulescu este asociat cu „vila Betulescu”, cu marele cerealist sau, în cea mai fericită situaţie, cu activitatea sa de primar. Sediul Federalei Dacia (Arhiva familiei Pătru) Puţini sunt cei care ştiu că Nicolae Betulescu se numără printre pionierii ingineriei agronomice din regat, condiţiile de admitere fiind draconice. Până în anul 1870, erau primiţi absolvenţii a patru clase de gimnaziu, pentru ca, după această dată, să crească numărul tinerilor cu bacalaureat, condiţie devenită obligatorie din 1909. Dacă până în 1909, numărul absolvenţilor a variat între 20-50, după această dată numărul celor care terminau a scăzut foarte mult: între 1909- 1912, numărul a ajuns la 9, iar în anul 1913, când a terminat prima serie cu bacalaureat, numărul nu s-a putut ridica peste 13, acesta menţinându-se până la izbucnirea primului război mondial. După terminarea studiilor de agronomie, tânărul inginer a fost angajat la Domeniile Coroanei. Astfel, după primul război mondial, Nicolae Betulescu a fost numit şef de cultură la Secţia Segarcea; la secţia Şestu, şef de cultură era Vintilă Caftangioglu, tatăl lui Vintilă Horia Caftangioglu, la Secţia Gârnicioara - Ion V. Teodorescu, la Dâlga - G. T. Sterie, la Valea Rea - Iacob Deleanu, la Panaghia - Zaria Ionescu şi la Lipov - D. Popescu9. Ca şef de cultură, veniturile obţinute de Nicolae Betulescu au fost între 1.050- 1.300 de lei/lună10; acestora, anual, li se adăugau şi alte recompense băneşti. De Paşti şi de Crăciun, alături de ceilalţi funcţionari superiori, primea „tantieme”, un fel de recompense băneşti11. Nu cunoaştem motivele plecării de pe Domeniile Coroanei. Putem presupune, până la proba cu documente, că Nicolae Betulescu, după ce şi-a îndeplinit stagiul de practică la care era obligat după terminarea studiilor, s-a retras spre casă şi a căutat să ia în arendă teren, de la moşierii din zonă; un alt motiv ar putea fi reducerea de personal prin care au trecut Domeniile Coroanei după război şi, mai ales, după aplicarea reformei agrare din 1921. Cert este că Nicolae Betulescu alături de fraţii săi – Dumitru şi Gheorghe- vor arenda terenuri agricole şi păduri, în satele Slăveni şi Fărcaşele de Sus (aici, pe moşia doamnei Ghica). „Capul” acestor afaceri era Nicolae, alt frate - deşi mai mic, Dumitru - remarcându-se prin puterea extraordinară de muncă. Succesul în afaceri nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Dacă, înainte de 1918, numai Corabia avea un obor de cereale organizat, după această dată, odată cu intensificarea comerţului cu Ardealul, centrul comercial va deveni www.memoriaoltului.ro 15

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Caracalul. În scurt timp, în Caracal s-au înfiinţat mai multe firme pentru comercializarea cerealelor. De departe, cea mai importantă firmă, prin volumul mare al tranzacţiilor, a fost „Federala Dacia”. Operaţiunile ei ajungeau până la 3.000 de vagoane de cereale anual. Alături de aceasta, alte firme s-au înfiinţat şi s-au consolidat: „Stavarache Borcescu”, „Trifu-Calamata & Comp.”, “Ion C. Uţă”. Între firmele de succes, s-a numărat şi firma fraţilor Betulescu: „Betulescu & Comp.”, având ca acţionari pe Nicolae şi Gheorghe Betulescu, I. Diaconescu, I. Teicher. La înfiinţare, în anul 1919, din firmă a făcut parte şi renumitul – mare - proprietar funciar din Preajba de Pădure, dar cu teren şi case şi în Caracal, Ionică Brătăşanu. Întrucât firma a purtat, la început, numele acestuia, suntem îndreptăţiţi să credem că Ionică Brătăşanu a fost iniţiatorul înfiinţării acestei afaceri12. Proprietăţile funciare ale Betuleştilor nu îi recomandă ca fiind mari proprietari de teren, suprafeţele situându-se în jurul a 20 de ha, fiecare. De pildă, la Nicolae, pe fişa matricolă penală din 1950, la rubrica: starea materială în trecut, erau consemnate următoarele: 18 ha teren arabil, inventar agricol şi o casă de locuit13. În aceeaşi situaţie se afla şi Dumitru: 20 de ha şi o casă de locuit. Singurul care a ajuns la 40 de ha a fost preotul Ion Betulescu, informaţia provenind din fişa matricolă a lui Dumitru, cea din 1952, deci este de presupus că averea preotului s-a împărţit copiilor şi, astfel, Fişa matricolă penală – ing. Nicolae Betulescu http://www.iiccr.ro/resurse/fisele- a scăzut. Concluzia la care ajungem este matricole-penale/ aceea că fraţii Betulescu s-au axat mai mult pe partea de comerţ cu cereale, aşa cum făceau şi alţi cerealişti locali: Uţă, Trifu, Borcescu, Predeţeanu, Udrescu etc. Fraţii Betulescu îşi construiesc sau închiriază magazii şi depozite, acasă sau în gara Caracal. Cerealele achiziţionate erau încărcate în garnituri de tren care porneau spre Europa Occidentală. Fraţii Nicolae şi Dumitru Betulescu au făcut politică naţional-ţărănistă, fiind membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, partid care l-a propus pentru funcţia de primar al oraşului Caracal pe Nicolae, funcţie pe care a deţinut-o în două mandate: 1929 şi 1932- 193314. În Monografia judeţului Romanaţi, Nicolae Betulescu este menţionat ca membru ales al Camerei Agricole Romanaţi, în calitate de inginer agronom, alături de un alt inginer agronom, Ion Trifu15, unchiul său. A fost căsătorit de două ori; cea de-a doua soţie s-a numit Zorica, originară din Craiova. Nu a avut copii. Instaurarea regimului comunist a lovit şi în această familie. Nicolae Betulescu a fost scos din casă şi adus, cu chirie, în casa fratelui său, Dumitru - naţionalizat şi el. Vila lui Nicolae, naţionalizată, a servit drept sediu pentru Casa Pionierilor, adăpostind apoi Secţia de artă plastică a Muzeului orăşenesc Caracal. www.memoriaoltului.ro 16

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

În 1950, Nicolae a fost arestat şi condamnat la 18 luni de închisoare, internarea începând cu data de 2 iunie 1950. Motivul arestării: membru P.N.Ţ.-Maniu (conform Fişei matricole penale, nr. 1.204). În 1952, pedeapsa s-a majorat cu 24 de luni (conform Deciziei nr. 329, din 1952). Va fi eliberat pe 15 ianuarie 1954. A trecut prin închisorile Văcăreşti şi Rahova. În 1958, în vârstă de 71 de ani, Nicolae Betulescu se stingea din viaţă.

Note: 1 Criza Orientală a reprezentat criza Imperiului Otoman, începută odată cu înfrângerea turcilor - de către o coaliţie austro-polonă, sub zidurile Vienei - în 1683 şi manifestată printr-o serie de războaie - războaie întinse pe parcursul următoarelor secole -, între Turcia şi celelalte două competitoare aflate în cursa pentru stăpânirea Balcanilor şi a strâmtorilor. Pentru români, începutul decăderii Imperiului Otoman avea să ducă la schimbarea statutului lor internaţional, prin instaurarea regimurilor politice - Habsburgic (1691 – Diploma Leopoldină, 1699 – Pacea de la Karlowitz), în Transilvania şi Fanariot, în Moldova (1711) şi Ţara Românească(1716). 2 Ion MARIN, Gheorghe BĂNICĂ, Ctitorii ortodoxe caracalene, Editura Delta Cart Educaţional, Piteşti, 2008, p. 149. 3 După spusele lui Constantin Predeţeanu, Dumitra era una dintre surorile preotului Radu Şapcă. 4 A se vedea Jeana Pătru, Cronici de familie: Familia Predeţeanu din Caracal, în Memoria Oltului, An III, nr. 5 (27), Mai 2014, p. 51. 5 Biserica parohială Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfântul Gheorghe reuneşte hramul a două biserici: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, vechea biserică, aflată între străzile Sf. Apostoli şi Rusaliilor, fiind construită între 1824-1832 şi Sfântul Gheorghe, biserică filială, construită în anul 1817, aflată la intersecţia străzilor Plevnei şi Gării Vechi. Ambele biserici au fost dărâmate, prima în 1922, cea de-a doua în 1914 (Ion MARIN, Gheorghe BĂNICĂ, op. cit., pp.147-149). 6 Informaţiile despre preotul Ioan Betulescu provin din lucrarea de doctorat a preotului Mantea Constantin. 7 M.O. Nr. 276, din 13 (25) martie 1892. 8 Şcoala de Agricultură de la Herăstrău îşi are originea în şcoala înfiinţată de Barbu Ştirbei, pe moşia Pantelimon, în 1853, sub numele de Institutul de Agricultură de la Pantelimon. Este cea dintâi şcoală de agricultură din Ţara Românească. Şcoala de la Pantelimon a fost înfiinţată pe moşia Eforiei Spitalelor Civile, luată în arendă pe o perioadă de 15 ani. Şcoala urma să fie dotată cu o fabrică de maşini şi utilaje agricole, pepinieră de pomi roditori şi grădină de legume, plus fermă agricolă. Începând din 1867, s-a introdus în program un curs de silvicultură, iar şcoala a fost denumită Şcoala Centrală de Agricultură şi Silvicultură. Evoluţia noului aşezământ de cultură făcea neîncăpător localul din Panteliomon. S-a propus, de către minister, ca şcoala să fie mutată în clădirile Mănăstirii Văcăreşti, propunere respinsă de Mitropolitul Nifon. În această situaţie, s-a ales domeniul statului Herăstrău, în partea de nord a Bucureştilor. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1868, de către tânărul domnitor Carol I, şcoala fiind mutată aici în decembrie 1869. Începând din 1893, această şcoală rămâne destinată numai studierii agriculturii. 9 Narcisa Maria MITU, Aspecte privind organizarea muncii salariate pe domeniul coroanei Segarcea, în Anuarul Institutului de cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, XIII, 2012, Craiova, Editura Aius, p. 189. 10 Ibid., p. 190. 11 Ibid., p. 193. 12 Monografia judeţului Romanaţi, ediţie facsimil, Caracal, 2011, p. 304. 13http://www.iiccr.ro/resurse/fisele-matricole-penale/fise-matricole-penale-detinuti-politici/ (19.02.2016). 14 Dana Roxana DINCĂ, Vera GRIGORESCU, Sabin POPOVICI, Monografia Municipiului Caracal, Editura Tiparg, Geamăna, jud. Argeş, 2007, p. 78. 15 Ştefan RICMAN ş. a., Monografia judeţului Romanţi, Ramuri, Craiova, 1928, p. 261. www.memoriaoltului.ro 17

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

MEMORIA CĂRĂMIZII LA PIATRA OLT

dr. Aurelia Grosu

Monumentele istorice au o valoare - istorică, arhitecturală, artistică, memorială - unică şi de neînlocuit. Evoluţia şi specificul unei aşezări se sprijină în mare parte şi pe monumentele istorice, numite de Nicolae Iorga „icoană a vremii dinspre care vine şi pe care noi nu trebuie să cutezăm a o schimba după gustul sau lipsa de gust din zilele noastre”. Lista Monumentelor Istorice din România înregistrează 13 monumente din cuprinsul actualului oraş Piatra Olt: 10 situri arheologice, 1 monument de arhitectură religioasă şi 2 monumente de arhitectură civilă. Localitatea Piatra, atestată documentar la 14 aprilie 1529 ca loc de deces al marelui ban Pârvu Craiovescu, unde probabil a avut case şi curţi pe moşia de aici, a fost locuită din preistorie. Se ştie că pentru etapele îndepărtate ale dezvoltării societăţii umane, în lipsa izvoarelor scrise, dovezile arheologice reprezintă cea mai importantă sursă de reconstituire. Descoperirile întâmplătoare şi cercetările arheologice pun în lumină o continuitate de locuire din neolitic şi au adus informaţii concludente referitoare la unele aspecte mai puţin cunoscute din istoria veche a poporului român.

Situri arheologice Situl arheologic de la Piatra, punct „Vadul Codrii” – cod RAN 128114. 04 La jumătatea distanţei între Piatra şi Brâncoveni, la aproximativ 2 km est de satul Piatra, terasa inferioară a Oltului formează un pinten lung de câteva sute de metri, la capătul căruia, în punctul „Vadul Codrii”, se află un promontoriu mai înalt ce domină valea largă a Oltului. Numeroasele izvoare de apă care abundă la baza terasei, poziţia dominantă care permitea o supraveghere foarte bună a văii Oltului au atras comunităţile umane de la începutul eneoliticului. Aşezarea are dimensiuni reduse – 60 x 40 m – şi prezintă urme de locuire din eneolitic, epoca bronzului, epoca dacică şi epoca feudală – necropolă de secol XVI (50 de morminte, dintre care 20 de copii) . Stratul de locuire eneolitic, gros de cca. 0,40 m, aparţine purtătorilor culturii Boian (prima jumătate a mileniului V a. Chr.). Din seria descoperirilor, pe lângă uneltele din silex şi piatră, subliniem materialul ceramic, în mare parte fragmentar, provenit de la diferite tipuri de vase şi statuete antropomorfe feminine. Ceramica Boian se remarcă prin calitatea www.memoriaoltului.ro 18

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR pastei şi a decorului geometric realizat în tehnica exciziei, prefigurând excepţionalele realizări ale ceramicii Vădastra. Inventarul mormintelor medievale, care au deranjat pe segmente importante nivelul de locuire eneolitic, este sărac. Printre piesele demne de semnalat menţionăm monedele. Ele reprezintă ortul mortului pentru plata vămilor spre lumea cealaltă, pe baza lor stabilindu-se cronologia necropolei. Situl arheologic Piatra, punctul „Nucet” – cod RAN 128114.02 Acest punct se află la o distanţă de cca. 300 m vest de cel de la „Vadul Codrii”, pe terasa înaltă a Oltului. O parte din aşezare a fost distrusă datorită prăbuşirii malului terasei. În cadrul săpăturilor efectuate în anul 1983, au fost identificate două niveluri de locuire aparţinând culturii Vădastra (fazele III şi IV) şi un nivel de locuire Boian IV. Materialele descoperite în complexele arheologice din cele două aşezări de la Piatra: locuinţe de suprafaţă şi adâncite în sol (identificate prin vetre, fragmente de chirpic, gropi menajere), unelte de piatră, silex şi os, vase ceramice fragmentare - ornamentate mai ales cu motive excizate, idoli antropomorfi, au contribuit la desluşirea mai exactă a etapelor de evoluţie şi a relaţiilor dintre culturile Boian şi Vădastra (după numele localităţii Vădastra, din sudul jud. Olt, unde a fost identificată întâia oară). Dacă în primele etape ale eneoliticului, terasele bazinului inferior al Oltului, locuite mai întâi de purtătorii complexului cultural Dudeşti-Vădastra I, au constituit un obiect de dispută între comunităţile Boian şi Vădastra, în decursul ultimei lor faze de evoluţie are loc o interferenţă culturală a celor două civilizaţii, fenomen cu consecinţe pozitive în formarea sintezelor originale ale eneoliticului dezvoltat din această zonă. Stratul de locuire din sec. V-VII, susţinut de materialele recoltate din locuinţele semiîngropate, pun în lumină modul de viaţă al unei populaţii autohtone, puternic romanizată, cunoscută sub numele de cultura Ipoteşti (localitate www.memoriaoltului.ro 19

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR eponimă lângă Slatina) – Cândeşti - Ciurel. După cum s-a constatat în timpul săpăturilor, cuptoarele de încălzit din interiorul locuinţelor au fost construite din cărămizi romane aduse din fostul castru Acidava (Enoşeşti), situat la cca. 4 km nord de aşezare. Habitatul medieval timpuriu, reprezentat de aspectul cultural Ipoteşti-Cândeşti- Ciurel, conturează aşezarea de la Piatra ca un vad comercial însemnat, toponimicul „Vadul Codrii” reprezentând un argument în acest sens. Dezvoltarea habitatului în punctele „Vadul Codrii” şi „Nucet” este probată de cimitirul datat în secolul al XVI-lea, care indică existenţa unei aşezări. Se poate aprecia că vatra iniţială de locuire a satului Piatra s-a structurat în acest perimetru, de unde s-a extins în secolele următoare către nord şi vest. Situl arheologic de la Criva de Sus – Cod LMI OT-I-s-B-08525 Aşezarea se desfăşoară pe o lungime de aproximativ 2 km, între satul Criva de Sus şi gara Slătioara. De-a lungul timpului, din acest perimetru, cu ocazia efectuării unor lucrări agricole, au apărut urme de locuire din eneolitic, epoca bronzului şi geto-dacică . Apartenenţa la aceste culturi a fost stabilită numai pe baza materialelor rezultate din cercetări de suprafaţă sau din descoperiri întâmplătoare, ceea ce nu permite formularea unor aprecieri asupra conţinutului locuirii şi a raporturilor dintre unele culturi, referindu-ne la raporturile dintre culturile Glina şi Verbicioara - din epoca bronzului. OT-s-B-525.03 Aşezare eneolitic Fragmentele ceramice descoperite sunt decorate cu motive geometrice excizate şi aparţin culturii eneolitice Vădastra. Materialul recoltat este similar celui descoperit în aşezarea de la Piatra, punctele „Vadul Codrii” şi „Nucet” şi în alte aşezări din judeţul Olt, un spaţiu de locuire intens al comunităţilor Vădastra. Aria acestei culturi se concentrează în sud-estul Olteniei, descoperiri mai recente susţinând răspândirea ei în sud-estul Munteniei (aşezarea de la Slatina datează din faza de început), precum şi în nord-estul Bulgariei. Cultura Vădastra (5500-4500 a. Chr.) a atins, în cursul evoluţiei sale, un înalt grad de dezvoltare, evidenţiat - între altele - şi de realizările din domeniul ceramicii: vase uzuale, de cult, plastică antropomorfă. Varietatea tipologică, decorul spiralic, meandric, rombic, realizat în tehnica inciziei-exciziei şi a încrustaţiei cu o substanţă albă, oferă dovezi solide ale nivelului artistic ridicat atins de purtătorii culturii Vădastra. OT-s-B-525.02 Aşezare epoca bronzului Analiza materialul ceramic pare să indice apartenenţa la culturile Glina - din bronzul timpuriu şi Verbicioara - faza finală, bine reprezentată în judeţul Olt prin descoperirile de la Slatina (cartierul Crişan II) şi Vultureşti, punctul „La Ogrăzi”. În lipsa observaţiilor stratigrafice şi a cercetării unor complexe de locuire, încadrarea cronologică a fragmentelor ceramice de tip Glina comportă un grad de nesiguranţă, având în vedere că natura pastei (grosieră, amestecată cu pietricele) şi decorul (cu striuri ori cu brâuri alveolare) se întâlnesc şi în alte culturi din epoca bronzului. OT-I-s-B-08525 Aşezare geto-dacică Materialul ceramic descoperit întâmplător (ceramică grosieră - modelată cu mâna şi ceramică semifină - modelată la roată) se încadrează în faza clasică Laténe-ului geto- dacic. Aşezarea de la Criva, alături de cea de la Bistriţa Nouă se înscriu într-o microzonă dens locuită de geto-daci, desfăşurată de-a lungul bazinului râului Olt. În cadrul microzonelor, aşezările deschise, cu caracter agrar, gravitau în jurul unei aşezări, fortificată natural sau artificial (şanţ şi val de apărare), cu funcţia de centru al unei uniuni tribale. Fără www.memoriaoltului.ro 20

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

îndoială că această microzonă a fost locuită de tribul geto-dacic al aci-lor care probabil că aveau centrul unional în aşezarea fortificată natural de la Milcov . Rezultatele cercetărilor arheologice îndreptăţesc posibila identificare a aşezării de la Milcov cu Acidava (dava/cetatea aci-lor), nume preluat de romani şi atribuit castrului ridicat în faţa acesteia, dar pe malul opus al Oltului, la Enoşeşti . Aşezarea geto-dacică de la Bistriţa Nouă, punctul „Gura Fleştenoagelor” – Cod LMI OT-I-s-B-08524 Aşezarea a fost identificată pe terasa pârâului Gura Fleştenoagelor, la est de cimitir, între punctele „Bechetul din Deal” şi „Luncă”. În urma unor cercetări de suprafaţă, s-au recoltat fragmente provenite de la vase - modelate la roată - din pastă fină, de culoare cenuşie, un lustruitor cu profil în formă de calapod pentru netezirea suprafeţei exterioare a recipientelor modelate la roată, precum şi fragmente de vase comune, de uz gospodăresc, modelate cu mâna. Unele dintre acestea sunt decorate cu brâuri alveolare, motiv specific geto-dacilor. Descoperirile se încadrează în faza clasică a Laténe-ului geto-dacic.

Castrul şi aşezarea romană Acidava (Enoşeşti) – Cod LMI OT-I-s-A-08526 Descoperirile întâmplătoare coroborate cu cercetările de teren şi săpăturile arheologice au evidenţiat o întinsă arie de locuire în epoca romană pe platoul dominant al terasei superioare a Oltului cuprins între biserică şi cula Caleţeanu la sud şi punctul 202+4 pe calea ferată Slatina-Piatra Olt spre nord; la vest zona este delimitată de DN 65 şi la est de malul terasei. Castrul Acidava se afla în treimea de sud a acestei suprafeţe; în imediata vecinătate, o vale - cu direcţia NV-SE -, ce coboară spre terasa inferioară a Oltului (azi, drum de pământ), separă zona castrului de restul dinspre sud al suprafeţei intens locuite, situată în jurul culei Caleţeanu (monument istoric). De-a lungul timpului, în acest areal au apărut numeroase descoperiri. Ceramica terra sigillata - de import, tiparele pentru producerea locală a vaselor tip terra sigillata şi a vaselor decorate cu figuri aplicate în relief reţin atenţia reputatului specialist în ceramică romană provincială, Gh. Popilian . Pentru a se obţine informaţii mai concludente cu privire la castrul Acidava, în acest perimetru s-au efectuat cercetări arheologice restrânse - anterior anilor 1990 . Între 1990-2007, Muzeul judeţean Olt în colaborare cu prof. univ. dr. C. Preda întreprind cercetări arheologice sistematice la Acidava, eşalonate pe trei sectoare: 1) aşezare civilă, punct Culă; 2) zona www.memoriaoltului.ro 21

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR castrului; 3) aşezare civilă, punct Moară . Castrul Acidava OT-I-s-A 85 526.02 Zona castrului ocupă terasa Oltului din partea de nord a drumului de pământ ce coboară din DN 65 spre Criva; zona este mărginită la est de calea ferată Bucureşti-Slatina- Piatra Olt-Craiova, aflată sub terasă. Din anii 1970 până în 1995, aici a funcţionat o balastieră, datorită căreia întreaga suprafaţă a fost acoperită cu un strat gros de pietriş şi dale mari de beton. În acest perimetru au fost deschise 12 secţiuni (orientate EV şi NS), în vederea identificării unor elemente de fortificaţie sau a altor componente ale castrului Acidava. Într-un singur punct din acest sector, în vecinătatea unui bazin de beton la sud-vest şi a căii ferate la est, au fost surprinse urmele unui zid lat de 1,30 m, complet demontat, din care nu s-au păstrat decât fragmente de cărămidă. Contextul arheologic indică urmele laturii de est a zidului de incintă. Este posibil ca în acest punct să se fi aflat colţul de sud-est al castrului văzut de Tocilescu la sfârşitul secolului al XIX-lea . În urma acestor cercetări, a reieşit că amplasamentul pe care a fost ridicat castrul Acidava a fost tăiat de lucrările de construirea căii ferate Bucureşti-Craiova (1871-1875), iar eventualele structuri rămase aveau să fie nivelate cu ocazia amplasării balastierei. Ştampilele unităţii militare Prima Flavia Commagenorum imprimate pe cărămizi şi ţigle, apărute în număr mare, argumentează că fortificaţia a fost ridicată de COH I COM care avea garnizoana aici. Descoperirile monetare, preponderenţa ceramicii terra sigilata, produsă în Galia Meridională şi Galia Centrală, datată în intervalul Traian – Hadrian, indică ridicarea fortificaţiei în timpul domniei împăratului Traian, imediat după transformarea Daciei în provincie romană (106 d. Chr). Limita cronologică finală este susţinută de o monedă de la Filip Arabul (244-249), confirmând opinia că fortificaţiile aflate pe segmentul sudic al limes-ului alutan au încetat să existe după Filip Arabul. Aşezarea civilă Acidava OT-I-s-A 85 526. 01 Dacă noile cercetări nu au furnizat mai multe informaţii despre castru, rezultatele obţinute în vicus- ul militar sunt inedite şi surprinzătoare. În timpul existenţei fortificaţiei, s-a întemeiat de-a lungul terasei Oltului, pe o suprafaţă de câteva ha, o întinsă aşezare. Plasarea ei a fost stabilită nu numai de coordonatele strategice, ci şi de căile de comunicaţie principale. Suprafaţa apreciabilă îndreptăţeşte concluzia că populaţia vicus- ului militar era destul de numeroasă, fiind compusă din familiile militarilor, veterani, colonişti şi, în mod cert, populaţie autohtonă. Prezenţa geto-dacilor în această vastă aşezare este dovedită, pe de o parte de ceramica autohtonă, modelată cu mâna, reprezentată prin vasele tradiţionale – vasul borcan şi căţuia –, iar pe de altă parte de consecinţele raporturilor permanente existente între autohtoni şi militari. Se ştie că populaţia autohtonă avea obligativitatea de a aproviziona unităţile militare romane cu produse agricole. www.memoriaoltului.ro 22

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Asocierea unor vestigii de tradiţie dacică cu vestigii romane, în acelaşi complex arheologic, atestă persistenţa populaţiei locale în timpul provinciei romane Dacia. Din cuprinsul zonelor cercetate, din ambele niveluri de locuire şi din complexele închise, s-a recoltat o mare varietate de obiecte şi ustensile ce reflectă activităţile cotidiene, ocupaţiile şi meşteşugurile practicate de locuitorii Acidavei: agricultura, creşterea animalelor, vânătoarea, prelucrarea osului, fierului, lemnului, torsul, ţesutul şi, nu în ultimul rând, producerea ceramicii. În lumina descoperirilor, meşteşugul cel mai bine atestat este olăritul, fapt ce situează Acidava printre marile centre de producţie ceramică din Dacia sud-carpatică. În ceea ce priveşte importurile, este de subliniat cantitatea mare de ceramică de lux, terra sigillata în primul rând, fapt ce o plasează pe locul II, imediat după Romula (Reşca, jud. Olt), capitala provinciei Dacia Inferior, ulterior Dacia Malvensis. Importurile evidenţiază legăturile economice şi comerciale între diferitele provincii ale Imperiului Roman şi căile de pătrundere ale acestora. Situarea Acidavei pe drumul strategic şi comercial care urma cursul râului Olt a facilitat importurile, Dunărea şi afluenţii săi constituind principala cale de pătrundere. Alte categorii de descoperiri: arme, piese de echipament militar şi de harnaşament sunt piese specifice pentru soldaţi şi subliniază caracterul militar al obiectivului. Cercetările arheologice de amploare întreprinse în diferite sectoare ale aşezării extinsă în jurul castrului au reliefat complexitatea vieţii social-economice dezvoltată în mediul rural, puternic romanizat, mediu care a supravieţuit şi după retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia.

Monumente de arhitectură religioasă Biserica Sf. Nicolae, Criva de Sus, OT-II-m-B-0898 Catagrafiile din anii 1840 şi 1845 menţionează la Criva o biserică de lemn, cu hramul Sf. Nicolae, construită în 1776. Pe acelaşi loc, în 1863 a fost construită biserica din cărămidă, în formă de cruce, având turn clopotniţă peste pronaos. Pridvorul este de factură neoclasică, având patru coloane cilindrice şi fronton triunghiular. În centrul frontonului, deasupra deschiderii de acces este pictată icoana de hram. În urma deteriorărilor provocate de cutremurul din anul 1977, biserica este supusă unui amplu program de reparaţii. Cu acest prilej se reface pictura în frescă, de către Ilie Căpuşe din Verneşti (Argeş). Pisania, amplasată deasupra uşii de intrare în pronaos, menţionează reparaţiile, fără a face referire la ctitori şi la istoricul locaşului: www.memoriaoltului.ro 23

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

S-a zidit acest Sfânt lăcaş cu hramul Sf. Ierarh Nicolae în anul 1863 şi în 1955 s-a restaurat pictura veche prin contribuţia lui Florescu Ilie şi a enoriaşilor. În urma cutremurului din 1977, i s-au făcut mari reparaţii. Între anii 1988-1989, în timpul păstoririi P.S. Gherasim Cârstea - Episcop al Râmnicului şi Argeşului, Biserica s-a pictat din nou în tehnica fresco, de către pictorul Ilie Căpuşe din Verneşti - Argeş, prin stăruinţa şi îndrumarea pr. paroh Ciucă Ion, ajutat de

enoriaşii credincioşi.

Monumente de arhitectură civilă În Lista Monumentelor Istorice sunt înscrise 25 de conace din judeţul Olt. Aceasta este realitatea statistică. În fapt, aproape 80% dintre ele se află într-o avansată stare de degradare ori sunt mormane de cărămizi ce amintesc vag de măreţia iniţială. Naţionalizate în anul 1948, conacele sunt refuncţionalizate ca sedii CAP, SMA, dispensare comunale, grădiniţe, spitale, aziluri etc. Chiar dacă au suferit unele transformări (recompartimentări interioare, înlăturarea unor decoraţiuni, dispariţia mobilierului şi a altor dotări), conacele au rămas în picioare. După anul 1990, când totul părea că intră pe un făgaş normal, conacele traversează cea mai cruntă perioadă. Vidul legislativ de la începutul anilor 1990, legislaţia târzie şi ambiguă, procesele de retrocedare interminabile, pretenţiile unor moştenitori ori lipsa banilor pentru restaurarea imobilelor revendicate, devastarea acestora de către săteni pentru cărămidă, tâmplărie, fier au adus multe conace în stare de ruină. De la locul de amplasare, anume ales pentru a exploata pitorescul împrejurimilor, până la înfrumuseţarea interioară şi exterioară, conacele exprimă un mod de viaţă şi stilul unei epoci, îmbogăţind valorile de patrimoniu din mediul rural. Conacul Argeşeanu, Criva de Sus, OT-II-m-08986Conacul, aşezat la intersecţia căii ferate Slatina – Piatra Olt şi drumul judeţean Slatina-Piatra Olt, a fost construit la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Constantin Marinescu din Caracal, pe moşia stăpânită la Criva de Sus. Fiica lui Constantin Marinescu, Ana, se căsătoreşte în anul 1910 cu Gheorghe Argeşanu, născut la Caracal în anul 1883. Gheorghe Argeşeanu era fiul inginerului Bazil Argeşeanu şi al Constanţei (Constance) de Lapommeraye, fiica medicului francez Ernest de Lapommeraye, stabilit în Slatina după războiul Crimeii . Atitudinea morală, excepţionala carieră - militară şi politică - a generalului Gheorghe Argeşeanu au fost curmate brutal, fiind ucis de un comando legionar, în noaptea de 26-27 nov. 1940, la Jilava , alături de alte nume mari din elita românească. Construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, conacul Argeşeanu este o clădire cochetă, ridicată pe două niveluri. www.memoriaoltului.ro 24

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Intrarea principală, tratată în stil neoclasic, este prevăzută cu coloane cilindrice care susţin terasa de la etaj, cu balustradă din cărămidă dispusă în zig-zag. Decoraţia exterioară reţine atenţia prin efectul cromatic oferit de alternanţa dintre albul şi roşul asizelor de cărămizi aparente ce îmbracă faţadele. Acoperişul este surmontat de patru turnuri hexagonale, conferindu-i aspectul unui castel. In anul 1927, Constantin Marinescu donează conacul şi 75 ha din moşia de la Criva nepotului sau Nicolae, fiul Anei şi al lui Gheorghe Argeşeanu. Punctul 2 al actului de donaţie se referă la conacul moşiei „aşa cum se găseşte împrejmuit, împreună cu toate construcţiile si plantaţiile de pe dânsul, învecinat la Miază-Noapte cu calea ferată, la Miază-Zi şi Apus cu şosele şi la Răsărit cu terenul arătat la nr. 1” (la punctul 1 se delimitează cele 75 de ha donate). Donaţia a fost primită de col. Gheorghe Argeşeanu, întrucât fiul său, Nicolae Gh. Argeşeanu, era minor. Nicolae Argeşeanu, căsătorit cu Sanda Nenişor, nepoata lui Nicolae Titulescu, urmează - ca şi tatăl său - cariera militară. In anul 1945, căpitanul Nicolae Gh. Argeşeanu, împreună cu mama sa Ana General Gheorghe Argeşeanu, înaintează Prefecturii judeţului Romanaţi şi comitetului de expropriere al plăşii Piatra numeroase petiţii prin care reclamă aplicarea abuzivă a unor dispoziţii din Legea de reformă agrară. În speţă, Nicolae Gh. Argeşeanu arăta că: „deşi de la lege am dreptul la o suprafaţă de 50 ha, Comitetul local de expropriere nu a binevoit a- mi lăsa decât 10 ha în care intră: conacul, grădinile, anexele…” Conacul a fost naţionalizat în anul 1948 şi a fost atribuit întreprinderii „Oltul” din Slatina, pentru secţia de prefabricate. În prezent, conacul este sediul unei societăţi de construcţii şi a fost cumpărat de patronul respectivei societăţi de la urmaşii Argeşeanu. Se impune respectarea zonei de protecţie a monumentului şi degajarea spaţiului de utilajele şi anexele aflate în imediata vecinătate a acestuia.

Cula Caleţeanu, Enoşeşti, OT-II-m-08987 Cula Caleţeanu face parte dintre cele numai 25 de cule rămase, dintr-un fond impresionant. Culele, locuinţe fortificate construite cu precădere în Oltenia, zonă devastată adeseori de trupele de pazvangii (trupe turceşti neregulate), reprezintă un simbol al patrimoniului cultural naţional, avansându-se - la un moment dat - propunerea de a fi incluse în patrimoniul UNESCO. Unele indicii avansează, ca dată de construire a culei, sfârşitul secolului al XVIII- lea. În timpul cercetărilor arheologice întreprinse în situl Acidava s-au descoperit bordeie, monede, ceramică datate în aceasta perioadă şi care, indiscutabil, se leagă de existenţa culei. Nu cunoaştem, în stadiul actual al informaţiilor, de către cine a fost construită cula. Catagrafiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea menţionează pe bogatul negustor din Craiova, aromân de origine, Hagi Enuş (Hagi Costa Petru, zis Enuş), ca proprietar al moşiei Enoşeşti . Cu www.memoriaoltului.ro 25

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR siguranţă că Hagi Petru Costa a luat numele de Enuş de la moşia Enuşeşti/Enoşeşti, o practică frecvent folosită în epocă. Ulterior, moşia Enoşeşti trece in proprietatea lui Dimitrie Carianopol - căsătorit cu Anghelica, fiica lui Polihronie Costa Petru, fratele lui Hagi Enuş. Crucerul Polihronie construieşte, în 1815, biserica Sf. Ilie – aflată în aproprierea culei, scoasă cu uşurinţă din LMI –lista monumentelor istorice, n. n. Dimitrie Carianopol şi Anghelica au avut doi copii, Constantin si Ana, prin căsătorie Ana Caleţeanu (uneori grafiat Caletzeanu). La sfârşitul secolului al XIX-lea, Ana Caleţeanu era proprietara conacului şi a moşiei Enoşeşti care se învecina la nord cu moşia Spurcaţi (Oltişor), la sud cu moşia Piatra, la est cu moşia Slătioara şi la vest cu moşia Mirila. Ana Caleţeanu contribuie substanţial la repararea bisericii, în anul 1864. Sprijinirea bisericii este continuată de fiică, astfel explicându-se includerea lor în tabloul

votiv al ctitorilor. Conacul, ridicat pe un platoul al terasei Oltului, în perimetrul vicus-ului militar Acidava, domina împrejurimile - prin masivitatea construcţiei şi zidului împrejmuitor. Construcţia, înălţată peste un spaţios beci boltit din cărămidă, se desfăşoară pe trei niveluri. Ultimul nivel are, pe colţul nord- estic, o terasă decorată cu baluştri şi coloane din zidărie. Cerdacul oferă plasticitate faţadelor austere, având şi un rol de supraveghere. Cula Caleţeanu evidenţiază, din punct de vedere arhitectural, tranziţia de la culă (locuinţă fortificată) la tipul de casă boierească propriu-zisă şi îmbogăţeşte patrimoniul cultural al judeţului cu un obiectiv singular în această zonă. În anii comunismului, cula a servit drept sediu fostului CAP Piatra Olt. După 1990, cula şi o parte din fosta moşie au fost revendicate de urmaşii Caleţeanu, în prezent fiind abandonată. Am considerat necesar să includem în „Studiul istoric de fundamentare al P.U.G.- ului oraşului Piatra Olt” două propuneri de clasare în Lista Monumentelor Istorice: conacul Ion Marian din Piatra şi gara Piatra Olt. Conacul Marian, în ciuda stării de deteriorare, prezintă o mare valoare arhitecturală (o excelentă sinteză a stilului neoromânesc) şi memorială. A fost construit în anul 1927 de către Ionel Marian pe moşia deţinută la Piatra, unde inginerul agronom, şcolit în Germania, înfiinţează una dintre cele mai rentabile şi moderne ferme - din România acelor vremuri. Numirea lui Ionel Marian ca ministru al agriculturii, pentru o scurtă perioadă de timp, în guvernul condus de mareşalul Antonescu, duce la arestarea şi internarea în lagărul de la Caracal (1945-1948), după care este întemniţat la Aiud, unde moare după 8 ani de detenţie . www.memoriaoltului.ro 26

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Gara Piatra Olt a fost clădită de consorţiul Stroussberg căruia i s-au încredinţat lucrările de construire pentru calea ferată Bucureşti-Craiova-Vârciorova (1871-1875). Este dată în folosinţă la 1 ianuarie 1875. La scurt timp, gara Piatra Olt devine un important nod feroviar care asigură legătura cu marile oraşe ale ţării. În acelaşi timp, gara a constituit un factor determinant al evoluţiei localităţii - din punct de vedere economic, social, demografic, administrativ. La sfârşitul sec. al XIX-lea, în jurul gării se dezvoltă un cătun numit Piatra Olt, nume care va fi atribuit satului Piatra după anul 1968, ceea ce echivala cu recunoaşterea rolului gării în istoria locului şi a împrejurimilor. Şansa de supravieţuire a patrimoniului istoric constă în refuncţionalizarea monumentelor istorice. Restaurate şi adaptate la cerinţele moderne, acestea îşi vor găsi o binevenită valorificare prin integrarea în circuitul economic, cultural şi turistic. Încheiem cu opinia extrem de actuală a istoricului Nicolae Iorga, intransigent apărător al monumentelor istorice: „ceea ce s-a păstrat împotriva răutăţii vremurilor şi a lipsei de înţelegere a oamenilor este de aşa mare preţ, încât rostul nostru în istoria civilizaţiei se fixează mai mult de jumătate prin acestea”.

Note 1 Marin Nica, Ion Ciucă, Aşezările neolitice de la Piatra sat (jud. Olt), în „Arhivele Olteniei”, 6, 1989; Marin Nica, Elena Deleanu, Câteva date despre aşezările din sec. VI şi XVI de la Piatra sat (jud. Olt), punctele „Nucet” şi „Vadul Codrii”, în SCIVA, 1, 1994; Simona Lazăr, Câteva consideraţii cu privire la aşezările preistorice de la Piatra Olt, jud. Olt, în „Arhivele Olteniei”, 12, 1997. 2 Mihail Butoi, Descoperiri arheologice din judeţul Olt, Slatina, 1999, p. 21. 3 C. Preda, Geto-dacii din bazinul Oltului Inferior. Dava de la Sprâncenata, Bucureşti, 1986, p. 113-114. 4 Gh. Popilian, I. Ciucă, La céramique sigillée d´importation d´Acidava, în „Dacia”, NS, 1- 2, 1986, p. 167-172. 5 M. Butoi, op.cit., p. 21. 6 Gh. Popilian, I. Ciucă, în „Dacia”, NS, 30, 1986, p. 167-172; idem, în Dacia, NS, 32, 1988, p. 61-78; idem, în „Arhivele Olteniei”, SN, 7, 1992, p. 19-26; Gh. Popilian, Aurelia Grosu, în „1900 ans dépuis de debut de la construction du pont de Drobeta”, Drobeta-Turnu Severin, 2003. 7 Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru, în SMMIM, 11, 1978, p. 137-142; Ioana Bogdan Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, sec. I-III p. Chr., Alexandria, 1997, p. 66-67. 8 Aurelia Grosu, Noi contribuţii privind activitatea economică în vicii militarii. Vicus-ul militar Acidava, în Drobeta, XVI, 2006; idem, Cercetările arheologice efectuate în castrul şi vicus- ul militar Acidava, în „Muzeul Oltului”, 3, 2013, p. 31-62. 9 Academia Română, Gr. Tocilescu, mss, 5139, f. 40. 10 Aurelia Grosu, Un medic francez stabilit în Slatina – Ernest de Lapommeraye, în „Memoria Oltului”, anul I, nr. 4, 2012, p. 8-9. 11 Pentru detalii, D. Botar, Fiii Romanaţiului, Craiova, 1996, p. 19; idem, Personalităţi Romanaţene. Gheorghe Argeşanu, în „Memoria Oltului”, anul I, nr. 4, 2012, p. 11-18; idem, Conacele din Romanaţi, ed. Hoffman, 2015, p. 121-122. 12 Ion D. Tîlvănoiu, Ceva despre familia Caleţeanu şi moşia Enuşeşti, în „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr. 7 (41), 2015, p. 4-8. 13 Pentru detalii, Jeana Pătru, Restituiri IV. Ferma model Ionel Marian, Piatra Olt, în „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr. 10 (44), 2015, p. 46-54.

www.memoriaoltului.ro 27

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

OLTENI ÎN ARHIVELE RADIOULUI

În arhiva Societăţii Române de Radio se păstrează textele unor conferinţe citite la microfon în perioada interbelică de numeroşi oameni de cultură dintre care şi mulţi olteni. Aceste texte , rămase până astăzi inedite, vin să completeze imaginea acestor creatori, dezvăluindu-ne feţe nebănuite ale personalităţii lor. Până la reunirea lor într-un volum (,,Creatori olteni în arhivele radioului”), am ales să reproducem în revista noastră câteva asemenea conferinţe. Este cazul celor două texte de mai jos, unul semnat de scriitorul romanaţean Mircea Damian (citit la radio la 15 iunie 1935; Arhiva S.R.R., Dosar nr. 10/1935) iar celălalt aparţinând pictorului caracalean Marius Bunescu (citit la microfonul radioului la emisiunea Universitatea Radio din 10 aprilie 1934; Arhiva S.R.R., Dosar nr7/1934). Ion D. Tîlvănoiu, Nicu Petria, Vasile Radian

TURISMUL Mircea Damian Am avut întotdeauna o adevărată spaimă de cuvintele prea umflate şi prea preţioase care spun mult şi care nu fac nimic. Sperie doar pe câte cineva şi în unele locuri impresionează... Aşa şi cuvântul „Turism”, e un cuvânt care pe mine m’a impresionat, ca şi acela de „Sport”. Mi s’a părut prea cuprinzător şi prea îngust - totodată, prea străin şi prea băţos. Un cuvânt boeresc aruncat peste umăr. De aceea, când am văzut în noul program numele meu însemnat în dreptul cuvântului „Turism”, am încercat sentimentul care m-a chinuit la şcoală în ora de aritmetică şi care mă chinuie şi azi în faţa oricărei probleme cu cifre. Şi am cerut lămuriri: ce este acela „Turism”, cum este interpretat cuvânul la Radio şi dacă mi se îngăduie să-i lărgesc interesul. Fiindcă eu prin „Turism” înţelegeam ceva cu totul tehnic şi îl înrudeam cu cuvântul „mecanic”, bunăoară. Ceva numai cu linii, în sfârşit, şi cu ecuaţii, cu zăpadă ninsă estetic pe munţi şi cu şosele asfaltate care aleargă în spirală prin păduri de brazi (numai prin păduri de brazi), mărginind şi uitându-se în râuri şi în Mare, peste rampa din lemn de stejar. Din distanţă în distanţă - câte un automobil şi, pentru decor, un avion tip „sport”, pe scurt: ceva ca în reclamele din trenuri şi din staţiunile climaterice: frumos, estetic şi rece...... Noi credem că turismul nu este nici numai geografie, nici numai reclamă, nici numai poezie. Turism înseamnă toate astea laolaltă şi înseamnă, credem, mai întâi haimanalâc, înseamnă ceva fără prea mult program şi, mai ales, fără tehnică, fără distanţă şi fără altitudine şi chiar fără timp. În sfârşit, nu înseamnă deloc snobism. Să pleci în munţi pentru un timp limitat şi cu un itinerariu fixat, cu ţoale de sărbătoare şi aprovizionat din www.memoriaoltului.ro 28

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR belşug, nu înseamnă turism, înseamnă orice; excursie, plimbare sau toană. Dar nu turism. Pentru că, vedeţi, ilustrate cu Ceahlăul, cu Munţii Rodnei sau cu Mânăstirea Tismana poţi să trimiţi amicilor şi din tren... Şi încă, ceva: cuvântul „Turism” cuprinde, mi se pare, în concepţia noastră, a tuturora, şi a turiştilor, şi a snobilor şi a antreprenorilor, exclusiv munţii. Uitaţi-vă la toate reclamele, ascultaţi pe toţi cei care pleacă, fie iarna, fie vara: veţi vedea scris şi pozaţi, veţi auzi vorbind numai de munţi, numai şi numai de munţi. Toate reclamele reproduc aceeaşi munţi, prea cunoscuţi, prea bătătoriţi şi prea civilizaţi. Ne plac, se’nţelege, munţii - pe care îi străbatem ori de câte ori avem prilejul. Dar preferăm pe cei pe care nu i-am cunoscut şi nu avem, în general, preferinţe: umblăm pe oriunde - şi prin munţi, şi pe câmpie, şi prin sate, şi prin oraşe, descoperim mereu noui colţuri de poezie şi de primejdie în ţara asta care are peisagii cu atât mai poetice, cu cât nu sunt lucrate. Nu am plecat niciodată la drum pentru atâta timp şi nu am ştiut precis unde mergem. Ni s’a’ntâmplat să răbdăm de foame şi să ne rătăcim...... Se înţelege că în cronicile noastre săptămânale nu vom ocoli nici munţii foarte cunoscuţi, nici staţiunile climaterice şi balneare, dar vom căuta să informăm publicul asupra tuturor locurilor neştiute sau aproape neştiute. Vom vorbi, de asemeni, despre împrejurimile staţiunilor climaterice cu desăvârşire necunoscute de lumea care cercetează aceste staţiuni de ani de zile, dar care se plimbă numai prin grădinile lor, foarte frumoase de altminteri, dar numai grădini. Nu ne vom limita numai la munţi sau numai la Mare. Ne vom plimba de-a lungul şi de-a latul ţării, cercetând şi scotocind. Noi stăruim în credinţa că românul îşi cunoaşte foarte puţin ţara şi, din câte o cunoaşte, o cunoaşte foarte greşit. Nu ne sfiim să afirmăm că sunt foarte mulţi români care cunosc mult mai bine alte ţări - decât propria lor ţară -, ale căror peisagii le sunt atât de întipărite în memorie, încât atunci când văd în ţară altele - infinit mai frumoase - strâmbă din nas sau înalţă din umeri şi exclamă: Ce-am văzut eu în Elveţia!... Dar spuneam, mai înainte, că noi înţelegem să lărgim înţelesul cuvântului „Turism”. În cronicile care vor fi citite la microfon, nu se va vorbi numai de România pitorească în sensul leşinat-poetic al cuvântului. Nu vom neglija, fireşte, poezia peisagiilor, atât de românească, dar nu vom face numai poezie. Înţelegem să trecem prin faţa microfonului cu toată ţara în braţe, cu toţi munţii, adică cu toate câmpiile, cu toate oraşele şi cu multe sate care ar putea să fie adevărate staţiuni climaterice. Şi nu vom uita Marea, dar nu Marea Constanţei şi a Techir-Ghiolul-ui, ci ne vom urca mai în sus, ne vom coborî mai în jos, vom apuca apoi prin deltă şi vom lua Dunărea în răspăr, până la Orşova. Pentru că, să ştiţi: Dunărea nu are numai Delta care merită să fie văzută, iar crap la proţap nu se mănâncă numai la Vâlcov. Vom zăbovi apoi prin Banatul acela atât de bogat şi atât de frumos, ne vom plimba pe câmpiile mănoase ale Bihariei şi vom urca în Sighetul frumuseţilor şi al mizeriei. Nu vom uita Bucovina şi ţinutul Rodnei, nici şesul Basarabiei, nici Bărăganul, nici, mai ales, valea Prahovei şi valea Oltului... Şi vom trece mereu prin oraşe şi prin sate, de munte şi de şes, vom întârzia în preajma unui monument, ne vom închina în faţa unei troiţe şi vom vorbi cu oameni. Spuneam, mai înainte, că turismul nu se face cu program. Nici noi nu vom avea aci un program. Vom vorbi despre ce ne cade la îndemână şi vom însoţi, mereu, cronicile noastre cu observaţii şi cu îndrumări, foarte necesare tuturor. Ni s’a’ntâmplat să vagabondăm mult în vremea noastră şi o facem şi astăzi, ca să mai vedem locurile pe unde am răbdat şi pe unde ne-am bucurat, să ne-aducem aminte www.memoriaoltului.ro 29

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR unde am răbdat de foame în faţa unui petec de cer şi n’am mai fost ostenit la piciorul unui munte. Ne cunoaştem ţara, îi cuoaştem toate luminişurile şi toate coclaurile, îi cunoaştem oamenii şi cerul. Desigur, România nu are peisagiile Elveţiei, bunăoară, foarte majestoase şi foarte dichisite, şi nici piscurile şi văile Tirolului - răsunând de chiotele specifice ale călăuzelor. Şi nici hoteluri, şi nici case de adăpost - cu garoafe la balcoane - nu prea avem. Iar vacile noastre sunt cam jigărite şi ciobanii noştri nu au pană la pălărie... Dar uite, poezia ţinuturilor noastre este, parcă, mai aproape de Natură şi de Dumnezeu, oamenii se simt la ei acasă, ca şi vacile, dealtfel ca şi florile. La noi toate se simt acasă, pentru că toate sunt făcute, în primul rând, pentru noi. Poate că belşugul ăsta de poezie ar trebui organizat, civilizat şi ordonat şi pentru altă lume care se orientează cu fotografia în mână şi care caută ultimul confort într’o colibă din inima munţilor sau a Deltei, pentru lumea aceea care vrea un răsărit de soare mereu acelaşi şi la ore fixe, care vrea furtună la comandă - ca la cinematograf, aventuri în care să intervie ciobani cu maniere de „lume bună” şi aşa mai departe... Aşa ceva nu avem, este adevărat. Aşa ceva se găseşte numai în ţările care trăiesc din asta. Poezia Ţării noastre este mai întâi poezie şi cunoaşterea ei presupune altă înţelegere care să nu aibă trebuinţă de ghid şi de călăuze. Este o poezie oarecum primară şi foarte românească, la noi este totul românesc, aşa cum, bunăoară, în Elveţia nu este totul elveţian, cum în Franţa nu este totul franţuzesc, cum în Italia nu este totul italienesc. Avem noi, se vede, pecetea noastră care este mai întâi a noastră. Munţii noştri îi poţi desluşi din o sută de munţi că sunt ai noştri, precum poţi desluşi Marea noastră, câmpia noastră, Dunărea noastră şi, mai ales, atmosfera noastră... Se’nţelege că nu suntem împotriva unei organizări, ca să zicem aşa, a pitorescului Ţării. Dar nu suntem pentru o organizare prea radicală, nu suntem pentru o civilizaţie prea elveţiană. E bine să ne păstrăm pecetea noastră, să rămânem în atmosfera noastră şi în mijlocul poeziei acesteia româneşti, atât de majestuoasă în sălbăticia ei, atât de duioasă şi atât de pură...

ATHOSUL ARTISTIC

Marius Bunescu

Prin situaţia sa geografică, Muntele Athos a fost totdeauna mirajul corăbierilor arhipelagului şi al locuitorilor coastelor macedonene. Numele său era cunoscut până departe, peste mări şi ţări, şi înainte de era creştină adăpostea statui de zei păgâni. Pe vârful muntelui, înconjurat dimineaţa şi seara - ca şi atunci şi ca totdeauna - de o aureolă ce se crede a fi divină, încă din vechime se afla un templu al lui Jupiter, care s-ar fi prăbuşit la picioarele Maicii Domnului când, după moartea lui Iisus, ar fi plecat - împreună Mănăstirea Vatopedi cu Sfântul Ion - pe o barcă, până în părţile www.memoriaoltului.ro 30

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR acestea. Vârful, înalt de aproape două mii de metri şi mai tot timpul alb de zăpadă, era considerat - şi în antichitate, şi în evul mediu - cel mai înalt vârf din lume, pentru că - în forma lui curioasă, de piramidă ieşind brusc din mare - putea uşor să facă şi bucuria, şi frica oamenilor - ce trăiau din poveşti şi eresuri. Se zice că, la apusul soarelui, umbra lui ajungea până în insula Lemnos, cam la 70-80 kilometri spre est. Şi nu s-a ştiut niciodată până unde ajungea umbra Olimpului - nu prea departe spre apus, mai înalt cu un kilometru decât Athosul şi pe sub crestele căruia ducea, ca şi azi, drumul spre Salonic. Podişul macedonean, scăpat din cleştele golfurilor Salonic şi Orfano, înaintează în arhipelag în forma unei peninsule-Calcidică-, terminată, în lupta-i titanică - cu marea, prin trei limbi stâncoase printre care Egeea îşi plimbă, mândră, apele albastre, de safir. Limba dinspre răsărit a Calcidicei poartă numele Athosului, după muntele de la extremitatea sud-estică. Iar pământul acesta, lung de 60 kilometri şi lat de 8,5, e ca o şa stâncoasă ce nu trece de 5-600 metri înălţime şi poartă pe creastă un drum ondulat în tot lungul lui, din care - prin văi sălbatice, stânci abrupte şi cascade pitoreşti, printre castani şi aluni, printre lămâi şi portocali, printre dafini şi smochini, printre măslini şi leandri ca stejarii - curg în toate părţile, spre marea înconjurătoare, poteci ce duc la mănăstirile de pe litoral. Aici, în tot timpul anului este verdeaţă şi căldură, iar asceţii, ca şi păsările cerului, îşi găsesc hrana nu prea departe de ei, necerând-o nimănui şi trăind în atmosfera de parfumuri pe care florile şi arborii sudici le împrăştie în jurul lor. Pentru ca teritoriul acesta, bine delimitat pe trei laturi, să aibă hotar de veci şi spre nord, acolo unde pământul se îngustează formând un gât de vreo doi kilometri prin care se leagă de peninsulă, a fost tăiat un şanţ larg, de la un golf la altul, şi astfel, şi în această parte dinspre lume, Sfântul Munte a fost închis, ştiindu-se până unde locul e al Maicii Domnului – patroana - şi de unde începe viaţa plină de păcate a oamenilor. Până la acest şanţ pot să se apropie şi femeile, dar trecerea lui le este oprită încă de la începutul secolului al XI-lea, deşi patroana Muntelui Athos e însăşi Sfânta Maria. După legende, tăierea aceasta a fost făcută de Xerxes şi ar fi fost, atunci, un canal adânc - pentru trecerea flotei sale ce mergea să se lupte cu grecii, la Salamina. Dar drumul spre Salamina era scurt şi mai sigur prin altă parte, astfel că trebuie să ne ferim de prea frumoasele legende şi să redăm locului rostul lui adevărat. La început, credincioşii nu se puteau convinge uşor să trăiască în comunităţi şi astfel s-au aciuat prin ascunzişurile stâncilor din miazăzi, sub vârful aureolat pe care - în locul templului sfărâmat al lui Jupiter - s-a clădit capela Sfintei Fecioare. Despre primii anahoreţi şi eremiţi creştini se ştie, aici, încă din secolul IV. Au trebuit să treacă, însă, câteva sute de ani şi ei să se înmulţească foarte pentru ca tot dintre ei să se găsească spirite mai luminate, energice, spre a organiza viaţa de pe Sfântul Munte. În felul acesta au luat fiinţă, prin secolul VIII, câteva grupări de case, ermitaje transformate apoi în mănăstiri ce nu aveau o viaţă prea lungă, până ce, pe la mijlocul secolului X, anahoretul Athanasie, prieten bun cu Nichifor Focas - el însuşi dornic a se retrage din viaţa agitată a Bizanţului - şi după îndemnul şi cu ajutorul acestuia, a început a clădi o mănăstire după toate regulile, Lavra de azi, care e considerată străbunica tuturor aşezărilor mănăstireşti de mai târziu. Sute de călugări din toate părţile au venit, încă din primele timpuri, să trăiască în regimul mănăstiresc - atât de combătut de anahoreţi, astfel că, la puţină vreme după aceea, s-a clădit Ivironul, apoi Vatopedi. Cum teritoriul Athosului se umpluse de călugări - ce trăiau fie prin mănăstiri ori schituri, fie prin chilii izolate ori văgăuni, încă din secolul X a www.memoriaoltului.ro 31

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR fost ales un centru al ţinutului, cu un şef spiritual. Acest centru, aşezat cam la mijlocul peninsulei, este azi, ca şi atunci, Kareia - către care duc drumuri şi mai grele dinspre toate mănăstirile. Iar viaţa călugărilor s-a reglementat de Sfântul Athanasie şi de împăraţii bizantini Nichifor Focas, Ioan Tzimiskes şi urmaşii lor care au fost ctitorii mai tuturor mănăstirilor athonite ce dădeau un prestigiu religios atât de mare imperiului. Ei le-au dăruit averi şi odoare sfinte în care şi azi se mai slujeşte liturghia. Catolicii, îngrijoraţi de strălucirea Athosului, încă de timpuriu au vrut să-l năruiască. Pe la începutul secolului al XIII-lea, papa Inocenţiu III a ridicat nu departe de Lavra, pe versantul nordic, o mănăstire catolică din care, însă, n-a mai rămas decât ruina şi turnul Amalfitanilor ce se mai vede şi acum. Dar oştile papale au atacat şi cu armele locul sfânt. Apoi cruciadele şi piraţii catalani şi sarazini au transformat în ruină multe mănăstiri de acolo. Le-a fost dată însă voievozilor noştri să reclădească şi să întreţină opt dintre cele mai importante mănăstiri, printre care şi Lavra Sfântului Athanasie, şi să dăruiască tuturor celorlalte, timp de patru sute de ani, multe averi, spre a le asigura viaţa ce dăinuieşte şi până astăzi. Cnezii sârbi şi ţarii bulgari, mai apoi şi ruşii, nu s-au lăsat mai prejos. Dar ei şi-au clădit locaşuri pentru neamul lor şi până azi sunt tot ale neamului lor. Pe când boierii şi voievozii noştri au dat mult şi pretutindeni, fără a fi cerut, în schimb, nimic, de la nimeni. Şi astfel prin toate mănăstirile li se găsesc portretele şi urmele acestor danii, dar nici o piatră de pe muntele Athos nu aparţine naţiei româneşti, deşi sunt câteva sute de călugări români, răspândiţi prin chilii şi schituri, peste tot ţinutul. Oricum, pe Sfântul Munte se aud, ca şi cu multe veacuri în urmă, toate limbile ţărilor ortodoxe. Iar viaţa din mănăstiri este tot cea de acum o mie de ani, şi tot ca acum o mie de ani se slujeşte în biserici, cu pompa cunoscută Bizanţului şi în odăjdii purtate de atâtea generaţii de preoţi, de pe vremea Comnenilor şi Paleologilor până azi. O vizită pe Sfântul Munte este, de aceea, o vizită în lumea de acum zece veacuri, pentru că numai aici nu s-a schimbat nimic de atunci. Şi oamenii, şi obiceiurile, şi drumurile sunt aceleaşi. Sunt, pe Muntele Athos, 20 de mănăstiri, cele mai multe greceşti, stăpâne pe tot teritoriul şi cărora le sunt aservite toate celelalte schituri şi chilii nenumărate aflate aici, ideea de stăpân şi slugă trăind în toată amploarea şi pe acest pământ al păcii şi contemplaţiei. Cum toate darurile au fost primite numai de mănăstirile principale, este evident că micile aşezări răzleţe sunt construite şi pictate la întâmplare şi nu vom găsi prin ele vreo urmă de artă. Ctitorii mănăstirilor mari au fost însă întotdeauna preocupaţi de înfrumuseţarea locaşurilor ctitorite, adunându-le lucruri preţioase de artă, podoabe rare şi îngrijindu-se de pictura Lavra lor interioară. De obicei, o mănăstire atonită este o cetate închisă din toate părţile de ziduri încrenelate, iar clădirile ridicate în cursul veacurilor au câte 4-5 etaje, pe suprafeţe foarte diferite. În centrul curţii interioare se află biserica mănăstirii, faţă în faţă cu trapeza, adică sala de mâncare, ca un simbol veşnic al credinţei şi al vieţii. Biserica numită catolică, spre deosebire de multele biserici mai mici şi paraclise din incinta ori din afara mănăstirii, e de obicei joasă, ascunsă privirilor, are mai multe turle şi e vopsită de jos până sus în roşu. Mai lângă toate bisericile se află câte doi www.memoriaoltului.ro 32

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR chiparoşi gârboviţi, sădiţi de ctitori odată cu punerea temeliei după regula Sfântului Athanasie de la Lavra, iar zidurile groase ale cetăţii pornesc câteodată de la marginea mării şi suie coastele muntoase, spre a împrejmui tot ce ţine de mănăstire. Chiparoşii rari - aproape negri - ies totdeauna în relief în mijlocul verdelui de toate nuanţele al arborilor ce umbresc ţinutul. Unele mănăstiri sunt căţărate temerar pe vârful stâncilor, de pildă Simon Petra, Grigoriu, Dionisiu, altele se află zidite în mijlocul pădurii ca mănăstirea bulgară Zografu, cea sârbească Chilandaru, iar cele mai multe s-au ridicat în marginea mării, pe platourile stâncoase ori pe şes, toate având câte un port al lor - pentru pescarii mănăstirii ori aprovizionări depărtate. Arta la Muntele Athos e veche, ca şi instituţiile din peninsulă. În conglomeratele de clădiri s-a păstrat linia largă, cu foarte puţine spărturi pentru ferestre şi uşi. Adesea un relief sculptat este prins în zid, dar el e, de obicei, adus din altă parte. Chiar ferestrele sculptate în piatră ale bisericilor sunt de origine străină. La Vatopedi se află un frumos basorelief în piatră ce reprezintă pe Ştefan cel Mare. Zeci de balconaşe se suprapun unele peste altele, în toate culorile, pe frontonul mănăstirilor. Unele aşezăminte, ca de pildă mănăstirea Dionisiu ce nu se bucură de o suprafaţă prea largă, fiind construită pe vârf de stâncă, lângă mare, e în întregime un perfect muzeu de artă bizantină, prin construcţiile interioare cu coloane şi coridoare, prin curţile cu terase deasupra mării, prin pictura păstrată încă originală în unele locuri şi unde se vede portretul voievodului român Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie, împreună cu multe odoare ale acestuia şi ale altor voievozi de-ai noştri. Mănăstirea aceasta e bogată apoi printr-o mulţime de obiecte de artă, în argint, sculpturi în lemn, chivoturi, icoane, epitafe, patrafire şi manuscrise cu miniaturi nepreţuite. Pictura prin bisericile Athosului e din diferite epoci, câteodată reîmprospătată fără nici o pricepere, dar orice călugăr îţi va spune că biserica lui este pictată de însuşi Pauselinos. Meşterul acesta bizantin a ajuns un zugrav legendar, pentru că nimeni nu ştie precis în ce epocă a trăit. Unii îl încadrează în secolul XI, alţii în secolele XIII, XIV şi chiar XVI. Se crede despre el că a zugrăvit toate bisericile de pe Sfântul Munte şi că nu era altul să-l întreacă nici înainte, nici mai târziu. În realitate, numai în biserica Protaton din Kareia, refăcută de Sfântul Athanasie şi pictată în 1293 odată cu biserica Chilandarului, sunt rămase două fresce intacte care, după puritatea stilului şi fineţea sensibilităţii artistului, par a fi zugrăvite de Pauselinos. În nici o altă biserică din Sfântul Munte nu se găsesc picturi asemănătoare. Iar fragmentele de o calitate superioară ce se găsesc în biserica şi trapeza Lavrei, la Kutlumus, la Xeropotam, Dionisiu, Xenofon şi Dochiar, în inscripţiile aflate pe zid sunt din secolul XVI. Frescele celorlalte biserici sunt făcute mult mai târziu, până în secolul XIX, în afară de cea de la Sfântul Paul, făcută la 1423 de Andronic din Bizanţ. Dar în toate bisericile, pictorii şi restauratorii au ţinut seama de reguli permanente, astfel în toate bisericile se poate urma firul unei tradiţii care, dacă a fost scrisă mult mai târziu, prin secolul XVI, ca acea iconografie creştină găsită aici pe la 1840, învăţăturile ei erau cunoscute şi urmate încă dintru început şi se credeau a fi fost chiar învăţăturile lui Pauselinos. Dacă toate frescele bisericilor au fost prea des repictate, icoanele au rămas intacte, în toată splendoarea lor veche şi le întâlnim cu bucurie şi prin biserici, şi prin trapezele mănăstirilor. Ele erau pictate atât la Athos, cât şi mai departe, la şcoala lui Teofan din Creta, alt mare şi caracteristic meşter zugrav. Teofan a creat acel stil atonit, de expresie ascetică, care se urmează încă în pictura bisericească. Frescele de la Xenofon şi Lavra din secolul XVI, în părţile unde au rămas curate, dau o probă evidentă de pricepere a acestui excelent artist. Unele dintre icoane, de obicei cele bătute în argint şi care o reprezintă pe Sfânta Fecioară, se zice că au făcut miracole. www.memoriaoltului.ro 33

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Cea mai veche dintre acestea e Portaitisa şi ar fi venit în zbor de la Ierusalim - prin secolul IX, fixându-se pe locul unde apoi s-a zidit mănăstirea Ivironului. E apoi Madona cu trei mâini de la Chilandaru - din secolul XIV, Madona Paramithia de la Vatopedi şi altele. De asemenea, icoana Sfântului Gheorghe de la Zograf, dăruită de Ştefan cel Mare în urma victoriei de la Baia, şi una bătută în aur de macedoneanul Nicolae - din secolul XVII - se află la Vatopedi. Mozaicul ce se întrebuinţase în secolul VI la Sfânta Sofia din Constantinopol, la Sfânta Sofia din Salonic (marea cupolă de curând curăţată), la Sfântul Vital şi Sfântul Apolinar din Ravena, apoi la San Marco din Veneţia - până în secolul IX, la Athos n-a mai avut când să fie întrebuinţat, pentru că epoca de înflorire îi trecuse, când lua viaţă Sfântul Munte şi când se întronase fresca. Totuşi, încercări rare s- au mai făcut şi aici, astfel trei la Vatopedi prin secolul XIV unde se văd 10 mozaicuri catolice din Bunavestire, la Xenofon prin secolul XIII şi la Stavrobikita prin secolul XII (Sf. Nicolae). Se păstrează la Athos, însă, mozaicuri mici portative, făcute din bucăţele milimetrice de argint, aur sau sticlă. Cel mai vechi dintre acestea este un Sfânt Ion din secolul X, dăruit de Ioan Tzimiskes mănăstirii Lavra, unde se află şi azi. Apoi Sfânta Ana de la Vatopedi, Madona de la Chilandara din secolul XIII şi Iisus binecuvântând, de la Esfigmenu, care e o minune de răbdare şi realizare. Unele iconostase au în locul icoanelor tot mozaicuri, atât cât se pot încadra în faţa de sus a pupitrului. Sculptura în lemn păstrează de asemenea un rang înalt de veche nobleţe la Athos. Uşile de la intrarea bisericilor, iconostase, catapetesme grele de reliefuri sculptate sunt opere remarcabile din secolele XVIII-XIX, pe care le întâlnim la fiecare mănăstire. La Xeropotam, prima cetate religioasă la care ajungem pe un drum de suiş greu şi obositor după debarcarea la Dafui, uşile bisericii ne salută prin stemele româneşti sculptate pe ele şi dăruite de voievozii noştri. Se află apoi reliefuri în metal preţios, cupe, sculpturi mici, epitafuri rare, chivoturi şi bucăţi de lemn din crucea sfântă, îngrijite cu smerenie de călugări, împreună cu fragmente de moaşte sfinte păstrate în relicvare ori lucrări artistice de argint, cu reliefuri şi incrustaţii, ce dovedesc puterea credinţei celor ce strângeau mădularele martirilor creştinismului. Există la Sfântul Munte mănăstirea Capso Calivia, pe stâncile sudice, nu prea departe de schitul cu români Prodrom, în care totdeauna a existat o şcoală de pictură şi sculptură în lemn şi de unde au ieşit zugravi bisericeşti. Aici se pictează şi azi icoane şi se sculptează iconiţe de lemn şi cruciuliţe de sidef ce se vând de călugări la Ravena. Trebuie Mănăstirea Xeropotamu să constatăm însă cu tot regretul că din şcoala aceasta nu ies decât lucruri mediocre, în nici o legătură cu trecutul artistic al Muntelui Athos. Pe lângă pictură însă, Athosul posedă zeci de mii de volume şi de manuscrise pe hârtie şi pergament, dintre care cele mai vechi sunt 8 foi de scrisori ale Sfântului Paul trimise din Salonic credincioşilor săi, apoi bule de aur de la împăraţii bizantini şi miniaturi pictate pe evangheliare din secolele VII, VIII, IX şi mai www.memoriaoltului.ro 34

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR târziu. Câteva mii de hrisoave şi alte acte numai de la voievozii români. Apoi găsim aici manuscrisele Tratatului de botanică al lui Dioscoride, Geografia Ptolemeică, Psaltirea lui Constantin Monomacul din 1050, Cartea de rugăciuni a lui Ion Crisostomul din 1400, Psaltirea din 1200 cu 20 icoane-miniatură de minunată fineţe şi sute de manuscrise de muzică liturgică şi evangheliare din tot cursul celor zece secole de viaţă religioasă. Se poate spune astfel că întreg muntele Athos e un muzeu permanent de artă bisericească şi frumuseţe naturală şi ar trebui comitetele internaţionale să ocrotească şi să facă cunoscut peste tot pământul comorile ce stau ascunse prin mănăstiri sau turnuri închise de secole cu câte 20 de lacăte. În aceeaşi vreme cu ridicarea bisericilor de la Athos, se înfăptuiau şi la noi asemenea lăcaşuri ale credinţei. Dar cu tot rostul acesta vechi al Sfântului Munte, ce a strălucit zeci de secole ca un far al ortodoxiei împlântat în

Icoana Sf. Pavel (Xeropotamu) coastele arhipelagului şi cu tot fiorul de credinţă ce încă şi azi ni-l poate da, putem noi oare uita că o viaţă asemenea celei de aici am avut-o şi pe plaiurile noastre? Lăsând înapoia noastră bisericile joase, vopsite cu roşu ce ne înfricoşează câteodată, putem să nu ne gândim la frescele de sute de ani mereu proaspete şi nerefăcute de nimeni, pe dinăuntru ca şi pe dinafară, ce ne înalţă sufletul privindu-le, la mănăstirile bucovinene, veritabile muzee de artă bisericească, ca şi cele de la Horez ori Curtea de Argeş? Sufletul românesc a legat totdeauna credinţa sa de artă şi a creat în felul acesta opere preţioase şi nepieritoare. Ele sunt aproape de noi. Trebuie să le vedem mereu. Marius Bunescu

www.memoriaoltului.ro 35

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ROMANAŢI - HOTAR DE SUFLET

Gheorghe BĂNICĂ

„ Mărire celor ce păzesc datinile naţionale. Prin dânşii nu va pieri dintre noi sentimentul de evlavie, de pietate, de dreptate şi de unire, ce sunt baza puternică pe care se razimă fiinţa şi fericirea unei naţii.” Gheorghe Asachi

Judeţul Romanaţi, din nefericire desfiinţat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950, a fost una dintre cele 32 de unităţi administrative ale Regatului României şi singurul dintre cele cinci judeţe ale Olteniei care, aşa cum afirma academicianul Răzvan Theodorescu în conferinţa ţinută pe scena Teatrului Naţional din Caracal în 23 noiembrie 2014, evocă latinitatea poporului român. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi „Dicţionarul geografic al judeţului Romanaţi”, publicat în anul 1889, unde se arată: „cuvântul derivă din vorbele: Romana-natio ori Roma- nati, de unde prin contopire ar fi ieşit Romanaţi, şi de aicea, iacă termeni ce arată că suntem originari din Italia, ba chiar născuţi la Roma şi aduşi în câmpiile Daciei de Împăratul Traian”.

Situat în partea de sud-est a Olteniei, cu o suprafaţă de 3560 kmp, mărginit de malul drept al Oltului pe o lungime de 94 de km şi mângâiat în partea de sud de apele prietenoase ale Dunării de-a lungul a 59 de km, învecinat cu Doljul la vest şi Vâlcea la nord, judeţul Romanaţi, după cum se arată în „Documenta Roumaniae Historica”, vol. I [1], este menţionat documentar pentru prima dată la 1 august 1496. Existenţa, evoluţia şi trecutul judeţului Romanaţi au scris pagini memorabile în istoria naţională a românilor. De aceea, a fi romanaţean este foarte important şi orice trăitor în hotarele fostului judeţ Romanaţi trebuie să conştientizeze acest lucru. Romanaţiul trebuie să fie perceput drept un loc ce are o substanţă spirituală de sine stătătoare care dă celor care-şi duc aici traiul de zi cu zi o anume individualitate şi o personalitate ce-şi trag www.memoriaoltului.ro 36

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR esenţa din vocaţia istorică a acestui hotar ca o mică patrie care în marea patrie, România, îşi are un loc cu totul special. Aici, pe pământ romanaţean, s-au păstrat tradiţiile bizantine şi balcanice, tradiţiile celei de-a doua Rome, aici s-a păstrat o identitate de stâncă neclintită de-a lungul celor 1 000 de ani de năvăliri barbare. Întreaga viaţă social-economică şi culturală, alături de tumultoasa lui istorie cu lumini şi umbre, îi conferă acestui areal vocaţia de vatră de ţară şi de hotar de suflet. Hotar de suflet deoarece pământul judeţului Romanaţi musteşte de dovezi materiale incontestabile care atestă existenţa şi identitatea celor care sălăşuiau pe aceste meleaguri încă din vremuri preistorice. Cercetătorul Nicolae Densuşianu arată că aici a fost „prima patrie adoptivă pentru masele mari de păstori cari veneau cu căpeteniile, cu triburile, cu zeii şi cu turmele lor din Asia spre Dunăre” [2]. Aici s-a dezvoltat una dintre cele mai puternice culturi neolitice, piesele de ceramică, cu o vechime de peste şase mii de ani, descoperite în şantierele arheologice deschise în judeţ fiind dovezi de necontestat. La acestea se adaugă, pe teritoriul „celui mai bogat judeţ în vechi denumiri romane”, urmele cetăţilor Antina, Romula, Celei, Castra Nova, Islaz, Slăveni şi Vădastra [3]. Fiind situat pe valea Oltului, teritoriul judeţului s-a aflat în inima Daciei Traiane, în drumul legiunilor romane către Apulum. Faptul că prezenţa romană a fost aici foarte intensă o dovedesc descoperirile arheologice de la Romula, Reşca de astăzi, unde se pare că a fost capitala Daciei Inferioare. După ce Dacia a fost părăsită de către legiunile romane, sub Aurelian, în Sucidava, Celeiul de azi, au rămas totuşi importante formaţiuni militare, ca santinele înaintate ale imperiului. Hotar de suflet - pentru că judeţul Romanaţi nu a dat numai muncitori harnici ai ogoarelor, crescători de animale ori negustori de cereale, ci şi o întreagă pleiadă de oameni importanţi ai acelor vremuri: fraţii Buzeşti din Călui, viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul, Popa Stoica din Fărcaşele, erou de baladă din oastea aceluiaşi Viteaz, domnitorul luminat Matei Basarab, ctitor de biserici şi protector al culturii, pandurii lui Tudor Vladimirescu, haiduci luptători pentru dreptate ca Iancu Jianu şi Mereanu, Popa Şapcă din Celei, revoluţionarul de la 1848, cel care ridică aici stindardul libertăţii şi drepturilor celor obidiţi şi mulţi alţii. Hotar de suflet - fiindcă istoria judeţului ne aduce dovezi remarcabile de continuitate şi particularitate care-i scot în evidenţă atât condiţiile favorabile dezvoltării economice, cât şi existenţa unei vieţi sociale şi culturale deosebite. Locuitorii judeţului au fost participanţi activi la toate marile evenimente ale devenirii şi afirmării naţionale: mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1848 care a început chiar pe teritoriul judeţului prin Proclamaţia de la Islaz, evenimentele premergătoare Unirii Principatelor, caracalenii alegând chiar un deputat pentru Divanul Ad- hoc, Războiul de Independenţă. Romanaţenii s-au înrolat cu entuziasm în unităţile luptătoare care au scris pagini de eroism în cele două Figurină din Cultura războaie mondiale, precum şarja de la Robăneşti, unde pe pământ romanaţean s-au jertfit până la unul vitejii care-şi Vădastra www.memoriaoltului.ro 37

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR doreau să vadă steagurile româneşti victorioase pe culmile Carpaţilor. Hotar de suflet - pentru că romanaţenii îşi păstrează tradiţiile, obiceiurile, cântecele, dansurile şi sărbătorile în care îşi arată bucuria, speranţa şi iubirea, hotărârea de a nu se lăsa înfrânţi de necazuri şi neajunsuri. Căluşul, dansul cu origini precreştine care reuneşte pe aceeaşi scenă trei generaţii de dansatori ai luminii, hora ca la Romanaţi jucată în portul popular romanaţean, redescoperirea modului în care se plămădea ceramica de Vădastra, primul sărut lângă ulciorul plin cu apă vie, căsătoria însoţită de căratul apelor miresei, obiceiurile de Dragobete, Rusalii ori Sânziene sunt comori vindecătoare de suflete pe care nu ni le poate lua nimeni. Acestea sunt păstrate de către romanaţeni într-un colţ de suflet, într-o cămară a inimii lor şi atunci când apare pericolul ca aceste comori să fie date uitării fac tot ceea ce este posibil pentru a le readuce la suprafaţă şi a le da o nouă viaţă. Capitala judeţului Romanaţi a fost oraşul Caracal. Acesta a fost la început o zare de câmpie bătută de Crivăţul de la nord-est şi locuită de triburile de pelasgi care au transmis posterităţii amintiri despre existenţa şi faptele lor sub forma unei diversităţi de obiecte scumpe şi arme îngropate odată cu gloria celor decedaţi. A fost apoi o palmă de pământ dintr-o câmpie mănoasă care, odată cu Zefirul de sud, i-a atras pe cuceritorii romani. Împăratul Traian a adus aici legiuni şi colonişti chiar dintre cei născuţi la Roma. Aceştia au ridicat în vecinătate cetatea Antina, locuită de străjerii drumurilor spre capitala Daciei. Aici vine în anul 215 Antoninus Caracalla pentru a-i goni pe goţi şi pentru a da, probabil, un nume aşezării care va prospera apoi odată cu ridicarea cetăţilor de apărare şi apariţia drumurilor care se intersectau în apropiere. A fost mai apoi un sat care şi-a păstrat identitatea de-a lungul năvălirilor şi potrivniciilor vremurilor de demult, în care viaţa socială şi istoria ne apar precum negurile din basmele copilăriei. Istoria lui se luminează la 17 noiembrie 1538, când domnitorul Radu Vodă Paisie îşi miluieşte un boier credincios cu două moşii cumpărate de la „jupâniţa Marga din Caracal cu 30.000 aspri”. La hotarele aceluiaşi sat îi bate Mihai Voievod pe turcii năvălitori, în anul 1597. Tot aici, Viteazul îşi durează o curte şi o biserică - în a cărei pisanie citim astăzi: „Cu ajutorul Tatălui, cu binecuvântarea Fiului şi cu puterea Duhului Sfânt, ziditu-s-a din temelii acest Sfânt Lăcaş cu hramul «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», de către Drept Credinciosul Voievod martir al neamului românesc Mihai Viteazul, în jurul anului 1597, construind în preajma ei o curte domnească, în târgul Caracal. Matei Vodă Basarab şi Drept Credinciosul Sfânt Constantin Vodă Brâncoveanu au extins şi consolidat Sfânta Biserică…” Aici Viteazul se opreşte periodic, pentru a-şi pune pe hârtie visele de unire în documente care aveau formula de încheiere „dat la curtea mea domnească din Caracal” [4]. A fost loc, de curaj şi răzvrătire, al Jianului care şi-a sacrificat confortul vieţii de boiernaş pentru ca, împreună cu tovarăşii săi, să facă dreptate, ridicându-se împotriva fanarioţilor, Peretele vestic al Bisericii Domneşti, cu pisania lacomi şi nemiloşi. şi ctitorii www.memoriaoltului.ro 38

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

A fost loc de sărbătoare, la 11 iunie 1848. Atunci, clopotele bisericilor i-au chemat pe locuitorii îmbrăcaţi de sărbătoare, cu cocarde tricolore în piept şi săbii la cingătoare, să-i întâmpine pe revoluţionari şi guvernul lor provizoriu. Mulţimea „înfierbântată de intrigă şi neastâmpăr” [5], adunată în Târgul de săptămână, asistă la arderea „Regulamentului organic”, în vreme ce un teasc de tipar aşezat într-un car tipărea „Proclamaţia guvernului provizoriu” şi „Proiectul de constituţie”, documente aprobate în entuziasmul general al celor prezenţi. A fost un ţinut al credinţei şi facerilor de bine prin care boierul Constantin Filipescu, în mai 1797, şi-a dăruit moşia „orăşenilor dela Caracal şi Biserica de acolo, unde să se ţie şcoală de învăţătură copiilor, purtând grija cu a lor cheltuială pentru toate orânduielile, atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcoalei... în toată vremea” [6]. I-au urmat exemplul, donând din avutul lor instituţiilor de binefacere sau celor publice, Constantin Poroineanu, N. R. Locusteanu, I. Hagiescu-Mirişte, C. Prejbeanu, Elisa Roman şi Ion Zaman. A fost oraşul capitală de judeţ în care proprietarii de moşii au avut ştiinţa de a folosi spre mai binele lor bogăţia naturală a pământului roditor de câmpie. Băltăreţul de la est, încărcat deseori de ploi binefăcătoare, făcea ca recoltele de cereale să aducă venituri frumoase negustorilor de frunte. Aşa au devenit amintire bieţii lampagii care cutreierau străzile în prag de seară cu feştila aprinsă pentru a da foc felinarelor. Aşa au răsărit în locul bordeielor case trainice şi impunătoare puse în operă de arhitecţi străini, au apărut băncile, teatrul, societăţile comerciale, iluminatul electric, magazinele cu marfă de la Paris, pavajul şi trotuarele, cazinouri, restaurante, librării şi cafenele. A fost apoi un oraş al transformărilor dictate de războaie, regimuri şi conducători, cu sistematizări şi demolări, cu industrie, armată şi un Cerc Militar monumental, cu şcoli, licee şi un spital, cu o evoluţie având lumini şi umbre, oraş în care cea mai mare parte a a locuitorilor lui a stat sub vremuri. Este acum un municipiu care se întinde pe o suprafaţă de 72 kmp, în câmpia care-i poartă numele, cu patru cartiere de locuinţe şi peste 5000 de case, cu un teatru ca un giuvaer repus în valoare şi o sală polivalentă modernă, cu un parc monument al naturii şi sute de clădiri de patrimoniu şi monumente legate de evenimente, eroi şi oameni de seamă care au fost legaţi, într-un fel sau altul, de această bornă a sufletului lor. Este acum locul în care o plimbare prin Parcul Constantin Poroineanu şi pe străzile încărcate de amintiri înseamnă o călătorie prin istoria, cultura şi viaţa unor oameni ai locului sau nu, dar care au ştiut că au trecut prin viaţă cu un anumit scop. Ei sunt cei care au realizat la timp că răul şi urâtul triumfă atunci când oamenii buni şi dăruiţi stau deoparte: Mihai Viteazul, Constantin Poroineanu, Haralamb G. Lecca, Mihail Bibian, Mihai Eminescu, Tudor Vladimirescu, Toma Ruşcă, Constantin Daniel Rosenthal, George Enescu, Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru. Este acum laboratorul în care se nasc energii prin care se redescoperă strălucirea şi, în acelaşi timp, modestia unor spirite care s-au născut aici, ducând apoi în lumea largă rodul muncii lor de o viaţă: Marius Bunescu, Virgil Carianopol, Nicolae Paul Mihail, Neda Marinescu, Radu Şerban, Mihai Uţă, Gheorghe Teodorescu-Romanaţi, Ştefan Braborescu, Vasile Maciu, Cristea Mateescu. Este acum o scenă minune unde, prin implicarea caracaleanului Marius Tucă, vin de câţiva ani cele mai mari teatre din ţară, cu actori uriaşi, care înnobilează spiritul spectatorilor, făcând - în cinstea lor - roluri memorabile: Radu Beligan, Victor Rebenciuc, www.memoriaoltului.ro 39

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Mariana Mihuţ, Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Ion Dichiseanu, George Mihăiţă, Tudor Gheorghe. Pe acceaşi scenă minune au conferenţiat, prin strădania profesorului universitar doctor George Dincă, preşedintele de onoare al Asociaţiei „Fiii şi Prietenii Caracalului”, academicienii Răzvan Theodorescu, Eugen Simion şi Solomon Marcus. Este acum o simeză sentimentală, cu armonii de suflet şi metafore vizuale, unde expun acasă artişti caracaleni de talent şi cu o operă unanim recunoscută: Sorin Chirimbu, Vintilă Mihăescu, Virgiliu Dan Dimulescu. Este acum o catedră universitară universală, transformată într-un pupitru magic de la care omul de spirit, care a stat alături şi a discutat cu marii matematicieni Grigore Moisil, Nicolae Teodorescu şi Caius Iacob, caracaleanul George Dincă, îşi pune sufletul în palmele celor care-l ascultă cu inima deschisă. Este acum atât turnul de fildeş din care coboară printre caracaleni membrii ai Uniunii Scriitorilor Aurelian Titu Dumitrescu, Paul Aretzu, Corneliu Vasile şi Ion Catrina, cât şi vitrina plină cu nenumărate trofee şi titluri de campioni naţionali obţinute de sportivii caracaleni, îndeosebi de handbalistele junioare - susţinute financiar de către părintele lor, domnul Marian Doldurea. Acelaşi om cu un suflet uriaş de romanaţean şi caracalean veritabil este şi un neobosit mecena a ceea ce se face pentru aducerea la lumină a valorilor din trecutul cultural, istoric şi arhitectural al acestor locuri. Va fi atât un oraş conectat la proiectele de modernizare şi sistematizare care să ţină seama de unicitatea caselor de patrimoniu şi grija pentru protejarea mediului, cât şi un oraş al faptelor care zidesc, al aspiraţiilor spre lumină şi al amintirilor despre sărbătorile spiritului. Caracalul vine din istoria de început a Ţării Româneşti şi a fost capitala judeţului Romanaţi. Astăzi, prin valoarea elitelor lui, este recunoscut drept capitala culturală a judeţului Olt şi va fi un alt hotar de suflet al celor care, deşi plecaţi pe alte meleaguri, îl păstrează permanent în fiinţa lor. Închei cu una dintre concluziile conferinţei academicianului Răzvan Theodorescu, despre care aminteam la început: nu trebuie să uităm că acest hotar al fostului judeţ Romanaţi este „un concentrat de Românie care vorbeşte despre lucrul cel mai important, alături de statalitatea românească, şi anume despre latinitatea românească” [8]. De aceea, trebuie să facem şi imposibilul pentru ca tot ceea ce înseamnă Romanaţi şi romanaţean să fie păstrat, prin toate mijloacele, în conştiinţa tuturor şi să fie dus mai departe, în viitorime. A fost, este şi va fi… ROMANAŢI! A fost, este şi va fi... CARACAL!

Note

1. Ion Zăuleanu, „Judeţul Romanaţi în izvoare documentare”, revista „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, nr. 11(45)/2015 2. Monografia Judeţului Romanaţi, editura Ramuri S.A., Craiova, 1928 3. A.D. Xenopol, „Istoria Românilor din Dacia Romană”, vol I 4. Monografia Judeţului Romanaţi 5. Ibid. 6. Ibid. 7. Ibid. 8. Revista „Vitralii romanaţene” nr. 1-2(26-27)/2015

www.memoriaoltului.ro 40

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ÎNSEMNĂRILE UNUI PICTOR (IV) Marius Bunescu

Când mă gândeam că voi pleca în Italia, aveam certitudinea că, în puţină vreme, am să învăţ limba ţării unde urma să-mi fac studiile. În Germania nu puteam avea aceeaşi siguranţă. Pentru început mă înarmasem, e adevărat, cu o broşură cuprinzând cuvinte şi dialoguri uzuale în asemenea împrejurări, dar vai, câtă diferenţă între cuvântul scris şi cel vorbit, mai cu seamă într-o ţară cu atâtea dialecte! Îmi procurasem un plan al oraşului şi astfel, ajungând la München, m-am descurcat uşor. În orice caz, hamalul m-a înţeles şi mi-a depus bagajul la ghişeul respectiv. Sigur de mine, m-am îndreptat apoi spre Academia de Arte Frumoase, parcurgând centrul oraşului, adică partea lui istorică. Academia era situată într-un cartier mai nou, spre nord, nu departe de Universitate. La ora aceea matinală, tineretul studenţesc inunda străzile înconjurătoare. Acolo trebuia să întâlnesc pe cei doi colegi: Nicolae Mantu şi George Russu, cărora mă recomandase Hîrlescu. Dar oricât de iute de picior fusesem, nu i-am mai găsit în oraş; plecaseră cu şcoala la cursurile de vară, astfel încât a trebuit să mă descurc singur. Conducându-mă după micile afişe ce anunţau camere ,,de închiriat”, am vrut să mă asigur în primul rând de locuinţă. Am închiriat o cameră nu prea departe de Academie, la etajul III al unei clădiri, unde, după vreun ceas, îmi aduceam şi bagajul de la gară. Partea cea mai grea se rezolvase, iar de rest nu mai aveam teamă. Mantu plecase la München în 1905. Înainte fusese desenatorul ziarului ,,Dimineaţa”, astfel că îmi era bine cunoscut. La München a făcut studii strălucite cu prof[esorul] Heinrich Zügel, pictor animalier, pregătindu-se pentru unele compoziţii cu bătălii şi cai. Cât priveşte pe Russu, originar de prin Năsăud, a lucrat cu prof[esorul] Wilhelm Dietz, pregătindu-se mai mult pentru pictura bisericească; mai târziu, în ţară a executat asemenea lucrări. Hazlie a fost întâlnirea acolo cu Mützner. Mă dusesem să-i caut pe cei doi, după recomandaţia lui Hîrlescu; la secretariat mi s-a indicat numărul atelierului. De la un student ce mi-a deschis, am aflat că Russu nu lucrează acolo, iar Mantu era plecat din oraş. Revenind la secretariat, mi s-a comunicat că totuşi ,,rusu” e acolo; mă duc din nou la atelier, dar studentul, acelaşi, m-a asigurat de contrariul. Necăjit, am scăpat atunci o www.memoriaoltului.ro 41

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

înjurătură românească, la care studentul mi-a răspuns înveselit: -Apoi, de ce nu vorbeşti aşa, domnule?... Era Mützner! La universităţile germane cursurile erau grupate pe semestre; un student putea face un semestru într-un oraş şi următorul într-altul, după profesorul şi materia ce-l interesa. Academia de Arte Frumoase, una dintre cele mai înalte şcoli ale Münchenului, avea acelaşi regim. Deşi cu rang de universitate, nu cerea la admitere bacalaureatul, ci numai un riguros concurs de specialitate. Se ţineau anual două concursuri, la fiecare început de semestru. Studiile de atelier se făceau chiar de la început după modelul viu, şi-am fost foarte intimidat în faţa omului gol după care trebuia să fac primul studiu de nud, piatra de încercare pentru un candidat. La şcolile de artă müncheneze veneau studenţi din toată lumea şi chiar artişti formaţi cărora le plăcea să trăiască şi să lucreze în atmosfera aceea artistică. Pentru pregătirea concursului, m-am înscris la o şcoală particulară, deschisă şi în timpul vacanţei de vară. Printre studenţii români de la München se afla în timpul acela şi Lascăr Vorel, din Piatra Neamţ. Era copios dotat cu o bursă de la familie şi îşi alesese o reşedinţă artistică din cele mai frumoase, de unde, poate, n-ar mai fi plecat niciodată. Destui artişti străini aşezaţi acolo, se simţeau în capitala Bavariei ca în vechea Athena, ori în Florenţa Renaşterii. Vorel trecuse pe la Academia müncheneză, unde lucrase în atelierul lui Franz v. Stuck. Găsindu-şi mijloace de expresie personale, căuta, rupând podurile oficiale în urma sa, să intre în viaţa artistică locală prin lucrări ce apăreau în revistele timpului. Era pe vremea lui Kandinski şi a altor doi - trei pictori de acelaşi crez care înfiinţaseră societatea artistică ,,Der blau Reiter” (Călăreţul albastru); făceau expoziţii şi scriau teorii ce negau orice legături dintre artă şi natură, arta trebuind, după spusa lor, să exprime forţele cosmice ce depăşesc omul! Vorel se întâlnise cu Kandinski în atelierul lui Franz v. Stuck, unde lucraseră amândoi, dar nu se antrenase în mişcarea acestuia. În căutările sale, adoptase totuşi un stil personal care l-ar fi dus poate mai departe, dar războiul îl prinsese încă la München şi i-a scurtat viaţa într-un lagăr de concentrare. Deşi singur, nu m-am simţit prea străin la München în vara aceea. Oamenii erau comunicativi şi binevoitori. Minunate locuri de excursii, împrejurimile bogat împădurite ale oraşului care trebuie să fi fost un centru important în antichitate, mai păstrau încă intacte multe drumuri, valuri şi ruine din epoca romană, bine determinate pe hărţile locale. Pe lângă lucrul în atelier, cercetam cu aviditate muzeele şi expoziţiile care însemnau pentru mine o a doua şcoală. La copii după maeştri nu mă îndemnam. Mai folositor mi se părea a citi opera lor. O copie, oricât de bună, rămâne artificială. Prin muzee, auzeam câteodată vorbindu-se româneşte; acolo, printre străini, limba noastră mi se părea şi mai frumoasă. Adesea m-apropiam de cei ce o vorbeau, ca s-o aud mai bine, dar din teama de a nu fi inoportun, arar deschideam vreo discuţie cu aceşti călători estivali. Adusesem cu mine vioara şi în timpul singurătăţii de peste vară îmi vărsam pe coardele ei aleanul. Către toamnă au început însă a se înapoia studenţii, şi astfel viaţa şi-a reluat cursul normal. M-am împrietenit atunci cu Aurel Vlaicu, student al Polotehnicii; el mi-a ales şi o bicicletă ieftină de la vechituri care a fost însă atât de rezistentă încât m-a www.memoriaoltului.ro 42

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR purtat peste patru ani pe toate drumurile bavareze şi tiroleze, în afară de timpul când aştepta s-o scot de la ,,muntele de pietate”. La sfârşit am vândut-o, chiar cu beneficiu… Aurel Vlaicu fusese cucerit de ideea zborului şi încă de pe băncile şcolii rămânea cu ochii aţintiţi asupra evoluărilor aeriene ale păsărilor. Ar fi vrut şi el să zboare, dar cum? Spiritul de iniţiativă şi agerimea minţii l-au luminat să-şi facă primul planor, apropiindu-se astfel de înfăptuirea invenţiei sale. După terminarea liceului, Vlaicu s-a oprit mai întâi la Politehnica din Budapesta, dar negăsind acolo condiţii favorabile, a plecat la München, unde şi-a lămurit definitiv viziunea, dar unde, totuşi, nu îşi putea realiza avionul. Acolo l-am întâlnit şi am fost martor zilnic al străduinţelor sale. Lucra la o maşină ce n-avea nimic asemănător cu altele, iar camera lui de student părea mai mult un atelier mecanic. După un timp, sperând să intereseze pentru invenţia sa nişte industriaşi, s-a angajat ca inginer la o fabrică de automobile de lângă Frankfurt, dar nici fabricanţii aceştia nu i-au arătat înţelegerea necesară. Cutezător din fire, Vlaicu nu s-a descurajat însă niciodată. Reuşind la examen, am devenit student, mai întâi la clasa de desen a profesorului Gabriel von Hackl, apoi în clasele de desen şi pictură ale profesorului Hermann Groeber. Lucrările teoretice: anatomia, perspectiva, istoria artelor, istoria universală, arhitectura etc. se făceau la facultăţile respective ale Universităţii şi Politehnicii, împreună cu ceilalţi studenţi. În oraşul acesta, universitar prin excelenţă, un tânăr iubitor de cultură găsea largi posibilităţi de informaţie, iar eu, fireşte, căutam a trage cât mai multe foloase. Eram antrenat în munca de student, când, în primăvara lui 1907, izbucnind răscoalele ţărăneşti la noi, am fost chemat telegrafic la mobilizare. Îndurerat, după o aprigă judecată, m-am hotărât să nu plec, evaluând în acelaşi timp toate consecinţele acestei hotărâri. Ca atare, am fost nesupus la mobilizare. Om bătrân, veteran de la 1877, cu pieptul plin de decoraţii, tata s-a dus la regiment să dea unele explicaţii. A fost însă insultat de comandantul unităţii. Totodată mi s-a tăiat bursa de judeţ. Nu împlinisem astfel un an de studii şi începeau greutăţile. Oricât îi ţineam în frâu, banii cu care venisem la München se cam topeau, iar alţii nu se vedeau venind din nici o parte; socotelile de acasă erau departe de a se potrivi cu cele din străinătate. Eram deci în pericol de a rămâne fără subsidii; bicicleta, ceasul şi vioara, pe care le-aş fi putut vinde, nu însemnau decât un paliativ. Am scris atunci direcţiei portului constănţean, cerând de lucru pentru lunile din vacanţa mare apropiată. Speram să pot face iarăşi economii. Răspunsul inginerului Ion Pâslă, noul director, a fost foarte încurajator: îmi propunea să termin în primul rând trei panouri începute de mine înainte de plecare (nu găsise continuator), rămânând să-mi caute după aceea şi alte lucrări, mai substanţial plătite. Astfel, la încheierea semestrului de vară, după ce câştigasem prima menţiune a Academiei, am plecat cu vaporul spre ţară, îmbarcându-mă la Pasau, pe Dunăre, în apropierea frontierei austriece. Drumul era mai lung în felul acesta, dar mai ieftin şi cu o reducere pentru studenţi; ineditul şi frumuseţea peisajului compensau din plin oboseala. De la Viena îmi continuam drumul cu un vapor mai mare, până la noi în ţară. La escale mai lungi am vizitat muzeele, atât la Viena cât şi la Budapesta, însă cam pe fugă din cauza împrejurărilor; studiile mai sistematice le-am lăsat pentru mai târziu. La Belgrad vaporul ajungea noaptea, dar ridica ancora abia în dimineaţa zilei următoare, pentru ca trecerea pe la cazane să se facă ziua. Oraşul bine luminat mă invita parcă să-i fac o vizită. Am pornit astfel spre partea lui mai agitată, bătându-i străzile până www.memoriaoltului.ro 43

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR spre ziuă. Când am ajuns în port, marinarii tocmai ridicau puntea. Se obişnuiseră însă cu mine şi-au lăsat-o iarăşi; mă găseau poate într-o ureche, căci le mai făcusem câteva pozne. Îmi petreceam vremea mai mult la prora vasului, în bătaia vântului şi mă înnegrisem de parc-aş fi fost pus la afumat… Bucuria mi-era însă fără margini, căci pentru prima oară veneam în atingere cu lume atât de diferită, pe vapor şi prin zecile de porturi dunărene, de la Pasau şi până-n ţară. Am parcurs o distanţă de peste 1 500 de mile, mai tot timpul printre munţi, făcând cunoştinţă cu cetăţile puternice în faţa cărora, pe vremuri, tremurau popoarele. Dorinţa mea ar fi fost să merg până la sfârşitul Dunării, dar a trebuit să mă opresc la Corabia, de unde, cu trenul, urma să ajung la Caracal, pentru a face rost de bani de drum până la Constanţa. Dar nici până la Caracal nu mai puteam ajunge, pentru că de vreo două zile nu mai dispuneam de nici un gologan, nici măcar pentru hrană. Şeful gării s-a arătat foarte înţelegător; mi-a dat biletul pe datorie. Aflat din nou la Constanţa, am fost întâmpinat cu multă bunăvoinţă. Cum se apropia inaugurarea portului, am lucrat cu spor cele trei panouri începute încă înainte de plecarea la studii. Munca din vara aceea mi-a adus banii necesari unui alt an de studii la München. Pe Hîrlescu nu l-am găsit în oraş; se mutase între timp la Tecuci, de unde trimitea lucrări la expoziţiile bucureştene. Intrând la Academie, nu întrerupsesem relaţiile cu şcoala particulară a profesorului Groeber unde-mi făcusem pregătirile pentru concurs şi unde începeam a avea unele avantaje. Făceam progrese şi profesorul ţinea să lucrez mai departe şi în atelierul său, unde veneau studenţi şi de la alte şcoli. Un coleg de atelier, om matur, american din cei cu resurse, mi-a cumpărat unele studii. La München mai era şi o altă clientelă amatoare de picturi originale, fie ele chiar ale elevilor; negustorii de culori şi rame veneau la sfârşitul săptămânii prin ateliere şi alegeau din studiile noastre pe acelea ce li se păreau mai potrivite, le înrămau şi le vindeau apoi muncitorilor şi ţăranilor din localităţile apropiate. Pe de altă parte, bucurându-mă de simpatia colegilor şi a profesorului căruia i se cerea să renunţe la şcoala sa particulară, întrucât avea catedră la Academie, el mi-a încredinţat conducerea şcolii, consolidându-mi în felul acesta situaţia. După trei ani la München, începeam aşadar să umblu pe picioarele proprii. Tot acum au mai intervenit şi alte schimbări în viaţa mea. Studenţii români de la cele trei universităţi müncheneze înfiinţaseră mai demult o societate a lor- numită ,,Patria”. În 1909, număra vreo 60 de membri. De obicei, preşedintele societăţii provenea dintre studenţii de la Politehnică sau de la Universitate, dar de data aceasta, umblând a fi reales un nou comitet, se hotărâse a fi unul de la Academie, dându-mi-se întâietate. … Între timp ajunsesem a vorbi destul de bine limba lui Goethe, întrucât localnicii nu credeau c-aş fi străin. Doream să cunosc mai de aproape viaţa studenţilor germani şi colegii mi-au înlesnit intrarea în societatea lor. Datorită situaţiei mele de la ,,Patria”, am fost încadrat de-a dreptul ca ,,Fuchsmaior”, echivalent cu vicepreşedintele. Oraş de munte, dăruit cu un climat proaspăt şi întăritor, Münchenul nu te lăsa să trăieşti în amorţire. Locul mi se potrivea de minune; dacă mai înainte nu cunoscusem decât înotul, ajunsesem acum să practic mai toate sporturile, printre care şi cel cu spada, tradiţional printre studenţi. www.memoriaoltului.ro 44

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

După răsunătoarele lui succese de zbor, Aurel Vlaicu şi-a construit un nou aparat, iar în iarna lui 1911 a plecat la Paris, să-şi comande un nou motor. Cu prilejul acesta, s-a oprit la München pentru a-şi revedea prietenii. S-a interesat ce se realizase acolo între timp, în materie de zbor. Ne-am stâns împreună la câmpul de aviaţie unde avea loc un miting. Zbura Lindpaintner, fiu vitreg al pictorului von Stuck. Eu însumi am avut prilejul să-l scot de sub sfărâmăturile aparatului. Observasem sau intuisem, nu mai ştiu cum, oscilaţiile nesigure ale avionului. Fără a ţine seama de somaţiile poliţiştilor şi de strigătele mulţimii, am pornit-o la fugă în direcţia zborului. Peste câteva clipe, avionul cădea vertiginos la pământ. Până să vină şi ceilalţi, i-am dat ajutor aviatorului să iasă dintre sârmele rupte. Eram cu deosebire emoţionat când a apărut Aurel Vlaicu, alb la faţă, el care era oacheş, şi m-a întrebat cum de mi-am dat seama de cele ce aveau să se întâmple? Cât priveşte pe ceilalţi, s-au repezit ca termitele asupra sfărâmăturilor, rupând tot ce se putea rupe, pentru a-şi face amulete!... Sârme, elice, pânză, totul a fost distrus. Am avut noroc în ziua aceea, pentru că n-a explodat benzina din rezervorul aflat, ca şi la Vlaicu, deasupra aparatului. În ziua următoare, împreună cu alţi prieteni, ne-am dus la o pistă de bob spre munte, la Ebenhausen. Avându-l pe Vlaicu între noi, i-am oferit volanul. Dar el n-a primit invitaţia, de teama eventualelor prăpastii; aşa cum se vede din fotografia făcută de unul din colegi, s-a aşezat al cincilea, la coda bobului. Mai întâi a încercat însă de câteva ori să vadă cum se poate să-şi dea drumul pe zăpadă, la repezeală, în cazul unui accident. Era mai sigur pe avionul lui, în aer, decât pe pârtia bobului… Mergând pe drumul artei, n-am cerut vieţii decât un singur lucru: să-mi ajute să fiu pictor. Nici un fel de alte preocupări nu-şi găseau loc în mintea şi inima mea. Eram omul unei singure idei, unei singure dorinţe; mă încălzea jocul culorilor şi nu mă interesa altceva decât strălucirea lor. Am avut greutăţi, căci a trebuit să-mi câştig singur, prin muncă, cele necesare vieţii şi studiului. După cinci ani de studii la München, eram încă departe de a mă gândi la o ieşire în lume. Simţeam nevoia unei întregiri de altă natură a studiilor mele. Prin 1911, începusem chiar a-mi exterioriza în scris gândurile despre artă într-o revistă din Bucureşti, pe al cărei director îl cunoscusem la München. În timpul acela a sosit acolo pentru perfecţionare o proaspăt diplomată a şcolii noastre de belle-arte, care cunoştea situaţia artistică din capitală. Fata aceasta, rudă cu Zaharia Bîrsan, din cercul prietenilor lui Aurel Vlaicu, văzându-mi picturile, m-a convins să trimit cinci lucrări la Salonul oficial din Bucureşti. Picturile acestea reprezentau studii de muncitori şi muncitoare, fără să fie văzute însă în maniera şcolară. Apăream astfel pentru prima oară ca pictor; tocmai împlineam 30 de ani. Lucrările trimise au fost bine primite şi s-au vândut toate. M-am ales şi cu un frumos premiu de 500 lei, sumă importantă pe atunci, aşa că am fost obligat să viu în ţară pentru încasarea unor bani cu totul neaşteptaţi. Un asemenea rezultat, la prima apariţie, îmi întărea încrederea în mine. Cu prilejul acela am cunoscut pe mulţi dintre pictorii generaţiei mele, a căror activitate artistică începuse de vreo zece ani. Se organizau în vremea aceea două mari expoziţii anuale, amândouă în acelaşi timp, primăvara. Nu ca o întrecere între ele, pentru că mulţi artişti expuneau şi la una şi la cealaltă, dar atunci îşi deschidea statul băierile pungii (cu destulă parcimonie, de altfel) şi pentru niţică artă. www.memoriaoltului.ro 45

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

,,Salonul oficial”, pentru că era patronat de stat, ocupa geografic primul loc din ,,centrul artistic al capitalei”, sub cupola Ateneului, a cărui construcţie fusese fundamentată la început pentru un circ, de unde şi forma rotundă a edificiului. Mai înainte fusese deci circul, şi după aceea Ateneul… Cealaltă expoziţie, a societăţii ,,Tinerimea arttistică”, se organiza la ,,Panorama Griviţa” din strada Colţei, nu prea departe de actuala sală Dalles, astfel că, timp de vreo două luni, promenada artistică, destul de vie şi agitată, se făcea între aceste două expoziţii. Având pe acoperiş un excellent luminator sideral, baraca fusese amenajată ca sală de expoziţii de către ,,Tinerimea artistică”. Fiind construită din lemn, clădirea nu putea avea o durată prea lungă. Aşa cum era, localul acesta a adus totuşi zile de glorie societăţii, până când, după primul război mondial, ruinându-se, a fost dărâmat. Seara, după închiderea expoziţiilor, artiştii se răspândeau prin mulţimea de cafenele şi berării din jurul Ateneului, mai cu seamă la ,,Imperial”, sediul lor de predilecţie, unde discuţiile se prelungeau până târziu. Admis de la început în cercul colegilor de vârstă şi chiar printre cei mai bătrâni, participam la toate frământările lor artistice. Prieteniile închegate atunci nu s-au dezminţit niciodată. Nu demult se stinsese la Câmpina, în mijlocul colinelor lui dragi, Nicolae Grigorescu, şi atmosfera artistică a capitalei era încă stăpânită de farmecul cromaticii lui. Grigorescu se născuse cu vreo treizeci de ani înaintea lui Luchian, dar şi-au încheiat viaţa nu prea distanţaţi unul de celălalt. Amândoi înţeleseseră sufletul poporului care-i născuse ; pe când însă unul îi pictase poezia, celălalt îi cântase bucuriile cromatice ; născut între ei, dar terminându-şi viaţa-i scurtă cu mult înaintea lor, Andreescu îi zugrăvise durerile. Nu era nimeni care să vorbească despre Andreescu altfel decât din auzite. Dacă ar mai fi trăit Grigorescu, contemporan de o clipă, el ar fi putut să spună câte ceva despre timiditatea, despre stângăcia, despre probitatea acestui mare artist pe care-l pictase pe vremea întâlnirii lor de la Barbizon. Din acest splendid trio mai era în viaţă doar Luchian. O ducea foarte greu, bolnav fiind şi silit adesea să-şi împartă tablourile în dreapta şi în stânga, mai pe nimic. La o mare nevoie, oferise unui mecena de pe malul Dâmboviţei, ce se socotea protector al artelor, zece dintre picturile lui cele mai frumoase, pentru o sumă derizorie, dar nu fusese onorat cu vreun răspuns favorabil !... Neîndrăznind a-i trece pragul, promoţie nouă, însă doritor a-i vedea chipul, m-am dus într-o duminică la curse, unde ştiam că-l voi găsi. Se afla cu câţiva prieteni pe peluza din faţa tribunei. Purta o îmbrăcăminte gri de circumstanţă, cu jachetă şi melon, şi respira atâta bunătate în vorbă, în privire, încât de mai multe ori m-am apropiat de el cu gândul de a-l saluta, de a-i vorbi. Până la urmă m-am mulţumit doar cu bucuria de a-l fi văzut atât de aproape. Mă înapoiasem la München cu gândul spre Paris, gând cu care profesorul meu nu era însă câtuşi de puţin de acord. Făcuse recent o călătorie într-acolo şi se înapoiase îngrozit… de noua artă a Parisului ! În ultimii ani condusesem singur şcoala lui particulară, încât profesorul plănuia să treacă asupra mea întreaga răspundere. În condiţiile acestea, plecarea i se părea cu totul nepotrivită. Nici cu întoarcerea definitivă în ţară nu se împăca. - Dar ce ai să faci la Bucureşti ?- mă întreba. La noi ai început să fii cunoscut, iar acolo îţi va trebui mult timp până să câştigi ceea ce pierzi aici. www.memoriaoltului.ro 46

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

-Voi lua-o de-a capo- îi răspundeam râzând. De altfel am şi început şi mi-e sufletul plin de speranţe în privinţa asta. În iarna aceea reuşisem, din banii aduşi de la Bucureşti, să închiriez un atelier nu departe de Academie, unde voiam să mă pregătesc în linişte pentru ,,Salonul” bucureştean din 1912, la care acum mă simţeam obligat să trimit lucrări şi mai bine realizate. Curând însă atelierul ajunsese ,,al nostru”, pentru că şi Mantu şi Stoica veneau să lucrăm împreună, plătind modelul în asociaţie. Hîrlescu a mai venit atunci încă o dată la München, pentru ultima oară, şi am avut bucuria să-l găzduiesc în atelier, lucrând în patru vreo câteva luni, până la înapoierea lui în ţară. Pe lângă picturi asemănătoare ca temă, ne-au mai rămas amintire din timpul acela şi unele fotografii, aflate astăzi cine ştie pe unde, căci ale mele au dispărut toate în 1916, la Constanţa. Primeam adesea la societatea noastră ,,Patria” vizita unora dintre românii în trecere prin München, dar vizita cea mai scumpă nouă a fost aceea a lui Caragiale. Venise însoţit de soţia şi fiica sa, împreună cu Cella Delavrancea. Aflată într-un turneu prin oraşele germane, aceasta urma să concerteze şi în faţa publicului münchenez, atât de priceput în ale muzicii. Noi, studenţii români, avusesem ideea ca, în loc să cerem gratuităţi la intrare, să ne cumpărăm cu toţii bilete. În ziua concertului, formam un grup compact în sală, pregătiţi să manifestăm la sfârşit cu mici drapele tricolore. Adulmecându-ne înainte de a prinde noi de veste, Caragiale a venit în mijlocul nostru. Ne-a vorbit direct, prieteneşte, după care ne-a întrebat : ,,Dar, vreo floare, ceva, aţi adus pentru fata asta ? Fără flori nu merge”… Cu toată fâstâceala, ne-am întors buzunarele pe dos şi, în câteva minute, am adus un frumos buchet de trandafiri. Aflat aproape de scenă, maestrul ne făcea semne, plin de satisfacţie. Concertul a avut un deosebit succes, spre mulţumirea noastră, a studenţilor români. După concert, Caragiale s-a despărţit de doamne pentru a merge cu noi. Îl însoţeam spre hotel, când s-a oprit deodată în loc şi le-a spus: ,,Băieţii ăştia mă învită la o bere şi nu-i pot refuza. Voi treceţi în restaurant, luaţi masa, şi apoi vă retrageţi.” Timiditatea noastră era în felul acesta salvată. Doamna Caragiale a zâmbit cu multă înţelegere prietenească. Ne-a apucat apoi dimineaţa împreună cu scriitorul de care nu ne înduram să ne despărţim. Ne-am întâlnit din nou cu el în aceeaşi zi. Studenţii români de la cele trei şcoli müncheneze au venit să-l salute. Scriitorul român autoexilat îi cunoştea bine pe studenţii conaţionali de la Lipsca, Drezda, Berlin, mai apropiaţi de reşedinţa sa. Münchenul fiind însă mai departe, încă nu făcuse drumul până la noi. Acum ne avea în mână, cum s-ar spune, şi voia să fie informat asupra situaţiei şi preocupărilor noastre. Intervenea cu sfatul lui călduros, acolo unde credea că ar fi nevoie. Şi pentru că rotunjise de curând cele şase decenii, întâlnirea noastră a însemnat o nouă sărbătorire a sa, fără iz oficial, şi deci cu atât mai plăcută. A fost o zi întreagă de voioşie din partea tuturor, cu discursuri uneori stângace, cu glume şi poveşti pline de haz, o întâlnire de neuitat. Se înţelege că promotorul bunei dispoziţii era însuşi Caragiale. Ne-a vorbit mai tot timpul, dovedind o tinereţe prin nimic contrariată, motiv pentru care nici noi nu-l prea lăsam să tacă. Era suficientă o întrebare, oricât de simplă, pentru a-i da prilej să dezvolte ,,o causerie” minunată. Vorba lui caldă, sfătoasă, ne mergea la inimă. www.memoriaoltului.ro 47

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Cu toate astea, privindu-l mai adânc în suflet, Caragiale părea trist. Am văzut oameni tari, departe de ţară, plângând de dorul ei. Nici maestrul nostru nu se simţea, cred, prea fericit în ermitajul său de la Berlin. Avea în privinţa asta destule reticenţe, şi mi se pare că întâlnirile lui cu studenţii români însemnau în realitate întâlniri cu ţara cea adevărată, atât de îndepărtată, de care sufleteşte nu s-a despărţit niciodată. Aflând că expusesem la Salonul oficial din Bucureşti, mi-a spus textual : ,,Mă, băiete, când vei face prima expoziţie personală, să ştii că eu am să-ţi scriu primul articol. Iar până atunci, să faci bine să vii să mă vezi la Berlin.” A treia zi l-am revăzut în gară, seara, la plecarea trenului. Unii colegi veniseră cu chitara sau mandolina, alţii aduseseră flori, aşa că despărţirea a devenit zgomotoasă, dar nu neobişnuită în acel oraş studenţesc. N-a trecut mult după aceea şi am primit, cu un frumos autograf, volumul său Momente. Plecam tocmai atunci spre Bucureşti şi proiectasem ca la reîntoarcerea la München să trec prin Berlin. Mă aflam încă în ţară când a căzut, ca un trăznet, dureroasa veste a încetării lui din viaţă. Pentru Salonul din 1912, pe lângă Rampa din 23 noiembrie 1912 anunţă moartea lui Caragiale. unele studii, mai trimisesem şi o compoziţie cu trei ţărani bavarezi stând de vorbă, veseli, după muncă. Lucrarea a fost achiziţionată pentru Pinacoteca Statului, celelalte patru picturi fiind cumpărate de particulari. Am obţinut şi de data aceasta un premiu, dublu faţă de cel din anul precedent, încât încrederea în talentul meu începea să capete îndreptăţire. Din cauza târziei apariţii în lumea artistică, eram considerat printre cei mai tineri pictori. Pe lângă bătrânii în vogă, care expuneau când la una din expoziţii, când la amândouă, şi pe lângă cei patru de la München, adică Hîrlescu, Mantu, Stoica şi cu mine, erau prezenţi pe panouri, în anul acela: Ressu, Tonitza, Şirato, Mützner, Teodorescu-Sion, Dărăscu, Şt. Dimitrescu, Cornescu ş.a. Dintre sculptori, se ridica năvalnic Paciurea - care dăltuise ,,Gigantul” din parcul Libertăţii, alături de care mai tinerii Jalea, Medrea, Han făceau figură frumoasă şi puternică. Pinacoteca Statului, aciuată în cele două săli de sus ale Atheneului, nu prea semăna a muzeu. Era mai curând un depozit. Opere vechi şi noi stăteau îngrămădite de-a valma, fără nici un criteriu. În felul acesta, tablourile lui Grigorescu, Andreescu, Luchian nu puteau fi valorificate, ci lâncezeau prin locuri vitrege, la colecţionari sau la negustorii de artă. Aveam în ţară un patrimoniu artistic de proporţii nebănuite, pentru care ar fi trebuit construite muzee decente, dar statul burghez nu găsea mijloacele necesare pentru www.memoriaoltului.ro 48

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR asigurarea în bune condiţiuni a acestui patrimoniu. Lucrările de la Atheneu nu se aflau nici măcar în casa lor, ci într-o casă de împrumut de unde, când le-a venit bine proprietarilor, au scos pinacoteca, trimiţând-o să-şi caute alt local. De patru ani nu mai văzusem marea şi mi-era dor de orizontul ei, larg şi depărtat. Niciodată n-a încetat dragostea mea pentru elementul acesta atât de dinamic şi pentru cromatica lui atât de variată. Când eram mic, mă impresionau lacurile din apropierea oraşului, imensităţi feerice în care se reflectau norii, arborii şi casele de pe margini. Oricum, apa a rămas una din pasiunile mele cele mai adevărate. Am cunoscut-o prin călătorii adesea foarte lungi şi am încercat să-i fac portretul în multe din aspectele ei. În vara aceea, m-am dus s-o revăd. Tocmai se organiza atunci o excursie la Istambul şi am plecat şi eu. Timp de o săptămână, am cunoscut oraşul şi împrejurimile. La data aceea nu se începuse încă spălarea splendidelor mozaicuri bizantine de la Sf. Sofia care fuseseră mai demult acoperite cu o zugrăveală de humă şi nici cele de la Kariyedjami nu erau toate vizibile. Şi cum de muzee de pictură nu putea fi vorba, am cercetat mai mult muzeul de arheologie, foarte bogat şi valoros, cuprinzând numeroase sculpturi ale antichităţii din toate polisurile greceşti, precum şi sarcofagul împodobit cu reliefuri de mare valoare al lui Alexandru Macedon. Punctul cel mai înalt din Istambul e turnul din Galata, de unde se deschide privitorului o minunată privelişte spre Bosfor şi spre Marmara, spre insulele Prinkipo, Scutari etc. Oraşul, cu variatele lui niveluri de civilizaţie, de aspecte pitoreşti şi de culoare, era interesant şi din punct de vedere pictural. Dar n-am lucrat nimic acolo. Abia dacă am avut timp să văd locurile mai caracteristice şi pe cele unde i s-a scris, în decurs de milenii, istoria. În toamna aceea, la München, mi-au trebuit două luni până să mă pot despărţi de nişte prieteni care, timp de şase ani, fuseseră binevoitori şi devotaţi. Mă avântam spre noi orizonturi; învăţat să-mi aprind singur focul, nu mă speriau greutăţile. Oricât de mari, ele nu mi-ar fi putut epuiza entuziasmul; credinţa mea în artă rămânea mereu întreagă. (va urma)

CENTENARUL ŞARJEI DE LA ROBĂNEŞTI

Col. r. Dumitru MATEI

Despre şarja de la Robăneşti s-a scris mult în secolul care a trecut de la data când căpitanul Alexandru Filitti raporta superiorului său că escadronul pe care îl comanda „este gata” să şarjeze. Au scris despre şarjă militari de carieră, istorici de renume, memorialişti, supravieţuitori şi cercetători ai istoriei militare, astfel că astăzi sunt cunoscute multe circumstanţe ale evenimentului, fără, însă, a fi epuizate toate detaliile. Între lucrările de marcă în care este evocată celebra şarjă se află, la loc de cinste, „ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI”- ed. 1922, reeditată în 1989, a lui Constantin Chiriţescu, ofiţer şi istoric militar, „ROMÂNIA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL”, publicată de un colectiv de autori, în 1987, la Ed. Militară, „ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN”, vol. V, editată, de alt colectiv de autori, la Ed. Militară, în 1985. A scris cu modestie despre eveniment însuşi comandantul escadronului, rămas între puţinii www.memoriaoltului.ro 49

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR supravieţuitori, deşi rănit şi ajuns prizonier. Articole scrise cu competenţă despre şarjă au fost publicate în presa militară şi în presa din judeţele Dolj şi Olt. Informaţii ample despre şarjă a publicat Td. Radu - în Revista Cavaleriei nr. 2/1932, Mircea Radina - în „ŞARJA NEMURITOARE. VOLUNTARUL GHEORGHE DONICI”, Ed. Militară, 1978 şi prof. Dumitru Botar - în cartea „ATUNCI, LA ROBĂNEŞTI”, ed. 1992. Ce se mai poate spune, astăzi, despre Şarja nemuritoare? Ca fost militar şi om al locului însângerat de ostaşii armatelor aflate în crâncenă înfruntare, cunoscător al câmpului de bătaie şi al unei importante bibliografii referitoare la evenimentele de acum un veac, ofer cititorilor revistei MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR o imagine a celor petrecute atunci, la Robăneşti.

România a intrat în război la 15 august 1916, ca urmare a ultimatului Aliaţilor care cereau românilor să se unească cu noi acum ori niciodată şi se întrebau cine ar putea să ameninţe pe români în Dobrogea? După intrarea victorioasă în Transilvania, prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi Meridionali, armata română - lipsită de ajutorul promis de Aliaţi şi atacată din sud de puternice forţe austro-germane şi turco-bulgare, contra cărora a trebuit să lupte singură - şi- a retras forţele din Ardeal, ca urmare a presiunii puternice exercitate asupra frontului nostru de către forţele aduse de inamic de pe frontul cu Aliaţii. Cu toată rezistenţa eroică a ostaşilor români în luptele din trecătorile Carpaţilor, inamicul - care dispunea de o mare superioritate tehnică şi numerică, precum şi de experienţă de luptă - a pătruns în Oltenia, prin valea Cernei şi valea Jiului, şi a ocupat Craiova - la 9 noiembrie 1916, după ce zdrobise în luptă Divizia 1 Infanterie şi Divizia 17

Elevii şcolii din Robăneşti cinstesc memoria eroului sergent Gheorghe Donici, veteran de la 1877, căzut aici în 1916

Infanterie - care a fost surprinsă în marş pe calea ferată, spre câmpul de bătaie. Resturile acestor două mari unităţi au format Divizia 1/17 Infanterie (cu circa 2000 de oameni, din efectivul iniţial de peste 25.000) care se retrăgea, pe valea Tesluiului, pentru a ieşi în comunicaţia Craiova-Balş-Slatina.

www.memoriaoltului.ro 50

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, Divizia 1/17 Infanterie se afla în marş pe comunicaţie, cu mici subunităţi în ariergardă, pe pantele din stânga Tesluiului. În sprijinul acestora, a fost instalată în poziţie - în apropierea gării Spineni - o baterie de artilerie călăreaţă, cu misiunea de a interzice marşul de apropiere al inamicului, pe şoseaua Craiova-Balş. Pentru a asigura flancul stâng al Diviziei noastre, a fost trimisă Brigada II Roşiori, cu Regimentele 4 şi 9 Roşiori, pe comunicaţia Caracal-Robăneşti. De la Popânzăleşti, Regimentul 9 Roşiori s-a deplasat la nord de localităţile Golfin şi Lăcriţa, iar Regimentul 4 Roşiori a continuat marşul, prin Bojoiu- Robăneştii de Jos. În dimineaţa aceleiaşi zile, trupele germane pornesc în marş pe şoseaua Craiova-Balş-Slatina şi, întâlnind obstacolul neprevăzut pe pantele de vest ale râului Teslui, trimit o subunitate - cu misiunea de a ieşi, prin Robăneşti-Bojoiu- Popânzăleşti, în spatele dispozitivului de apărare, pentru neutralizarea acestuia şi facilitarea înaintării grosului forţelor germane. În aceste condiţii, la vest de Bojoiu are loc o puternică ciocnire între subunitatea germană şi ostaşii Regimentului 4 Roşiori care luptau pe jos, ca infanterişti. Lupta îndârjită a roşiorilor, din rândul cărora au căzut eroic 30 de luptători, între care căpitanul Dinu C., locotenentul Văcăreanu şi sublocotenentul Bălteanu Rene, nu a permis trupelor germane să- şi atingă scopul propus. În acelaşi timp, bateria de artilerie de la Spineni executa foc intens pe comunicaţie, în zona gării Pieleşti, producând dezordine şi panică în rândul inamicului. Inamicul instalează, în apropierea şoselei, o baterie de tunuri, din Regimentul 227 Artilerie, care execută trageri pentru neutralizarea artileriei noastre. A apărut, astfel, pericolul ca ariergarda Diviziei 1/17 Infanterie, rămasă fără sprijin, să nu reziste presiunii inamicului şi, în aceste condiţii, comandantul Brigăzii 2 Roşiori hotărăşte ca un escadron din Regimentul 9 Roşiori să şarjeze bateria de artilerie inamică, aflată la vest de pădurea Pârşani. Căpitanul Filitti, comandantul escadronului al III-lea din Regimentul 9 Roşiori, se oferă voluntar să şarjeze. I se alătură locotenenţii Emil Mora - care făcuse recunoaşterea, Iuliu Roşca - adjutantul regimentului şi sergentul voluntar din războiul de independenţă, Gheorghe Donici, în vârstă de 67 ani. În materialele publicate de diferiţii autori sunt descrise momentele înălţătoare de dinaintea începerii şarjei în care bravii roşiori pornesc cu hotărâre să atace, cu sabia şi cu lancea, un inamic înzestrat cu ucigătoare arme de foc. Escadronul iese din firul de vale format de pârâul Vlaşca, se desfăşoară în linie de plutoane cu centrul său pe drumul care www.memoriaoltului.ro 51

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR leagă localitatea Lăcriţa Mică cu şoseaua Craiova-Balş şi porneşte în galop spre bateria de tunuri germane şi trupele aflate pe şosea. Bravul sergent veteran Gheorghe Donici, venit de pe meleaguri moldovene să lupte ca voluntar contra vrăjmaşului invadator, şarjează lângă comandantul escadronului. La vederea roşiorilor, artileriştii intraţi în panică îşi părăsesc poziţia, iar mitralierele care făceau siguranţa apropiată a bateriei, neidentificate de cercetarea noastră, intră în acţiune, secerând rândurile roşiorilor. Primele lor rafale, ca şi focurile trase de inamicul adăpostit în şanţul de pe marginea şoselei, nu au avut efect deosebit, dar pe măsură ce şarja se apropia, focul lor lovea din flanc şi efectul a fost nimicitor: în câteva minute, din falnicul escadron de 110 roşiori porniţi în iureş năvalnic, 92 au căzut seceraţi de gloanţe. Între primii, a căzut sergentul veteran Gheorghe Donici şi calul său Monumentul şarjei de la Robăneşti Cobilac, loviţi de un snop de gloanţe de mitralieră. Căpitanul Filitti este rănit la picior, dar continuă galopul până aproape de şosea, când o grenadă explodează sub calul său. Este rănit grav locotenentul Emil Mora şi moare după câteva zile, în spitalul din Craiova. Câmpul de la vestul pădurii Pârşani este împănat cu trupurile vitejilor roşiori şi ale cailor lor. Comandantul escadronului este cules de brancardierii germani, urcat într-o căruţă şi dus la comandantul german – generalul Victor von Kühne – aflat la adăpost în apropiere, sub un podeţ de cale ferată. Un proiectil tras de tunurile noastre explodează pe şosea şi omoară caii, însă prizonierul scapă şi este dus la comandantul german care, impresionat de bravura Crucea sergentului veteran Gheorghe roşiorilor şi a viteazului lor comandant, Donici ridicată pe locul unde acesta a oferă automobilul său pentru a trimite căzut la 10 noiembrie 1916 www.memoriaoltului.ro 52

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR prizonierul la un spital din Craiova. În liniştea ce se lasă pe câmpul de luptă, ostaşii inamicului vin să vadă chipurile neînfricaţilor roşiori care se avântau vitejeşte cu sabia în mână, înfruntând gloanţele mitralierelor şi puştilor germane. Între aceşti curioşi, se află şi locotenentul de rezervă Ernest Lane, de la bateria de artilerie scoasă din poziţie de vitejii roşiori. În marginea drumului, vede căzut un cal, cu călăreţ încă în şa. Impresionat de ceea ce vede, aşează lancea rezemată de burta calului şi face o fotografie . Cei căzuţi în luptele de la vest de satul Bojoiu şi în şarjă au fost aduşi de germani şi înmormântaţi într-o margine a Cimitirului din nordul oraşului Caracal, unde odihnesc în eternă înfrăţire eroi ai neamurilor învrăjbite care şi-au făcut datoria către patrie, după cum este scris pe placa de pe frumosul monument, operă a sculptorului Schmidt Faur. Cimitirul, construit de germani, avea gropi individuale şi cruci pentru 115 eroi, dintre care 86 pentru români, 17 germani, 10 unguri, un turc şi un evreu, până în 1928, când Societatea Veteranilor Mărăşti-Mărăşeşti grade inferioare a construit cruci din piatră - pe care sunt scrise şi nume ale altor eroi căzuţi în timpul războiului – şi, la intrarea în Cimitirul eroilor, un impunător portal. În timp, s-au emis păreri contradictorii cu privire la necesitatea sacrificiului roşiorilor care au şarjat la Robăneşti şi unii, plecând de la aprecierea generalului german von Kühne că „astăzi nu se mai şarjează”, au calificat şarja ca fiind „un anacronism”, alţii au apreciat valoarea tactică şi morală a acesteia, pe baza opiniei viteazului căpitan Filitti care i-a răspuns cu demnitate generalului: „Am executat un ordin şi apoi mi-am îndeplinit misiunea, deoarece tunurile dvs. nu se mai află în poziţie”. Într-adevăr, şarja a avut efectul scontat: bateria germană nu a mai tras, trupele germane nu şi-au continuat marşul şi Divizia 1/17 Infanterie s-a consolidat pe malul stâng al Oltului, a distrus podurile şi a oprit orice încercare a Diviziilor 41 şi 11 Infanterie germană de a forţa râul pe bărci sau prin vad, cu focul violent al artileriei, mitralierelor şi armelor ostaşilor săi. Artileria germană a bombardat cu furie oraşul, timp de două zile, ucigând, fără milă, un mare număr de civili de toate vârstele, ostaşi ai Diviziei 1/17 Infanterie şi, desigur, ostaşi de la Regimentul 53 Infanterie, format din Partea Sedentară a Regimentului www.memoriaoltului.ro 53

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

3 Olt, a cărui cazarmă era pe malul Oltului, precum şi ostaşi de la Partea Sedentară a Regimentului de Artilerie, aflaţi în cazarma din apropierea gării Slatina. Victimele din rândul populaţiei civile au ajuns în cimitirele oraşului prin grija familiilor şi autorităţilor, iar militarii căzuţi în urma teribilului bombardament au fost înhumaţi în cimitirul improvizat în incinta Regimentului de Artilerie din Slatina. Sub ameninţarea încercuirii de către cavaleria generalului Eberhard von Schmettow - care a trecut Oltul pe podul de la Stoeneşti, avariat numai în mică măsură de armata noastră -, Divizia 1/17 Infanterie s-a retras şi numai astfel inamicul a putut intra în Slatina. Ca un omagiu adus tuturor acelora care nu au ezitat să-şi sacrifice viaţa pentru libertatea urmaşilor lor, în marginea drumului spre Lăcriţa

Sergentul voluntar Gheorghe Donici, veteran din războiul de independenţă, căzut în timpul şarjei de la Robăneşti Mică străjuieşte o mare cruce care aminteşte trecătorilor că „a căzut aici boierul moldovan Gheorghe Donici năvălind vitejeşte asupra tunurilor duşmane”, iar monumentul din Robăneşti păstrează imaginea în bronz a roşiorului avântat în şarjă şi pe plăci de marmură nume de eroi din Regimentele 4 şi 9 Roşiori. Pe şoseaua de intrare dinspre Olt în Slatina, de pe un soclu falnic, Eroina de la Jiu îndeamnă ostaşii săi din Regimentul 53 Infanterie la atac împotriva inamicului invadator, dar pe laturile soclului abia se mai Căpitanul Alexandru Filitti, comandantul pot citi numele oltenilor care au înscris acte de Escadronului 3 din Regimentul 9 Roşiori, eroism în cartea de istorie a neamului . a comandat şarja de la Robăneşti la La anumite date aniversare, la aceste 10/23 noiembrie 1916 monumente au fost organizate ceremonii cu participarea autorităţile militare şi civile, a gărzii de onoare, a unor veterani - cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul - din Asociaţia „Tradiţia cavaleriei” şi a unui numeros public din localităţile învecinate - în care am remarcat mulţi elevi ai şcolilor din comunele Robăneşti şi Pieleşti.

www.memoriaoltului.ro 54

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ALEGĂTORII DIN ROMANAŢI ŞI OLT ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA

Prof. Dr. Ştefan GRIGORESCU

Convenţia de la Paris, impusă de cele şapte mari puteri europene pentru organizarea modernă a Principatelor Române, a prevăzut, începând cu anul 1858, şi condiţiile pentru desfăşurarea alegerilor legislative la români. Anexele Convenţiei, adoptate în ziua de 19 august 1858, precizau la art. 2 că alegătorii se împărţeau în două categorii, primari şi direcţi. Art. 3 preciza că ,,este alegător primar, în districte, cel care justifică un venit funciar de 100 galbeni cel puţin”, iar art. 4 preciza că ,,este alegător direct: în districte, cel care justifică un venit funciar de 1000 galbeni cel puţin; în oraşe, cel care justifică un capital funciar, industrial sau comercial de 6000 galbeni cel puţin, aparţinând lui sau ca dotă”. Alte articole din Anexe precizau că alegătorii trebuiau să aibă cel puţin vârsta de 25 de ani şi să fie născuţi în Principatele Române sau împământeniţi, precum şi faptul că listele cu alegători erau întocmite de către autorităţile judeţene anual şi publicate în prima duminică din ianuarie. Art.10-12 precizau modalităţile de alegere a deputaţilor, respectiv faptul că alegătorii primari (evident dezavantajaţi, după avere) se reuneau la nivel de plasă şi desemnau câte trei alegători, după care reprezentanţii plăşilor, reuniţi în capitala judeţului, alegeau un deputat din partea lor. Alegătorii direcţi desemnau doi deputaţi, iar alegătorii oraşului reşedinţă de judeţ (în cazul Romanaţilor, Caracal, iar în cazul Oltului, Slatina), desemnau un deputat.

Lista de alegători primari din judeţul Romanaţi, având un venit funciar de cel puţin 100 galbeni, cuprindea, cu totul, 109 persoane, împărţite astfel: Plasa Ocolu- 22 alegători, anume: Mihalache Prejbeanu-36 de ani, 120 galbeni venit anual; Dimitrie Ghierţoiu-50 de ani, 400 galbeni; Iancu Murgăşeanu-30 de ani, 100 galbeni; Dimitrie Rusu Lăcusteanu-39 de ani, 100 galbeni; Costache Dobroneanu-32 de ani, 100 galbeni; Bănică Diculescu- 52 de ani, 400 galbeni; Radu Niţă-50 de ani, 100 galbeni; Andrei Mazilu-50 de ani, 100 galbeni; Nae Berindei-36 de ani, 421 galbeni; Grigore Berindei-40 de ani, 421 galbeni; Nae Dobroneanu- 30 de ani, 100 galbeni; Petre Neagu-36 de ani, 100 galbeni; Nicolae Popescu-40 de ani, 100 galbeni; Dincă Ilie-30 de ani, 100 galbeni; Bâlă Stancu-29 de ani, 100 galbeni; Smarandache Stan-30 de ani, 100 galbeni; Iordache Voiculescu-30 de ani, 104 galbeni; Neacşu Voiculescu-35 de ani, 108 galbeni; Costache Ilie Văsiică-45 de ani, 108 galbeni; Răducanu Burdeanu-38 de ani, 100 galbeni; Iordache Bălăcescu-35 de ani, 200 galbeni; Marin Iliescu-50 de ani, 100 galbeni. Plasa Oltul de Jos-2 alegători, anume: Mihalache Dimitrie Zaman-40 de ani, 650 galbeni şi Ioan Bunescu-38 de ani, 100 galbeni. Plasa Oltul de Sus-12 alegători, anume: Radu Golescu- 44 de ani, 500 galbeni; Grigore Matraca-55 de ani, 460 galbeni; Gheorghe Opran-73 de ani, 500 galbeni; Ioan Gh. Brătăşanu-34 de ani, 100 galbeni; Ioan Toma Brătăşanu-29 de ani, 250 galbeni; Ştefan Dobroneanu-35 de ani, 118 galbeni; Pavlache (Pavel) Brătăşanu-36 de ani, 100 galbeni; Ioan Bârzanu-60 de ani, 100 galbeni; Ioan Cepăreanu-38 de ani, 103 galbeni; Toma Mărgăritescu-60 de ani, 101 galbeni; Dimitrie Călinescu- 40 de ani, 500 galbeni; Barbu Brătăşanu-25 de ani, 150 galbeni. Plasa Olteţul-25 alegători, anume: Nae Măldărescu-36 de ani, 180 galbeni; Constantin Dimitrescu-43 de ani, 161 galbeni; Alecu Măldărescu-33 de ani, 180 galbeni; Nicolae Socolescu-43 de ani, 161 galbeni; Nicolae Bonciu-39 de ani, 175 galbeni; Eliodor Perieţeanu-35 de ani, 240 galbeni; Ioan Antonescu-62 de ani, 217 galbeni; Ghiţă www.memoriaoltului.ro 55

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Urdăreanu-42 de ani, 110 galbeni; Dimitrie Lăzărescu-38 de ani, 180 galbeni; Iorgu Băbeanu-40 de ani, 110 galbeni; Ştefan Obogeanu-34 de ani, 150 galbeni; Ştefan Malciu- 27 de ani, 846 galbeni; Dimitrie Paţa-31 de ani, 250 galbeni; Lilea Donovici-61 de ani, 116 galbeni; Marin Socolu-38 de ani, 103 galbeni; Florea Preoteasa-39 de ani, 100 galbeni; Preotul Constandin-36 de ani, 100 galbeni; Preotul Ioan-37 de ani, 100 galbeni; Preotul Marin-39 de ani, 100 galbeni; Florea Tudor-40 de ani, 100 galbeni; Ştefan Vasile-33 de ani, 100 galbeni; Barbu Varlam-35 de ani, 100 galbeni; Smarandache Mâinescu-35 de ani, 100 galbeni; Sterie Butoi-50 de ani, 100 galbeni; Dumitru Duma-35 de ani, 100 galbeni. Plasa Balta-48 alegători, anume: Ioan Turcea-38 de ani, 100 galbeni; Gheorghe Popa Ghiţă-47 de ani, 130 galbeni; Ioan diaconu Nica-47 de ani, 170 galbeni; Greşiţă diaconu Nica-47 de ani, 132 galbeni; Paraschiv Tudoran-50 de ani, 114 galbeni; Gheorghe Tudoran-47 de ani, 114 galbeni; Oprea Nica-52 de ani, 110 galbeni; Badea Tudoran-42 de ani, 114 galbeni; Mitrache Tudoran-38 de ani, 108 galbeni; Guţă Gâscănescu- 47 de ani, 118 galbeni; Mitrică Moanţă-51 de ani, 118 galbeni; Ilie Moanţă-56 de ani, 110 galbeni; Florea Moanţă-49 de ani, 110 galbeni; Radu diaconu Radu-51 de ani, 104 galbeni; Marin diaconu Ioan-52 de ani, 112 galbeni; Raicu Basmangiu-41 de ani, 118 galbeni; Florea Popescu-27 de ani, 118 galbeni; Tudorache Dobrotescu-37 de ani, 210 galbeni; Oprea popa Dragomir-42 de ani, 125 galbeni; Staicu diaconu Drăghici-52 de ani, 102 galbeni; Marcu Cojocaru-39 de ani, 108 galbeni; Filip popa Vasile-53 de ani, 118 galbeni; Badea Prejbeanu-59 de ani, 118 galbeni; Trifon Balosache-34 de ani, 207 galbeni; Oprea diaconu Dicu-48 de ani, 112 galbeni; Dincă Iancu Cernea-54 de ani, 180 galbeni; Nicolae diaconu Radu-44 de ani, 120 galbeni; Iancu Mihai diaconu Pătru-43 de ani, 124 galbeni; Gavrilă diaconu Pătru-50 de ani, 130 galbeni; Stan Ioan Răduţă-33 de ani, 126 galbeni; Niţă Constandin-47 de ani, 102 galbeni; Dincă popa Ciucă-49 de ani, 101 galbeni; Dincă diaconu Stoica-51 de ani, 101 galbeni; Niţu Dinu-52 de ani, 100 galbeni; Radu diaconu Nica-51 de ani, 100 galbeni; Radu Neacşu-56 de ani, 104 galbeni; Marin diaconu Stan-51 de ani, 103 galbeni; Dincă Târnoveanu-51 de ani, 100 galbeni; Marin popa Mihaiu-57 de ani, 134 galbeni; Ilie Grigore-28 de ani, 101 galbeni; Ioan Jianu-57 de ani, 101 galbeni; Ştefan Mihaiu-38 de ani, 101 galbeni; Ioan Dumitru Amărăscu-36 de ani, 133 galbeni; Bogdan Dumitru-45 de ani, 100 galbeni; Nicolae Marin-36 de ani, 118 galbeni; Staicu Diaconescu-35 de ani, 100 galbeni; Crăciun Sorcanu-35 de ani, 100 galbeni; Ciucă Iacov Ghizdăvescu-35 de ani, 100 galbeni. Lista de alegători direcţi, având un venit de cel puţin 1000 de galbeni anual, cuprindea 20 de alegători, anume: Stănuţă Cesianu-38 de ani, 1000 galbeni; Alecu C. Golescu-41 de ani, 1000 galbeni, Grigore Fărcăşanu-33 de ani, 1000 galbeni; Haralambie Fundăţeanu-44 de ani, 1000 galbeni; Dimitrie Jianu-71 de ani, 2000 galbeni; Achil Teoharie-40 de ani, 1000 galbeni; Prinţul Bibescu Basarab-Brâncoveanu-32 de ani, 3000 galbeni; Prinţul Gheorghe B. Ştirbei-33 de ani, 1000 galbeni; Col. Barbu Vlădăianu-50 de ani, 1000 galbeni; Petre Hagiopolu-44 de ani, 1700 galbeni; Costache Vlădăianu-41 de ani, 1200 galbeni; Apostol Jianu-39 de ani, 1050 galbeni; Costache Slătineanu-59 de ani, 1000 galbeni; Niculin Jianu-55 de ani, 1000 galbeni; Cănuţu Jianu-55 de ani, 1000 galbeni; Drăghiceanu Fărcăşanu-50 de ani, 1000 galbeni; Ştefan Jianu-51 de ani, 1050 galbeni; Dimitrie Leoveanu-52 de ani, 1000 galbeni; Christodor Marghiloman-50 de ani, 1000 galbeni; Nicolae Strâmbeanu-55 de ani, 1400 galbeni. Lista alegătorilor direcţi ai oraşului Caracal, având un capital de cel puţin 6000 galbeni, cuprindea 26 de persoane, anume: Andrei Prejbeanu-51 de ani, valoare capital www.memoriaoltului.ro 56

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

7267 galbeni, venit 473 galbeni; Niculin Ioan Dimitriu-36 de ani, valoare 8500 galbeni, venit 200 galbeni; Nicolae Guran-36 de ani, valoare 6000 galbeni, venit 250 galbeni; Dumitrache Guran-33 de ani, 6000 galbeni; Mihalache Ioan-46 de ani, 6000 galbeni; Gheorghe Ioan-36 de ani, 6000 galbeni; Ghiţă Băluţă-37 de ani, 6000 galbeni; Pandele Teodoru-42 de ani, 6000 galbeni; Marin Dulgherescu-67 de ani, 6000 galbeni; Bancu Ganovu-48 de ani, 6000 galbeni; Ghiţă Mănăstireanu-49 de ani, 6000 galbeni; Ioan Puricescu-42 de ani, 6000 galbeni; Ilie Suditu-52 de ani, 6000 galbeni; Grigore Bălăcescu- 41 de ani, 6000 galbeni; Ioan Truţescu-51 de ani, 6000 galbeni; Anton Puricescu-41 de ani, 6000 galbeni; Grigore Jianu-41 de ani, 6000 galbeni; Şerban Jianu-39 de ani, 6000 galbeni; Tache Becu- 34 de ani, 6000 galbeni; Nae Varlam-30 de ani, 6000 galbeni; Ştefan Musceleanu-39 de ani, 6000 galbeni; Petre Ţenovici-42 de ani, 6000 galbeni; Scarlat Murgăşanu-61 de ani, valoare capital 6000 galbeni, 400 galbeni venit; Ioan Rădulescu-32 de ani, 6000 galbeni; Florea Ilie Majai-35 de ani, 6000 galbeni; Costache Popescu-33 de ani, 6000 galbeni. După afişarea listelor oficiale, autorităţile au mai operat unele modificări. Astfel, Stan Popescu, Nicolae Mihail, Mihai Marin şi Dincă Popescu, fiecare cu un capital de 6000 galbeni în case şi prăvălii aflate în Caracal, au fost incluşi în lista alegătorilor din oraş. De asemenea, Zaharia Protopopescu şi Grigore Protopopescu, proprietari în Comanca şi Dobroteşti, având şi vie şi cârciumă, precum şi două mori pe apa Vădastrei, au fost trecuţi pe lista alegătorilor primari din plasa Balta. Totodată, au fost scoşi din lista alegătorilor primari din plasa Olteţul trei persoane, anume: Nicolae Socolescu, Constantin Dumitrescu şi Ghiţă Urdăreanu. În judeţul Olt, lista alegătorilor cuprindea 128 persoane, dintre care 81 alegători primari, 17 alegători direcţi şi 30 alegători din oraşul Slatina. Lista alegătorilor primari din judeţul Olt cuprindea următoarele persoane: Plasa Olt- 16 alegători, anume: Stan Bădescu-34 de ani, 100 galbeni; Iordache Căpitănescu-38 de ani, 103 galbeni; Constantin Petrescu-34 de ani, 500 galbeni; Dumitru N. Dumba-35 de ani, 500 galbeni; Grigore Lăcusteanu-32 de ani, 150 galbeni; Gheorghe Veţeleanu-39 de ani, 120 galbeni; Nicolae Popescu-53 de ani, 150 galbeni; Gheorghe Deaconu-35 de ani, 100 galbeni; Pătru popa Zamfir-33 de ani, 100 galbeni; Zaharia Gheorghiu-35 de ani, 102 galbeni; Radu popa Zamfir-40 de ani, 101 galbeni; Dumitrache Gheorghiu-50 de ani, 100 galbeni; Dumitru Lăcusteanu-38 de ani, 100 galbeni; Petcu Ioan- 40 de ani, 100 galbeni; Dumitru Dinculescu-33 de ani, 100 galbeni; Ioan Oprescu-54 de ani, 100 galbeni. Plasa Mijlocului -17 alegători, anume: Ioniţă Perieţeanu-51 de ani, 102 galbeni; Alecu Milcoveanu-63 de ani, 112 galbeni; Constantin Dimitriu-37 de ani, 140 galbeni; Marin Sinescu-40 de ani, 101 galbeni; Nae Dimitrescu-34 de ani, 350 galbeni; Constantin Cumpănăşescu-51 de ani, 107 galbeni; Dumitru Bălşanu-26 de ani, 102 galbeni; Preotul Ion Moşneanu-45 de ani, 105 galbeni; Deaconu Alecsandru-50 de ani, 104 galbeni; Anghel Ciuciu-48 de ani, 100 galbeni; Doctor George Polizu-45 de ani, 350 galbeni; Vasile Milcoveanu-50 de ani, 100 galbeni; Marin Prioteasa Licsandra-30 de ani, 100 galbeni; Marin Ciuciu-50 de ani,120 galbeni; Iancu Milcoveanu-30 de ani, 100 galbeni; Constandin Gheorghiu-28 de ani, 100 galbeni; Constantin Găbunea-27 de ani, 100 galbeni. Plasa Şerbăneşti-25 alegători, anume: Nae Milcoveanu-46 de ani, 100 galbeni; Nae I. Milcoveanu- 37 de ani, 100 galbeni; Constantin Vizulea-57 de ani, 106 galbeni; Ioan Estiotu-32 de ani, 100 galbeni; Iamandache Berindei-27 de ani, 100 galbeni; www.memoriaoltului.ro 57

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Gheorghe Popescu-41 de ani, 130 galbeni; Radu Ioan-41 de ani, 120 galbeni; Manolache Vulturescu-39 de ani, 100 galbeni; Constantin Alimănescu-31 de ani, 101 galbeni; Dumitru Creţescu-36 de ani, 100 galbeni; Atanasie Slăvescu-45 de ani, 100 galbeni; Zamfir Burcă-42 de ani, 106 galbeni; Chera Diaconescu-40 de ani, 100 galbeni; Crăciun Catană-42 de ani, 100 galbeni; Gheorghe Vizulea-27 de ani, 106 galbeni; Ilie Constantinescu-28 de ani, 100 galbeni; Constantin Urianu-30 de ani, 100 galbeni; Constantin Ungurelu-28 de ani, 114 galbeni; Anghelache Ungurelu-32 de ani, 114 galbeni; Zamfir Ungurelu-26 de ani, 114 galbeni; Neacşu Preda-32 de ani, 100 galbeni; Preotul Ioniţă-38 de ani, 100 galbeni; Ioan Alimănescu-45 de ani, 100 galbeni; Preotul Radu-40 de ani, 100 galbeni; Dosin Chera-42 de ani, 100 galbeni. Plasa Vedea- 23 alegători, anume: Andrei Creţeanu-43 de ani, 100 galbeni; Matache Urianu-41 de ani, 100 galbeni; Nae Păucescu-72 de ani, 102 galbeni; Stan Teodosiu-51 de ani, 102 galbeni; Şerban Vlădoianu- 43 de ani, 105 galbeni; Iancu Ghimba-32 de ani, 101 galbeni; Marin Scărlătescu-37 de ani, 101 galbeni; Răducanu Martinescu-44 de ani, 140 galbeni; Ioan Slăvitescu-46 de ani, 400 galbeni; Vasile Urianu-37 de ani, 100 galbeni; Costache Pantazi-48 de ani, 102 galbeni; Iancu Ştefănescu-38 de ani, 103 galbeni; Constantin Canciu-38 de ani, 104 galbeni; Gheorghe Mihai-40 de ani, 110 galbeni; Dinu Borţescu-46 de ani, 103 galbeni; Dumitru Iota-45 de ani, 104 galbeni; Petrache Negulescu-45 de ani, 106 galbeni; Grigore Diculescu-45 de ani, 100 galbeni; Scarlat Ionescu-42 de ani, 100 galbeni; Ioan Tătăranu-39 de ani, 100 galbeni; Stan Diaconescu-37 de ani, 100 galbeni; Ştefan Protopopescu-45 de ani, 110 galbeni; Nicolae Deleanu-37 de ani, 100 galbeni. Alegătorii direcţi, având un venit de cel puţin 1000 galbeni, erau următorii: Gheorghe Văleanu-46 de ani, 1880 galbeni; Costea Mărgăritescu-50 de ani, 1000 galbeni; Costea Deleanu-43 de ani, 1000 galbeni; Costea Văleanu-48 de ani, 2000 galbeni; Lazăr Calinderolu-65 de ani, 2000 galbeni; Petrache Manolescu-46 de ani, 1030 galbeni; Nicolae Greceanu- 54 de ani, 1117 galbeni; Nicolae Isvoranu- 57 de ani, 1400 galbeni; Dimitrie Bumbescu-27 de ani, 1003 galbeni; Mihai Isvoranu-41 de ani, 1000 galbeni; Costache Isvoranu-61 de ani, 1000 galbeni; T. Notara-46 de ani, 1000 galbeni; Maior Ion Munteanu-47 de ani, 1000 galbeni; Costache Plopeanu-31 de ani, 1000 galbeni; Protopopul Nae Iconomu-68 de ani, 1000 galbeni; Vasile Jurju-46 de ani, 1000 galbeni; Nicolae Opran-50 de ani, 1000 galbeni. Alegătorii direcţi ai oraşului Slatina erau: Dimitrie Găbunea-52 de ani, 9069 galbeni; Ioan Polihron-33 de ani, 9230 galbeni; Ioan Varipate-35 de ani, 10500 galbeni; Toma Gigârtu-31 de ani, 6000 galbeni; Ioan D. Poenaru-31 de ani, 6000 www.memoriaoltului.ro 58

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR galbeni; Mihail I. Deleanu-31 de ani, 6000 galbeni; Cpt. Ioan Isvoranu-59 de ani, 6000 galbeni; Vasile Perieţeanu-27 de ani, 6000 galbeni; Ioan Alecsie-26 de ani, 6000 galbeni; Iorgu Cămărăşescu-41 de ani, 6000 galbeni; Mihail Alimănescu-52 de ani, 6000 galbeni; Ioan Căpitănescu-41 de ani, 6000 galbeni; Ioan Popescu-49 de ani, 6000 galbeni; Niţă Ilie Perieţeanu-41 de ani, 6000 galbeni; Achim Capcea-37 de ani, 6000 galbeni; Ilie Mihail-39 de ani, 6000 galbeni; Petre Nicolau-53 de ani, 6000 galbeni; Hagi N. Popu-51 de ani, 6000 galbeni; Hagi N. Perieţeanu-49 de ani, 6000 galbeni; Ioan Viişoreanu- 37 de ani, 19900 galbeni; Andrei Berindei-32 de ani, 9600 galbeni; Ioan Ispirescu-39 de ani, 6000 galbeni; Niţă Constantin-33 de ani, 6000 galbeni; Ioan Ghiocheanu-35 de ani, 6000 galbeni; Drăghicean Ghiocheanu-29 de ani, 6000 galbeni; Alecu Polihron-25 de ani, 6000 galbeni; M. I. Milcoveanu-26 de ani, 8300 galbeni; Dumitrache Gioroceanu-49 de ani, 6450 galbeni; Mihai Tonescu-47 de ani, 6000 galbeni; Teodor Gazan-27 de ani, 6000 galbeni. În perioada următoare, prefectul judeţului Olt a comunicat unele modificări, după cum urmează: Preda Belu şi Badea Lupescu au fost înscrişi pe lista alegătorilor primari din plasa Vedea, Scarlat Teodor şi Grigore Scărlătescu au fost înscrişi la plasa Mijlocului, iar Constantin Canciu şi Grigore Diaconu (pe listă, trecut Diculescu) au fost excluşi din lista alegătorilor plăşii Vedea. Analiza listei locuitorilor cu drept de vot în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza arată, în primul rând, că Romanaţii şi Oltul erau unele dintre cele mai bogate judeţe din sudul ţării, prin numărul mare de alegători, comparativ cu alte judeţe de câmpie ale vremii. Veniturile oamenilor cu drept de vot arătau, de fapt, bogăţia ţinutului. Pe de altă parte, se observă că în Romanaţi, Balta şi Olteţul erau plăşile cu mai mulţi ţărani înstăriţi, în vreme ce Oltul de Jos avea doar doi alegători primari. Caracalul era un oraş înstărit, pentru mărimea sa, după cum reieşea din numărul celor care aveau un capital de cel puţin 6 000 de galbeni. De asemenea, lista alegătorilor arată că între familiile de seamă din Romanaţi se numărau cele princiare (domneşti) Bibescu Basarab-Brâncoveanu şi Ştirbei, apoi cele vechi boiereşti, precum Jianu, Cesianu, Golescu, Fărcăşanu, Slătineanu ş.a. Pentru judeţul Olt, cele mai bogate plăşi, după veniturile alegătorilor, erau Şerbăneşti şi Vedea, iar Slatina era un oraş destul de înstărit, cu doi alegători având venituri în jurul a 10 000 galbeni. Dintre familiile de seamă ale judeţului Olt, lista alegătorilor le arată şi pe cele vechi boiereşti, precum Isvoranu, Viişoreanu, Gigârtu, Mihail ş.a. Statutul dezvoltător al lui Cuza (1864), apoi prima Constituţie modernă românească - 1866 au păstrat sistemul votului cenzitar, cu alegători împărţiţi în colegii şi cu drept de vot în funcţie de venitul anual. Astfel se face că, cei menţionaţi în listele oficiale din primii ani ai domniei lui Cuza aveau să rămână alegătorii judeţelor Romanaţi şi Olt şi în anii care au urmat, până când alte generaţii le-au luat locul şi puterea de decizie.

www.memoriaoltului.ro 59

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Restabilirea adevărului

PODUL ROMAN DE LA GROJDIBODU CONSTRUIT DE DOMIŢIAN ŞI FUSCUS, ÎN ANII 86-87 e.n. Nicu Vintila-Sigibida

Prin încercările repetate de a cuceri Dacia, romanii au fost nevoiţi, de fiecare dată, să înfrunte un duşman natural greu de depăşit şi anume fluviul Dunărea. Traversarea Dunării de către trupele pedestre şi de către cavalerie, cu tehnica de luptă existentă în acea epocă, era greoaie şi plină de pericole deoarece codrii deşi de stejari existenţi pe teritoriul Daciei ascundeau capcane întinse de băştinaşi care duceau la victoria acestora din urmă. Prin victoriile repurtate de Decebal asupra lui Domiţian s-a stabilit o pace efemeră prin care romanii erau obligaţi să plătească acestuia un tribut anual (stipendii). În anul 86, Domiţian se hotărăşte să construiască un pod de vase peste Dunăre pentru a putea ca trupele romane să pătrundă în Dacia şi s-o cucerească, astfel punând capăt deselor atacuri ale geto-dacilor contra cetăţilor romane de pe malul drept al Dunării şi a teritoriilor lor. Menţiunea acestui eveniment istoric o face Iordanes în lucrarea sa „Getica“ unde arată că „după îndelungate lupte între romani şi locuitorii din nordul Dunării şi a tratatelor de pace încheiate de fiecare dată, după un interval de timp îndelungat sub domnia împăratului Domiţian, goţii (mulţi autori au confundat goţii cu neamurile geto- dace care erau multe la număr şi se deosebeau între ele prin nume dar în rest erau în toate la fel - cf. Procopius - ,,Despre războaie”) de teama zgârceniei sale, desfăcură tratatul ce-l încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor, malurile Dunării care erau de mult în stăpânirea Imperiului roman, distrugându-le armatele împreună cu comandanţii lor. În fruntea acestor provincii se găsea atunci ca guvernator, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus. Dându-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu. Din cauza nenorocirii alor săi, Domiţian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi încredinţând conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi câtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din corăbii legate între ele. (Jordanes - Getica - XIII - 77; „Qua necessitate suorum Domitianus cum omni virtute sua Illyricum properavit et totius pene rei publicae militibus ductore Fuscus praelato cum lectissinis viris amnem Danubii consertis navibus ad instar pontis Fransmeare coegit super exercitum Dorpanei“). Atunci goţii (dacii), acum conduşi de Decebal, care n-au fost luaţi pe neaşteptate, au pus mâna pe arme şi i-au atras pe Olt în sus până la Câineni unde i-au învins pe romani, omorând şi pe comandantul acestora generalul Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul soldaţilor (Fontes, Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei 1970, vol. II, pag. 419-421). Numeroasele forţe militare de care dispunea Fuscus au justificat ordinul imperial pentru construirea unui pod de vase, ca trecerea Dunării cu mari efective de luptă, maşini de război şi bagaje, să se facă rapid şi lesnicios, într-un loc cu apărare naturală, cum erau bălţile din stânga fluviului din acea zonă. www.memoriaoltului.ro 60

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Sub comanda generalului Cornelius Fuscus se găseau 5-6 legiuni, o parte din cohortele pretoriene şi numeroase trupe auxiliare, forţe care obţin la început unele succese. De aceea dacii au oferit pace romanilor, iar în cele din urmă, în faţa primejdiei, Dura-Durpaneus cedează tronul lui Decebal, considerat omul salvării. (cf. Petr. Patricius - Fragmenta historicanem graecorum, IV, 185, Fr. 4 şi Dio Cassius, LXVII, 6, 1). Conform acestor izvoare istorice, trecerea Dunării de către Fuscus are loc în vara anului 87 e.n. În ceea ce priveşte localizarea acestui pod de vase construit peste Dunăre s-au creat numeroase controverse între cercetători datorită lipsei de documente scrise, informaţiile orale dispărând odată cu generaţiile care le deţineau. Dio Cassius afirmă că după dezastrul lui C. Oppius Sabinus, Domiţian îşi instalează cartierul general într-un oraş al Moesiei propus de unii a fi identificat cu Naissus (D. V. Premerstein - N. Vulic, în Jahreshefte des Osterreichte, Archeologique Instituts, VI, 1903). Din mai multe surse istorice şi literare se trage concluzia că armata operativă a lui Fuscus a fost concentrată pe teritoriul Moesiei inferioare cu scopul de a alunga de acolo pe dacii ce prădau această regiune, rămasă la discreţia lor după omorârea guvernatorului Oppius Sabinus, deoarece numai partea răsăriteană a Moesiei a fost obiectul lor de incursiune şi jaf, constituind cea mai bogată şi uşor de prădat prin surprindere şi prin atacuri organizate pe Valea Oltului, apoi peste Dunăre. Din însemnările lui Jordanes în ,,Getica“, XIII, 76 şi Eusebius în Chronica sa, II, p. 160 şi urm., rezultă că iniţial Fuscus a reuşit să-i izgonească pe daci din aceste teritorii şi a hotărât să treacă Dunărea pentru a se lupta cu dacii la ei acasă. C. Patsch în Der Kampf von den Donauraum unter Domitian und Traian, Wien-Leipzig, 1937, - Butr. Z. Volkerkunde Sudost, Europa, V, a şi Zum Dakerknege de Cornelius Fuscus în J.O.A.I., VII, 1904, p. 70- 72, a afirmat iniţial că punctul de trecere al oştilor lui Fuscus a existat la Drobeta. W. Kubitschek, în Drobeta în Dacien, în Klio, X, 1910, p. 253-256, spulberă această afirmaţie deoarece se bazează pe lectura greşită a unei inscripţii descoperită în acea zonă. Alţi istorici au crezut că acest pod a fost construit în regiunea bănăţeană a Dunării, mergând apoi, în continuare, pe Valea Caraşului, undeva între Tapae şi Sarmisegetusa, unde s-ar fi produs dezastrul romanilor. Această ipoteză a fost lansată de St. Gsell în „Essai sur le regne de l’empereur Domitien“, 1894, Paris, p. 214 şi urm., îmbrăţişată ulterior şi de L. Homo, în „Le Haut Empire“ în Glotz, Histoaire ancienne, tomul III, Paris, 1933, p. 395. Aprecierea că traseul urmat de Fuscus în Dacia a fost prin partea bănăţeană a Daciei a fost influenţată de faptul că s-a pretins, prin ipoteză teoretică, faptul că Domiţian şi-ar fi stabilit cartierul general la Naissus (Niş) şi că ulterior Tettius Iulianus şi apoi Traian ar fi făcut unele expediţii tot prin Banat împotriva dacilor. Toate aceste ipoteze au fost înlăturate pe baza descoperirilor ulterioare care au stabilit că regiunea de invazie a lui Fuscus cu armatele sale a fost în zona Oltului, iar înfrângerea romană a avut loc înspre Pasul Turnu Roşu pe Olt, dincolo de Vâlcea, spre Sibiu (pentru exemplificare a se vedea B. Filow şi separat Brandes în Realencyklopädie der classichen Altertum Swissenschaft - Pauly - Wissowa). Ulterior Vasile Pârvan tranşează definitiv controversa prin argumente serioase, stabilind punctul de plecare al expediţiei lui Cornelius Fuscus de pe malul drept al Dunării, www.memoriaoltului.ro 61

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR pe drumul Oltului, înspre Carpaţi. Pârvan a arătat clar că pe acolo unde se întâmplaseră atacurile dacilor tot pe acolo trebuiau luate măsuri de eliminare a acestora şi de aceea Domiţian şi Fuscus au ales această zonă, pornind din Moesia Inferioară. Această afirmaţie o face în „Getica“, p. 113 şi urm., reluată ulterior în Istoria României, Ed. Academiei, vol. I, 1960, p. 298. Cu toate aceste informaţii, nu s-a reuşit a se descoperi urme de construcţii referitoare la existenţa acestui pod construit peste Dunăre. Meritul incontestabil al descoperirii ruinelor podului lui Cornelius Fuscus îi revine lui Fr. Marsigli care întâmplător le găseşte în anul 1691 pe malul drept al Dunării în dreptul localităţii Dolni Vadin din Bulgaria, localitate aşezată vis-à-vis de localitatea Grojdibodu din România. Învăţatul italian, contele Luigi Ferdinando Marsigli, născut la Bologna în 10 iulie 1658 şi mort în acelaşi oraş la 1 noiembrie 1730, prin formaţie şi instruire un mare umanist al epocii sale, îşi formează o temeinică cultură istorică, arheologică, filozofică, inginerească, geografică etc., neexistând un domeniu al ştiinţelor în care să nu fie iniţiat. Eruditul italian din Bologna, a fost însă şi un mare călător-aventurier, curios, un diplomat şi spion la austrieci, prizonier şi ostatic la turci în două rânduri. Marile lui talente şi le-a pus în evidenţă în calitate de ofiţer angajat cu gradul de colonel în armata împăratului Leopold I al Austriei, unde a funcţionat cu întreruperi de la 1681-1704. Armatele austriece erau comandate în acea perioadă de celebrul general Eugeniu de Savoia, iar Marsigli care se afla în subordinea sa, a contribuit la construirea a numeroase drumuri strategice, fortificaţii şi poduri. Între anii 1689 şi 1691, armatele austriece au repurtat victorii însemnate asupra turcilor, obligându-i să se retragă spre Bosfor, lăsând la îndemâna învingătorilor o bună parte din nordul Serbiei cu oraşele Niş până la Vidinul Bulgăresc. În această perioadă, Marsigli, şi-a completat informaţiile istorice cu multe descoperiri făcute în zona Orşova şi Drobeta, localizând definitiv podul de piatră al lui Traian construit între anii 103-105 peste Dunăre. Pe baza unor informaţii extrase de el din istoricii antici şi din unele date numismatice, Marsigli aflase despre existenţa altui pod construit de romani peste Dunăre cu trei secole mai târziu, decât cel al lui Traian un pod din lemn construit de Constantin cel Mare „cam în aceeaşi regiune“ dar nedescoperit încă. Posibilităţile lui de cercetare a malurilor Dunării erau limitate până la Vidin unde se terminau teritoriile la care avea acces nestingherit şi unde putea folosi efective militare în cercetările sale, dar până aici nu s-au putut descoperi urmele enigmaticului pod. Datorită priceperii sale în arta diplomaţiei, împăratul Austriei, îi încredinţează în anul 1691 misiunea de a merge la Rusciuc (Ruse) pe Valea Dunării, pentru unele tratative de pace cu turcii prin intermediul paşei din Rusciuc (Rostzig/ Ruse). Pe acest traseu, Marsigli a fost însoţit permanent de un ceauş al Porţii pentru a nu-i permite acestuia acţiuni de spionaj în folosul Austriei. Marsigli a profitat din plin de această ocazie nesperată şi a notat toate ruinele romane întâlnite pe acest traseu dar preocuparea lui principală era să descopere urmele podului lui Constantin cel Mare pe care l-a descoperit în sfârşit, dar nu a ştiut niciodată că de fapt descoperise alt pod necunoscut de istorici. Aceste ruine ale podului le-a descoperit în localitatea Dolni Vadin din Bulgaria fără să ştie vreodată ce localitate exista pe malul stâng al Dunării în Dacia. www.memoriaoltului.ro 62

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Cariera militară a lui Marsigli s-a încheiat cu un proces de trădare care i-a adus alungarea din Austria la Bologna (1703-1704). Retras în oraşul său natal, Bologna, Marsigli a redactat şi publicat o serie de lucrări importante prin care a prezentat, descris şi interpretat bogatul material ştiinţific cules din peregrinările danubiene. Opera sa de bază, apărută în latineşte în şapte tomuri mari, la Haga, în 1726, se intitulează: ,,Danubius - Pannonico - Mysicus observationibus, geographicis, astronomicis, hydrohgraphicis, historicis”, retipărită postum într-o ediţie în limba franceză în aceeaşi paginaţie şi figuri, în acelaşi oraş olandez în anul 1744 sub titlul ,,Description du Danube depuis la montagne de Kalemberg en Autriche, jusqu’au confluent de la riviere de l’autre dans la Bulgarie, contenant des observations geographiques, hydrographiques, historiques et psihiques”, Haga, 1744. Pentru problema antichităţilor şi a podurilor romane, interesează pe cercetătorii de azi tomul al II-lea al acestei vaste monografii. Paginile 25-39 (cu figurile respective) conţin valoroasele cercetări ale lui Marsigli făcute asupra podurilor lui Traian şi Constantin cel Mare, de fapt al lui Domiţian. După publicarea operei lui Marsigli, timp de un secol şi jumătate nu s-au mai făcut studii topografice asupra celor două poduri. De abia în 1858, iarna, din cauza unei secete neobişnuite Dunărea a scăzut atât de mult încât la 15 ianuarie, au apărut la suprafaţă ruinele picioarelor podului lui Traian la Drobeta Turnu-Severin, ocazie cu care se dovedeşte definitiv că adevăratul pod al lui Apollodor a existat aici şi nu în altă parte, cum greşit afirmaseră anterior câţiva învăţaţi germani. Până în prezent au fost identificate şi localizate opt poduri construite de romani peste Dunăre între secolele I-IV e.n., astfel: 1) podul de vase al lui Cornelius Fuscus - Domiţian de la Vadin - Grojdibodu în anul 86-87 e.n. 2, 3) două poduri de vase construite de Traian în anul 101 e.n. la Lederata şi Dierna (Orşova) 4) podul lui M. Laberius Maximus sub comanda lui Traian în anul 102 e.n. de la gura Oltului - (loc incert, dar se presupune a fi fost la Islaz) 5) podul de piatră al lui Traian în anul 103-105 de la Drobeta Turnu-Severin 6) podul de lemn al lui Constantin cel Mare de la Oeseus - Sucidava în anul 328 e.n. 7) podul de vase construit de împăratul Valens la Constantiniana Daphne în anul 367 (Olteniţa) 8) podul de vase construit de Valens la Noviodunum în anul 369 e.n. (Isaccea). De amintit că pe întregul curs al Dunării lung de 2850 km, în perioada Imperiului roman s-au ridicat numeroase poduri din lemnărie sau zidărie, unele cu o existenţă mai îndelungată, altele destinate unor expediţii militare efemere. Prezenţa celor opt poduri ridicate la Dunărea de Jos dovedeşte că în sec. I-IV e.n. Dacia reprezenta o importanţă economică şi militară faţă de Imperiul roman, cu toate regiunile ei răsăritene. Dintre acestea, doar trei poduri au o importanţă deosebită pentru cercetarea noastră fiind şi mai bine cunoscute prin resturile arheologice descoperite în epocă, şi anume podul lui Traian de la Drobeta, podul lui Fucus de la Vadin - Grojdibodu şi podul lui Constantin cel Mare de la Oescus – Sucidava (Celeiu). Prin monumentalitatea lor au lăsat însemnate urme, vizibile pe teren până în zilele noastre, toate trei găsindu-se construite în faţa Olteniei de azi, care a reprezentat o www.memoriaoltului.ro 63

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR importantă regiune de legătură directă a Moesiei cu Podişul Transilvaniei, adică cu citadela dacilor, iar mai târziu cu a neamurilor în migraţie de la Dunărea de Jos. Pe cursul Jiului şi al Oltului existau, din vremuri străvechi câte o „via gentium“, drumuri directe şi naturale pentru armate, migratori şi negustori, căi de pătrundere la nord şi la sud de Dunăre. Lumea ştiinţifică din cele mai vechi timpuri şi până azi a acordat o atenţie specială podurilor din piatră construite în apele adânci şi repezi ale Dunării şi nici până în prezent nu s-a găsit explicaţia tehnică a fondării picioarelor de piatră sau de lemn în albia fluviului, numai unele cercetări subacvatice ar putea lămuri aceste enigme şi ar da la iveală picioarele de piatră sau de lemn masiv de stejar existente încă şi de care au fost ancorate vasele lui Fuscus, Traian sau Valens. Dintre aceste poduri, cel mai ignorat a fost cel de la Dolni - Vadin - Grojdibodu deoarece malul stâng al Dunării a fost colmatat de-a lungul mileniilor de aluviunile cărate de fluviu şi au acoperit orice urmă de zidărie. De precizat că de la malul Dunării până la malul pe care sunt aşezate satele Potelu, Hotaru, Grojdibodu, Gura Padinei, Orlea şi Celei este o distanţă de aproape 7 km şi în această zonă a existat o porţiune de 2 km teren inundabil cu păduri şi fosta baltă Potelu lungă de 34 de km şi lată de 6 km iar din unele hărţi austriece din sec. 18 întocmite de Specht şi Schwantz se observă că balta avea o lungime de peste 40 km. În perioadele de dezgheţ şi ploi de primăvară apele fluviului creşteau foarte mult şi Dunărea se revărsa peste malul românesc care are o înălţime foarte mică în comparaţie cu cel bulgăresc şi inunda zona până în curţile satelor formând o pânză de apă uniformă cu o lăţime de 10-12 km. În malul bulgăresc al Dunării începând de la Oreahovo până la Oescus (Ghighenul de azi) au existat numeroase cetăţi, câte una în fiecare din satele existente astfel: Oreahovo - Augustes, Selanovţi - Silauna, Lescoveţ - Varinia, Ostrov - Pedoniana, Gorni - Vadin Latina veche, Dolni Vadin - Valeriana, Ghighen - Oescus etc. De altfel în aval şi amonte de această zonă, Imperiul roman a fondat peste 50 de cetăţi ale căror urme există şi acum. Ca o replică a acestor cetăţi şi pe malul stâng al Dunării, pe teritoriul Daciei au fost construite cetăţi şi întărituri din piatră şi pământ (denumite Monopyrgia - cu un singur turn) unele descoperite şi unele care aşteaptă să fie descoperite cum ar fi cazul celor de la Desa, Bistreţ, Zăval, Celei care se găsesc în porţiunea de teren dintre Dunăre şi bălţi, acolo unde ar trebui căutate şi cele de la Potelu, Grojdibodu, Gura Padinei şi Orlea ci nu pe teritoriul actualelor sate unde în trecut existau păduri seculare de nepătruns. Existenţa pe teritoriul adiacent comunei Grojdibodu a peste 100 de măguri (tumuli) aşezate pe patru şiruri, din care trei şiruri în nordul localităţii şi un şir între fosta baltă şi Dunăre, dovedeşte că aceste teritorii au fost populate din cele mai vechi timpuri iar construcţia tumulilor a avut un scop de apărare militară.

www.memoriaoltului.ro 64

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Resturile de ceramică din epoca neolitică a bronzului, a fierului şi romană existente încă în zona dintre bălţi şi Dunăre pe grindurile unde au fost primele sate din care ulterior s-a dezvoltat unul singur - Grojdibodu - dovedeşte existenţa enigmaticei cetăţi Sigibida amintită de Procopius din Cezareea şi care a fost restaurată de împăratul Iustinian în sec. VI. Procopius din Cezareea, în lucrarea sa ,,De Aedificia”, vorbeşte de o fortăreaţă care se afla pe malul stâng al fluviului, veche, numită a hunilor, de care Iustinian a avut grijă deosebită mai ales asupra zidului înconjurător. Această localitate se presupune că ar fi fost în faţa lacului Potelu, la Grojdibodu adăugăm noi. Aşa cum aminteam, în anul 1691, Louigi Ferdinando de Marsigli, ofiţer în armata austriacă descoperă la Dolni-Vadin în Bulgaria două cetăţi, una la est de Vedere dinspre vest a piciorului de pod de la Dolni-Vadin sat (Valeriana) şi alta la vest de sat nenumită încă precum şi urmele capătului de pod de la sud de Dunăre, urme existente şi azi. Dornic să descopere podul lui Constantin cel Mare şi convins că la Vadin a fost construit celebrul pod de lemn al împăratului roman din anul 328, Marsigli nu a mai fost interesat să mai facă alte cercetări în aval de Dunăre până la Ruse pentru că ar fi putut descoperi la Oescus rămăşiţele acestui pod (care au fost descoperite mult mai târziu de Gr. G. Tocilescu şi Polonic), deoarece erau destul de vizibile şi în epoca aceea, lăsând sumare note despre ruinele de la Oescus şi Sucidava. În schimb, Marsigli, rezervă un interesant capitol monografic în opera sa referitor la podul de la Vadin considerat de el a fi al lui Constantin cel Mare care în realitate aşa cum am arătat se afla la 16 km mai jos de Vadin între Oescus (satul Ghighen din Bulgaria) şi Sucidava (satul Celei din România) şi a fost bine precizat de cercetările ulterioare. Portalul lui nordic a fost descoperit de Gr. G. Tocilescu la sfârşitul veacului 19 şi mai apoi de alţi istorici printre care şi Dumitru Tudor care l-a cercetat aproape 40 de ani împreună cu toată Oltenia. Trei dintre picioarele acestui pod de la Oescus au fost identificate şi măsurate în 1933 cu ajutorul Serviciului Hidraulic Român. Au existat mai târziu unii autori care au crezut că Marsigli a descoperit şi el podul de la Oescus dar a făcut o confuzie între ruinele de la Vadin cu cele de la Oescus. Cercetând atent opera eruditului italian observăm că a descris şi ilustrat prin desene clare tot ceea ce a văzut atât la Vadin cât şi la Oescus.

www.memoriaoltului.ro 65

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Opinia lui Marsigli a fost respectată de mulţi cercetători ulteriori care nu au mai întreprins anchete pe teren pentru a identifica şi podul de la Oescus până la Tocilescu, în realitate Marsigli identificând un pod roman necunoscut situat lângă Dolni Vadin rămânându-i necunoscute ruinele adevăratului pod al lui Constantin cel Mare, dintre Oescus şi Sucidava. Vom prezenta, sumar, cercetările şi comunicările făcute de Marsigli în celebra sa operă, printr-o largă descriere şi schiţe desenate de el. În figura XXXVIII ce însoţeşte descrierea, referitoare la Vadin, Marsigli, afirmă că „acest loc, numit astfel de către localnici, este situat ca şi cel A doua ruină a piciorului de pod de la Dolni-Vadin precedent dincoace de Dunăre la trei mile mai jos de „Silauna“ (azi satul Selanovţi din zona Oreahovo, în Bulgaria) se văd aici lângă fluviu numeroase şi foarte însemnate resturi de zidărie dintre care cel mai mare bloc (a) pătrunde câţiva paşi în apă şi are aspectul unui pavaj lucrat din pietre cioplite regulat şi de o însemnată mărime. Restul zidăriei este din cărămidă. Atunci când apele scad foarte mult se pot vedea în acest punct al fluviului - după informaţiile localnicilor - urmele unui pod de lemn, despre care voi vorbi mai jos“. În continuare (pag. 38) Marsigli arată şi împrejurările care l-au condus la depistarea acestui pod identificat eronat de el cu podul de lemn al lui Constantin cel Mare: „Pe când mă găseam lângă podul lui Traian, - scrie el - aşa cum am arătat mai sus, am făcut tot ce am putut pentru a afla dacă prin aceste împrejurimi sau într-un alt loc situat mai în jos, nu s-a păstrat cumva amintirea unui pod din lemn ce ar fi existat cândva pe acolo, dar toate cercetările mele au rămas infructuoase din cauza profundei ignoranţe a localnicilor, de la care n-am putut afla nimic. Dar printr-o fericită întâmplare, petrecută în cursul anului 1691, când fiind delegat cu unele tratative de pace şi scoborând pe Dunăre până la Rostzig, adică oraşul bulgar de azi Russe (Rusciuc) la confluenţa Iantrei, am debarcat în împrejurimile satului Silauna (Selanovţi) unde se văd numeroase urme din antichitate. S-a întâmplat ca acolo, în urma unor numeroase anchete, mai mult ca cincizeci de persoane, fie turci fie creştini, să-mi confirme unanim, că în luna septembrie a anului când Cameniţa a fost cucerită de către Sultan (cetatea Cameniţa a fost cucerită de turci la 26 august 1672 conform lui M. Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei, vol. II, p. 8, Iaşi 1845), apele Dunării au scăzut aşa de mult, încât se puteau vedea numeroşi stâlpi înfipţi în albia fluviului care constituiau picioare de lemn de o mărime prodigioasă şi dispuşi aproximativ în felul în care au fost reprezentaţi în planşa din figura XXXVIII, în faţa satului. www.memoriaoltului.ro 66

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Ajutat de aceste informaţii şi întovărăşit de ceauşul, pe care mi-l dăduse marele vizir ca să mă însoţească, m-am transportat eu însumi cu ajutorul bărcilor, în acel loc, ca să pot verifica cât mai bine informaţiile care doresc să le comunic public…“. „Acest pod se afla la 70-80 mile italiene mai la vale de podul lui Traian, ceva mai sus de vărsarea Oltului în Dunăre şi destul de aproape de zona gurii Jiului, într-un loc, care faţă de Constantinopol, era cel mai propice şi comod în comparaţie cu primul (Drobeta), pentru a pătrunde în Dacia, în special în Transilvania de azi, pe atunci ocupată de goţi, pe care sarmaţii, vecinii lor, îi susţineau cu toate forţele. Dacă n-aş fi avut în mână moneda lui Constantin reprezentând acest pod, căruia îi aparţineau probabil picioarele de lemn ce s-au văzut în momentul când apele fluviului erau excepţional de scăzute, mi-aş fi închipuit că Traian, după ce cucereşte pe daci, l-ar fi construit A treia ruină a piciorului de pod de la Dolni-Vadin din mărinimia sa cunoscută, cu scopul de a înlesni legătura Daciei cu Bizanţul, şi de acolo peste strâmtoarea Bosfor, cu inima Asiei Mici“. Pe desenul lăsat de Marsigli sunt schiţate în primul rând, ruinele văzute de el în 1691, pe malul Dunării la Vadin. Dintre acestea atrage atenţia o platformă de zidărie (notată cu litera a) întinsă în apă şi pavată cu mari blocuri de piatră cioplite regulat. Ea constituia capătul sudic al podului de lemn despre care îl informează localnicii şi pe care el personal a studiat-o. În continuare pe desenul lui Marsigli se pot observa 7 perechi de picioare de lemn notate cu litera „b“ în ordinea arătată de localnici, picioare din lemn masiv de stejar care serviseră la timpul respectiv pentru legarea corăbiilor pe puntea cărora se aşternuse o podea continuă formată din bârne puternice. În acel loc, Dunărea, are o lăţime de 1000 -1100 m iar vasele au fost legate de aceşti stâlpi atât la proră cât şi la pupă din modul paralel de aşezare a lor. Acest pod ar fi rămas ignorat definitiv după descoperirea celui de la Oescus - Sucidava dacă academicianul Dumitru Tudor care a studiat toate aşezările din Oltenia dar cu precădere cele din zona Celei (Sucidava) nu ar fi descoperit întâmplător în luna mai a anului 1959 într-o deplasare a sa pe malul drept al Dunării pentru a studia urmele arheologice din această zonă cu sprijinul Institutului de Arheologie al Academiei Bulgare. Dumitru Tudor arată că la fel ca în urmă cu 268 de ani, când a fost acolo Marsigli, pescarii din Dolni Vadin l-au condus la ruinele cetăţii romane şi la urmele podului situate la est de sat unde i-au confirmat că în faţa acestor ruine, Dunărea formează multe vârtejuri, www.memoriaoltului.ro 67

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR iar pe fundul ei se găsesc numeroase obstacole de care li se agaţă uneltele de pescuit, de aceea se feresc de acel loc. Aceste obstacole nu puteau fi decât picioarele de lemn ale podului pe care l-a desenat Marsigli şi de care aminteau localnicii că le-au văzut când fluviul a secat în 1672. Dacă Marsigli nu a avut nici o informaţie despre localităţile de pe malul stâng al Dunării, din Dacia, şi nu a putut preciza localitatea care era unită prin podul de la Vadin, în schimb Dumitru Tudor cunoştea bine zona deoarece făcuse unele săpături şi cercetări în toate satele respective şi ar fi trebuit să ştie sau să întrebe localnicii despre numele satului care se află perpendicular pe satul Vadin, care era Grojdibodul. Nu ştim dacă din eroare de orientare sau a definitivat în birou, acasă, aceste descoperiri, regretabil însă este faptul că a făcut mai multe comunicări şi a publicat în anul 1970, după 11 ani de la descoperire, cartea Podurile romane de la Dunăre în jos, în care arată că localitatea ce este vis-à-vis de Dolni Vadin este Orlea în loc de Grojdibodu. Cunoscând probitatea savantului, nimeni, nici măcar localnicii nu au verificat dacă este posibil să se construiască un pod în diagonală de 10 km între Dolni Vadin şi Orlea sau de un km între Dolni Vadin şi Grojdibodu. Şi autorul acestor rânduri a luat de bună informaţia că a existat un pod de vase la Orlea şi a făcut o comunicare în materialul publicat în Analele Academiei din anul 2001 referitor la Diploma Honestae missionis emisă de împăratul Hadrianus în anul 129 prin care a împroprietărit la Urme din zidurile Cetăţii Valeriana de la Dolni-Vadin Grojdibodu pe unii veterani din armata romană care efectuaseră un stagiu de peste 25 de ani în războaie. Adunând materiale şi informaţii de peste doi ani de zile pentru alcătuirea unei monografii a localităţii Grojdibodu atestată documentar din anul 1545 şi care dintr-un festivism politic prost aplicat de primarul social-democrat din localitate care a serbat în anul 2000 împlinirea a 440 de ani de la prima atestare a localităţii fără a se obosi să verifice şi să întrebe sau să invite fiii satului care prin studii aprofundate sunt stabiliţi în localităţi din ţară şi care l-ar fi informat că o asemenea manifestare nu se face în timpul campaniei electorale pentru strângerea de voturi ci se face în mod riguros, ştiinţific şi că atestarea documentară este cu 15 ani mai înainte, am reuşit să descopăr multe lucruri interesante. Pentru a completa capitolele referitoare la demografie şi migrări ale populaţiilor de pe un mal pe altul al Dunării de-a lungul mileniilor, în luna iulie 2002 am efectuat o deplasare în toate satele de pe malul bulgăresc al Dunării de la Oreahovo până la Ghighen www.memoriaoltului.ro 68

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

(Oreahovo, Lescoveţ, Selanovţi, Ostrov, Gorni Vadin, Dolni Vadin, Baikal (Besli), Ghighen). Într-o discuţie cu primarul şi mai mulţi cetăţeni de origine română, o femeie pe nume Spaska Staneva Petkova (nume bulgarizat din Stan Petcu, de origine din Grojdibodu) ne-a relatat că în urmă cu 40 de ani când era elevă a venit la ei în sat un profesor de la Bucureşti şi le-a spus la şcoală că în Dolni Vadin sunt urmele unui pod peste Dunăre. Acest profesor era Dumitru Tudor. Eu cunoscând din cărţile lui Dumitru Tudor că au fost două poduri în zonă, unul la Oescus (Ghighen) şi unul la Orlea, de vase, am contrazis-o spunându-i că podul respectiv trebuie să fie mai la est cu vreo 10 km în dreptul satului Orlea. Ea nu a acceptat ideea şi mi-a relatat că la 200 m de Primărie pe malul Dunării pot să merg şi să vizitez capetele de pod din piatră. Am preferat să urc pe dealul bulgăresc care este foarte înalt, şi fiind timp frumos am vrut să fotografiez satul Grojdibodu şi toată lunca, până în sat, care avea un aspect fascinant şi după aceea să merg la Dunăre pentru a vedea ruinele podului. La întoarcerea de pe deal, delegaţia bulgară formată din directorul muzeului din Oreahovo şi reprezentanţi ai Primăriei din Oreahovo, m-au rugat să mergem în celelalte sate deoarece au fost anunţate oficialităţile despre venirea noastră şi suntem aşteptaţi de mai multe ore şi s-au plictisit. În această situaţie, cu părere de rău, am renunţat să mai merg să văd ruinele podului, care de fapt la acea vreme le consideram ca o eroare a persoanei respective. După 2-3 săptămâni de la revenirea acasă din Bulgaria, m-a obsedat gândul că poate acea femeie ştia ceva ce a scăpat multora şi că ar putea fi şi la Grojdibodu un pod construit de romani peste Dunăre, convins de importanţa strategică a Grojdibodului, de vechimea sa de peste 5-7 mii de ani şi de existenţa unei cetăţi încă nedescoperite, doar din comoditatea istoricilor şi arheologilor noştri, care-şi fac vechimea în birou şi biblioteci preluând de la înaintaşi informaţii şi prelucrându-le sau ocupându-se de perioade mai recente. Am căutat în cartea lui Dumitru Tudor şi am citit capitolul referitor la podul de la Vadin şi Orlea şi surpriza a fost imensă când am constatat eroarea profesorului faţă de localitatea ce este aşezată perpendicular pe satul Dolni Vadin, care este Grojdibodul şi Vadin-Grojdibodu, ruinele cetăţii şi urmele podului roman nicidecum Orlea care se (după Marsigli, 1691). află la 10 km mai la est şi în dreptul căreia pe Dunăre există trei ostroave iar vis-à-vis de Orlea nu este nici o aşezare bulgărească decât la vreo 2 km de sat, satul Baikal (Beşli) şi unde nu sunt vestigii istorice. www.memoriaoltului.ro 69

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Am consultat imediat o hartă topografică cu scara de 1:50.000 unde sunt poziţionate toate satele de pe malul românesc şi cel bulgăresc al Dunării şi am observat că vis-à-vis de Dolni Vadin există satul Grojdibodul şi cel puţin 4 grinduri (înălţimi) pe care se găsesc urme ceramice şi unde s-au descoperit mai înainte vase, vase de incineraţie, monezi şi alte urme din neolitic până în epoca medievală, ceea ce denotă că aici a existat podul care după demolarea lui, s-a păstrat în obişnuinţa locuitorilor un vad de trecere cu vitele în Bulgaria şi care a dat numele satului Grojdibodu, care în traducere slavonă înseamnă vadul (de la brod) vitelor (de la Grăvojdi) sau vadul (tot de la brod) strugurilor (de la Grojdi) şi de asemenea localitatea Vadin tot de la vadul de trecere care reprezintă toponimicul acestui sat bulgăresc (Vad - Vadin). Informaţiile lui Marsigli şi ale lui Dumitru Tudor că Oescus se află la 16 km spre est de Vadin sunt reale deoarece aceasta este distanţa reală, iar între Orlea şi Oescus sunt doar 6 km. Am mers imediat pe malul românesc al Dunării la Grojdibodu şi am observat cu ochiul liber şi cu binoclul urmele podului şi ale zidurilor cetăţii de la Vadin. În luna august, imediat după această descoperire, am mers din nou în satul Vadin însoţit de directoarea muzeului din Oreahovo domnişoara Evghenia Naidenova care îşi susţine doctoratul în istorie la Universitatea din Bucureşti şi am cercetat personal urmele podului şi ale cetăţii făcând mai multe fotografii. Am verificat zidurile masive ale cetăţii şi ale capătului de pod care acum se află solitar pe malul Dunării datorită faptului că în timp apa a erodat din malul bulgăresc descoperindu-l din sol şi pentru că a săpat sub el în partea dinspre apă s-a înclinat puţin spre nord. Piciorul de pod este construit din bolovani de piatră calcaroasă legaţi între ei cu var prin metoda turnării varului nestins în cofraje peste care se turna apă şi produceau stingerea varului în care se aruncau bolovanii de piatră astfel păstrându-se un liant între pietre care a rezistat aproape 2000 de ani. Acelaşi procedeu de construcţie este folosit şi la zidurile foarte groase ale cetăţii de 2,4 m. Dimensiunile actuale ale capului de pod sunt mult mai reduse decât pe vremea lui Marsigli şi chiar după cea a lui D. Tudor dar sunt totuşi mari ceea ce denotă că nu poate fi vorba de un zid de cetate având lungimea de 4,20 ml, lăţimea de 3,50 ml şi înălţimea de 2,4 ml. În dreptul piciorului de pod la cca. 30 ml în apa Dunării la 5-7 ml de la margine există o zidărie de piatră pe care am verificat-o prin tatonare cu o prăjină din barcă, zidărie găsită şi desenată de Marsigli şi pe care primarul satului domnul Ivan Rusinov Spasov, tot de origine română, a cărui familie a provenit din Gura Padinii, ne-a relatat că a observat-o de multe ori când a scăzut apa Dunării, vara pe timp de secetă. Din discuţiile purtate cu localnicii am aflat că aceştia au avut şi au legături strânse de rudenie cu familii din Grojdibodu, Gura Padinii , Potelu sau Hotaru dar nu cu cei din satul Orlea care este situat departe de ei. Anterior acestei descoperiri şi în urma lecturii comunicărilor lui Dumitru Tudor am întrebat la Orlea pe primarul Gil Păsculescu un împătimit cercetător al istoriei satului Orlea şi autorul a două ediţii ale monografiei satului şi pe fostul director al muzeului local dacă ştiu de existenţa vreunui pod peste Dunăre la Orlea şi mi-au răspuns că n-au auzit niciodată de acest pod şi nici nu citiseră din opera lui Dumitru Tudor referiri la acest pod. www.memoriaoltului.ro 70

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Asemenea erori au fost comise de mulţi istorici prin poziţionarea inexactă a unor zone sau localităţi ceea ce este de crezut şi în cazul lui D. Tudor care nu a studiat malul românesc să vadă aşezarea de la capătul nordic al podului şi aşa a fost comunicată Orlea în loc de Grojdibodu cum este corect. Ceea ce încercăm acum să demonstrăm este de fapt realitatea unui adevăr existent şi care nu lasă loc la alte ipoteze, supoziţii sau interpretări subiective. Eroarea lui Dumitru Tudor este doar în legătură cu localitatea de la capătul de nord al podului, dar în ceea ce priveşte existenţa acestui pod nu lasă nici o urmă de îndoială apreciind că piciorul de pod existent pe plaja Dunării la Vadin nu poate fi considerat în nici un caz ca un fragment rupt din ruinele cetăţii, fiindcă are o grosime mult mai mare decât a acelora, este paralel cu cursul Dunării şi nu perpendicular pe ea, ca latura vestică a cetăţii (singura păstrată). Tehnica de zidărie a acestui cap de pod este din piatră spartă cu var curat fără cărămidă pisată în mortar folosind tehnica romană opus incertum. Localnicii au scos de-a lungul timpului toate lespezile de piatră ce constituiau un pavaj pe partea superioară a lui. Silueta acestei ruine şi structura sa constructivă prezintă asemănări cu picioarele principale (pilele culee) ale podului lui Traian de la Drobeta şi ale podului lui Constantin cel Mare de la Celei. Pe acelaşi aliniament cu piciorul de pod din piatră mai există încă două blocuri de dimensiuni mai mici care fac legătura cu zidurile cetăţii şi pe lângă ea se observă urmele unui drum antic, probabil cel care lega provincia de pod. La o distanţă de aproximativ 300 ml spre est, la capătul estic al cetăţii, există de asemenea un bloc masiv zidit din piatră spartă cu dimensiuni apropiate de cele ale zidului cetăţii dar relativ mare în raport cu resturile de zidărie, bloc izolat pe plaja Dunării. Piatra a fost adusă din carierele numeroase existente pe malul bulgăresc care ascund depozite însemnate de calcar. De altfel, gardurile curţilor şi fundaţiile caselor din Dolni Vadin sunt toate construite din blocuri mari de piatră cioplită de formă dreptunghiulară sau pătrată, ceea ce denotă existenţa acestui material de construcţie în cantităţi foarte mari în zonă chiar unele uliţe ale satului sunt pavate cu piatră cubică cioplită din aceste cariere. Pe planşa făcută de Marsigli în 1691 observăm schiţate urmele a doar două construcţii din zidărie de piatră chiar pe malul apei care pot fi culeele din apă găsite şi acum în albia Dunării sau ale portalurilor cetăţii. Cert este că în cei peste 300 de ani de la descoperirea făcută de Marsigli apele Dunării au modificat foarte mult relieful în zonă prin coroziunile provocate de viituri şi gheţuri. Cetatea existentă în partea de est a satului Vadin este identificată cu cetatea romană Valeriana, după nume, o cetate din epoca tetrarhiei. Urmele arheologice culese din ruinele ei sunt şi mai vechi, ea fiind probabil zidită pe locul unei aşezări civile romane din sec. I-III e.n. cu ziduri groase de 2,40 ml. Cetatea Valeriana apare înregistrată pentru prima dată în Itinerarium Antonini (220, 5, ed. Cuntz, p. 32) apoi la Procopius în opera sa de mare însemnătate „De aedificia“, IV, 6 (despre construcţii) când augustul său stăpân, împăratul Iustinian o restaurează împreună cu alte peste 50 de cetăţi romane de pe malul Dunării. În ambele izvoare este menţionată între Oescus şi Varinia (între Ghighen şi Lescoveţ).

www.memoriaoltului.ro 71

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Itinerariul Antonini o situează la 12 mii paşi romani (aproximativ 17-18 km) spre vest de Oescus, depărtare ce corespunde cu distanţele actuale dintre ruinele de la Ghighen (Oescus) şi Dolni Vadin (Valeriana). La Vadin sunt menţionate de Marsigli două cetăţi una la est şi una la vest de sat. Despre existenţa a două cetăţi la Dolni Vadin vorbeşte în afară de Marsigli şi Pamfil Polonic, inginerul topo care l-a însoţit permanent pe Gr. Tocilescu în cercetările sale, într-un carnet manuscris de notiţe arheologice numind pe cea de la 3 km spre est de sat, Latina Mare iar pe cea de la 4 km vest de sat, Latina Mică. Mai vorbeşte Polonic şi de o altă cetate mare romană aşezată la est de Vadin pe o colină, separat, numită Măgura Hoţilor. Dumitru Tudor face aprecierea că în epoca dintre Domiţian şi Constantin cel Mare, între Dolni Vadin şi malul românesc (Orlea cum greşit credea el) funcţiona un important vad de trecere a Dunării păzit de garnizoana din cetatea Valeriana . Această apreciere o face pe baza studiilor personale şi corespunde întru-totul cu realitatea, deoarece până în urmă cu 50-100 de ani, în acele locuri se trecea prin vadul Dunării cu animalele la păşunat pe platourile bulgare sau erau duse în Asia Mică pentru a fi vândute cunoscând că locuitorii de acolo nu consumau carnea de porc ci numai de vite mari sau oi.. Localnicii mai în vârstă povesteau în anul 2002 că-şi aduc aminte când se trecea de pe malul românesc pe cel bulgăresc şi invers cu turme de 200-300 de animale mari prin apa Dunării pentru păşunat sau pentru a fi vândute în Orientul Apropiat, ceea ce denotă o continuitate a drumului ce lega Dacia de Imperiul roman prin podul construit de Fuscus din ordinul lui Domiţian. Acest pod era construit pe picioare puternice de lemn masiv înfipte pe două rânduri în albia fluviului, probabil după acelaşi sistem ingenios de batere aplicat de Cezar la construirea podurilor pe Rinul german, informaţie preluată de Cohausen, Cäsars Rheinbrucken , philologisch, militärisch unde technich untersucht, Leipzig, 1867. Cezar a construit un pod asemănător lângă Koln şi unde Rinul are o lăţime de 400 ml şi un etiaj de 3 ml, dar curentul apei este mult mai puternic decât la Vadin unde lăţimea Dunării este de 1000-1100 ml şi are un etiaj de 6-7 ml. Profitând probabil de o scădere a nivelului apei în cursul verii, folosindu-se şi de corăbii, romanii au putut bate aceşti piloni în albia Dunării, cu berbeci puternici fixaţi pe vase şi mânuiţi cu ajutorul scripeţilor. Prezenţa unor platforme de zidire la capetele lui era impusă, ca şi azi, pentru o bună legătură cu ţărmul. Capătul nordic al podului nu era străjuit de o întăritură apropiată, urmele unei asemenea întărituri sau aşezări fiind la aproximativ 1-1,5 km spre nord pe cel mai înalt grind al zonei numit Grindul Creţii, neinundat vreodată şi în apropierea altor grinduri cum ar fi: Piatra, Cujmiţa, Băcila, Lăstuni, Grădiştea etc., locuri pline de urme ceramice şi care au constituit primele aşezări începând cu comuna primitivă şi care s-au desfiinţat prin stabilirea locuitorilor la nord de bălţi pe dealul defrişat de pădurile seculare formând actualul sat Grojdibodu. Dumitru Berciu în lucrarea sa Arheologia preistorică a Daciei publicată în Arhivele Olteniei nr. 100-102 şi 104-108 din anul 1939 face publice multe descoperiri de vase şi materiale arheologice, din neolitic până în epoca medievală, găsite în aceste grinduri - aşezări din zona dintre baltă şi Dunăre unde a existat o civilizaţie permanentă ce justifică existenţa acestui pod în zona respectivă. www.memoriaoltului.ro 72

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Alte informaţii şi mai complete aflăm tot de la Dumitru Berciu în lucrarea sa „Colecţia de Antichităţi Gh. Georgescu din Corabia’’ publicată în 1937 la Caracal, despre urmele arheologice descoperite la Grojdibodu în locurile din zona imediată a capului nordic al podului de la Vadin la Grojdibodu. Podul se deschidea pe malul dacic al Dunării într-o regiune de bălţi care-l protejau natural şi permiteau regruparea armatelor romane pentru a porni în expediţiile de cucerire a dacilor. Existenţa podului a fost de scurtă durată fiind construit pentru o folosinţă imediată, pentru o expediţie militară de scurtă durată într-un loc ce oferea posibilităţi avantajoase pentru o construcţie rapidă şi în timp de vară. În acelaşi timp putea fi apărat de numeroasele efective militare cantonate în cetatea Valeriana prin care trecea drumul roman care continua prin porţile acesteia pe pod. Podul era astfel protejat de cetate încât accesul din partea sudică peste el nu era posibil decât prin curtea cetăţii iar eventualele atacuri dinspre nord s-ar fi oprit la porţile cetăţii, neavând altă cale de comunicaţie posibilă prin părţile laterale. Strategic a fost bine gândit şi amplasat. Înfrângerea armatei lui Fuscus a condus la desfiinţarea acestui pod pentru a-l împiedica pe Decebal să pătrundă în Moesia folosind podul. Şi constructiv, podul nu putea fi folosit mult timp deoarece era construit la o înălţime mică şi putea fi lesne inundat de viiturile fluviului iar iarna putea fi rupt de sloiurile mari de gheaţă care curg şi primăvara pe Dunăre. În acelaşi timp ştrangula fluviul împiedicând circulaţia pe Dunăre a vaselor romane sau autohtone. Pilonii acestui pod au fost bătuţi vertical în albia fluviului, deci nu oblic şi doi câte doi în tehnica specifică podurilor de lemn de sine-stătătoare. Dacă ar exista un interes naţional legat de acest pod, s-ar putea aloca fonduri pentru cercetarea subacvatică a picioarelor lui cât şi a zidăriei de la capete, probabil resturi de la alte picioare de pod din piatră construite cu uşurinţă la malul apei restul fiind construit din trunchiuri de stejari înalţi care existau din abundenţă până în secolul 19-20 în acea zonă. Oricum este certă existenţa podului de vase construit de Domiţian şi Fuscus în anii 86-87 e.n. care a legat localităţile Dolni Vadin de Grojdibodu dacic, sau cum s-o fi numit atunci, probabil Sigibida. Reprezentarea acestui pod de vase se găseşte pe Columna lui Traian de la Roma în scenele III-IV unde în punctul de legătură al acestor scene, şi la capătul din stânga al unui pod de vase aruncat peste fluviu, apare bustul nud ieşind din apă al zeului Danubius, redat în cunoscuta alegorie a acestor genuri de reprezentări fluviale. Divinitatea poartă pletele şi barba în şuviţe bogate şi umede, răsfirate pe umeri şi spate, iar pe cap îl încununează o coroniţă, împletită din trestie. Danubius întinde mâna dreaptă pe sub undele fluviului ca să sprijine trecerea armatelor romane pe un pod de vase (Conrad Cichonus - Trajan Ssauk, II, p. 24). Un alt element topografic important care trebuie să ne reţină atenţia la această scenă este arcul de zidărie din stânga ei, pe sub care trec soldaţii pentru a păşi direct pe pod ceea ce demonstrează existenţa portalurilor podului construite din zidărie din care se păstrează ruinele de la Dolni Vadin. O descriere amănunţită a acestui pod a făcut-o arheologul Dorel Bondoc de la Muzeul de Istorie al Olteniei de la Craiova care menţionează că principalele www.memoriaoltului.ro 73

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR informaţii,fotografii şi chiar deplasarea în Bulgaria le are de la subsemnatul, comunicând şi susţinând existenţa acestui pod între Grojdibodu şi Dolni Vadin. Reproduc unele desene, hărţi şi fotografii ale urmelor acestui pod, unele provenind de la Marsigli efectuate în anul 1691, altele de la Dumitru Tudor în 1959 şi altele recente efectuate de subsemnatul.

LA O CAFEA PRIN CARACALUL DE IERI SI DE AZI Dumitru Botar

Oraş de provincie şi reşedinţă de judeţ, Caracalul era - la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dar şi în perioada interbelică - o puternică forţă economică din punct de vedere agricol, cu multe firme de cereale (Borcescu, Betulescu, Uţă, Vlădescu, Stamatopol etc.), cunoscute şi la nivel naţional. Pentru încheierea unor contracte, veneau la Caracal comis-voiajorii diferitelor firme, dialogul cu aceştia se realiza nu doar în vestitele restaurante ale epocii: Făget, Buţănescu, Ploeşteanu, Marinescu sau Oane, dar şi la o cafea, în special până la ora prânzului, unde era prezentă şi boema caracaleană, desigur din alte motive. Erau funcţionale şi unele cazinouri, celebre pe atunci, cum era cel al lui DULGHERESCU - în centrul oraşului, lângă Banca Romanaţi, azi Poşta oraşului, sau altul - ţinut de SAVU TEODORU, în casele Bibian (dispărute), peste drum de Hotelul Minerva (astazi, Palatul copiilor şi elevilor). Caracalenii ştiau ce înseamnă o cafea bună, ai cărei aburi le producea o stare excelentă, de bucurie şi poftă de viaţă, alături de o ţigară, discuţiile închegându-se rapid şi plăcut, mai ales că aceste cafenele aveau un parfum deosebit, prin curaţenia şi serviciul ireproşabile, dar în mod special prin calitatea cafelei. Prin anul 1880, SAVU TEODORU renunţă la club şi deschide o cafenea în centru, în casele lui Mihalache Voiculescu, unde prin 1928 era un magazin de fierărie, iar astăzi este Sucursala BRD Caracal. Peste drum era şi o plăcintărie, a lui Alexe, simigiul, boierii - cum veneau dimineaţa, la cafenea- îi băteau în geam, strigându-i : cu ,,c,” sau cu ,,b,” Alexe ducându-le porţia de plăcintă, după comanda fiecăruia, cu carne sau cu brânză. După ce serveau aceste bunătăţi, boierii plecau spre casă, însă, dacă te întâlneai cu ei şi îi salutai, nu atingeau pălăria, salutau doar cu un deget pe care se mai vedeau urme de ulei de la plăcintă, protejând astfel pălăria. Prin 1890, se deschide CAFENEAUA CENTRALĂ, tot în centru, în localul Băncii Cafeneaua GATO NOBLE Caracal, str. Parângului, nr.18 www.memoriaoltului.ro 74

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Caracal, proprietatea lui TEODOR BORCESCU. Aici venea numai lume bună - intelectuali, gazetari, se discutau politică, afaceri sau despre viaţa mondenă a urbei. Cu puţin înainte de primul război, în localul acestei cafenele - care se desfiinţează - se deschide un restaurant, patron Iancu Bohm. După primul război mondial (1925), în casele lui Toma Ploeşteanu a funcţionat un club-cafenea numit FRĂŢIA, la etaj, cunoscut mai mult sub denumirea de La piraţi, situat tot central, aproape de piaţă. Începând cu anul 1900, putem vorbi despre o tradiţie în domeniul cafelei, ne spune un cafegiu armean ANTON CARABELAIAN, fiul lui Avedis Carabelaian care, prin 1913- 1914, vine în Bucureşti la tatăl lui - ce avea acolo o prăvălie de cafea şi alte bunătăţi, numită La cămila. În anul 1929, dorind să se însoare, află că la Caracal există o familie Artinian, cu o fată de 18 ani, situaţie în care pleacă la familia din Caracal. Deşi nu se cunoşteau şi nu se văzuseră niciodată, cei doi s-au plăcut, s-au căsătorit şi, astfel, Avedis Carabelaian şi Virginica Artinian au devenit soţ şi soţie, adică părinţii lui Anton Carabelaian. Bunicul acestuia, Artinian, avea în Caracal o cafenea care a funcţionat până în anul 1931, când o închide şi pleacă la Bucureşti, dar nu ştim unde a fost plasată. Oricum, armenii ştiau toate tainele cafelei (ca si astăzi), o ceaşcă de cafea de la ei fiind un

Membri ai Asociaţiei Fiii şi Prietenii Caracalului după o deliciu pentru cafegii şedinţă la Cafeneaua GATO NOBLE împătimiţi. Tot în perioada interbelică, era cunoscut şi vizitat clubul-cafenea al lui TOMIŢĂ ALEXANDRESCU, zis Prinţul pentru eleganţa sa vestimentară, situat lângă restaurantul Buţănescu, unde în zilele noastre funcţiona Grădina de vară JIUL, în centru. Acest club-cafenea avea o solemnitate aparte, prin prestaţia şi eleganţa Prinţului, prieten cu marii negustori din Caracalul acelui timp - între care Făget sau cu cei din familiile Stamatopol şi Leontopol. Se juca poker până la ziuă, iar Prinţul, chiar dacă pierdea, tot în câştig era, pentru că le percepea caniotă, desigur toată noaptea, nu se bea numai cafea, dar discuţiile erau aprinse, cu păreri contrare, în funcţie de simpatiile politice sau de modul cum le mergeau afacerile. Prinţul îi asculta, nu comenta, dar nota, consemna cu plăcere aceste răbufniri ale unor oameni de frunte ai oraşului care dialogau în clubul lui. Dintre cafenelele interbelice, se detaşează aceea a lui JEAN PETRESCU, din anul 1937, care funcţiona în Cadrilater, în clădirea unde a fost magazinul GOSTAT, lângă CEC. Era deschisă zi şi noapte, se juca billiard, fiind vizitată în special de agenţii diferitelor firme care soseau la Caracal pentru încheierea de contracte cu firmele fraţilor Borcescu sau Betulescu, cunoscuţi negustori de cereale. În faţa cafenelei era şi staţia de trăsuri, circa 30, www.memoriaoltului.ro 75

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR remarcându-se Marin Cocoşatul, tartorele birjarilor ce se duceau la gară după clienţi, fiecare comis voiajor avea birjarul lui, aceştia erau foarte discreţi, odată ce ajungeau la cafenea, serveau cafeaua respectivă, discutau puţin între ei, apoi fiecare pleca unde avea de rezolvat problemele pentru care venise. Bagajele rămâneau sub masă, după ce încheiau afacerile respective reveneau, consumau încă o cafea şi plecau la gară. Proprietarul Jean Petrescu era din Cioroi. Pentru atragerea clienţilor, Jean Petrescu făcea cunoscut, în ziarul ROMANAŢIUL / 1937, că stă la dispoziţia onoratei clientele, cu ceaiuri, cafele, billiard, table etc. Nu mă ocoliţi – spunea patronul – stau la dispoziţia oricăror persoane, în special a d-lor voiajori. De mai mică importanţă era şi cafeneaua lui MITICĂ VATAU, în apropiere de piaţă, aici veneau oameni cu posibilităţi financiare mai modeste, cizmari şi croitori, se discutau fel şi fel de probleme privind oraşul, primăria şi sportul, în special fotbalul. Un alt negustor, LEO DORICĂ, deschisese şi el o cafenea, tot prin zona pieţei, puţin frecventată, cu excepţia zilelor de luni - când era ceva mai mult căutată, de tot felul de oameni care apăreau, ocazional, prin Caracal. Prin 1945, avea o cafenea şi NIŢĂ BOTEANU, în centru, pe lângă locul unde astăzi este Cercul Militar, veneau aici intelectualii oraşului, oameni care ştiau ce este o cafea si cum să se bucure de aburii şi parfumul ei. Era curată, serviciul ireproşabil, se putea citi şi ziarul, fiecare masă avea un dispozitiv pentru păstrarea şi citirea lui, la nevoie se putea solicita şi un ceai sau un rom care, pus în cafea, dădea un gust mai special (cafea Marghiloman). Vorbind despre cafenelele caracalene, nu putem să-l omitem pe vestitul CITA CRISTESCU, un om deosebit care făcuse din prepararea şi vânzarea cafelei un adevărat ritual. De fapt, el avea - pe lânga Uzina electrică - un fel de băcănie, cafeaua o măcina în faţa clientului, iar pentru prietenii lui (prin anii 1960-1965) prepara pe loc o ceaşcă aburindă, după o reţetă proprie. De multe ori avea sentimentul că, prin ceea ce face, este păgubit, convingându-te să bei acolo licoarea respectivă, să-i rămână şi lui măcar aburul ei. Făcea acest lucru cu prietenii lui de suflet, Radu Ricman, Seba Nuţă, Puiu Tomescu şi, câteodată, eu, deşi nu sunt consumator de cafea, dar eram prezent pentru discuţiile purtate, CITA fiind un excelent arhivar al multor fapte şi evenimente din Caracalul tinereţii lui, era un adevărat Caracal - cu bucuriile şi necazurile lui, un causeur de marcă, personaj pitoresc, de care astăzi mulţi au uitat. De reţinut că, prin 1940, în Caracal exista o fabrică de cafea surogat, ţinută de cunoscutul negustor ION C. UŢĂ, iar din reclama publicată în ziarul ROMANAŢIUL / 24. XI.1940, aflăm că acest produs se vindea în magazinul de coloniale de pe strada Regele Ferdinand (era în centru). Se spunea, în continuare, că această cafea surogat este de primă calitate şi bine lucrată, fiind fabricată din produse aprobate de Onor ministerul sănătăţii cu certificatul nr.767/1.X.1940. Cafeaua surogat se recomanda a se da, în loc de ceai, dimineaţa la copii, fiind mai hrănitoare şi ajutând la dezvoltarea corpului. Fabrica lui Ion C. Uţă, care producea acest elixir, era, de fapt, prima fabrică românească de cafea surogat. Prin anul 1889, când prefect de Romanaţi era Constantin Chintescu, tatăl lui Mişu Chintescu, Şerban Jianu- mare proprietar şi conservator, fiind la cuţite cu acesta, umbla prin toate cafenelele de atunci, declamând, în faţa tuturor celor care-l ascultau cu atenţie, un pamflet - scris chiar de el - prin care atrăgea atenţia asupra activităţii corupte a prefectului: Chintescu, când vorbeşte din gură, Vorbeşte tot de prefectură, www.memoriaoltului.ro 76

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Prefectura de Romanaţi - A dat mâna cu grecii şi bulgarii, Unde sunt oameni bogaţi. Judeţul să-l jefuiască, Chintescu, cu tâlharii, Satele să le pârjolească. De altfel, cafenelele, spre deosebire de restaurante, ofereau un spaţiu mai restrâns, clienţii putând comunica între ei destul de uşor, iar atunci când cineva vorbea, pentru toţi se auzea foarte bine, între ei putând avea loc chiar dialoguri, precum acela de prin 1945- 1946, de la cafeneaua lui NIŢĂ BOTEANU. Un distins judecător i se adresează, peste mese, unui boem caracalean şi comis voiajor - Roman Bălănescu, rugându-l să-i aducă şi lui, de la Bucureşti, nişte râie, dacă se mai duce prin capitală. Răspunsul acestuia a fost oportun şi de efect, cei prezenţi aplaudând: Cu plăcere, d-le judecător, dar dacă nu vă găsesc acasă, pot să i-o dau soţiei ? Astăzi, în Caracal, o cafea adevărată, cu parfum armenesc, se mai poate bea la Cafeneaua GATO NOBLE, înfiinţată la 24.12.2010, fiind plasată în zona vechiului târg, lângă Liceul Mihai Viteazul. Patronul este DANIEL PISICĂ, oferind oraşului cea mai luxoasă cafenea din ultimii 50 de ani, o adevărată Capşa caracaleană, punct de reper spiritual pentru intelectualii din urbe, dar şi pentru elevii liceului de peste drum. Aici au loc evenimente deosebite, lansări de carte, expoziţii, aniversări şi, nu în ultimul rând, se pun la cale unele afaceri. Curăţenia şi servitul cafelei sunt exemplare, cafeaua te învăluie cu aerul ei ademenitor şi te îndeamnă să revii cu plăcere. Este adusă de la Bucuresti, de la Gheorghe Florescu, cafegiu celebru, fost ucenic al marelui cafegiu Avedis Carabelaian, de aici si denumirea cafelei AVEDIS care se serveşte în această splendidă cafenea. Cei care se ocupă de ea sunt tatăl patronului, Minel Pisică, si soţia sa Artemiza, oameni deosebiţi, primitori, calzi şi receptivi la toate evenimentele cu caracter cultural ce se derulează în oraşul nostru. Numai aici, la o ceaşcă de cafea cu aburi care te învălui precum braţele unei nimfe, poţi să-ţi întâlneşti prietenii şi să rechemi amintirile, risipite prin anii ce s-au dus. Deci şi astăzi se poate bea o cafea bună, iar cei care ştiu ce înseamnă acest lucru, alături de o ţigară, se simt mai bine, mai bucuroşi, cu poftă de viaţă. Tot umblând printre amintiri, stând de vorbă cu cafegii de odinioară, am cam obosit şi mă retrag la GATO NOBLE, unde vă aştept la una armenească. Fac eu cinste, deşi nu sunt băutor de cafea, dar sunt prezent aici pentru a mă întâlni cu prietenii spirituali din oraş, atras şi de atmosfera boemă Aniversare la Cafeneaua GATO NOBLE Caracal ce se degajă permanent, cât şi de modul în care familia Pisică a conceput aranjamentul acesteia, realizând un interior de basm, fermecător. www.memoriaoltului.ro 77

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Sărbătorile Pascale în filatelie Ing. Ion MARIN Preşedintele Societăţii Filatelice „Romanaţi“

Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului constituie cea mai importantă sărbătoare creştină dintre toate sărbătorile de peste an şi al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare, primul fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele Paşti. Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă perioadă de post în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor - când se sărbătoreşte intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim - şi se sfârşeşte în Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi moartea Sa din Vinerea Mare.

Cuvântul Paşti este de origine evreiască (de la cuvântul Pesah = trecere, moştenit de evrei de la egipteni, dar în limba română provine din forma bizantino-latină Pasthae). Pentru evrei este o sărbătoare anuală în amintirea ieşirii lor din robia egipteană, sub conducerea lui Moise. Termenul de Paşti a trecut şi în vocabularul creştin pentru că evenimentele petrecute – patimile, moartea şi învierea Domnului – au coincis cu Paştile evreilor din anul 33, dar obiectul Paştilor creştine este cu totul diferit de cel al Paştilor evreilor, singura legătură dintre ele fiind numele, dat creştinilor de coincidenţa cronologică. În biserica veche au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi. Cei mai mulţi creştini sărbătoreau Paştile în aceeaşi zi din săptămână în care a murit Domnul – Vinerea, numind-o Paştile Crucii, iar Învierea în Duminica următoare. Diferenţele cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase discuţii şi controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau să meargă, uneori, până la adevărate schisme - sau rupturi - între unele Biserici, mai ales în cursul secolului al II -lea. O uniformizare a datei serbării Paştilor a încercat să introducă, în toată lumea creştină - din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare -, Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325. Părinţii acestui sinod au adoptat practica cvasi-generală, bazată pe calculul datei Paştilor obişnuit la Alexandria, calcul care se reducea la următoarele norme: Paştile se vor serba totdeauna duminica şi această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară. În cazul când Paştile creştin coicide cu Paştile iudaic, acesta se va sărbători în duminica următoare. Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria (unde www.memoriaoltului.ro 78

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ştiinţa astronomiei era în floare), iar aceasta o va comunica la timp şi celorlalte Biserici creştine. Deci, data Paştilor depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de mişcarea soarelui pe bolta cerească – echinocţiul de primăvară (21 martie) – şi unul cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului – luna plină de după acest echinocţiu, numită şi luna plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an. Din cauza imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici până astăzi nu există uniformitate în ceea ce priveşte data sărbătorii Paştilor între Apusul şi Răsăritul creştin, fiindcă nu toţi se servesc de acelaşi calendar. Astfel, în Apus Paştile se serbează între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian. Din anul 1924, creştinătatea ortodoxă s-a împărţit în două, în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştilor. Bisericile rămase la calendarul iulian au continuat să serbeze Paştile dupa Pascalia veche, pe când bisericile care au adoptat calendarul gregorian au sărbătorit câţiva ani (1924-1927) Paştile pe stilul nou (la aceleaşi date cu apusenii). Ca să se înlăture, însă, dezacordul dintre diferitele biserici ortodoxe şi pentru a se stabili uniformitate în toată ortodoxia, cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine, bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul pe stil nou au stabilit, prin consens general, ca din anul 1927 Paştile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul iulian. Această hotărâre a fost întărită şi de Consfătuirea inter-ortodoxă de la Moscova, din iulie 1948. Deşi toţi ortodocşii sărbătoresc Paştile în aceeaşi duminică, ea este numerotată diferit în cele două calendare, din cauza celor 13 zile cu care calendarul iulian este rămas în urmă faţă de cel gregorian. Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică (între care şi cea română) serbează Paştile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) şi 8 mai (data cea mai târzie), iar cele de stil vechi între 23 martie şi 25 aprilie. Tot de aici provine şi marea diferenţă din unii ani între data Paştilor ortodox şi a celui catolic. Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. Cu timpul însă, înţelesul cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.

Cu o săptămână înainte de Sfintele Paşti sărbătorim Floriile, adică intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos. Este, în fapt, ultima intrare a Mântuitorului în sfânta cetate, înainte de patimi. Cu mare bucurie, Mântuitorul a fost aclamat ca „Împărat al lui Israel" şi „fiu al lui David“. Domnul intra acum în Ierusalim cu vestea minunilor şi învierilor Sale (învierea lui Lazăr), ce înconjurase lumea şi poporul evreu recunoştea pe Iisus Hristos ca fiind Mesia. www.memoriaoltului.ro 79

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

În ziua de joi, în semn de mare smerenie slujitoare, Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi. În aceeaşi zi, şi-a adunat ucenicii la Cina cea de Taină, pentru a celebra Paştile evreiesc. La această cină de taină, unul dintre ucenici, Iuda - fiul lui Simon Iscarioteanul, îl va vinde marilor preoţi, pentru treizeci de arginţi. După plecarea acestuia, Iisus le spuse ucenicilor că, în aceeaşi noapte, îl vor părăsi cu toţii (Ioan 13, 4-38). După cină, Iisus - împreună cu unsprezece ucenici - părăsi Ierusalimul. Trecând pe lângă grădina Ghetsimani, le spuse ucenicilor Săi: „Aşteptaţi-Mă aici, Eu Mă duc să Mă rog.“ Când se întoarse, îi găsi pe ucenici dormind şi-i trezi, spunându-le: „Oare n-aţi putut veghea un ceas împreună cu mine? Fiţi treji, vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită“ (Matei 26, 33-44). Şi, depărtându-Se de ei, a început să Se roage iarăşi Tatălui ceresc, în grădina Ghetsimani, iar în toiul nopţii a primit sărutul lui Iuda, vânzătorul. Întorcându-se la ucenici, El le zise: „Tot mai dormiţi încă şi vă odihniţi? Iată că a venit ceasul: Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă şi să mergem, căci se apropie vânzătorul“ (Matei 26, 45-57). Şi, deodată, apăru Iuda - însoţit de o mulţime de soldaţi şi oameni de-ai fariseilor şi marilor preoţi, trimişi să-L prindă pe Iisus. Atunci, toţi ucenicii Îl părăsiră şi fugiră de lângă El. Soldaţii L-au dus pe Iisus la marele preot Caiafa. Acelaşi popor care-L primise ca împărat, care-I înălţase osanale, incitat de farisei - în ziua de vineri - L-a scos afară din Ierusalim, răstignindu-L pe lemnul Crucii. Guvernatorul roman Pilat a încercat să-L scape pe Iisus de la moarte, din pricina neînţelegerilor cu evreii şi datorită unui vis al soţiei sale. După cum era obiceiul, de Paşti era eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos şi Baraba, mulţimea cere eliberarea tâlharului şi răstignirea lui Iisus, strigând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“

Soldaţii au împletit o coroană de spini, I-au pus-o pe cap lui Iisus care, purtându-Şi crucea, a mers spre Golgota, unde a fost răstignit - împreună cu doi răufăcători. Pe cruce, Iisus se ruga pentru călăii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ (Luca 23, 27-34). Înainte de a muri, Iisus a rostit: „S-a sfârşit“, apoi a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!“ Şi plecându-şi capul, la ceasul al noulea Îşi dădu duhul (Luca 23, 46). Trupul Lui este luat de către Iosif şi Nicodim, îmbălsămat, înfăşurat într-un giulgiu nou, de in, şi aşezat într-un mormânt săpat în stâncă. Mormântul a fost astupat cu o piatră mare şi pus sub pază, „ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunând poporului că S-a sculat din morţi.“ Sfânta zi de Vineri (Vinerea neagră) este ziua în care Iisus a fost adus la judecată, batjocorit, schingiuit, răstignit, omorât şi îngropat. În noaptea de sâmbătă a avut loc un puternic cutremur de pământ, căci un înger al Domnului a coborât din cer, răsturnând piatra de la intrare şi Domnul Iisus Hristos a înviat şi S-a ridicat din mormânt (Matei 28, 1-8). www.memoriaoltului.ro 80

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Vestea învierii lui Hristos s-a răspândit rapid, cu toate că preoţii cei mari au căutat să spună că trupul lui Hristos a fost furat de ucenicii Lui. După învierea din morţi, timp de patruzeci de zile Iisus Hristos a mai stat pe pământ. Trecând prin uşile încuiate, a intrat în casa unde ucenicii Săi stăteau timoraţi şi înspăimântaţi de frica iudeilor. Atunci, Mântuitorul le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 21-23). În zilele următoare, El s-a arătat ucenicilor, spunându-le: „Aşa trebuia să pătimească Iisus după Scripturi, să moară şi a treia zi să învie din morţi, şi în Numele Lui să se predice pocăinţa spre iertarea păcatelor tuturor popoarelor, începând cu Ierusalimul. Voi sunteţi martorii împlinirii acestor profeţii. Eu voi trimite asupra voastră Duhul Sfânt, după făgăduinţa Tatălui Meu“ (Luca 24, 33-49).

În repetate rânduri s-a arătat ucenicilor Săi, vorbindu-le despre împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, adunându-i pe toţi laolaltă, le-a spus: „…Mergeţi în toată lumea şi predicaţi tuturor Evanghelia. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit. Iar cine nu va crede, va fi osândit…“ Şi zicând aşa, Iisus Hristos se înălţă la cer, chiar în faţa ucenicilor Săi (Marcu 16, 15-19). Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Creştinii se salută, de la Paşti şi până la Înălţare, cu „Hristos a înviat!“, la care răspunsul este „Adevărat a înviat!“ Majoritatea administraţiilor poştale din întreaga lume emit anual mărci poştale şi realizează obliterări dedicate acestei mari sărbători a creştinătăţii. Până la evenimentele din decembrie 1989, Poşta română nu a emis nici-o marcă poştală cu tematică religioasă. Prima marcă poştală românească cu această tematică este emisă în anul 1991, fiind dedicată Sfintelor Paşti. Marca reproduce o icoană pe lemn, datată 1680, cu „Răstignirea Domnului Iisus Hristos“, iar plicul Prima zi a emisiunii redă, în semiilustraţie, imaginea unei alte icoane din aceeaşi perioadă, cu „Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului“. În anii următori, a continuat emiterea de mărci poştale dedicate atât Naşterii Domnului – Crăciunul –, cât şi Învierii lui Hristos – Sfintelor Paşti.  Odată cu apariţia a tot mai multe timbre, ştampile, plicuri şi ilustrate maxime ce ilustrează naşterea, copilăria, botezul, moartea, învierea şi înălţarea la ceruri a Domnului, au apărut şi primele exponate filatelice româneşti - având ca subiect viaţa lui Iisus Hristos. Cu acestea au fost organizate expoziţii, în mai multe centre filatelice din ţară. www.memoriaoltului.ro 81

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt. - 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra . - 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi . - 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi - 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni). - apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu). - 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului . - 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu. - 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu. - 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la Arceşti). - 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”. - 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume . - 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul Popânzăleşti- R-ţi. - 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la Buftea. - 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi. - 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi. - 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare. - 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană. - 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia. - 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor. - 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu. - 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic ,,Vocea Bisericii”. - 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul ,,Radu Greceanu”). - 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie. - 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată Nirvan. - 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia. - 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”. - 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”. - apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi. - 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ.dr. Ilie T. Riga. - 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni. - 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”. - 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina. - apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”. -1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal. - 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi. - apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ P.N.Ţ.Olt . www.memoriaoltului.ro 82

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la Bistriţa. - 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”. - 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran . - 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”. - 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina. - 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi. - 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”. - 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt). - 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939). - 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”. - 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu. - 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi - 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu. - apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie bisericească”. - 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu. - 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893 ,Tâmpeni). - 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia). - 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina. - 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.

Pinacoteca Marius Bunescu

GHERGHE Maria, elevă, clasa a IX-a F, Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal

Eforturi pentru înfiinţarea unui muzeu de artă în Caracal

Noua elită socio-economică, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a marcat, în istoria noastră locală şi naţională, ceea ce, cu un secol în urmă, realizaseră bonjuriştii: schimbarea mentalităţilor - prin ridicarea culturală, economică şi politică a unor mase tot mai mari de oameni. Mari cerealişti, comercianţi - angrosişti, în special de cereale, funcţionari, diferiţi proprietari, magistraţi etc. au susţinut cultura caracaleană, prin contribuţii băneşti sau prin donaţii - în bani, natură sau pământ -, au ctitorit sau întreţinut şcoli, spitale, biserici, au sprijinit tinerii sărmani să meargă la studii, oferindu-le burse, au dat Apelul de constituire a zestre fetelor sărace, la căsătorie. Numele acestor Pinacotecii Marius Bunescu filantropi au rămas neşterse, faptele lor întâmpinându-ne www.memoriaoltului.ro 83

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR la tot pasul: Constantin Filipescu1, Nică Barbu Locusteanu2, Constantin Poroineanu3, Constantin Prejbeanu4, Ion Hagiescu-Mirişte5, Crăciun Pătru, Marius Bunescu, Ilie Constantinescu etc. Unii dintre donatori au fost adoptaţi de oraşul şi judeţul în care s-au aşezat; s-au căsătorit cu fete din partea locului, devenind, şi mai ales dovedind că sunt, mai romanaţeni decât mulţi alţii, născuţi şi crescuţi aici. Unul dintre fiii adoptivi ai Romanaţiului a fost Ion Hagiescu- Mirişte. Acesta a studiat dreptul la Bucureşti şi la Paris, profesând, Actul de fundaţie apoi, în capitala României şi în Buzău; în 1895, s-a stabilit în Caracal, reşedinţa judeţului Romanaţi. A fost prim-preşedinte al Tribunalului Romanaţi6. Din 1914, îl găsim numit consilier la Curtea de Apel din Constanţa. A fost căsătorit cu Catina Stamatopol, fiica unui mare proprietar funciar din zonă - cu proprietăţi în Caracal şi Deveselu. Nu au avut copii, dar au dorit să sprijine financiar pe tinerii săraci dotaţi intelectual, însă fără posibilităţi materiale. Constantin Poroineanu (bust aflat în Pinacoteca Marius Bunescu )

1 “Mihai vodă Şuţu dărui moşia oraşului Caracal boierului Filipescu ca un lucru slobod ce era”. Acesta va dona, în anul 1793, moşia lui, de 14.000 de pogoane, bisericii domneşti şi şcolii oraşului, cu condiţia “...să o stăpânească orăşenii şi purtând grija, cu a lor cheltuială, pentru toate orânduielile, atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcolii, a se întemeia cu dascăl vrednic şi pururea, în toată vremea” (Dana Roxana DINCĂ, Vera GRIGORESCU, Sabin POPOVICI, Monografia Municipiului Caracal, Editura Tiparg, 2007, p. 47 apud V. A. URECHIA, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1891, p. 38). 2 „Din veniturile obţinute, 1.200 lei anual erau folosiţi pentru şcoala din satul natal, iar restul, cam 8.500 lei anual, pentru bursele studenţilor săraci, dar merituoşi, din Romanaţi. Biblioteca sa, formată dintr-un număr mare de volume, în jur de 1.600 de cărţi, a fost donată gimnaziului «Ioniţă Asan» din Caracal, pentru folosirea elevilor, profesorilor şi a publicului” (Dumitru BOTAR, Fiii Romanaţiului, Editura Lotus-Co, Craiova, 1996, p.155). 3 „În fiecare an, cu prilejul a diverse sărbători, oferea ţăranilor sau copiilor săraci ajutoare băneşti sau în natură. Elevilor cu rezultate bune la învăţătură, de la gimnaziul «Ioniţă Asan», le-a dăruit cărţi şi haine, iar de la Paris a adus, pentru această unitate de învăţământ, planşe de anatomie şi istorie naturală. Spitalului din Caracal i-a dăruit 12.000 lei, iar Societăţii Geografice Române i-a oferit 500 de lei - pentru cea mai bună hartă geografică a judeţului Romanaţi” (Dumitru BOTAR, op. cit., p. 236). 4 Prin testament, a lasat judetului Romanati mosia de 120 de pogoane din comuna Preajba, cu obligatia - ca din venitul ei - să se întreţină două paturi la spitalul din Caracal, iar pe ele să figureze câte o tăbliţă cu numele lui şi al sotiei, Eugenia Prejbeanu (Ştefan RICMAN, Monografia judeţului Romanaţi, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, p. 165) 5 Fost prim-preşedinte al Tribunalului Romanaţi, a lăsat judeţului casa sa din Caracal, precum şi o bogată colecţie de obiecte de artă, pentru a servi ca muzeu (Ştefan RICMAN, op.cit., p. 165). 6 Dumitru BOTAR, op. cit., p. 176. www.memoriaoltului.ro 84

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Sensibil la frumos, Ion Hagiescu-Mirişte a vizitat muzee, expoziţii de artă - din ţară şi în Europa; a achiziţionat opere de mare valoare, devenind unul dintre cei mai mari colecţionari din Romanaţi. Sensibilitatea sa a fost dublată de un puternic simţ al datoriei morale faţă de judeţul care îl adoptase. Visul său a fost să dăruiască urbei caracalene şi, mai ales, oamenilor săi un muzeu al artei, unde să expună impresionanta colecţie pe care o deţinea. În acest spirit, a cumpărat, în 1900, casa lui Teodor Cazan7(sau Gazan, n.n.). Departe de a fi casa pe care şi-a dorit-o, magistratul a început o muncă titanică – investind timp şi bani -, amenajând-o după standardele cele mai înalte - pentru acea vreme. A fost angajat unul dintre cei mai cunoscuţi peisagişti, francezul Redont; sarcina acestuia era să extindă frumosul interior şi dincolo de zidurile casei, prin amenajarea unui parc. Un concurs de mai mulţi factori – mutarea magistratului la Constanţa, izbucnirea primului război mondial - la care s-au adăugat indiferenţa şi reaua voinţă a conducătorilor oraşului – au împiedicat realizarea acestui vis. În 1922, marele filantrop care, încă din 1904, trecuse în testament donarea întregii sale averi către judeţ, cu scopul înfiinţării, aici, a unui muzeu de artă, s-a stins din viaţă - fără a-şi vedea visul împlinit. Dragostea pentru arta plastică nu a avut aceeaşi rezonanţă în inimile şi sufletele urmaşilor. Casa, amenajată cu atâta grijă pentru nobila sarcină pe care magistratul urma să i-o dea, nu a ajuns niciodată muzeu. Numărul obiectelor de artă, şi în special al tablourilor, trebuie să fi fost mare8 dar, probabil, unele dintre acestea au fost înstrăinate, atât după moartea colecţionarului - de către soţia lui, cât şi după încetarea din viaţă a acesteia - de către moştenitorii averii. Se ştie, astfel, că, în anul 1936, Catina Hagiescu- Mirişte, fostă Stamatopol, a dăruit unui ofiţer, din Caracal – colonelului Rădulescu -, un tablou de Steriade9. Soarta colecţiei de artă Hagiescu-Mirişte a fost una crudă: ajunsă pe mâna moştenitorilor – Julieta şi Calliopi Stamatopol, colecţia a fost depozitată în condiţii

Interior din Pinacoteca Marius Bunescu improprii. Un incendiu - care a distrus casa - le-a determinat pe moştenitoare să depoziteze obiectele de artă în subsolul unei case din apropiere – casa Chintescu. Mai târziu, când s-a deschis Muzeul Romanaţiului, numărul tablourilor găsite în casa Chintescu era de 27, tablouri semnate de pictori consacraţi: N. Dărăscu, C.D. Stahi, O. Obedeanu, N. Grimani, N. Furduiescu, Umberto Boccioni, Dupont, Ambrosini etc. Din întreaga colecţie, în muzeu nu a intrat decât o treime. În prezent, obiectele din colecţia Hagiescu-Mirişte continuă să fie depozitate în subsolul Muzeului Romanaţilor.

7 Ibidem. 8 Potrivit inventarului, întocmit la 26 octombrie 1943 de către organele judiciare, în casă erau 78 de tablouri - pictură şi grafică - şi 40 de lucrări de sculptură - busturi şi statuete -, de bronz şi gips: în total, 118 piese. 9 Crăciun PĂTRU, Pinacoteca Marius Bunescu a Liceului nr. 1 din Caracal, 1968, p. 6. www.memoriaoltului.ro 85

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Pinacoteca Marius Bunescu Ideea înfiinţării unui muzeu de arheologie în oraşul Caracal este mai veche decât aceea a muzeului de artă. Ea a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când vestigiile romane de la Romula au intrat în circuitul preocupărilor unor arheologi de seamă ai vremii. Aceştia doreau să se organizeze un muzeu, la Caracal, care să cuprindă materiale ce se descopereau în număr mare la Romula, ca şi pe întreg cuprinsul fostului judeţ Romanaţi. Dar muzeul nu s-a înfiinţat, pentru că împrejurările nu erau prielnice unei asemenea înfăptuiri. În toamna anului 1944, mai mulţi elevi şi profesori de la Liceul „Ioniţă Asan”, toţi animaţi de sentimente înalte - de dragoste pentru frumos, au preluat de la înaintaşi ideea înfiinţării unui muzeu. Tinerii entuziaşti s-au constituit într-o societate culturală, cu numele de „Haralamb Lecca”. În actul constitutiv al societăţii, votat în şedinţa de la 1 noiembrie 1944, se arăta că scopul principal era „înfiinţarea unui muzeu arhelogic pentru care se vor strânge, treptat, fondurile necesare; achiziţionarea pieselor şi colecţiilor de muzeu...”. S-au tipărit două anuare – 1944-1945 şi 1945-1946 - din paginile cărora se poate desprinde munca entuziastă a acelor tineri, profesori şi elevi, depusă în vederea scopului urmărit. În primăvara anului 1947, considerându-se că, încă, nu existau condiţii favorabile pentru a se trece la organizarea muzeului arheologic, deşi se Prof. emerit Pătru Crăciun realizaseră însemnate sume de bani, conducerea societăţii a hotărât să se înfiinţeze o galerie de artă - în cadrul liceului - care să cuprindă lucrări reprezentative ale pictorilor născuţi în Caracal, deoarece aici îşi aveau locul de baştină o serie de pictori cu renume: Mihail Lapaty, Marius Bunescu, Ion Musceleanu, Gh. Teodorescu-Romanaţi. Pe 17 aprilie 1947, conducerea liceului trimitea un apel către pictorii născuţi în Caracal, solicitându-le să-şi dea concursul la organizarea galeriei de artă: Oraşul în care v-aţi născut – se spunea în apel – respectuos vă roagă, prin noi, de a-l ajuta la îndeplinirea unui frumos plan artistic pe care-l nutreşte de mai multă vreme: înfiinţarea unei pinacoteci. Ne-am gândit, în primul rând, să cerem preţiosul concurs la maeştrii care s-au născut în Caracal sau au o legătură oarecare cu oraşul. Pe Domnia Voastră vă socotim cel dintâiu’ şi vă rugăm, cu tot respectul, să dăruiţi pinacotecii noastre unul Actul de donaţie semnat de sau câte tablouri binevoiţi. pictoriţa Hortensia Popescu Vă mai rugăm să fiţi interpretul dorinţei şi planului nostru pe lângă alţi pictori şi a-i ruga să ne www.memoriaoltului.ro 86

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR doneze ceea ce vor crede. Liceul are o sală spaţioasă – în formă ovală – special construită, unde va fi adăpostită pinacoteca, şi cum la 1 iunie 1947, promoţia 1927 a Liceului va sărbători douăzeci de ani de la terminarea studiilor, dorim să o inaugurăm atunci. În aşteptarea binevoitorului şi încurajatorului Domniei Voastre răspuns, vă exprimăm cele mai sincere urări de bine şi de sănătate. Apelul purta semnătura directorului Liceului Ioniţă Asan, profesor Crăciun Pătru; primul apel a fost adresat maestrului Marius Bunescu de la care se aştepta un sprijin mai mare în realizarea acestui vis. Pictorul caracalean nu a întârziat să răspundă şi să pună umărul la un aşa proiect: Pentru preocuparea dumneavoastră atât de rară şi pentru iniţiativa curajoasă ce vă face cinste, am primit cu multă bucurie apelul ce mi-aţi adresat, spre a vă da concursul meu la întemeierea unei pinacoteci în oraşul nostru... În următoarea scrisoare, Marius Bunescu cerea mai multe lămuriri: ...posedaţi tablouri sau alte obiecte de artă şi de arheologie? Dacă aveţi Corespondenţă între pictorul Marius tablouri sau sculpturi cunoascute, de cine sunt? Bunescu şi profesorul Pătru Crăciun De asemenea, vă rog a-mi spune cum e luminată sala şi dacă este pusă la punct în urma deteriorărilor suferite. Ce culoare are zugrăveala? Cum este încălzită sala? Dimensiunile. Intrarea este directă ori din interiorul liceului? Aveţi măsuri de pază asigurate? Mai este altceva în această sală? Maestrul îşi asuma sarcina de a lua legătura şi cu alţi pictori, pentru a aduna material - pe care să-l ţină depozitat până la transportarea lui la Caracal. Zestrea de început era mică, aşa după cum reiese din scrisoarea directorului liceului, Crăciun Pătru: un tablou de Teodorescu-Romanaţi (32x42); un tablou de C. Costescu (45x65); şase tablouri de Relu Popa, un tânăr şi talentat pictor local, elev al D-lui E. Stoenescu (43x57); patru tablouri de Hort. Popescu; un în cărbune de Hort. Popescu (30x40). În total 14 tablouri-pictură pe pânză. În privinţa sălii, acelaşi inimos profesor îi scria pictorului Marius Bunescu: sala are trei ferestre mari şi e luminată dinspre Sud-Est şi Sud-Vest. E ovală. tablou de un necunoscut (50x70); un tablou Dimensiunile: aproximativ 12m x 8m. Nu am Pagină din catalogul primei jugrăvit-o încă. E încălzită cu sobă de teracotă. expoziţii – 21 septembrie 1947 Intrarea - din interiorul liceului. Sala e la parter. A www.memor iaoltului.ro 87

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR fost folosită pentru educaţie-fizică, până acum. E parchetată. Dacă ne facem sală specială de ed.–fizică – este proiectată pentru anul acesta –, atunci, sala rămâne definitiv a pinacotecii. Contrar, iarna, când elevii fac programul în sală, tablourile se ridică şi se depozitează. În sală nu mai este nimic altceva. Între iniţiatorii proiectului şi pictorul Marius Bunescu s-a legat o corespondenţă intensă. Pictorul, cu o vastă experienţă în organizarea şi, mai ales, în gestionarea unui asemenea proiect – fusese director al Muzeului Simu, mai mulţi ani -, a îndrumat, de la distanţă, înfiinţarea pinacotecii, oferind informaţii legate de spaţiu şi de depozitarea picturilor. Proiectul s-a bucurat şi de sprijinul academicianului Ştefan Nicolau, deputat de Romanaţi, acesta donând - la inaugurarea pinacotecii - două tablouri de Dumitru Ghiaţă şi o colecţie de 18 stampe japoneze. Achiziţionarea de tablouri s-a început imediat după luarea iniţiativei. Astfel, din fondurile societăţii culturale „Haralamb Lecca”, s-au cumpărat şase tablouri - de la pictoriţa Hortensia Popescu, din Caracal. Tablourile cuprindeau o tematică vastă, inspirată de specificul oraşului Caracal: aspecte de la periferii, chipuri de oameni necăjiţi, monumente istorice. Cu fondurile comitetului şcolar al liceului, s-au mai cumpărat alte şase tablouri - de la tânărul pictor caracalean Popa Jean Tudor – Relu Popa. Iniţial, cele şase tablouri ale acestui pictor fuseseră comandate pentru cancelaria profesorilor. Caracterul local dat, iniţial, pinacotecii a fost depăşit pe data de 30 august 1947, când Ministerul Artelor a donat pinacotecii un număr de 5 lucrări: Pescari la mal (65/947) - Gh. Sârbu-, Peisaj de iarnă (79/947) – Petre Molovăţu-, Peisaj urban (68/947) – Dragoş Morărescu-, Peisaj (71/947) – Catul Bogdan-, Stradă în Mangalia (60/947) – Const. Bacalu. Cele 5 tablouri au fost ridicate de la Muzeul Simu de către Teodor Voinea, Directorul General al Contabilităţii Publice din Ministerul Educaţiei Naţionale, fost elev al liceului. În ziua de 1 septembrie 1947, s-a început organizarea pinacotecii. Tablourile au fost expuse într-o sală a liceului, lungă de 18 m şi lată de 9 m, care fusese amenajată după toate regulile muzeistice. În aceeaşi zi, era trimisă o circulară către toate instituţiile din oraş, cu următorul conţinut: Avem onoarea de a vă aduce la cunoştinţă următoarele: Pe ziua de 1 septembrie 1947 a fost înfiinţată Pinacoteca „Marius Bunescu” a liceului nostru. Între pictorii de seamă, reprezentaţi în colecţiile noastre, menţionăm pe Marius Bunescu, Teodorescu-Romanaţi, Gh. Sârbu, Catul Bogdan, Const. Bacalu etc. Pinacoteca este deschisă pentru vizitatori duminica şi sărbătorile legale – dimineaţa, între orele 9-13, iar pentru vizitatorii străini de localitate - în orice zi; intrarea liberă. Vă rugăm să binevoiţi a încunoştiinţa pe funcţionarii instituţiei D-tră. Instituţiile spre care a pornit această adresă au fost: Prefectura, Primăria, BNR, Chestura, Camera Agricolă, Camera de Comerţ, Liceul de Fete, Liceul de Comerţ, Liceul ind. de fete, Liceul ind. de băieţi, Federeala Dacia, Inspectoratul Şcolar, Administraţia Financiară, Tribunalul, Cercul Teritorial, Garnizoana Caracal, Crucea Roşie, Baroul Avocaţilor. Ziua de 1 septembrie 1947 a fost socotită ca dată a înfiinţării pinacotecii. În şedinţa Comitetului şcolar al liceului, din 12 septembrie - acelaşi an, s-a propus ca pinacoteca să poarte numele pictorului Marius Bunescu; de asemenea, s-a luat hotărârea ca, în data de 21 septembrie – era într-o duminică -, la ora 10 dimineaţă, să aibă loc inaugurarea. Inaugurarea s-a făcut cu mare fast, deşi cel care sprijinise considerabil realizarea www.memoriaoltului.ro 88

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR pinacotecii – chiar Marius Bunescu- nu a putut fi prezent. Numărul operelor, donate pinacotecii până la sfârşitul anului 1947, a crescut. La începutul anului următor, Comisia Interimară a Primăriei, prin primarul V. Frăsineanu, dona pinacotecii 5 lucrări de artă: bustul lui Constantin Poroineanu (marmură albă) - împreună cu soclul pe care este aşezat, bustul Eufrosinei Poroineanu (marmură albă) - împreună cu soclul pe care este aşezat, portretul lui Constantin Poroineanu - pictură în ulei, pânză cu ramă, portretul Eufrosinei Poroineanu - pictură în ulei, pânză fără ramă şi portretul Eufrosinei Poroineanu - fotografie fără ramă. Pentru creşterea numărului de tablouri şi îmbunătăţirea fondurilor s-a desfăşurat o susţinută muncă de propagandă: presa, radioul, apoi televiziunea au vorbit în termeni elogioşi despre înfiinţarea acestei instituţii de artă. Prin intermediul pictorului Marius Bunescu, achiziţiile au fost selecţionate, urmărindu-se să ajungă în colecţiile pinacotecii lucrări cât mai variate, din toate genurile şi, mai ales, de bună calitate artistică. S-a făcut şi un plan, către sfârşitul anului 1947, pentru achiziţionarea de tablouri din toate categoriile: peisaj, pictură statică, portret, compoziţie. În ultimele luni ale anului 1947, aproape săptămânal se primeau tablouri. Anul s-a încheiat cu succes. În inventarul pinacotecii au fost înscrise 41 de tablouri. În cursul anului 1948, au intrat în colecţia pinacotecii numai tablouri semnate de pictori consacraţi. Printre tablourile achiziţionate, două au aparţinut lui Alexandru Ţipoia: unul a fost cumpărat chiar de la artist - de către membrii societăţii Haralamb Lecca, iar celălalt - cumpărat de elevii unei clase de liceu şi dăruit Interior din Pinacoteca Marius Bunescu pinacotecii10. La sfârşitul anului 1948, pinacoteca şi-a mărit numărul de obiecte cu încă 18 piese: 16 tablouri şi 2 busturi din marmură. Pinacoteca a început să fie vizitată de către o serie de oameni de seamă, reprezentanţi remarcabili ai culturii româneşti. Astfel, în primăvara anului 1948, a fost vizitată de către însuşi academicianul Ştefan Nicolau, deputat de Romanaţi. Un an mai târziu, la 17 ianuarie 1949, Ştefan Nicolau vizita din nou pinacoteca; de data aceasta, aducea – personal - două tablouri de Dumitru Ghiaţă şi 18 stampe japoneze colorate, precum şi două frumoase Kakemono-uri japoneze. Era cea mai mare donaţie de artă -

10 Ibidem, p. 16. www.memoriaoltului.ro 89

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR primită până la această dată. Stampele erau opere ale unor artişti renumiţi din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, ca Utamaro Kitagawa, Kunisada Utagawa, Hirosige Itchiyusai11. În anul 1957, artistul poporului Marius Bunescu a donat un important set de tablouri, în număr de 17, lucrări care figuraseră în expoziţia retrospectivă din 1956, organizată la Bucureşti cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani. Erau tablouri care înfăţişau, cu sobrietatea caracteristică artistului, minutate peisaje - din diferite regiuni ale ţării: Dobrogea - cu litoralul Mării Negre, Oltenia, Transilvania şi Moldova. În anul 1963, patrimoniul artistic s-a îmbogăţit cu un nou şi însemnat lot de tablouri. Elena Dona din Bucureşti, născută în oraşul Caracal, deţinătoarea vestitei colecţii de artă „Dr. Dona”, a dăruit 12 tablouri, semnate de pictori de seamă: Artur Verona, Ştefan Dimitrescu, Theodorescu-Sion, Iosif Iser, Constantin Bacalu şi alţii. În Cartea de aur a Pinacotecii au semnat nume sonore ale ştiinţei şi culturii româneşti: Magda Stavinski, academicienii Răzvan Teodorescu, Solomon Marcus, Eugen Simion, profesorii universitari Gheorghe Stratan, George Dincă ş.a. Pinacoteca Marius Bunescu, prin obiectele de mare valoare pe care le deţine – tablouri, stampe, sculpturi -, prin expoziţiile temporare, ca şi prin întreaga muncă desfăşurată în cadrul ei, a contribuit - din plin - la depistarea talentelor, la dezvoltarea lor. Este semnificativ faptul că un număr de cinci dintre absolvenţii Stampe japoneze expuse în Pinacoteca Marius Bunescu liceului au urmat Institutul de artă plastică Nicolae Grigorescu, şi anume Teodor Catană, Ion Popescu Udrişte, Ion Truică, Vintilă Mihăescu şi Jean Tudor Popa.

Note: Citatele folosite în acest material provin din notiţele lăsate de profesorul emerit Pătru Crăciun, notiţe organizate într-o adevărată arhivă personală - donată Liceului Ioniţă Asan, căruia i-a fost profesor şi director. Fotografiile din acest material au fost făcute, în Pinacoteca Marius Bunescu a Colegiului Naţional Ioniţă Asan, Caracal, de către elevii implicaţi în proiectul şcolar „Pinacoteca Marius Bunescu” – Cotulbea Emilian (clasa a XI-a F) şi Burcea Roxana (clasa a IX-a H), proiect coordonat de profesoara Pătru Jeana.

11 Ibidem, p. 17. www.memoriaoltului.ro 90

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Principele Mihai-Constantin Basarab-Brâncoveanu, promotor al agriculturii moderne în România

Prof. Sabina-Elena VASILESCU

Începutul secolului XX a însemnat şi o nouă abordare a problematicii cultivării pământului în România, trecându-se de la faza practicării unei agriculturi de subzistenţă, (chiar şi pentru marii proprietari – păstrând proporţiile), cu producţii de grâu, bunăoară, de sub 1.000 kg. la hectar, mult scăzute în anii cu condiţii climatice deficitare, la una modernă. Rezultatul era determinat de tehnologiile rudimentare privind lucrarea pământului, gama redusă de soiuri şi hibrizi şi necorelarea cu specificul solului şi al zonei, inexistenţa maşinilor şi utilajelor pentru întreţinerea şi recoltarea culturilor, lipsa ştiinţei agricole, a seminţei selecţionate ş.a. Revoluţionarea sectorului agricol a fost impusă, indirect, de mai mulţi factori, printre care: modernizarea agriculturii în statele occidentale şi cunoaşterea acestei realităţi de fiii marilor moşieri aflaţi la studii ori specializare în străinătate; reducerea suprafeţelor arabile moşiereşti prin aplicarea legilor agrare ale lui Cuza şi necesitatea recuperării diferenţei prin producţii şi rezultate; noile condiţii de viaţă, eleganţă şi arhitectură specifice exploziei culturale de după 1890 şi susţinerea materială a acestora; diminuarea forţei de muncă pe marile proprietăţi prin împroprietăririle succesive ale sătenilor şi crearea, astfel, şi a unei competiţii de rentabilizare a muncii şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea ştiinţei agricole prin instituţii de profil. În acest context, preceptele vremii au fost riguros conştientizate de prinţul Mihai-Constantin Basarab-Brâncoveanu, personalitate emblematică a epocii sale. Descendent din Basarabi şi Brâncoveni, prin cultură şi educaţie a fost racordat la cerinţele şi virtuţile lumii moderne; a fost cel mai mare latifundiar al României şi omul politic care a a făcut declaraţii fulminante în parlament prin care a susţinut împroprietărirea ţăranilor, fapt ce l-a impresionat chiar şi pe pe primul ministru I.G. Duca, determinându-l să noteze în scrierile sale politice: “Brâncoveanu nu a ţinut un discurs propriu zis, a făcut mai mult o declaraţie, dar o declaraţie care era profund impresionantă. El era la acea epocă cel mai mare latifundiar din ţară, stăpânea 80.000 de pogoane arabile, şi ce pământ, Principele Constantin Basarab cele mai frumoase, cele mai rodnice moşii din valea Brâncoveanu (n. 1 nov. 1875, Dunării, proprietăţi care-i veneau în linie directă de Amphion, Franţa- m. 22 august la Constantin Vodă Brâncoveanu. Când a declarat 1967, Bucureşti). că face cu inimă uşoară sacrificiul acestor imense averi, în interesul ţărănimii care constituie temelia acestei ţări, şi care-i apără atât de vitejeşte hotarele, mărturisesc că Brâncoveanu m-a mişcat şi că l-am găsit mai elocvent www.memoriaoltului.ro 91

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR decât toţi retorii cu declamaţiunile lor meşteşugite şi toţi marii oratori proprietari de idei”. * Moşiile prinţului au fost răspândite pe o arie largă, de la Rast şi Bistreţul Doljului la Săruleşti, Ştefăneşti şi Obileşti în Ilfov, la Breaza de Prahova şi în Letea Veche în Vlaşca, noi însă vom reliefa preocupările legate de moşiile de la Brâncoveni, Coteana- Ipoteşti şi Momiceni aflate în arealul Romanaţilor şi Oltului cu care, acesta, avea o relaţie sentimentală aparte şi despre care menţiona că ,,... au fost lucrate totdeauna în regie, constituiesc laolaltă un grup de moşii învecinate şi au o strânsă legătură între ele, au un program comun de cultură şi sunt puse sub aceeaşi administraţie centrală cu sediul la Brâncoveni condusă de un personal specialist”. Interesat de poziţia privilegiată a Momicenilor, Constantin Brâncoveanu – viitorul domn, adaugă domeniilor străbune de la Brâncoveni şi Coteana, moşia Momiceni de aproape 2.000 ha. pe care o cumpără la 1688 de la Tudor Greceanu, mare boier, descendent în linie dreaptă din jupan Badea (mare demnitar şi postelnic ce apare în hrisoave, între 1592 şi 1619 ca proprietar al moşiilor Greci, Priseaca şi Liseni). Grecii şi Momicenii erau, de fapt, două trupuri ale aceleaşi moşii, care se întindeau pe lungimea de peste 12.000 metri de-a lungul Drumului Bucureştiului; Momicenii se aflau în partea de est şi constituiau extremitatea răsăriteană a domeniilor deţinute de Tudor Greceanu, de acum continuând proprietăţile lui Brâncoveanu de la Şerbăneşti până la Floru. Constantin Brâncoveanu îşi extinde astfel suprafaţa stăpânită, pe care niciodată nu o va micşora prin vânzare, ci numai prin danii şi zestre, ceea ce însemna constituirea altor moşii şi domenii, indirect, tot sub pecetea Brâncoveanului. Aşa, de pildă, dă ,,această moşie împreună cu satul Şerbăneşti şi rumânii” ca zestre, fiicei sale, domniţa Safta, la anul 1700, atunci când ea se căsătorea cu Iordache Kretzulescu, iar Stanca Brâncoveanu (sora cea mai mare a Saftei şi fiica lui Constantin Brâncoveanu) adaugă la delniţa acestei moşii, tot ca zestre, o altă fâşie cumpărată cu zapis de la biv vel logofăt Chircă şi de la fiul său Diicul ,,toată partea lui de moşie din Momiceni şi o parte din Şerbăneşti, drept unghi 273, leat 7178 (1670)”. Tot de la Chircă şi Diicul mai cumpără la 1675 o delniţă cu jumătate parte de sat, drept unghi 200. În anul 1803 succesoare a Stancăi Brâncoveanu era medelnicereasa Elena Creţulescu, care, la 9 septembrie se plânge domnului de călcarea moşiilor din Olt: Şerbăneştii Domneşti, moşia Lacul, moşia Floru, moşia „dă Vede” şi moşia „dă Câmpu” şi cere să se facă o hotărnicie. Moşiile amintite mai sus le sprijină cu zapise şi mai afirmă că mai are încă un zapis prin care poate face dovadă că moşnenii din Momiceni şi-au vândut şi ei partea lor de moşie, dar nu-l are la ea. Un sat de moşneni lângă un conac moşieresc, ne duce cu gândul la o aşezare de posluşnici, servitori fără simbrie ai moşierului, care au trecut mai întâi printr-o fază de clăcaşi, au strâns sumele necesare pentru răscumpărare, au devenit apoi oameni liberi şi au reuşit să cumpere teren din moşia Momiceni, lucrând-o în devălmăşie ca moşneni până în anul 1920 când satul a fost strămutat în comuna Şerbăneşti. „Satul Momiceni, pendinte de comuna Şerbăneştii de Sus, plasa Şerbăneşti, situat pe o coastă în mijlocul Boianului, la vest de comuna Şerbăneştii de Jos. Are numai câteva case între care se ridică palatul domnului Momiceanu, care l-a costat 160,00 lei. Aici încă se mai cunosc urmele unui puţ… Moşia e proprietatea principelui Brâncoveanu, cu o www.memoriaoltului.ro 92

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

întindere de 1.000 de ha. arabile şi 500 de ha. pădure. Ei posedă 20 de boi, 15 vaci, 6 cai, 850 de oi şi 25 porci” – Anuarul jud. Olt, 1924. * Mihai-Constantin Basarab - Brâncoveanu a moştenit această avere, împreună cu alte bunuri funciare, aşezăminte şi reşedinţe princiare, după încetarea din viaţă a principelui Basaraba - Brâncovan şi a soţiei acestuia principesa Zoe Basaraba - Brâncovan (la 5 mai 1892), revenindu-i în totalitate, alături de alte impresionante domenii, în proporţie de o treime, după dezbaterea succesiunii alături de surorile sale: Ana Elisabeta de Noailles şi Ecaterina Elena de Caraman – Chimai (născută Basaraba - Brâncovan). A fost o remarcabilă personalitate a vieţii politice din ţară şi din judeţul Romanaţi, iar cunoscuţii au fost impresionaţi de intensitatea şi sinceritatea sentimentului său naţional. Deşi crescut în străinătate, glasul conştiinţei l-a chemat în ţara sa din pământul căreia s-a născut, pentru a se hrăni şi înnoi sufleteşte. Era descendent din Basarabi şi Brâncoveni, sincer, democrat şi iubit cu adevărat de ţărănime şi în mod special de localnicii din Brâncoveni, clăcaşi ai moşiei şi proprietăţii sale funciare. Fiind vorba de cel mai mare latifundiar al ţării, de o personalitate implicată în reformarea României rurale, vom stărui asupra evoluţiei proprietăţii şi zbaterilor marilor moşieri în contextul mişcărilor ţărăneşti şi al transformărilor sociale fără precedent din viaţa satului. Considerăm că vom înţelege şi reflecta mai veridic perioada interbelică, noţiunea de moşie cu toate avatarurile şi implicaţiile sentimentale şi materiale, inserând paşii unei transformări cu ajutorul documentelor autentice din Arhivele Naţionale. Principele Basarab Brâncoveanu împreună cu Dumitru Caciona (n. 24 dec. 1885, Avdela, Macedonia- m.25 febr. 1971, Bucureşti) în faţa * conacului-azi dispărut- de la Momiceni (Arhiva C. Vasilescu)

Chiar până în anul 1920, primul pas decisiv făcut de prinţul Brâncoveanu l-a constituit cooptarea în anturajul său a inginerului Dumitru (Dimitrie) Caciona, tânăr absolvent al Şcolii Superioare de Agricultură de la Herăstrău, promoţia 1910, pe care l-a însărcinat cu administrarea domeniilor sale pe principii ştiinţifice şi a realiza ferme model. Dumitru Caciona, aromân născut în satul Avdela din Macedonia Otomană, absolvent al Liceului românesc de la Bitolia, personalitate asupra căreia vom stărui într-un număr viitor, a devenit specialist agronom de certă valoare şi recunoaştere naţională, cu rezultate remarcabile în domeniul culturilor agricole, pomiculturii, viticulturii şi floriculturii, al www.memoriaoltului.ro 93

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR creşterii animalelor, dar şi al irigaţiilor, selecţionării seminţelor şi multe alte domenii. Cu prilejul împroprietăririi, prin lege a primit un lot de 20 de hectare pentru a realiza o fermă model la Momiceni, până la urmă, destinul său întrepătrunzându-se cu cel al moşiei Momiceni. Iată parcursul moşiilor prinţului Brâncoveanu odată cu împroprietărirea din anul 1921. Din documentele epocii şi corespondenţa sa cu instituţiile statului rezultă preocupările şi stăruinţa pentru propăşirea sectorului agricol, investiţiile în maşini performante din Franţa şi Germania, material semincer, rase valoroase de porci şi cai din Transilvania, instalaţii de irigat, staţiune de decuscutat, câmpuri experimentale, dovedind o reală implicare şi o sinceră dorinţă de revoluţionare a sectorului agricol românesc, din păcate, neînţeles în amplitudinea intenţiilor şi proiectelor sale oneste. * Din moşia Momicenii de Jos, proprietatea Mihai - Constantin Basarab - Brâncoveanu au fost expropriate 1.704 ha. şi 18 ari, iar suprafaţa respectivă a fost reapartizată astfel: - 129 ha. locuitorilor din comuna Şerbăneşti; - 1.574 ha locuitorilor din comuna Bărcăneşti, jud. Olt. Conform Fişei provizorie de expropriere a moşiei Momiceni - proprietatea C. Basarab - Brâncoveanu, suprafaţa totală măsurată a fost de 2.037 ha. şi 2.263 m.p. - Suprafaţa moşiei era de 2.036 ha. şi 2.263 m.p. - Lacul lui Cremenea avea o suprafaţă de 0 ha. şi 2.418 m.p. - Eleşteul – 8 ha. şi 1.983m.p. Total, 8 ha. şi 4.401 m.p. - Total inexpropriabil, 8 ha. şi 4.401 m.p. -Suprafaţa la care se calculează cota – 2.028 ha. şi 7.862 m.p. - Conf. scărei de expropriere din I.D.L. 3697/918 – 324 ha. şi 6.000 m.p. Suprafaţa expropriată – 1.704 ha. şi 1.862 m.p. * Prin adresa nr. 10.235/1925 principele Mihai - Constantin Basarab - Brâncoveanu solicită în temeiul art. 28 din Legea de reformă agrară şi a art. 74 din Regulament, să i se vândă: 50 ha. în moşia Brâncoveni, pentru a asigura producerea a o parte din sămânţa de lucernă necesară staţiunii de decuscutarea lucernei, ce funcţionează la această moşie; 200 ha. în moşia Coteana şi 200 ha. în moşia Momiceni pentru culturi de seminţe selecţionate şi pentru a contribui prin culturile de lucernă rezultate din asolamente la o bună funcţionare a staţiunii de decuscutat de la Brâncoveni şi 100 ha. din terenul moşiei Obileşti pentru a asigura funcţionarea fabricii de scrobeală. * Potrivit datelor aflate la Comitetul agrar şi pe baza hotărârilor Comisiunilor judeţene respective, s-au rezervat d.lui C. Basarab Brâncoveanu, în urma aplicării decretului lege şi a legii de reformă agrară, mai multe suprafeţe, între care la Momiceni = 274 ha. cotă teren arabil şi 50 ha. teren păşune. * Moşia Momiceni, pendinte de comuna Şerbăneşti, jud. Olt, este situată la circa 38 km. de oraşul Slatina, la 8 km de moşia Coteana şi la 20 km. de moşia Brâncoveni, făcând grup de exploatare cu aceste moşii. Aplicarea legilor de expropriere: www.memoriaoltului.ro 94

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Prin aplicarea Decretului Lege s-au expropriat pe acestă moşie 1.704 ha şi 18 ari, rămânând proprietarului o cotă de teren arabil de 324, 60 ha, deosebit de 171 ha. neexpropriabil netrecut în Fişa provizorie şi care se descompune astfel: pădurea Momiceni – 134 ha; eleşteul Momiceni – 7 ha; armanul – 20 ha; conacul 10 ha. Prin aplicarea Legii agrare, după cum subliniază Hotărârea Comisiunii judeţene, aceste 324 ha. sunt lăsate în întregime proprietarului, întrucât i se admit 50 ha. pentru vitele sale (22 + 28 ha.) precum şi o cotă de 300 ha. care faţă de suprafaţa de mai sus se reduce la 274 ha. Suprafaţa de 274 ha. intră în lucrările de coordonare ale Comitetului agrar şi întrucât domnul C. Basarab - Brâncoveanu nu şi-a reţinut cota, urmează a fi expropriată. Dl. C. Basarab - Brâncoveanu solicită a i se vinde şi din această suprafaţă o întindere de 200 ha., în care caz Comitetul agrar ar urma să mai exproprieze numai 74 ha. şi care sunt în continuarea terenului expropriat conf. Decretului Lege. * Situaţia exploatării moşiei înainte şi după expropriere Moşia Momiceni a fost lucrată totdeauna în regie. După cum se arată în alăturatele date culese din registrele moşiei, situaţia exploatării moşiei Momiceni se prezintă după cum urmează: Înainte de expropriere moşia avea o întindere totală de 2.189 ha. şi 78 ari, din care, în 1915/16, la un inventar de 4.967.062 lei s-au cultivat în total 1.484 ha. şi 50 ari pentru care s-au cheltuit 170.677 lei aur şi care au dat o producţiune în valoare totală de 542.971 lei aur, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 215%; În perioada 1916 – 1919 moşia a fost sub ocupaţie germană. Prin aplicarea D.L. s-au expropriat din moşia Momiceni 1.704,18 ha., rămânând proprietarului o întindere de 485,60 ha. În cursul anului 1919/20, s-au cultivat împreună cu sămănăturile de pe terenurile expropriate – 667 ha., pentru care s-au cheltuit 152.804 lei şi care au dat o producţiune în valoare totală de 307.164 lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 100%; Pe anul agricol 1920/21, la un inventar de lei 5.191.430 lei, s-au cultivat 95 de ha., pentru care s-au cheltuit 34.031 lei şi care au dat o producţiune în valoare totală de 61.241 lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox 86%; Pe anul agricol 1921/22, la un inventar de 5.194.625 lei, s-au cultivat 281 ha. pentru care s-au cheltuit 216.449 lei şi care au dat o producţiune totală de 616.139 lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 190%; Pe anul agricol 1922/23, la un inventar de 5.423.677 lei, s-au cultivat 296 ha. pentru care s-au cheltuit 275.672 lei, care au dat o producţiune totală în valoare de 806.402 lei, ceea ce reprez un beneficiu de 190%; În anul agricol 1923/24, la acelaşi inventar s-au cultivat 251 ha. pentru care s-au cheltuit 343.037 lei, obţinându-se o recoltă în valoare totală de 515.019 lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 50%. Pe anul agricol 1924/25, la acelaşi inventar, s-au cultivat 295 ha. pentru care s-au cheltuit 433.188 lei şi care au dat o producţiune totală în valoare de lei 1. 502.349, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 248%. * * * Situaţia investirilor pe moşia Momiceni Moşia are următoarele instalaţiuni: Ca locuinţe: www.memoriaoltului.ro 95

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

- Cancelaria moşiei şi locuinţa administratorului; - Instalaţii în scop industrial sau pentru depozitat; - Atelierul de fierărie şi lemnărie şi remiza de unelte; - Magazia de cereale; - Magazie cu pătul şi pod; - Pătulul de porumb, adică în total patru instalaţiuni. Instalaţii pentru animale: - Grajdul boilor, grajd transformat în porcărie modernă industrială; (După cum se arată în alăturatul inventar, valoarea tuturor acestor instalaţiuni se ridică la lei 3.891.393 lei şi ele sunt înzestrate cu mobilier în valoare de lei 40.251). În afară de acestea, moşia mai are maşini agricole în valoare de 1.263.426 lei şi animale de muncă şi de prăsilă, în valoare de lei 228.605 lei. * Exploatarea este condusă de: un administrator, un ajutor contabil, doi logofeţi, trei isprăvnicei, doi pădurari, un mecanic, un fierar, patru porcari, trei ciobani şi şase argaţi de vite. * La moşia Momiceni, total teren neexpropriabil – 171 ha. format din: păşune 50 ha., pădure 134 ha., bălţi şi eleştee 7 ha., conace şi armane 30 ha. Total arabil neexpropriabil – 221 ha. Moşiile Brâncoveni, Coteana şi Momiceni lucrate totdeauna în regie constituiesc laolaltă un grup de moşii învecinate care au o strânsă legătură între ele, au un program comun de cultură şi sunt puse sub aceeaşi administraţie centrală cu sediul în Brâncoveni şi condusă de un personal specialist şi sunt menite deci şi pe viitor să-şi păstreze o strânsă unitate şi în ce priveşte conducerea şi în ce priveşte exploatarea şi felul de exploatare. Toate aceste trei moşii, împreună cu moşia Obileşti care a fost şi este şi astăzi arendată, au investiri de capital importante care se rezumă astfel: La moşia Momiceni instalaţiuni de locuinţă, industriale, pentru depozitat şi pentru vite în valoare de 3.891.393 lei, mobilier în valoare de 40.258 lei, materiale în valoare de 1.263.426 lei şi vite în valoare de 228.605 lei, adică în total 5.423.675 lei. * * Din Nota Inspectorului General Central nr. 13628/11 aprilie 1925 către Ministrul Agriculturii reţinem: “În comuna Momiceni (n.a. !!!) jud. Olt rezultă 679 ha. teren arabil, din care pentru acoperirea nevoilor împroprietăririi, aşa cum e propus de d.l consilier agricol urmează a se da 354,22 ha. şi deci mai rămâne indisponibil pe seama statului de 324,50 ha., din care d.l C. Basarab - Brâncoveanu solicită să i se vândă 200 hectare”. * * * Printr-un Proiect de Jurnal, ministrul agriculturii propune Comisiunii Consiliului de Miniştri: Prin cererea nr. D.l C. Basarab - Brâncoveanu solicită a i se vinde sau arenda pe termen îndelungat din terenurile expropriate în suszisele moşii suprafaţa de 200 ha. la Momiceni, întindere care împreună cu cea de la moşia Coteana pentru care solicită tot 200 ha., le cere în vederea înfiinţării unei staţiuni pentru selecţionarea mecanică a www.memoriaoltului.ro 96

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR seminţelor şi decuscutarea lucernei, iar pe cea din moşia Obileşti pentru înfiinţarea unei fabrici de extragerea amidonului. La moşia Momiceni avem disponibilă suprafaţa de 324 ha. Moşiile Coteana şi Momiceni sunt situate în regiuni cu cereri de împroprietărire satisfăcute în sensul art 74 din Regulamentul Legii agrare. Se constată că d.l C. Basarab - Brâncoveanu dispune de instalaţiunile necesare în vederea scopului urmărit, adică selecţionarea cerealelor. Având în vedere necesitatea din ce în ce mai simţită pentru producerea seminţelor selecţionate în interesul general al agriculturii cât şi garanţiile ce prezintă d.l Brâncoveanu că va fi următor scopurilor ce urmăreşte şi condiţiunilor ce i se vor pune, ministrul agriculturii şi domeniilor este de părere a se aproba ca din pământul expropriat şi aflat astăzi disponibil pe moşia Coteana – Olt să se arendeze pe termen de 10 ani d.lui C. Basarab - Brîncoveanu suprafaţa de 200 ha. Drept arendă urmează să plătească anual ministerului de fiecare hectar arendat câte 120 kg. boabe grâu de sămânţă. * * * Consiliul de Miniştri aprobă arendarea a 200 ha din moşia Coteana pe termen de 10 ani conform motivării secretarului de stat din ministerul agriculturii. * Într-un Memoriu către Alexandru Constantinescu – Ministrul Domeniilor şi Preşedinte al Comitetului Agrar, din partea Administraţiunii Domeniilor Basarab - Brâncoveanu – Administraţia Centrală din Bucureşti, Calea Victoriei no. 135, fost 156, adresă telegrafică: „NUVANCO” tel. 40/14 din 16 februarie 1925, d.l Constantin Basarab - Brâncoveanu detaliază: “… pentru a da putinţă unei gospodării agricole a trăi şi a aduce servicii reale şi necesare agriculturii ţării, ţin Domnule Ministru să vă probez cât de curate sunt intenţiunile mele, arătându-vă chiar de acum care sunt acele din cerinţele cuprinse în memoriul meu la care sunt hotărât să renunţ şi menţinând numai pe acele care într’adevăr constituiesc o necesitate, ca unele din moşiile mele înzestrate cu ecarete frumoase şi însemnate corespunzând cu marile exploatări dinainte de război, să mai poată contribui la propăşirea agriculturii noastre, ceea ce va fi cu neputinţă, dacă ele vor rămâne fără un petic de pământ de cultură. Într-adevăr, nu se poate concepe o exploatare agricolă înzestrată cu însemnate clădiri, cum este cazul moşiilor mele, clădiri care ar putea să fie întrebuinţate la crearea unor folositoare industrii agricole, şi care ar fi cu totul lipsită de pământ de cultură. Ar însemna a renunţa la importante mijloace, de a crea pe aceste domenii ferme model cu întreprinderi rodnice, susceptibile de a constitui pentru sătenii din împrejurimi pilde folositoare, şi în acelaşi timp, a suprima un debuşeu foarte bine venit pentru sătenii lipsiţi de pământ, şi care ar putea găsi o întrebuinţare a braţelor lor la aceste ferme. ... la moşia Momiceni, judeţul Olt, am cerut pentru această moşie tot pe aceleaşi texte de lege şi regulament a mi se arenda pe termen lung 300 de hectare pentru creştere de vite. În loc de arendare pe termen lung în scopul arătat mai sus, aş preferi vânzarea, dar pe întinderi mai mici, însă cu destinaţiunea de a fi cultivate cu seminţe selecţionate, ceea ce cred că ar fi de un mai mare interes. Rog deci că la această moşie unde am investiri importante în inventar şi clădiri, să mi se aprobe vânzarea suprafeţei de 200 de hectare. www.memoriaoltului.ro 97

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Vânzându-mi-se suprafeţele cerute la moşiile Momiceni şi Coteana, mi se oferă în acelaşi timp posibilitatea de a rezolva problema procurărei materiei prime necesară pentru o normală funcţionare a staţiunei de decuscutat pe moşia Brâncoveni. Întradevăr, dat fiind că din punct de vedere al conducerii tehnicei superioare moşiile Momiceni şi Coteana fac parte din aceeaşi administraţie cu sediul la moşia Brâncoveni, sistemul de cultură al acestor moşii se află într-o interdependenţă strânsă, fapt care a permis până acum ca să extind la fiecare din ele cultura lucernei pe maximum suprafeţelor găzduit de un chibzuit asolament, aşa încât mi se asigură materia primă strict necesară decuscutării. Rezultă că aici, în ipoteza respingerii cererii mele, această întreprindere atât de importantă pentru care am făcut sacrificii însemnate spre a o înzestra cu toate aparatele moderne similare acelora ce funcţionează în Franţa, în loc să funcţioneze îndeplinindu-şi menirea în vederea căreia a fost creată, va fi nevoită să ducă o existenţă precară, să stânjenească şi apoi să înceteze de a mai funcţiona mai ales astăzi când peste tot se desemnează hotărârea de a se cultiva cele 40% din întinderea islazurilor comunale cu plante furajere, special cu lucernă, ar fi o mare pierdere pentru economia generală a ţării ca unică întreprindere din ţara noastră de acest gen organizată pe bază la nivelul străinătăţii şi să nu poată îndeplini rolul tehnic...”. * Prin Memoriul din 27 decembrie 1922, adresat Preşedintelui Comitetului agrar, şi în cel din iulie 1924, principele C. Basarab Brâncoveanu persistă pentru vindere sau arendare, ,,…astfel că unii din marii proprietari au dispărut sau vor dispare repede prin vânzarea la ţărani a resturilor lor de moşie care nu le vor mai păstra considerându-le prea mici faţă de întinderile lor primitive şi nu va mai rămâne decât o minoritate foarte redusă, prea redusă chiar, faţă de rolul important ce-l vor avea de jucat. Dându-mi seama că exploatarea raţională a terenurilor care le posedăm era incompatibilă cu arendarea acestor terenuri, m-am decis să le cultiv în regie începând din anul 1899 cu moşia Breaza, judeţul Prahova şi urmând cu moşia Momiceni, jud Olt, [....] astfel că războiul mondial a găsit aceste moşii înregistrate cu ecareturi spaţioase şi îndestulătoare, cu... (n.a. cuvânt ilizibil) important, material foarte numeros şi variat, aceste domenii fiind deci în plină productivitate. Pe lângă uneltele care se găsesc în mod mai obişnuit, în exploatările bine conduse, ca pluguri pentru arături adânci, secerători legători, sămănători în rânduri etc, s-au înzestrat aceste moşii cu o garnitură de plug cu aburi “Fowler” şi cu un autotractor Big, din cele dintâi intrate în ţară. Am făcut sacrificii importante pentru dezvoltarea părţei ştiinţifice, efectuând numeroase experienţe ca: experienţe cu îngrăşăminte chimice, cu diferite varietăţi de porumb, grâu, cu dry farming, etc. Un câmp de experienţă a fost înfiinţat cu scopul de a cerceta diferite chestiuni ca: selecţionarea grâului prin cultură pedigree, şi prin încrucişare cu varietăţi străine, selecţiune pentru densitate; influienţa distanţei între rânduri la sămănat, etc.; o staţiune specială de selecţiune mecanică cu utilizarea trioarelor ,,Marot”, conduse de un motor. În august 1916 am moştenit de la vărul meu Al. I. Filipescu patru moşii care erau toate arendate. De îndată ce întoarcerea în Bucureşti mi-a fost posibilă, am intrat în tratative cu arendaşii acestor moşii de a rezilia contractele de arendă, reuşind numai cu moşia Ştefăneşti, jud Ilfov, am luat-o de îndată în primire, cultivând-o în regie din luna august 1920. www.memoriaoltului.ro 98

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

În vederea cultivării moşiilor mele în regie am cumpărat în Franţa, în 1919, cu mult înainte de votarea legii pentru încurajarea culturei, 6 (şase) autotractoare “Tourand –Latil” cu plugurile lor complectând totodată stocul de vite prin cumpărări importante de boi, vaci şi iepe de prăsilă din Transilvania. Toate moşiile mele sunt deci înzestrate cu imobile, material, vite, tractoare etc. şi capabile de a juca un rol foarte important în propăşirea agriculturii din regiunile unde sunt situate, mai ales fiind dat şi dorinţa care o am de a perfecţiona din ce în ce mai mult exploatarea acestor moşii, încorporând la ele tot capitalul trebuincios, de îndată ce exproprierea va fi terminată şi voi şti exact întinderile care îmi vor rămâne definitiv. Înainte de război posedam pe moşiile mele mai multe grădini de zarzavat irigate fie în mod natural cu canaluri de deviaţie, fie în mod artificial prin utilizarea unor roate speciale. Mai multe din aceste grădini, fie din cauza războiului care a făcut să dispară pentru o anumită perioadă oarecare specialişti, care conduceau aceste grădini, fie din cauza preţurilor maximale fixate pentru zarzavaturi, şi-au văzut destinaţia modificată şi terenurile lor au fost întrebuinţate pentru cultura cerealelor. De la sfârşitul războiului până astăzi am redat mai multor din aceste grădini destinaţia lor primitivă, instalând pompe centrifugale conduse de motoare sau locomobile. .... posed la moşia Brâncoveni, jud Romanaţi o crescătorie de cai compusă, pe lângă iepele deja existente, şi din cele zece iepe obţinute din vitele aduse din Germania. Tot pe această moşie înfiinţez o mare pepinieră de pomi fructiferi care vor satisface multiplele cereri care se fac în această privinţă. Tot aici, instalez acum, în magaziile existente instalaţiuni de decuscutare model, instalaţiuni pentru care sunt deja comandate şi expediate maşinile din Franţa şi în vederea cărora am introdus la ministerul de interne o cerere destinată să mă folosesc de lege pentru încurajarea industriei. ... Spre a împlini un mare gol şi a satisface cereri care se vor înmulţi din ce în ce, voi înfiinţa pe moşia Coteana culturi speciale de seminţe selecţionate. Acelea care trebuesc irigate vor fi produse în grădina de la Ipoteşti (Coteana) unde funcţionează deja o pompă centrifugală. ... Solicit a mi se arenda pe termen lung suprafeţele următoare: Obileşti – 300 hectare; Momiceni – 300 hectare, pentru înfiinţarea şi întreţinerea unor crescătorii de vite conform programului stabilit de Onor Direcţiunea Agriculturei, aceste moşii fiind în regiuni cu cereri de împroprietăriri satisfăcute sau de colonizare. ... Dacă diferitele organe îmi vor lăsa un maxim de 500 ha. pământ cultivabil, voi fi deci silit să repartizez această suprafaţă la toate moşiile mele, făcând astfel din ele unităţi heterogene, disproporţionate în părţile lor diferite, dezechilibrate şi incapabile de a supravieţui unei astfel de reduceri sau va trebui să opresc această suprafaţă la cel mult două moşii, abandonând celelalte la exproprierea totală în dauna tutulor. Din fericire, legislatorul [ …] prevede posibilitatea de a deroga de la acest principiu al maximului spre […] art. 74 al Regulamentului legei agrare: “Statul are dreptul să rezerve din oricare din proprietăţile sale şi din oricare din cele expropriate pe baza acestei legi sau pe baza Decretului lege 3697/918 suprafeţele de pământ care au astăzi, sau care pot avea în viitor, o destinaţiune specială pentru împlinirea unui scop social, economic, cultural, general, militar, educaţiune fizică, industrie, etc.” Retrocedarea sau arendarea pe termen lung a terenurilor care fac obiectul prezentei cereri ar reduce în foarte mică măsură suprafeţele totale destinate să fie www.memoriaoltului.ro 99

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

împărţite sătenilor şi ar avea în schimb avantagiu foarte însemnat de a procura locuitorilor din aceste regiuni un debuşeu foarte important pentru mâna de lucru, care ar trage îndoitul profit de aşi mări veniturile şi de a învăţa o meserie în relaţiune directă cu agricultura. Lupta care va fi nevoie să se ducă în curând în contra depopulărei satelor în folosul oraşelor chemate să ia o dezvoltare foarte mare, va avea ca armă puternică, aceste industrii agricole înfiinţate în comune rurale în urma exproprierii. Adaug la cele de mai sus că chiar în urma aprobării cererii de faţă locuitorii din comunele unde am avut moşiile vor fi mai favorizaţi decât dacă fiecare din aceste moşii ar fi aparţinut unor proprietari deosebiţi sau mai ales dacă ele ar fi fost în indiviziune. Deasemenea rog a se ţine seama că din totalul proprietăţiunilor mele am contribuit la împroprietărire cu o întindere totală de 27.000 ha, iar eu nu cer decât 800 de hectare să mi se retrocedeze şi 600 de hectare să mi se arendeze. Primiţi vă rog Domnule Preşedinte asigurarea înaltei mele consideraţiuni”. * La data de 27 octombrie 1926 intervine Contractul de Arendare între subscrişii: Ministerul de Agricultură şi Domenii cu sediul în Bucureşti, b.dul Carol, no. 3 reprezentat prin D.l avocat al Statului Arthur Goesky în baza delegaţiunei no. 15243 din 16.4.1926 de o parte ca arendator şi d.l C. Basarab Brâncoveanu, domiciliat în Bucureşti, Calea Victoriei no. 135 prin procurator ing. Constantin Sassu în baza procurei autentificate de Tribunaluil Ilfov – notariat la nr. 8867/1926 pe de altă parte ca arendaş: ,,Ministerul Agriculturii arendează d.lui C. Basarab Brîncoveanu 200 ha din moşia Coteana punctul Teiş, pe durata de 10 ani, iar d.l C. Basarab Brâncoveanu se obligă a preda statului o arendă care constă în predarea a 120 kg/ha boabe grâu de sămânţă selecţionată, sau în total 24.000 kg. boabe grâu de sămânţă selecţionată, la data de 15 august la Consilieratul agricol Olt. * Inventarul instalaţiunilor, mobilierului, materialului şi animalelor de pe moşia Momiceni jud Olt. Imobile: 1 grajd, 1 pătul mare, 1 pătul mic, 1 magazie cereale, 1 şopron pentru garnituri treerat, 1 şopron pentru unelte şi maşini, 1 grajd pentru boi amenajat pentru porci, conacul, 1 coteţ pentru păsări, staulul oilor, casă spălătorie şi ... (n.a. ilizibil), 1 şopron pentru automobil, 1 puţ la Crac (21.580), 1 puţ la Momiceni (21.820), 1 puţ la Vârtop (92.300); Împrejmuirile conacului; Cântarul de la Izvoranca. Mobilier în valoare de lei 42.519. Material: 1 Locomobilă „Klayton” 12 HP (valoare în lei = 20.000); 1 Locomobilă „CFU” 12 HP (20.000); 1 Treerătoare „Klaiton” 12 HP (20.000); 1 Treerătoare „Ruston” 12 HP (20.000); 4 Cultivatoare „Wensky” (20.000); 6 estirpatoare “Siton” (6.000); 4 scarificatoare (7.000); 7 sămănători în rânduri (2.000); 4 sămănători împrăştietoare (10.000); 1 sămănătoare reformată (2.000); 1 greblă mecanică (1.000); 3 secerători legători “Cornik” (27.000); 3 secerători legători “Klayton” (27.000); 1 secerătoare simplă (2.000); 8 trioare „Marat” (2.000); 2 cositori (3.000); 1 vânturătoare uzată (1.700); 3 pompe incendiu (3.000); 9 pluguri “Universal” (8.500); 14 pluguri cu trei brazde (6.000); 17 pluguri cu o brazdă ”Brabant” (6.000); 1 plug BVRH1 (750); 1 plug BVRH 10 (800), 3 grape de fier cu trei foi (1.000); 3 grape fier cu două foi (1.200); 1 trăsură cu coş piele (12.000); 4 furgoane (40.000); 2 perechi hamuri (1.000). 1 autotractor „Tourand Latil” (573.036); Diferite scule, materiale (402.040). www.memoriaoltului.ro 100

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Animale: 24 boi (48.286); 7 iepe (14.433); 2 cârlani (6.000); 5 cârlane (7.500); 1 mânz + 1 mânză (200); 172 oi; 7 berbeci (14.145); 7 noatine; 46 noatini; 48 miei; 41 miele (28.400); 76 scroafe (75.840); 3 vieri; 6 groştei; 12 groşteice; 43 purcei; 55 purcele (19.300); 20 găini; 20 gâşte; 5 curci; 12 pui găină; 3 vaci; 1 taur; 1 junică; 4 mânzaţi (1.400). Valoarea totală a animalelor şi păsărilor - 228.605 lei. Văzut, Inspector agronon – Constantin Meloiu Reprezentantul Domeniilor Basarab Brâncoveanu – D. Caciona”. * Prin Procesul verbal din 9 octombrie 1930, se reziliază contractul de arendă pe timp de 10 ani a 200 ha. arabil în localitatea Coteana între statul român şi d.l C. Basarab Brâncoveanu, contract semnat în calitate de reprezentant al Domeniilor Basarab Brâncoveanu de d.l Ing. Dumitru Caciona. * Respingerea solicitării d.lui Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu de a i se arenda suprafaţa de 300 hectare pe termen lung, modificată, ulterior, în sensul de a i se vinde 200 de hectare, suprafaţă necesară pentru creşterea vitelor, cât şi rezilierea contractului de arendare a 200 de hectare la moşia Coteana, jud. Olt, a năruit o parte din proiectele sale, fiind decepţionat de mersul agriculturii româneşti căreia i s-a dedicat prin susţinerea exproprierii şi împroprietărirea ,,ţărănimii care constituie temelia acestei ţări”. După anul 1935 se retrage de la moşia Momiceni, o parte din suprafeţe şi mijloace fiind preluate de administratorului moşiei – inginerul Dumitru Caciona – care continuă susţinerea unei ferme model şi o bună cooperare cu locuitorii comunelor Şerbăneşti şi Bărcăneşti. * Ca un paradox al istoriei, finalul vieţii celor doi corifei ai agriculturii a fost cutremurător. După exproprierea totală din anul 1948 prinţului Mihai-Constantin Basarab- Brâncoveanu i s-a rezervat o singură cameră la subsolul unui imobil de pe strada Frumoasa, nr. 6, în Bucureşti, iar inginerului Dumitru Caciona i s-a fixat domiciliu forţat în comuna Răcăciuni, judeţul Bacău. * * *

Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (V) Ion Zăuleanu

Motto: ”... după închinarea la Turci, birul în bani, şi pe oricine, s-a impus. El a dus în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, la nevoia pentru ţeran de a-şi vinde pământul boierului, care a făcut imposibilul să-l reţie, prin bani sau zile, pe fosta lui moşie.” N. Iorga

Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, după două secole de dezvoltare independentă, societatea tradiţională românească intră într-o nouă paradigmă economică şi socială. Sub povara, care sporeşte ,,rapid şi înăbuşitor”, a dominaţiei turceşti, organismele rurale libere şi autonome, care alcătuiseră osatura societăţii, ,,produsul voinţei lor deliberate”, intră într-un proces de dezagregare treptată şi ireversibilă. Creşterea economiei în bani, a economiei mărfurilor, a găsit cea mai mare parte a membrilor acestor organisme www.memoriaoltului.ro 101

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

nepregătită şi dezarmată faţă de asaltul fiscal al statului, silit să satisfacă exigenţele otomane: ,,ţăranului nu i-a mai rămas decât o resursă: să-şi vândă vitele, turmele şi chiar părţi din pământul său celor care puteau să furnizeze bani, graţie comerţului pe care îl făceau peste hotare: principelui şi boierilor. Aşadar, în această vreme au trebuit să înceapă vânzările de pământ de către ţărani, şi aceasta, evident, în condiţii dezastruoase pentru ei. Câteva zeci de ani au ajuns pentru ca unii boieri, ca Buzeştii din Oltenia, să aibă la dispoziţia lor mai mult de 300 de sate. Ţăranii liberi au continuat deci să locuiască în condiţii inferioare pe un pământ care de fapt nu le mai aparţinea şi unde singura lor raţiune de a fi era munca prestată, în condiţiile vechilor colonii, stăpânilor.”(1) Expansiunea explozivă a stăpânirii feudalilor laici şi ecleziastici a subminat, se înţelege, baza însăşi a vechii organizări sociale şi a manifestărilor ei felurite. (2) Sub apăsarea noilor forţe, societatea tradiţională românească şi formele ei străvechi de organizare ,,au fost strivite”, nu însă fără a lăsa urme puternice până în plină contemporaneitate, care au conservat, cum sublinia Nicolae Iorga, ,,sub împrumuturi neasimilate, atâtea din trecutul propriu”. Din îmbinarea acestor realităţi ancestrale, lăsate să subziste de o evoluţie incompletă spre formele statului necentralizat, cu noile structuri social – politice dezvoltate din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, a rezultat o formă de ,,regim vechi”, care se prelungeşte până în epoca ,,filosofică” a sec. al XVIII-lea, lăsând să se menţină în sec. al XIX-lea aspecte esenţiale ale societăţii româneşti tradiţionale. (3) Judeţul Romanaţi se înscrie în acest proces general, actele emise din cancelaria Ţării Româneşti în perioada 1566 – 1600 ilustrând şi aici transferul de avuţie din mâinile ţărănimii în cele ale feudalilor laici şi ecleziastici, precum şi schimbările profunde de putere în societatea românească. 1. 1566 (7074) aprile 3. Petru cel Tânăr voievod întăreşte ,,... lui Neagomir ... ca să-i fie ocină în Bonteni, jumătate dintr-o funie, iar cealaltă să o ţină Neagoe, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (4) 2. 1567 (7075) aprilie 3, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod „... întăreşte Mihului şi lui Maican, Stan, Dumitru...., pentru că au dat moşiile în Cioroi 2 funii de peste tot hotar, partea Goiei toată şi partea Oancei toată..., oricât ţine în Cioroi ... pentru că au cumpărat aceste mai sus părţi de moşie... însă să ţină Buzoianii două funii şi Deveselenii o funie.” (5) 3. 1567 (7075) mai 23. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „.... lui Bădilă şi fraţilor săi, lui Vlad şi lui Stroe .... ca să le fie ocină la obârşia Trestiatului... pentru că au cumpărat-o... de la Visa preoteasa pentru 1100 aspri şi au cumpărat-o şi partea Păunească pentru 800 aspri gata... Şi semnele să se ştie: din susul ocinei până la capul Piscul Gorunetului şi până la o piatră pe care a pus-o Stoica mai jos de satul lui Bădilă şi în susul ocinei” (6) 4. 1568 (7076) mai 23, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „....ca să-i fie metoh o dumnezeiască biserică din locul care se cheamă Crucişoara, care este aproape lângă satul cu numele Potel” (7) 5. 1568 – 1577 iunie 17. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ .... jupânesii Calei din Brâncoveni ca să-i fie satul ei Brâncoveni în pace să nu intre banii nici slugile domnului celui mare să-i judece sau să-i pradă nici nimic să-i bântuiască...” (8) 6. 1568 – 1569 iulie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui Miroslav logofăt şi lui Gheorghe şi lui Neculai ... să ţie partea lui Fârtat ... şi de la Izlaz şi Cioroi...” (9)

www.memoriaoltului.ro 102

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

7. 1568 (7077) septembrie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „ ...să-i fie satul anume Vădastra Mare toată cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (10) 8. 1568 (7077) octombrie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „ ... ca să-i fie ocină la Miriliţa, toată partea lui Dan toată şi partea lui Stan butariul toată şi partea lui Oancea toată, oricât se vor alege părţile lor la Miriliţa pentru că le-a cumpărat părintele egumen Mihail ... pentru 5000 aspri gata...” (11) 9. 1568 (7077) octombrie 28. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... slugii domniei mele Radul postelnic, fiul lui Mateiu din Caracal şi fiilor fratelui lui, Vîlsan, ca să le fie satele Comoşteni şi Marmurele şi Măceşul şi Măceşul Mare şi cu bălţile câte se vor alege pe ocina lor...” (12) 10. 1569 (7077) ianuarie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „ ... ca să-i fie satul Celei jumătate cu balta şi cu gârla şi cu tot hotarul, cât a ţinut dinainte vreme.” (13) 11. 1569 (7077) ianuarie 8. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „... ca să-i fie satul şi ocina Gândenii, toţi cu tot hotarul, pentru că este veche şi dreaptă ocină şi dedină şi cumpărată în zilele bunicului domniei mele, Mihnea voievod, de la bunicii lui Mitrea comis şi ai lui Drăguşin ban din Hotărani, pentru 15 000 aspri gata.” (14) 12. 1569 (7077) după martie 25 – august 31, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „...cinstitului dregător..., jupan Mitrea comis ... ca să-i fie satul Găvojdibodul, tot cu tot hotarul şi cu bălţile, anume Găvăstiţa şi Cuşmiţa şi cu toate gârlele, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină.” (15) 13. 1569 după martie 25 – 1574 august 7. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte ,,... cinstitului dregător al domniei mele, jupan Mitrea mare comis, ca să-i fie satul Găvojdibodul, tot cu tot hotarul şi cu bălţile, anume Găvăstiţa şi Cuşmiţa şi cu toate gîrlele, pentru că sunt vechi şi drepte averi, dedine.” (16) 14. 1569 (7077) martie 29, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea a răposatului Detco mare armaş şi cu fiica ei jupâniţa Maria ... ca să le fie satul Recica, tot, cu tot hotarul şi cu bălţile şi cu gârlele şi cu iezerele, oricâte sunt în stăpânire şi ocina Recicăi, pentru că acest mai sus zis sat a fost moştenire a lui Stoica şi a lui Voineag din Marotin... iar ei au vândut acest mai sus-zis sat, Recica, jupanului Detco armaş, pentru 15 000 aspri gata...” (17) 15. 1569 (7078) decembrie 17, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui Neagomir din Plăviceni ca sa-i fie ocină în Pietroşani, din partea socrului său Drăghici, a treia parte, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină, dedină. Iar apoi a venit Dumitru, fiul lui Barbu din Doba şi jupâniţa lui Vlădaia, fiica lui Neagomir, înaintea domniei mele cu Mihai ban ... de s-au înfrăţit şi au schimbat dedină pe dedină, de a dat Dumitru şi jupâniţa lui Vlădaie, lui Mihai ban partea lor din Pietroşani ... iar Mihai ban şi jupâniţa lui Gilca, ei au dat partea lor de ocină din Gostavăţ...” (18) 16. 1570 ianuarie 19. Alexandru al II-lea Mircea voievod judecă pricina dintre mănăstirea Bistriţa şi Aldea din Bîrlui „... pentru că a fost Aldea sluga sfintei mănăstiri şi vecini ... şi să fie volnici egumenul şi călugării de la sfânta mănăstire să ia de la Aldea dajdea ce este după legea veche...”(19) 17. 1570 (7078) mai 19, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui Goideanu cu fiiI săi ... ca să-i fie ocină în Frăsinetul de Cîmp ... a treia parte de pretutindeni, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină ... pentru că a cumpărat-o

www.memoriaoltului.ro 103

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

această ocină de la Ştefan şi de la fratele său Radu ... pentru ei cu miei şi 250 aspri ... şi iarăşi a cumpărat Dragomir Mehedinţeanul ocină în Struzeşti, din partea popei Stan jumătate ..., pentru 500 aspri gata.”(20) 18. 1570 septembrie 12. Dobromir mare ban, porunceşte lui Pătru ban să întoarcă lui Vlad din Cartiu un hatam luat pe nedrept, deoarece „ ... când a venit banul Neagul, el a cercetat după dreptate şi lege, iar această slugă a domniei mele ... anume Vladul din Cartiu ... nu a fost vinovat să dea un hatam, deci i-a întors banul Neagul 9 vaci. Iar sluga banului Neagul, anume Vladislav din Deoşti, el i-a cheltuit 4 boi; deci a stat faţă înaintea mea, încă [n.n. de] când am fost la Craiova.” (21) 19. 1570 după octombrie 8 – 1571 august 31 (7079). Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... jupanului Stepan ce a fost mare clucer ... ca să-i fie satul Perişorul, tot hotarul, pentru că jumătate de sat din Perişorul l-au cumpărat ... de la jupîneasa lui Matei din Caracalu, anume Stanca, drept 8000 aspri de argint ... cealaltă jumătate au dat şi au miluit jupâneasa lui Vâlsan anume Maria şi cu fecioru ei pe jupan Stepan clucer ... , pentru ce le-au slujit lor.” (22) 20. 1570 (7079) noiembrie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... mănăstirii Bistriţa, ca să-i fie ocină în Vădastra, oricât se va alege, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi de moştenire. Iar după aceea, călugării de la sfânta mănăstire, ei au avut pâră şi cotropire de la Stinta din Obârşie. Iar domnia mea am cercetat şi judecat ... şi am dat domnia mea 12 boieri şi pe sluga domniei mele Oprea postelnic ... ca să-i întocmească şi să-i hotărnicească... şi ei bine au adeverit că nu are Stinta nici un amestec în ocina sfintei mănăstiri ... şi au dat aceşti 12 boieri cu sufletul lor să se ştie ca să ţină sfânta mănăstire ... după vechile hotare, anume: la Măgura Stâlpul până la teiul din sus de Obîrşie şi până la Măgura Stoinei, apoi de aici până la Măgurice şi până la Drumul lemnelor, la hotarul Mariei şi până unde se împreună hotarul Urzicii cu hotarul Vădăstriţei.” ( 23) 21. 1570 (7079) noiembrie 27. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... jupânesei Calei din Brâncoveni cu fiii ei ... să le fie satul Brâncoveni, balta Brâncoveni, până unde ară cu plugurile.” (24) 22. 1570 (7079) decembrie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte ,, ... jupânesei Calei din Brâncoveni cu feciorii ei ... ca să-i fie satul Brâncoveni tot, cu tot hotarul, pentru că îi acte a ei bătrână şi dreaptă moşie de baştină.”(25) 23. 1570 decembrie 16. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... jupâniţei Calea şi cu fiii ... ca să-i fie ocină satul Răculţa toată şi tot hotarul, pentru că îi este a ei veche şi dreaptă ocină de moştenire.” (26) 24. 1571 – 1574 ianuarie 6. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „ ... gârla de la Celei jumătate, cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi de moştenire.”(27) 25. 1571 – 1572 ianuarie 7. Alexandru al II-lea Mircea voievod voiniceşte pe Lupu sluga mănăstirii Bistriţa „ să ia nişte ţigani ai sfintei mănăstiri ... de la Mihnea din Hurezi.” (28) 26. 1571 (7079) aprilie 20, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Cozia „ ... ca să-i fie ocină Orlea toată, cu tot hotarul, cât a fost cotropită de nişte megiaşi, pentru că a fost veche şi dreaptă ocină şi dedină a sfintei mănăstiri şi dată de răposatul Mircea cel Bătrân.” (29) 27. 1571 – 1574 mai 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... preacinstitului dregător şi prim sfetnic şi încă din casa domniei mele, jupan Dobromir

www.memoriaoltului.ro 104

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

mare ban al Craiovei... să-i fie satul Izlazul de lângă Dunăre, de peste Olt, cu tot hotarul şi din câmp şi din pădure şi din apă şi din vie şi cu vecinii şi cu tot venitul de pretutindeni pentru că a cumpărat de la Badea din Tătîrligi...” (30) 28. 1571 (7079) iulie 21, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... slugii domniei mele, Cârste cu fiii săi ... ocină în Devesel, din ocina lui Vâlsan 6 ogoare, pentru că a cumpărat-o Cârstea de la Stănciuca fiul lui Vâlsan ... şi iar să fie lui Cârstea ... ocină în Comanca o selişte... pentru că a cumpărat-o de la fiii lui Raicul .... şi au vândut-o aceştia mai sus-zişi oameni aceste mai sus-zise ocine, de a lor bunăvoie, cu ştirea tuturor megieşilor din sus şi din jos dinaintea domniei mele.” (31) 29. 1571 septembrie 1 – 1572 august 31 (7080), Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri ce se zice Boanta ..., ca să-i fie ocină în Boanta şi în Groşani şi în Ustav ... şi cu vie în Câmpul Radomiru ... părţi adaos ... parte cumpărată de Dorothei egumen mănăstirii Boanta...” (32) 30. 1571 (7080) septembrie 6, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... slugii domniei mele, Drăgan cu fratele său, Jitea şi cu fiii lor ... să le fie ocină în Drăghiceni ... pentru că a cumpărat-o ... de la Stoica şi de la fraţii săi ... pentru 300 aspri gata... şi iar a cumpărat Neagul cu fiii săi ocină de la Bonteni ... şi iar să fie lui Neagul ...ocină în Soare pentru că a cumpărat-o ... pentru 300 aspri gata de argint ... şi iar a cumpărat popa Drăgan din Lihăceni ocină în sat ... şi ocină la Chisănaie.” (33) 31. 1572 (7080) aprilie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea vievod întăreşte „ ... cinstiţilor dregători ... jupan Ivaşco mare logofăt şi jupan Albul mare clucer ... ca să le fie seliştea ce se cheamă Bistriţa, însă din balta ce se cheamă Bistreţul a treia parte şi poiana Urâţilor jumătate ... pentru că le sânt vechi şi drepte ocine însă cumpăraturi. Pentru că această mai sus-zisă ocină a fost de moştenire a jupâniţei Marga din Caracal.” (34) 32. 1572 (7080) aprilir 15, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stroe vătaf ... să-i fie ocina în Svinţeşti partea lui Chirea toată ... pentru că a cumpărat-o pentru 3000 aspri turceşti... şi iarăşi să fie un călaş de ţigani ... pentru că l-a cumpărat de la fiica lui Stan din Hotărani pentru 3500 aspri.” (35) 33. 1572 (7080) iunie 7, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri Bistriţa ... ca să-i fie satul Potelu tot şi cu tot hotarul şi Balta Albă ... pentru că îi sunt vechi şi drepte ocine şi de moştenire sfintei mănăstiri.” (36) 34. 1572 (7080) iulie 28. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Lupul vătaf ... ca să-i fie o ţigancă, anume Angelica, pentru că a cumpărat-o de la Neicul grămatic din Apele Vii, pentru 400 aspri gata.” (37) 35. 1572 (7081) octombrie 9, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui jupan Ivaşco mare logofăt şi lui jupan Albul mare checer ... ca să le fie satul anume Urâţii tot, cu tot hotarul şi jumătate din balta ce se cheamă Bistreţul ... foste de moştenire ale jupâniţei Marga din Caracal.”.(38) 36. 1573 (7081) mai 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea ca să-i fie satul Piscul tot, cu tot hotarul pentru că îi este de moştenire.” (39) 37. 1573 (7081) mai 13, Bucureşti. Alexandru al II-le Mircea voievod întăreşte „ ...lui Mareş cu fiii săi şi lui Neagoe cu fraţii săi şi lui Drăgoi cu fiii săi şi lui Bratei cu fiii săi ... ca să le fie ocină şi satul anume Seliştioara toată, peste tot hotarul. Şi hotarul să se ştie:la apus până la hotarul Celeiului şi către răsărit la hotarul Izbicenilor şi până la hotarul Gâscovului şi partea dinspre miazănoapte, de la malul Dunării, până la hotarul Vişinei ... această mai sus-zisă ocină şi satul Seliştioara a fost veche şi dreaptă

www.memoriaoltului.ro 105

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ocină şi de moştenire de la Staico vornic ... iar aceşti mai sus-zişi oameni, ei au cumpărat-o de la fiicele lui Staico vornic, anume Măriuca şi Neacşa, pentru 18 000 aspri gata.” (40) 38. 1573 (7081) mai 22. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Pacetea şi fratelui său, Lazăr şi lui Oprea şi lui Oana şi vărului lor primar, Dan ... ca să le fie ocină în Robăneşti, din partea lui Balea jumătate şi din apă şi din uscat şi din pădure şi din câmp şi de peste tot, pentu că aceştia au cumpărat-o... de la Constandin, fiul lui Balea, pentru 700 aspri gata, încă din zilele răposatului Mircea voievod.” (41) 39. 1573 (7081) iunie 25. Jupâneasa Maria din Caracal şi cu fiii săi dăruiesc „ ... lui jupan Stepan biv vel clucer şi feciorilor lui ... ca să le fie moşie în Perişoru, jumătate din sat, ... pentru slujbele care ne-au slujit nouă şi părinţilor noştri mai dinainte anume şi prin ţări streine.” (42) 40. 1573 (7081) august 20. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Drăgan şi cu fratele său, Jitea ... ca să le fie ocină în Drăghiceni, partea de ocină a lui Stoica ... pentru că au cumpărat-o pentru 300 aspri gata ... lui Neag ... ocină în sat ... pentru că a cumpărat-o de la preoteasa Prodana din Lihăceni ... pentru 100 aspri ... şi ocină în Boteni, 40 paşi ... cumpărată de la Stan Mustea, din Tezlui ... pentru 50 aspri ... ocină lui Soare din partea lui Stoicănească ..., 30 paşi ... pentru 300 aspri de argint ... lui Drăgan ocină în Chisăroaie, o funie întreagă, de la Ivan din sat ... pentru 600 aspri gata ... şi au vîndut aceşti mai sus-zişi oameni, de a lor bunăvoie.” (43) 41. 1574 – 1576 octombrie 6, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stanciul cu fraţii săi şi lui Tatomir cu fraţii săi şi lui Ivan cu fraţii săi şi lui Simion cu fraţii săi ..., ca să le fie ocină în Marliu şi Pîrscu cu jumătate, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (44) 42. 1574 octombrie 13. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea din Brâncoveni, ca să-i fie satul Piseul tot, cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (45) 43. 1575 (7083) ianuarie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Plop vătaf din Dobrunul ... ca să-i fie o ţigancă, anume Visanca şi cu fiica sa , anume Sora, pentru că le-a cumpărat Plop de la Tatul din Apele Vii, pentru 700 aspri turceşti.” (46) 44. 1575 (7083) martie 2, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui jupan Dobromir, mare ban ... ca să-i fie jumătate din satul ce se cheamă Izlazul ... toată partea jupâniţei Anca şi a Radei, fiicele jupâniţei Cristina, sora răposatului Radul voievod Călugărul ... această mai sus-zisă jumătate din Izlaz a fost de moştenire jupâniţei Marga din Caracal ... cumpărată de Radul voievod Călugărul, pentru 40 000 aspri de argint ... şi odată zestre mai sus-zisei jupâniţei Cristina...” (47) 45. 1575 (7083) iunie 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Neag şi cu fiii săi ... ca să-i fie ocină din Scărişoara pentru că a cumpărat-o de la Aldea 6 ogoare, 3 ogoare din câmpul de sus şi 3 ogoare din câmpul de jos, pentru 400 aspri ... şi iar a cumpărat din Studiniţa lui Jitian ... 15 paşi ... cu 700 aspri şi în Selişte 7 paşi, cu 800 aspri.” (48) 46. 1575 (7083) iunie 8. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stoica ... ca să-i fie ocină Frăsinet din partea lui Stănilă ... pentru că a cumpărat-o ... pentru 215 aspri ... şi iar a cumpărat Stoica ocină la Studina de la Aldimir .... pentru 145 aspri ... şi de la Bîrta şi de la Stanca ... 2 paşi pentru 50 aspri ... şi iar a cumpărat popa Radul ocină la Stuzeşti de la Stăvimir, 20 paşi la câmpul de sus, de la Tufe până la Cozarul Obârşiei, pentru 7600 aspri

www.memoriaoltului.ro 106

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

... şi ocină la Studina de la Aldimir, partea lui de branişte ... de la Şiliştea satului până la hotarul cu Cruşovul, pentru 300 aspri.” (49) 47. 1575 (7083) iunie 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircelăduţ şi cu toţi fiii săi ... ca să-i fie ocină la Studina Sturzei, toată, oricât se va alege, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină... iar fiii lui Vlăduţ, Tudor şi Tezlui, peste ocină ... la Grămătici, jumătate.” (50) 48. 1576 (7084) aprilie 24, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea, jupâniţa lui Detco armaşul şi fiicei sale, jupâniţa Maria, şi cu fiii lor ... ca să le fie satul Recica.” (51) 49. 1577 (7085) aprilie 10, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea şi fiicei ei, jupâniţa Maria şi cu fiii ei ... ca să le fie tot satul anume Recica lui Dabul, de peste tot hotarul, din vecini şi din câmp şi din baltă şi din gârle şi de pretutindeni, pentru ce le este veche şi dreaptă ocină ...” (52) 50. 1577 (7085) aprilie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea şi fiicei ei, jupâniţa Maria şi cu fiii ei ... ca să-i fie ocină în Recica lui Dabul partea lui Stoica şi partea lui Voineag toată, oricât se va alege de peste tot, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi de moştenire...” (53) 51. 1577 (7085) mai 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stan logofătul ca să-i fie ... şi un ţigan anume Radul al Paraschivei, cu fiii ei, pentru că l-a cumpărat de la Badea din Comanca ...” ( 54) 52. 1578 septembrie 1 – 1579 august 31 (7087). Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Badea vătaful cu fiii săi ... ca să-i fie ocină în Tăstreni, funia lui Măriuca şi a lui Stoica, oricât se va alege din câmp şi din apă şi din pădure şi de peste tot locul ... pentru că au cumpărat-o pentru 800 aspri de argint gata.” (55) 53. 1578 (7087) septembrie . Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului Dragomir logofătul şi jupâniţei lui, Vana şi lui Slanislav, fratele Ivanei şi jupanului Badea paharnicul şi jupâniţei lui, Stana, şi fiilor lor ... ca să le fie satul Grădiştea de lângă Olt, tot satul cu tot hotarul ... şi să se ştie vechile hotare ... până în apa Oltului de către Băbiceni şi de către Scărişoreni...” (56) 54. 1578 (7087) decembrie 13, Târgovişte. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... lui jupan Pîrvul, vtori clucer ... ca să-i fie şi un sălaş de ţigani, anume Drăgan cu ţiganca lui şi cu copiii lui, pentru că i-au cumpărat tatăl boierului domniei mele, jupan Stepan biv vel clucer, de la Marcia din Comanca, drept 4000 de aspri.” (57) 55. 1579 (7087) iunie 8, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... lui Pană şi cu toţi feciorii săi ... ca să-i fie moşie în Ghimpeni, partea lui toată ... pentru că îi este bătrână şi dreaptă lui moşie de la strămoşi ... şi iarăşi a cumpărat Vlad moşie în Ghimpeni ... drept 1000 aspri de argint ... şi iarăşi a cumpărat Sărban moşie în Ghimpeni ... drept 1200 aspri de argint ... şi au cumpărat Neagoe, Mura şi Dragomir de la popa Stoica ... un loc, care le-au fost cumpărat Neagoe cu fraţii lui cu ocină din Roşiani ... drept 640 aspri.” ( 58) 56. 1579(7087) august 3, Târgovişte. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... fiicelor lui Fârtat vornicul, anume Stana şi Buica şi Vlădaica şi cu fiii lor ... ca să le fie satul Izlazul jumătate, de peste tot hotarul, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (59) 57. 1579 septembrie 1 – 1580 august 31(7088). Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... Badei vel vătaf şi feciorilor lui ... ca să le fie a lui moşie lângă Dobrosloveni, din hotarul Dobroslovenilor, până la hotarul Frăsinetului lui Goga ... pentru că au cumpărat-o ... drept 1000 aspri de argint ... şi iar au cumpărat Badea vătaful moşie la Tăistreni ... o funie, drept

www.memoriaoltului.ro 107

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

1000 aspri ... şi iar să fie al Badei vătaf un ţigan anume Jitea ... căci a fost căzut Stoica hotnogul din Dobrun...” (60) 58. 1579 (7088) decembrie 4, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului Pârvul marele clucer şi feciorilor lui ... ca să le fie moşii, satul Perişorul, cu tot hotarul ... sat fost de moştenire a lui Matei, fratele lui Vîlsan din Caracal ...” (61) 59. 1580 (7088) ianuarie 6, Bucureşti. Mihnea Turcitul voevod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri numite Bonta ... ca să-i fie toată ocina de la Boanta şi cu tot hotarul şi tot Stăvarul şi cu tot hotarul, pentru că această ocină a fost moştenire veche şi dreaptă ocină a sfintei mănăstiri cu toată pâra înaintea domniei mele cu satul numit Rumîni şi cu satul Breajva ... „ ( 62) 60. 1580 (7088) februrie 6, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului Dragomir, fost mare vornic şi jupâniţei lui , Maria ... ca să le fie satul Fălcoi ... pentru că acest sus-zis sat, Fălcoii, a fost cumpărat de răposatul Radu voievod de la jupâniţa Marga din Caracal, în zilele domniei lui, pentru 35 000 aspri ... iar apoi a fost cumpărat de sus- zisul dregător al domniei mele, Dragomir vornicul ... pentru 25 000 aspri gata...” ( 63) 61. 1594 (7102) iunie 8, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Radul cu fiii săi şi anume… şi o ţigancă, Maria cu fiica ei ... cumpărată de la Barbul şi de la fiul lui, anume Radul din Vlădila, pentru 800 aspri... ” (64) 62. 1594 (7102) iulie 22, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... anume lui David spătar şi cu fiii lui ... ca să aibă ocină în satul Urzica, pentru că a cumpărat această ocină mai sus-zisă de la Lupul şi cu ceata lui ... pentru 17 400 aspri gata.” (65) 63. 1594 (7102) august 17, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui jupan Sîrbul mare stolnic şi cu fratele său popa Stan din Cerneţi ... ca să fie ocină satul Bistriţa ... partea lui Badea ... care a fost moştenire ... deci l-a vândut Badea, pentru 700 aspri, pentru o datorie de la un evreu ... iar Mitrea, fratele lui Badea, a vândut şi el jumătatea sa din satul Bistriţa lui jupan Stan, pentru a-şi răscumpăra capul cu 700 aspri, dintr-înşii a dat Mitrea în mâna lui Pătru logofătul din Fălcoi şi în mâna lui Dragomir din Curtişoara... ” (66) 64. 1594 (7102) august 29, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... dumnezeieştii mănăstiri numite Glavaciog ... ca să-i fie toate părţile jupâniţei Marga, fiica lui Mathei banul, oricât se vor alege din sat şi din ţigani şi din mori şi din vii, însă din partea tatălui său Mathei banul jumătate, anume din Caracal a 4-a parte ... date sfintei mănăstiri Glavaciog, încă din zilele lui Mihnea voievod, până a fost în viaţă jupâniţa Marga.” (67) 65. 1594 octombrie 24. Mihai Viteazul voievod împuterniceşte pe săteni „ ... să lepede nişte bani, însă 12 000 pentru moşia lor de la jegălie, ce va fi partea lor lui Nedelco de la Argeş, şi de acum înainte să fie pace şi slobozi de către Nedelco...” (68) 66. 1595 (7103) mai 26, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Dragomir şi cu fiii lui ... ca să le fie ocină în Rusineşti ... pentru că Dragomir a cumpărat de la Drăgan şi de la Stoica, fiul lui Cernica din Comanca, pentru 950 aspri ... şi iarăşi a cumpărat Dragomir ocină, patru ogoare la Mărgăriteşti, de la Ducul ... pentru 390 aspri ... şi un ogor de la Sulea din Branete pentru 80 aspri ... şi două ogoare la Rusineşti de la Oprea pentru 110 aspri....” ( 69) 67. 1595 (7103) iunie 5. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Radul cel clucer ca să-i fie moşie în Răbegi şi tot satul cu tot hotarul ... pentru el au cumpărat aceste sate ... şi înaintea domniei mele ... au venit şi au dat şi au miluit aceste sate Răbegi la sfânta mănăstire Cepturoaia...” (70) 68. 1596 mai 7. Jupan Pătru mare spătar vinde „ ... acestor boieri Vlădişanu şi Pătru şi Drăgoi ... ca să le fie parte de moşie din Osica toată cu viile şi cu vad de moară pentru că am

www.memoriaoltului.ro 108

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

vândut eu însumi de a mea bunăvoie, cu ştirea tuturor megieşilor dimprejurul locului, drept 17 000 aspri...” (71) 69. 1596 (7104) mai 31, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Vladislav logofătul Fălcoi, ca să-i fie moşie în Osica parte Albului toată ... pentru că am cumpărat-o ... drept 750 aspri gata... partea de la feciorii Neacşului ... drept 1150 aspri gata ... de la feciorii lui Crăciun ale lor părţi de moşie toate ... drept 1180 aspri ... şi iarăşi a cumpărat Vladislav logofătul moşii ... anume şi în Popeşti de la popa Radul drept 1200 aspri gata ... anume moşie şi în Fălcoi de la Stoican ... drept 3500 aspri gata ... şi de la Dan ... drept 1000 aspri gata...” (72) 70. 1596 (7104) iunie 3, Gherghiţa. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui jupan Radu mare clucer şi jupan Preda mare postelnic şi lui Stroe mare stolnic ... ca să le fie satul Bontenii tot, cu tot hotarul, din câmp şi din pădure şi din apă şi din vie ... pentru că au venit Boju cu toată ceata lui ... de şi-au vândut toate părţile lor de ocină... pentru 16 700 aspri gata ... şi iarăşi să fie cinstiţilor dregători ... ocină în Gropşani, toată parte lui Stoica ... pentru 4100 aspri gata ... şi ocină în Corbeni, însă jumătate de sat ... de la Stancul ... pentru 7000 aspri gata...” (73) 71. 1596 iunie 3. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... Lupului cu fraţii lui, anume Radul şi Radea ... ca să le fie moşie în Bîrlui ... pentru că au cumpărat-o de la Stoica ... drept 1000 aspri gata ... şi de la Pătru ... iar drept 1000 aspri gata .” (74) 72. 1596 (7105) septembrie 28, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui David postelnicul şi jupâniţei lui Maria şi cu fiii lor ... ca să le fie satul anume Recica Dabului tot ... pentru că le-a fost veche şi dreaptă ocină.” (75) 73. 1597 (7105) iunie 15. Badea paharnic împreună cu boierii Nedelea, Panait şi Vladislav logofăt au scris un răvaş voievodului Mihai Viteazul prin care „ ... au aşezat pe David postelnic şi pe jupâniţa lui Stanca de Brâncoveni peste toată datoria, câtă are David postelnic 70 000 aspri jupânesei Stanca pentru această datorie...” (76) 74. 1597 (7106) septembrie 27, Târgovişte. Mihai viteazul voievod întăreşte „ ... preacinstitei mame a domniei mele Teodora, ca să-i fie satele anume Studina lui Mesteacă toată ... şi Studina lui Bărbulea toată ... şi Cruşovul tot ... şi Frăsinetul de Câmpie tot ... şi Studiniţa lui Hameiu toată ... aceste sate le-am cumpărat domnia mea când am fost ban al Craiovei.”.( 77) 75. 1598 (7106) ianuarie 18, Caracal. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Ghinea cu fiii săi ... ca să le fie ocină în Voinigeşti, pentru că a cumpărat-o Ghinea de la Albul pentru 750 aspri gata... ” (78) 76. 1598 (7106) februarie 12. Jupâniţa Stanca vorniceasa şi jupan Calotă banul „ ... au miluit pe sluga noastră, anume Alexie, cu jumătate de ocină la Hârvăţeşti ... pentru sluga lui credincioasă... ” (79) 77. 1598 februarie 24, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte lui Radu Buzescu marele clucer şi fraţilor săi, Preda marele postelnic şi Stroe marele stolnic 19 sate, din Romanaţi „ ... anume Greci cu tot hotarul ... 15500 bani ... satul Grăpşorii cu tot hotarul ... pentru 5000 bani ... Bistreni cu tot hotarul ... pentru 6000 bani gata ... Gropşani de la Stoica, partea toată pentru 4100 bani... Corbeni, de la Giurea ... pentru 13 000 bani gata...” (80) 78. 1958 (7106) mai 23, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „... lui Alexie din Vlădila şi cu fiii lui... ca să-i fie jumătate de ocină în Hărvăteşti pentru că Danciu vornicul şi jupîniţa lui Stanca ... au dat şi au miluit cu această ocină ... pe Alexie pentru slujba ce a slujit prin ţări străine...” (81).

www.memoriaoltului.ro 109

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

79. 1958 (706) septembrie 6, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod îşi întăreşte stăpînirea peste 23 de sate din judeţul Romanaţi „... anume: satul Fărcaşul tot şi cu tot hotarul ... pentru că am cumpărat domnia mea de la megieşi din sat ... pentru 9000 aspri ... Slăvenii toţi şi cu tot hotarul ... Gostavăţul tot cu tot hotarul ... pentru 70.000 aspri ... Băbiciul tot cu tot hotarul ... pentru 90.000 aspri... Scărişoara toată şi cu tot hotarul... pentru 80.000 aspri... Rusineşti toţi cu tot hotarul ... pentru 67.000 aspri... siliştea Crăceştilor lui Danciul toată... pentru 15.000 aspri... Celianii toţi şi cu tot hotarul pentru 70.000 aspri... Tiha, toată şi cu tot hotarul... pentru 35.000 aspri... Izbicenii toţi şi cu tot hotarul... pentru 90.000 aspri... Plăvicenii toţi,,, Seliştioara toată... Vişina toată şi cu tot hotarul... pentru 65.000 aspri... Cruşovul tot şi cu tot hotarul... pentru 80.000 aspri... Studina de Jos şi cu tot hotarul... pentru 50.000 aspri... Studina Mare şi cu tot hotarul ... Studiniţa toată... pentru 17.000 aspri... Frăsinetul de Jos şi cu tot hotarul... pentru 60.000 aspri... Frăsinetul de Sus şi cu tot hotarul... pentru 60.000 aspri... Vlădila toată cu tot hotarul pentru 110.000 aspri... Deveselul tot... pentru 80.000 aspri... Redea toată... pentru 80.000 aspri... Comanca toată... pentru 53.000 aspri...” (82) 80. 1598 (7107) septembrie 9, Caracal. Mihai Viteazul voievod întăreşte „lui Bălan şi feciorilor lui... ca să-i fie lui moşie în Rădineşti... părţile lui Cristianu... pentru 4 000 bani... partea lui Dumitru 1000 bani... partea lui Stănilă 400 bani... partea lui Drăgomir... şi de la popa Stan şi de la Gosea drept 500 bani... partea lui Dobrotă 500 bani... şi au vîndut aceşti oameni ale lor părţi de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megieşilor...” (83) 81. 1599 (7107) aprilie 16, Tîrgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte mănăstirii Cepturoaia 15 sate, dăruite de Radu Buzescu mare clucer, cu fraţii săi „... anume şi Căluiul de Sus şi Căluiul de Jos... Cioroiu a 6-a parte... Balşa Cocăi... ca să fie de milă sfintei mănăstiri şi locuitorilor din sfînta mănăstire de ohabă”. (84) 82. 1599 (7107) iulie 15, Tîrgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „... mănăstirii numite Ostrov... ca să-i fie satul Tăisteni lîngă Olteţ... cu tot hotarul cum se arată hotarul cu... piatra la Fălcoi... în hotarul Dobroslovenilor... la drum de acolo la Răcoasele...” (85) 83. 1599 (7108) septembrie 22. Mihai Viteazul întăreşte „... lui Neagul Logofătul şi lui Badea postelnicul... ocină la Zănoaga... pentru că a cumpărat-o... pentru 3600 aspri...” (86) 84. 1600 (7108) mai 4. Nicolae Pătraşcu voievod întăreştre „lui Preda şi Andreiu şi lui Ianoş şi Sârban şi lui Stanislav şi Tudor şi Ghiia şi Petrică şi Daia şi Prudel şi Bogdan... ca să le fie satul Jegălia, 6 funii de moşie, pentru că le iaşte bătrînă şi dreaptă moşie şi baştină a lor”. (87) 85. 1600 (7108) iunie 17, Tîrgovşte. Nicolae Pătraşcu voievod întăreşte „lui Dima postelnicul... şi lui Giurgiu postelnicii din Tomeni... ca să le fie satul şi ţigani şi averi dedină şi ohabă...”. (88) 86. 1600 (7108) iunie 25, Tîrgovişte. Nicolae Pătraşcu voievod întăreşte „... jupânului Radu fost mare clucer... ca să-i fie toate satele şi ţiganii jupîniţei lui, jupîniţa Stanca, oricît se va alege, însă partea ei din Strejeşti...” (89). Analiza izvoarelor documentare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ne permite să facem următoarele sublinieri: - menţionarea în arealul romanaţean a unui număr de 85 de sate, din care 62 semnalate pentru prima oară, ceea ce ridică numărul satelor romanaţene din întreg intervalul analizat la 144; - identificarea şi localizarea acestor aşezări ne îngăduie să conchidem că judeţul Romanaţi

www.memoriaoltului.ro 110

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

făcea parte din categoria vechilor unităţi administrative cu un grad relativ ridicat de populare; - parcurgerea informaţiilor duce la constatarea că în această perioadă, sub povara fiscalităţii şi a altor obligaţii, se accentuează în Romanaţi procesul degradării obştilor săteşti, suprafeţe întinse din teritoriul acestora fiind încorporate în marile domenii domneşti, boiereşti şi mânăstireşti; - dezvoltarea în special a aparatului administrativ fiscal, a categoriilor dregătorilor organizaţi în cete slujitoreşti, afirmarea totodată a unor logofeţi, cluceri, paharnici etc., a avut un puternic impact asupra structurilor devălmăşiilor din Romanaţi; - marii feudali, laici sau ecleziastici, ajung să-şi dubleze, tripleze şi unii chiar să-şi înzecească moşiile folosindu-se de „legea” care le dădea dreptul să cotropească satele ce nu-şi plăteau birul un anumit număr de ani (de obicei, trei), achitând visteriei suma impusă, în locul birurilor; - din cele 82 de acte emise din cancelaria Ţării Româneşti pentru sate din Romanaţi, 40 sunt acte de vânzare de ocine şi părţi de ocine, fenomen care arată amploarea tranzacţiilor în număr şi volum, lucru nemaiîntâlnit în secolele anterioare; - rezultatele acestui fenomen au fost: (a) constituirea averilor în bani ale boierilor, (b) zălogirea moşiilor în bani, (c) creşterea valorii satelor şi moşiilor atât ca urmare a tranzacţiilor bani – marfă cât şi ca efect al creşterii populaţiei; - formula din documente „din cîmp şi din apă şi din vecini şi de peste tot hotarul”, care nu apare niciodată în secolele anterioare, ne arată că de la o vreme privilegiile încep să distingă pe vecini, de câmp şi de vii, singurul sens posibil al acestei inovaţii fiind că vechea stăpânire a obştii nu se mai întindea pe toate părţile moşiei; - în acelaşi timp, subliniem că, până în ultimul deceniu al sec. al XVI-lea, oricâte îngrădiri treptate s-ar fi ivit la dreptul de strămutare, el continuă să existe ca principiu de libertate a ţăranilor, aceştia fiind slobozi să se strămute înainte de Mihai Viteazul. În concluzie, se poate afirma că în doua jumătate a sec. al XVI-lea în Romanaţi asistăm la reducerea ponderii proprietăţii obştilor săteşti, pe de o parte prin aservirea obştilor săteşti libere de către feudalii laici sau ecleziastici, prin uzurparea drepturilor devălmaşe ale satelor romanaţene, iar pe de altă parte prin autoconsimţirea satelor libere, constând în actul de vânzare de către obşte a bunurilor sale funciare – parţial sau în întregime. În felul acesta, aşa cum spunea N. Iorga, „Evul Mediu se mântuie cu dispariţia principiului care l-a determinat şi îl menţinuse: capacitatea de creaţiune a maselor populare”. (90)

Note 1. Iorga, N., Developpement de la question rurale en Roumanie. Une contribution, Jassy, 1914, p. 21-22 2. Ca urmare a expansiunii explozive a stăpânirii feudalilor, încetează acum „caracterul organic al asocierii oamenilor, specific societăţii medievale, iar solidaritatea acesteia lasă loc antagonismelor sociale, pe care jocul liber al vieţii nu le poate armoniza”. Cf. Papacostea, Ş., Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 359 – 360 3. Apud, Papacostea, Ş., op. cit., p. 360 4. Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. 6 (1566 – 1570, doc. 6, p. 10)

www.memoriaoltului.ro 111

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

5. Ibidem, doc. 24, p. 34 49. Ibidem, doc. 228, p. 305 – 306 6. Ibidem, doc. 29, p. 111 50. Ibidem, doc. 229, p. 307 7. Ibidem, doc. 66, p. 89 51. DRH, B, vol. 8 (1576 – 1580), doc. 12, p. 8. Ibidem, doc. 77, p. 98 19 9. Ibidem, doc. 80, p. 101 52. Ibidem, doc. 53, p. 88 10. Ibidem, doc. 108, p. 137 53. Ibidem, doc. 55, p. 91 11. Ibidem, doc. 115, p. 145 54. Ibidem, doc. 69, p. 116 12. Ibidem, doc. 120, p. 152 55. Ibidem, doc. 154, p. 236 13. Ibidem, doc. 124, p. 156 56. Ibidem, doc. 161, p. 250 – 251 14. Ibidem, doc. 127, p. 159 57. Ibidem, doc. 175, p. 271 – 272 15. Ibidem, doc. 138, p. 173 58. Ibidem, doc. 213, p. 335 16. Ibidem, doc. 139, p. 174 59. Ibidem, doc. 239, p. 380 – 381 17. Ibidem, doc. 140, p. 175 – 176 60. Ibidem, doc. 245, p. 388 – 389 18. Ibidem, doc. 174, p. 215 61. Ibidem, doc. 266, p. 422 19. Ibidem, doc. 176, p. 218 62. Ibidem, doc. 275, p. 444 – 445 20. Ibidem, doc. 203, p. 2 63. Ibidem, doc. 282, p. 460 21. Ibidem, doc. 227, p. 280 64. DRH, B, vol. 11, (1596 – 1600), doc. 62, 22. Ibidem, doc. 236, p. 293 p. 85 23. Ibidem, doc. 248, p. 303 65. Ibidem, doc. 77, p. 104 – 105 24. Ibidem, doc. 252, p. 309 66. Ibidem, doc. 83, p. 112 – 113 25. Ibidem, doc. 253, p. 310 67. Ibidem, doc. 86, p. 117 26. Ibidem, doc. 255, p. 312 68. Ibidem, doc. 100, p. 135 27. DRH, B, vol.7 (1571 – 1575), doc. 2, p. 3 69. Ibidem, doc. 119, p. 158 – 159 28. Ibidem, doc. 3, p. 3 70. Ibidem, doc. 121, p. 160 – 161 29. Ibidem, doc. 17, 9. 26 71. Ibidem, doc. 166, p. 167 30. Ibidem, doc. 24, p. 35 72. Ibidem, doc. 172, p. 220 – 221 31. Ibidem, doc. 54, p. 70 – 71 73. Ibidem, doc. 173, p. 223 – 224 32. Ibidem, doc. 62, p. 82 74. Ibidem, doc. 174, p. 225 – 226 33. Ibidem, doc. 68, p. 89 – 90 75. Ibidem, doc. 207, p. 276 34. Ibidem, doc. 91, p. 119 76. Ibidem, doc. 236, p. 314 35. Ibidem, doc. 93, p. 123 77. Ibidem, doc. 263, p. 354 36. Ibidem, doc. 104, p. 137 78. Ibidem, doc. 271, p. 360 37. Ibidem, doc. 114, p. 151 79. Ibidem, doc. 273, p. 362 38. Ibidem, doc. 121, p. 160 80. Ibidem, doc. 274, p. 363 – 364 39. Ibidem, doc. 132, p. 174 81. Ibidem, doc. 289, p. 387 40. Ibidem, doc. 135, p. 179 82. Ibidem, doc. 314, p. 426 – 428 41. Ibidem, doc. 139, p. 183 – 184 83. Ibidem, doc. 316, p. 430 42. Ibidem, doc. 144, p. 191 84. Ibidem, doc. 327, p. 447 – 449 43. Ibidem, doc. 149, p. 199 – 200 85. Ibidem, doc. 335, p. 461 – 462 44. Ibidem, doc. 188, p. 249 86. Ibidem, doc. 344, p. 489 45. Ibidem, doc. 191, p. 253 87. Ibidem, doc. 374, p. 519 46. Ibidem, doc. 198, p. 263 88. Ibidem, doc. 396, p. 546 47. Ibidem, doc. 214, p. 288 – 289 89. Ibidem, doc. 400, p. 552 48. Ibidem, doc. 227, p. 304 90. Iorga, N., Probleme de istorie universală şi românească, Vălenii de Munte, 1929, p. 48

www.memoriaoltului.ro 112

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ÎNTRU PĂSTRAREA MEMORIEI... PROF. ILIE CORCOVEANU (18 iulie 1949-26 martie 2009) Prof. Alina-Elena MARIN

Sute de careuri de rebus şi de integrame şi o activitate didactică de excepţie au vorbit, de-a lungul vremii, şi au rămas mărturie, pentru eternitate, despre prof. ILIE CORCOVEANU. Prin fiecare dintre ele, a rămas în sufletul celor care l-au cunoscut. Pe 26 martie 2016, zeci de prieteni, rude şi cunoscuţi s-au reunit sub semnul aducerii-aminte întru frumos la mormântul domnului profesor pentru a-i cinsti memoria, la 7 ani de la trecerea în lumina veşniciei. Tot cu acest prilej a fost lansat volumul O viaţă plină de dăruire, coordonat de prof. Marieta Corcoveanu. Energia sufletească şi cea a memoriei soţiei Marieta sunt cele care străbat cu emoţie paginile cărţii. O viaţă plină de dăruire, apărută la Editura Hoffman, este depozitara unui ”patrimoniu” de aproape 250 de pagini, editate în condiţii grafice excelente, în care se regăsesc: I. Diplome, trofee şi distincţii, II. Careuri de rebus; III. Integrame; IV. Publicistică; V. Oameni. Sentimente. Amintiri. O carte de specialitate, dar şi de suflet. Sipetul sensibilităţii a fost deschis... Fiecare pagină are taina ei, care se cere descifrată. O viaţă plină de dăruire, dar şi Careuri şi amintiri (primul volum, apărut la Editura de Sud, în 2010, la un an de la dispariţia domnului profesor) sunt cărţi apărute postum, ce oferă punţi peste timp, care deschid culoare pe care sufletele celor care au scris, dar şi ale cititorilor merg, spre a regăsi frumuseţea întâlnirii cu omul bun, care a fost Ilie Corcoveanu. Există un loc comun al celor care l-au cunoscut, l-au apreciat şi au dat mărturie scrisă: Ilie Corcoveanu a fost un om deosebit, excepţional. Excepţional ca profesionist. Deosebit în modul de a fi, de a exista, de a trăi. Domnul profesor se bucură de acea spontană, legitimă şi rară recunoaştere unanimă, ca unul dintre autenticii profesionişti şi OAMENI. Alături de cariera didactică s-a distins ca realizator de enigmistică, de careuri rebusiste de definiţii sau tematice, dar şi în domeniul publicisticii şi al activităţii culturale. Sutelor de careuri publicate li se adaugă şi prezenţa pe undele hertziene ale postului de Radio Oltenia-Craiova, unde, 15 ediţii la rând, în cadrul emisiunii ”Univers sonor”(realizată de Mihai Nicola), rubrica ”semnată” ILIE CORCOVEANU a adus în casele noastre, pe lângă varietatea temelor propuse spre dezlegare şi un adevărat caleidoscop oltean, dar şi ”curiozităţi” ale rebusului naţional. A fost membru al Societăţii Ziariştilor din România şi Secretarul Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, filiala Olt, publicând în ziare din judeţele Satu Mare şi Olt, în cotidiane www.memoriaoltului.ro 113

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR centrale, în reviste şi publicaţii de cultură, divertisment şi de specialitate din Capitală şi din ţară (Tribuna învăţământului, Limba şi Literatura Română şi altele), iar în 1979 a obţinut premiul pentru reportaj la Concursul de publicistică iniţiat de Ziarul ”Scânteia Tineretului”. A promovat cu asiduitate rebusismul în rândul elevilor înfiinţând cercul rebusist „Alutus- tineret" (1988), fiind şi preşedintele Societăţii Culturale ,,Haralamb G.Lecca"(1992). Ca membru al „Asociaţiei Rebusiştilor din România", a organizat cu participarea revistei Rebus mai multe ediţii ale „Dialogului Rebusist” (1986,1988,1992,1994), Caracalul devenind la un moment dat ”Capitala rebusului românesc”. În urma participării la Concursurile Naţionale de Compunere organizate anual de revista Rebus, a fost de opt ori campion al judeţului Olt, iar în anul 1995 a primit Premiul anual al revistei Rebus pentru careul tematic. Pe data de 12 martie 2011, în deschiderea campionatului Internaţional de Skandenberg, ediţia a III-a, Caracal, ”Cupa Romanaţiului”, organizat de Asociaţia Română de Skandenberg ”Braţ de Fier”, Bucureşti (secretar general Dragoş Cocoveanu) şi de Asociaţia C.S.”Prietenia”, Caracal (preşedinte Aurel Baciu), i-a fost acordat post-mortem, titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Caracal, de Consiliul Local al Primăriei municipale. Evenimentul a fost urmat de un moment de reculegere ţinut de aproape 1000 de spectatori. Tot cu acest prilej a fost instituit Trofeul memorial „Profesor Ilie Corcoveanu”, care a fost obţinut de cel mai bun sportiv din competiţie, bulgarul Krasimir Kostadinov, câştigătorului categoriei Open braţul drept. Avea în plan şi alte acţiuni, pe care, din păcate, nu a mai putut să le finalizeze, suferinţa răpunându-l. Amintiri şi lacrimi, flori, multe flori pe mormântul lui, plecat mult prea devreme, la numai 59 de ani, dintre noi, lăsându-ne să ducem povara regretelor eterne şi a unui dor sfâşietor. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină în lumea de veci! Fie-i memoria binecuvântată! O amintire frumoasă omului bun, care a dăruit atât de mult şi care s-a împlinit prin Cuvânt…

Inscripţii NOTE DESPRE EPISTOLOGRAFUL DEMETRU IORDANA Nicolae Scurtu

Biografia şi, mai ales, bibliografia poetului şi prozatorului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918 – m. 15 martie 1979 ; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 44-46/2015 ; 47- 49/2016) dobândesc noi dimensiuni prin identificarea şi adnotarea literaturii sale epistolare, care este extrem de preţioasă sub multiple aspecte. Biograful, cercetătorul şi istoricul literar trebuie, în chip absolut, să studieze, cu atenţie, mărturiile, confesiunile şi informaţiile existente în aceste pagini epistolare spre a reconstitui, cu o oarecare exactitate, profilul naratorului Demetru Iordana. Epistolele sale se constituie, de fapt, în dramatice mărturii despre un timp şi despre oamenii săi, în care istoria prefacerilor se simţea tot mai ameninţătoare, mai posesivă şi mai autocrată. Lui Perpessicius îi face destăinuiri, din cele mai interesante, privind stadiul de www.memoriaoltului.ro 114

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR elaborare al unora dintre cărţile sale, precum Predestinare, iniţial având ca titlu Despărţirea de Tofana, În preajma morţii şi altele. Ca orice scriitor autentic, Demetru Iordana este profund impresionat de dispariţia timpurie a eseistului şi criticului literar Pompiliu Constantinescu, unul dintre cei mai însemnaţi discipoli ai lui E. Lovinescu. Epistolele lui Demetru Iordana, ce se transcriu aici, sunt necunoscute până acum, iar cea de a doua epistolă cuprinde şi poeziile Marea, În munţi şi Cu vulturii, de asemenea inedite. Impresionează, în mod cu totul special, arta de a se confesa unei personalităţi de talia lui Perpessicius, în care avea încredere şi pe care îl considera un veritabil mentor. Ceea ce s-a şi dovedit a fi.

* [1] Constanţa, 24 aprilie [1]946 Mult stimate domnule Perpessicius, Când, acum mai bine de o lună de zile, chestiuni editoriale m-au dus la Bucureşti, am trecut pe la dumneavoastră, într-o după amiază, dar nu v-am găsit acasă. Mi s-a spus să telefonez spre seară, ca să mă interesez dacă v-aţi întors între timp. N-am telefonat, fiindcă telefonul nu-mi inspiră simpatie, am chiar un soi de teamă de el, dar înspre seară, am venit din nou şi nu v-am găsit nici de data aceea. Mi-a părut foarte rău, fiindcă a doua zi, cum s-a şi întâmplat, trebuia să plec spre casă. V-am spus aceasta pentru ca să nu vă închipuiţi cumva că tăcerea mea de până acum şi faptul că n-am venit să vă mai văd ascund vreo dorinţă de a vă ocoli, sau, poate şi mai rău, vreun sentiment ostil, nimic n-ar justifica în ochii mei aceasta. Dacă, totuşi, am tăcut şi nu am trecut pe la dumneavoastră când puteam s-o fac a fost din pricini pe care aş vrea să vi le lămuresc acum, de voi putea, în câteva cuvinte. Mai întâi de toate, mult stimate domnule Perpessicius, de vină este situaţia mea materială foarte precară, care mult timp nu mi-a dat liniştea necesară unei corespondenţe pentru care am nevoie de o disciplină sufletească aparte. Nici în prezent nu stau pe roze, cum se spune, dar cel puţin sunt mai stabil. De vină a fost desigur faptul că nu am reuşit să mă încadrez noilor preocupări sociale, pentru care nu am nici o afinitate, nu din pricina unor principii contrarii, ci din eterna pricină care face din orice temperament artistic, mă sfiesc să spun „artist“, un izolat. Fără îndoială că e pe cale să înceapă o viaţă nouă în ţara noastră, dar eu nu am nici o chemare pentru aceasta, în ciuda aparentei mele tinereţi. Cum sunt aproape absolut fără nici o relaţie cu oamenii care hotărăsc destinele actuale, nu am putut obţine nici cea mai modestă slujbă, aşa că trăiesc cum pot, din mici afaceri, oneste, vă asigur. Acesta este unul dintre motive. Celălalt este mai greu de lămurit, căci vă priveşte pe dumneavoastră. A trebuit să-mi dau seama, fireşte, că odată cu încadrarea dumneavoastră în noua ordine de lucruri, nu mai aveţi nici timpul şi poate nici dispoziţia pentru mici relaţii epistolare, de aceea m-am abţinut. Faptul că nu v-am găsit în cele două rânduri în care v-am căutat, acasă, este o dovadă în plus pentru mine că în prezent sunteţi prea preocupat şi ocupat, cum e şi firesc, de lucruri mult mai importante, impuse d[omniei] voastre de noile obligaţii şi angajări. www.memoriaoltului.ro 115

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Vă rog foarte mult să credeţi că acesta nu este un pretext, ci un motiv real al rezervei mele. Domnia voastră aţi trezit în mine prin faptul de a mă fi acceptat în preajmă şi a mă fi ajutat moralmente, o recunoştinţă pe care ar fi ingrat din partea mea să o întunec cu pretexte sau cu motive imaginare. Apoi mi-a fost teamă ca nu cumva să abuzez inconştient de bunăvoinţa ce mi-aţi arătat. În sfârşit, vă rog să mă credeţi că am rămas în fond acelaşi şi că numai constrâns de împrejurări am fost silit să vă dau, poate, impresia că vă ocolesc, sau, mai rău, că v-am uitat. Nu ştiu dacă toate acestea vă pot interesa, mult stimate domnule Perpessicius, şi nici dacă avea vreun rost să vi le scriu; am simţit însă, deodată, nevoia imperioasă de a vi le împărtăşi. Şi poate că nu aş fi avut curajul s-o fac dacă nu aş putea să vă anunţ în acelaşi timp că, în ciuda „vitregiei“ împrejurărilor de viaţă, nu am abandonat o clipă preocupările literare pentru care am căutat totdeauna să-mi fac timp. Am putut astfel să scriu un nou roman, de proporţii mai mici, roman pe care însă sunt sigur că nu l-am desăvârşit, aici n-am avut răgazul şi liniştea necesare pentru aceasta, un roman scris cam în grabă şi, ca să fiu pe deplin sincer, scris pentru a aminti cititorilor mei că mai exist, precum şi pentru a pregăti oarecum calea viitoare a romanului de proporţii mai mari, Predestinare, pe care vi l-am prezentat mai de mult d[omniei] voastre sub titlul: Despărţirea de Tofana. Acesta da, este un roman pus la punct, dar prea voluminos pentru posibilităţile editoriale actuale. Celălalt roman, care poartă titlul În preajma morţii a fost prezentat la Editura Cultura Naţională, mai mult cu scopul de a face o încercare de a sonda terenul, cum se mai spune de obicei. Nu ştiu care va fi soarta lui. Eu, totuşi, sper, fiindcă în situaţia în care mă găsesc, speranţa este foarte necesară, ca şi aerul şi apa. Poate că nu voi reuşi cu acest roman. V-am vorbit, totuşi, de el, ca să nu credeţi cumva că, deşi m-am dat la fund, am renunţat la literatură. Sunt multe alte lucruri la care am fost nevoit să renunţ, dar la literatură, orice ar fi, nu vreau să renunţ decât dacă totul, absolut totul, îmi va sta împotrivă. Dacă împrejurările mă vor mai aduce prin Capitală, atunci voi cuteza din nou să vă vizitez, măcar pentru câteva minute. Până atunci, vă rog să primiţi urările mele de bine şi de sănătate. Demetru Iordana * [2] C[onstan]ţa, 1 iulie [1]946 Mult stimate domnule Perpessicius, Mă grăbesc să vă răspund la scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră], pentru că a venit prin surprindere şi mult mai amplă decât mă obicinuiseră misivele de mai înainte, m-a emoţionat profund. Cât despre lămuririle pe care mi le aduc, mi-e şi ruşine să mai pomenesc, fiindcă au fost provocate, îmi dau prea bine seama, de o păcătoasă manie a mea de a mă pierde în scrupule de tot felul şi de a vedea neapărat lucrurile, mai complicate decât ar putea fi ele în realitate. Scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră] este simplă şi clară în această privinţă, de acea simplitate şi claritate care, încep să-mi dau seama, sunt cuceriri ale maturităţii. Iată de ce vă cer cu umilinţă iertare pentru tot ceea ce în scrisorile mele a fost complicat şi confuz, provenit, cred, dintr-o tinerească nevoie de certitudine. www.memoriaoltului.ro 116

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Şi cu aceasta, mult stimate domnule Perpessicius, eu socotesc acest prea puţin plăcut capitol, închis, rămânând ca vina s-o ispăşesc cu timpul printr-o mai corectă purtare. Până a primi scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră], nu ştiam nimic de pierderea regretatului critic P[ompiliu] Constantinescu1. Vestea aceasta mă surprinde mult, fiindcă, deşi nu l-am cunoscut personal, ştiam că este un bărbat tânăr şi activ, la Vremea2, în care îi citeam când şi când cronicile scrise cu conştiinciozitate şi pătrundere. După E. Lovinescu, P[ompiliu] Constantinescu este o pierdere foarte serioasă pentru literatura şi cultura noastră, sunt convins. I-am citit antologia din Saint-Beuve3, în prefaţa căreia am întâmpinat competenţă şi erudiţie şi-mi amintesc că prin filiaţiile spirituale – naturale, desigur, Pompiliu Constantinescu trecea şi opera d[umnea]v[oa]s[tră] critică. A trebuit să recunosc, după citirea întregii antologii, înrudirea temperamentală şi spirituală, în chip natural, a operei saint-beuveiene cu opera d[umnea]v[oa]s[tră], şi asta a fost una dintre descoperirile care a făcut impresie asupra mea. Aceeaşi înţelegere pentru opera de artă şi aceeaşi reticenţă sobră în judecarea ei şi în paginile saint-beuveiene şi în paginile Menţiunilor critice4, cu răspicate deosebiri stilistice şi de fond, mă gândesc la lirismul, care la Saint-Beuve lipseşte. Să nu-mi luaţi în nume de rău, mult stimate domnule Perpessicius, graba aceasta de a-mi exprima o părere de îndată ce s-a ivit un cât de mic motiv. Am făcut-o totuşi pentru că vă preţuiesc sincer opera şi orice aş afla în legătură cu ea nu mă poate lăsa indiferent. Am mai citit, de Pompiliu Constantinescu, lucrarea sa, capitală, dacă nu mă înşel, intitulată Tudor Arghezi5. Multe lucruri nu le-am înţeles, de altfel, am citit-o demult, prin liceu. Am păstrat însă impresia unui studiu aprofundat şi serios. Fără îndoială, sunt convins, am suferit o pierdere gravă prin plecarea sa dintre noi. Cât priveşte situaţia mea, dacă mi-e permis să aduc iar vorba despre ea, aflaţi că deocamdată mi-am asigurat un trai destul de modest, dar stabil, aşa încât încercarea de a-mi găsi o slujbă cu remuneraţie asigurată ar fi inutilă, pe vremurile acestea. Pot citi şi scrie în voie. În prezent, lucrez la o nouă redactare, definitivă, a manuscrisului În preajma morţii, roman pe care l-am prezentat, după cum v-am scris Editurii „Cultura Naţională“, cu titlu de încercare, căci îl consideram o carte scrisă pentru a menţine contact cu cititorii. Ceea ce mă făcea să cred lucrul acesta era faptul că o scrisesem cam în grabă, aşa că din punct de vedere formal avea inevitabile scăderi. S-a întâmplat însă că Editura l-a găsit bun, şi, în fond, este o operă pe care o aveam de mult timp în gânduri, bine concepută, şi mi-a spus următorul lucru, pe care eu l-am luat de bun – că anul acesta nu-l poate încadra programului de premiu pentru roman, pe care Editura îl va ţine la o dată ce va fi anunţată la timp. Şi astfel mi-a intrat în cap să redactez din nou romanul, într-o formă cât mai îngrijită, şi să-l prezint la concurs. Voi face aceasta tot cu titlu de încercare, căci certitudine nu pot avea în nici un caz, mai ales că în comisie, după câte ştiu, este şi d[omnu]l Şerban Cioculescu, iar cu d[omnia] sa am rupt demult orice relaţii din motive meschine, a căror mare vină este trei sferturi a mea, prin urmare, nu pot trage nădejde prea mare, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu ştiu sigur nici măcar dacă Editura mi-a recomandat cu sinceritate prezentarea romanului meu la concurs s-ar putea să fie şi aici un subterfugiu, trandafiriu, ca să uşureze respingerea romanului. www.memoriaoltului.ro 117

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Nu ştiu, nu ştiu nimic sigur şi nu mă pot dezbăra de obiceiul de a fi mereu bănuitor. Dar voi încerca, fiindcă sunt sigur că romanul, în noua formă pe care i-o voi da, va fi, dacă nu demn de premiere, cel puţin acceptabil pentru editare obicinuită, la Cultura Naţională, sau la altă editură. Nădejdea cea mare a mea rămâne însă tot romanul Predestinare (fost Despărţirea de Tofana) pe care l-am pus la punct, după a cincea redactare, dar care este prea voluminos pentru a ispiti vreun editor, pe vremurile acestea, să rişte editarea lui. Îl rezerv pentru anii ce vor veni, mai plini de certitudini şi de posibilităţi. Mă bucură mult vestea ce-mi daţi că aţi vorbit cu d[omnu]l profesor Botez. Din vina mea, eu nu am mai avut relaţii epistolare cu d[omnia] sa de la apariţia cărţii mele de debut, când ne-am pierdut urma. Auzisem într-un rând că n-ar mai fi pe la Slatina de când cu schimbarea regimului şi socotisem firesc lucrul acesta, fiindcă d[omnia] sa, şi mai înainte, activase în Bucureşti, pe vremea Străjii Ţării. Dar acum că-mi vestiţi despre dânsul, îi voi scrie la Slatina, cât de curând. Şi acum, mult stimate domnule Perpessicius, mă încumet să aduc vorba despre cele trei poeme ce vi le trimit în manuscris. Sunt poemele pe care aş fi voit să le fi trimis la Lumea6 sau la R[evista] Fund[aţiilor] Regale, dar am renunţat, fiindcă nu cunosc pe nimeni din redacţiile respective şi nimeni de acolo nu mă cunoaşte şi cred că nici n-a auzit de numele meu. Vi le trimit d[umnea]v[oa]s[tră], cu rugămintea să le citiţi şi să-mi comunicaţi, când vă va fi la îndemână, dacă au cât de cât girul poeziei şi dacă intenţia mea de a le publica n-a fost o simplă prezumţie. Cu privire la poezie, sunt încă într-o îndoială confuză, deşi îmi place grozav de mult să fac versuri. Sunt însă dificultăţi, pe care trebuie să le înfrunt. Întâia poemă, Marea, este impresionistă, iar celelalte două sunt expresioniste, sau cel puţin asta a fost intenţia mea când le-am scris. D[umnea]v[oa]s[tră] veţi înţelege mai bine ce fel sunt şi dacă au vreo valoare. Pentru această nouă sarcină, precum şi pentru lungimea neamabilă a acestei misive, vă rog să mă iertaţi. Dar totodată, vă mai rog să primiţi cele mai cordiale urări de bine de la al d[umnea]v[oa]s[tră], Demetru Iordana

[Domniei sale domnului Dumitru-Panaitescu Perpessicius, Strada Romană, nr. 122, Bucureşti; Expeditor: Dumitru Dumitrescu, Strada Speranţei, nr. 45, Constanţa, Km 5]. * Marea

Albastru pur şi jilav precum lacrima era pentru ochii treziţi de sub grelele pleoape spre depărtări ancorate în vis şi în legendă, înseninare în limpezi logodiri de ape; era pentru inima brăzdată de patimi suavă îmbărbătare cu azurul din valuri şi imn spre vasta singurătate a cerului, spre goala lui seninătate fără maluri. www.memoriaoltului.ro 118

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Adâncuri, refuzate privirilor calme, doar bănuite sub unda felină, învolburate spaimele care împresurau clipa şi întunecau în noi o lumină. Se mai zărea doar seninul ochilor mamei, din amintiri pâlpâind ca o vâlvoare de viaţă, tremurând cu sfială ca licărul stelelor departe, înapoi, peste ani, prin ceaţă.

Larguri într-un cerc pe zări membranoase ispiteau, străbătute de o îndelungă chemare, spre ţara închipuită, visată întruna, în care crinii îţi şoptesc despre purificare, dincolo de marea, somnoroasă între ţărmuri şi de orice bătaie a inimii adânc-adumbrite, dincolo de orice pulsuri grăbite ale sângelui dincolo de orice ritmuri trudite.

Glasuri vibrând lichide în stâncă vorbeau din ţărm, în şoaptă zglobie, despre un duh al morţilor care-ar pluti pe-aproape, despre ultima şi cea mai lungă, în infinit, Călătorie... Demetru Iordana * În munţi

Mă întorc din munţi, unde sub paşi mi-am deschis prăpăstioase adâncuri de spaimă şi humă. Înfioratele linişti, le-am încremenit în stânci şi-am croit peste vârfuri, un imperiu de vis... Am înălţat creste de piatră, sub brumă, mi-am desfăcut ale sufletului aripi adânci, iar gândul din lut m-am opintit a-l desprinde spre culmea din cer, nemişcată. Din văi claustrale, priviri tremurânde mi-am trimis spre poarta, de doruri tăiată, în iureşul lor spre tărâmul de sus. Dorinţa de-înalturi, am făcut-o fulger şi trăznet în amuţirea de cremene şi de var suprapus. În ale pădurilor dese zăbrele, m-am trudit taine din verdele umbros să desfund, iar peste poiene am destrămat în miresme negurile ce mocneau ca instinctele grele...

Uriaşii ciclopi, la porunca mea, au tăcut Doar ochiul din frunte, deschis, spre alte înălţimi şi spre alte zări îşi căuta cerul pierdut, www.memoriaoltului.ro 119

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

şi-am auzit cum imnuri, urcând din abis, pe Omul Nou îl slăveau, nenăscut, prin revărsata lumină din vârfuri înalte... Demetru Iordana * Cu vulturii

Am fost cu vulturii prin ceruri mari, sihastre, şi de greoiul mers târât pe lutul jos, avântul nostru nu-şi mai amintea: treceam maiestoşi prin risipirea de astre... Din fâlfâiri, spre înalturi repezite, un dor de libertate tresărea şi se-mplânta în larguri, pieptiş, vijelios... Pe aripile noastre, desfăcute cât zările, nemărginirea în luceferi scânteietori se-aprindea, iar peste pieptul nostru, lucea voios Soarele...

De loc nu-i păsa zborului înverşunat şi înalt de-ale abisului întunecimi terestre! Semeaţă era voinţa ce în necurmatul salt dispreţuia cele mai ninse creste! Era atâta linişte acolo, şi senin cât n-ar putea să încapă în sumbrele oceane. Am revărsat în ele al lumii greu venin şi-n vânt am risipit pornirile ei vane... Demetru Iordana

Note  Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota 24(7 8) .  MXXXVI 1. Pompiliu Constantinescu (n. 17 mai 1901 – m. 10 mai 1946), istoric şi critic literar. 2. A fost redactor şi cronicar literar la revista Vremea în perioada 1930–1938. 3. Sainte-Beuve – Pagini de critică. Alese şi traduse de Pompiliu Constantinescu. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, 1940. 4. Perpessicius – Menţiuni critice. Volumele 1–5. Bucureşti, 1928–1946. Fundaţiile Regale pentru Literatură şi Artă, 1940. 5. Pompiliu Constantinescu – Tudor Arghezi. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1940. 6. Lumea. Săptămânal literar, artistic, social. Bucureşti (23 septembrie 1945–16 iunie 1946). Director – G. Călinescu. Cronica literară a acestei publicaţii a fost susţinută de Perpessicius.

www.memoriaoltului.ro 120

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Memoria Oltului şi Romanaţilor la numărul 50

O INSTITUŢIE CULTURALĂ – „MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR“ În localitatea Izvoru, din ţinutul Oltului, apare, de un lustru încoace, una dintre cele mai interesante şi preţioase publicaţii culturale – Memoria Oltului şi Romanaţilor, care, în curând, împlineşte cincizeci de apariţii lunare. Publicaţia aceasta descinde, fără nici o ezitare, din arhicunoscutele şi valoroasele reviste Arhivele Olteniei, Arhivele Basarabiei şi Arhivele Romanului, care în timpul când au apărut, au răspuns unor imperioase comandamente sociale şi istorice. Această revistă, condusă şi coordonată cu devotament, cu pasiune şi, mai ales, cu pricepere de profesorul Ion. D. Tîlvănoiu, care a izbutit să trezească interesul colegilor şi prietenilor săi pentru recercetarea, reaşezarea şi rescrierea istoriei locale, sub multiple aspecte, s-a impus dintru început atenţiei intelectualităţii din acest areal cât şi din alte toposuri ale României. Istoria mentalităţilor, a culturii populare, a şcolilor, a tipografiilor, a presei, a cărţii, a bibliotecilor, a aşezămintelor sociale, a bisericilor, a satelor, precum şi a personalităţilor care s-au născut aici şi s-au impus în spaţiul naţional şi nu numai, constituie preocupări esenţiale ale celor ce se identifică, fie şi temporar, cu ideile şi aspiraţiile celor din corpul redacţional. Se detaşează, în chip special, contribuţiile ştiinţifice ale profesorilor Ion D. Tîlvănoiu, Jeana Pătru, Dumitru Botar, Cornel Manolescu, Vasile Radian, Costel Vasilescu şi, desigur, alţii, care, cu sagacitate şi răbdare, ştiu să decripteze sensurile unor evenimente şi fapte demult intrate în arhiva istoriei locale şi naţionale. Se cuvine, în finalul acestor fulguraţii critice despre revista Memoria Oltului şi Romanaţilor, să mărturisesc că primele numere ale acestei publicaţii, cu adevărat excepţionale, le-am citit la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. M-au impresionat profund prin ţinuta şi rigoarea ştiinţifică, prin materialul inedit şi pertinent adnotat, precum şi prin iconografia foarte bogată, diversă şi elocventă. Şi, astfel, fără nici o ezitare, am decis să colaborez şi eu cu unele materiale, note şi precizări de istorie literară locală. Ceea ce este pentru mine o mare satisfacţie şi, totodată, o reală onoare. NICOLAE SCURTU

REVISTA NOASTRĂ Revista Memoria Oltului şi Romanaţilor este o apariţie inedită în peisajul publicisticii oltene şi romanaţene prin originalitatea articolelor publicate de-a lungul timpului. Suntem îndreptăţiţi să spunem „de-a lungul timpului”, pentru că, iată, în această lună revista a ajuns la numărul 50 şi bucură publicul cititor şi iubitor de istorie din judeţul Olt şi nu numai. Este un adevăr că publicaţia Memoria Oltului şi Romanaţilor aduce ceva nou, ocupându-se în paginile sale de evenimente şi personalităţi mai puţin cunoscute şi aproape deloc mediatizate în alte apariţii de profil, depăşind cu modestie un „mod clasic” de abordare a istoriei Oltului şi Romanaţiului. Îi urăm viaţă lungă şi ne dorim să devină, cu sprijinul şi înţelegerea celor care au www.memoriaoltului.ro 121

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR susţinut-o şi până acum, un adevărat brand cultural al Oltului şi Romanaţilor. Vasile Radian

DESPRE IUBIREA DE OAMENI ŞI DE ADEVĂR Evocarea unui fenomen cultural şi istoric, aşa cum se dovedeşte a fi Memoria Oltului şi Romanaţilor azi, la vremea maturităţii şi la ceas aniversar, este riscantă, deoarece, surprinderea tuturor dimensiunilor sale materiale, spirituale şi programatice este o utopie. Înfăţişarea prin numai trei atribute este, însă, o şansă cu doză maximă de realism: EXCELENŢĂ, DĂRUIRE, IUBIRE. Iubirea de oameni şi de adevăr - de adevărul istoric reflectat din documente - reliefată în cea mai rafinată revistă de propagare a istoriei, din Oltenia; o publicaţie nu croită şi fabricată din dorinţă, ci zămislită din necesitate. Prin acest miracol publicistic ţinuturile Oltului şi Romanaţilor ies la limanul istoric, strălucind şi vorbind lumii printr-un mers glorios prin vremuri, aureolat de alese şi distincte personalităţi cărora, cu strădanie, revista le întregeşte biografiile. Este meritul domnului Ion D. Tîlvănoiu de a fi generat acest vrednic şi remarcabil proiect. Pariez că domnul Tîlvănoiu este mâna şi mintea care lucrează sub sceptrul Creatorului. Dumnezeu i-a rezervat un nume cu care se identifică, , cum nu se poate mai simplu, expresiv şi melodios; i-a călăuzit principiile ancorate în adevărul documentat; i-a dat putere şi intuiţie de a cutreera şi căuta în arhive, mansarde vechi şi minţi depozitare de informaţii, sute de mii de pagini-document stând chezăşie la baza adevărurilor dezvăluite în paginile revistei; tot Dumnezeu i-a alăturat ilustra galerie de colaboratori - condeieri veritabili în construirea şi galvanizarea cuvântului şi, deopotrivă, cunoscători desăvârşiţi ai ştiinţei istorice dar şi generoşi în propovăduirea ei, laolaltă redefinind istoria neretuşată a Oltului şi Romanaţilor. În fine, doamna Floriana Tîlvănoiu, nu numai o soţie îngăduitoare ci, cu precădere, o parteneră devotată, sprijin de nădejde al unui proiect cu rezonanţă naţională; deasemenea, un om de/cu suflet, iubitor de cultură autentică şi romanaţean incurabil - domnul Marian Doldurea - care a înţeles că a dărui spre a cultiva înţelepciune este un gest de virtute absolută; şi, la urma-urmelor, eu, uimit şi fascinat de mersul demn al pe claviatura timpului şi culmile veridicităţii, mă plec reverenţios celor ce se identifică cu revista, în clipa de cugetare cu numărul 50, urând : La mulţi ani! cu apariţii nelimitate. Cu fiecare număr, aflăm şi descoperim, mai bine, cine suntem. Chiar şi numai pentru atâta, fiecare apariţie, nu este o minune? Costel Vasilescu

ELOGIU CĂUTĂTORILOR DE COMORI Am admirat întotdeauna pe acei concetățeni care au militat și au găsit apoi resurse pentru realizarea unei opere. Aceștia sunt constructorii societății, ai civilizației umane, mereu în antiteză cu demolatorii. După cum arată societatea românească de astăzi, în comparație cu cea de acum ceva secole în urmă, se vede că numărul și forța constructorilor au depășit pe cele ale demolatorilor. Mă uit bine și, într-o echipă a constructorilor de azi, îl zăresc în frunte pe învățătorul-profesor Ion Tîlvănoiu din satul Izvoru-Găneasa, cel care face cinste ”armei” sale - dăscălimea. Iată cât de veridice sunt versurile unui cântec popular care zice că ”la țară înfloresc pomii, de la țară ne vin domnii”. Domnia sa a reușit să catalizeze în juru-i valori ale culturii oltene, și nu numai, și să edifice împreună acest www.memoriaoltului.ro 122

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR monument de cultură și civilizație, numit inspirat ”Memoria Oltului și a Romanaților”. Acești scormonitori de perle de pe meleagurile noastre ne dau argumente, în fiecare număr al revistei, că putem să ne mândrim cu trecutul nostru, că avem multe de învățat, bune sau rele, din acest trecut și că avem datoria să împingem înainte căruța istoriei, în ciuda frânelor puse de către demolatori. Și, deoarece pentru acest mers ascendent nu e nevoie atât de forță fizică, ci mai ales de forță intelectuală, printre cei înrolați alături de cel cu părul precum pana corbului (directorul revistei, dl. Tîlvănoiu), văd că majoritatea constructorilor au părul alb precum neaua, vrând parcă să-l confirme pe olteanul Arghezi, care zicea: ”țara noastră nu are ce face cu tineri îmbătrâniți; ei îi trebuiesc... bătrâni tineri”. Cu bucurie remarc și admirabila ritmicitate a apariției acestei reviste și pentru aceasta se cuvin aplauze și celor care susțin material acest efort intelectul. Aceasta denotă că domniile lor prețuiesc și reverberează la realizările acestor contructori, ceea ce înseamnă că și domniile lor au valori sufletești și intelectuale, căci altfel, fără corespondent, nu ar reverbera. Urez revistei noastre de suflet un ”La mulți ani”, cântat pe patru voci de corul meu, Symbol, mulțumind truditorilor că ne țin legați de glie, ne mențin meleagurile în inimi, pentru că, așa cum zicea scriitorul-istoric Dumitru Almaș, ”cine nu are țara în inimă, zadarnic o caută pe hartă”. Al dvoastră, Jean Lupu, satul Văleni, com. Brâncoveni, Olt, bucureștean prin adopție de 41 de ani

LA MULTI ANI REVISTEI ,,MEMORIA OLTULUI SI ROMANAŢILOR” Conform teoriei comprimării timpului expusă în lucrarea ştiinţifica de excepţie denumită Rezonanţa Schumann, avem si noi convingerea că timpul scurs de la primul număr de apariţie al revistei ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor” a fost aşa de scurt şi iată că acum sărbătorim împlinirea celui de al cincizecilea număr în peisajul literar şi istoric din România şi din multe alte zone ale lumii locuite de români. La asemenea evenimente primul gând care se înfiripa este să adresezi urările de ,,La mulţi ani!” şi la cât mai multe apariţii de valoare, ceea ce ne grăbim şi noi să facem cu sinceritate si prietenie. Cincizeci de numere nu este o vârsta care să creeze temere de îmbătrânire, dar dacă raportăm această vârstă la o revistă literar-istorică, atunci este cu adevărat respectabilă, cunoscând efemeritatea multor publicaţii anunţate cu trâmbiţe şi alămuri, dar care au sucombat după câteva numere de la apariţia lor. Memoria Oltului şi Romanaţilor a arătat de la început că este o revistă respectabilă, o revistă care se respectă şi în acelaşi timp responsabilă, asortată cu talentul realizatorilor care i-au făurit un nume şi un destin. Era necesară o asemenea revistă în ţara noastră, pentru toţi cititorii indiferent de gradul lor de instruire . Este, de asemenea, importantă şi pentru noi care buchisim la apariţia ei, deoarece aşa putem fi părtaşi la importantul volum de informaţii cu referire la trecutul istoric al neamului nostru milenar si statornic pe aceeaşi vatră de locuire, al judeţelor istorice Olt şi Romanaţi, singura naţie care nu a migrat şi nu şi-a părăsit locul natal, rezistând tuturor vitregiilor din lunga ei existenţă. www.memoriaoltului.ro 123

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Ne aflăm acum la cincizeci de numere distanţă de la apariţia primului număr al revistei şi merită a fi relevat evenimentul, cunoscând că o existenţă de acest gen este demnă de semnalat, o existenţă însă nu afirmată printr-o simplă înscriere de firmă sau printr-o banală si vagă afişare de titlu sau superficială adunare de auto-admiraţie, ci prin trăire intensă, prin participare permanentă şi apartenenţă la valorile locale, naţionale şi internaţionale. Am fost privilegiat prin generozitatea colectivului redacţional de a primi câte un exemplar al revistei pe care am semnalat-o pe NET în cele patru colţuri ale planetei, dând dovada aceluiaşi altruism pe care şi redactorii îl posedă, punând la îndemâna celor plecaţi de acasă informaţii despre patria şi neamul lor, despre judeţele lor natale, făcându-i să se considere în continuare acasă la ei. Acum la ceas aniversar îmi face o deosebită plăcere să semnalez acest eveniment, pe care îl doresc a fi repetat multe segmente de timp a câte cincizeci de numere de acum înainte. La mulţi ani Memoria Oltului şi Romanaţilor, te aşteptăm în fiecare lună cu materiale de înaltă ţinută academică şi de o valoare incontestabilă. Prof.univ.dr. Nicu Vintilă-Sigibida.

ALĂTURI DE MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Am fost alături de acestă revistă de la începuturile ei, dar tot atât de aproape de omul care a gândit-o şi a trimis-o către cititori, învăţătorul Ion D. Tîlvănoiu, un om care îşi onorează profesiunea şi postura de cărturar. Este pentru mine o adevărată carte de istorie în care am citit lucruri pe care nici nu bănuiam că le voi afla despre cele 2 judeţe : Olt şi Romanaţi. Rămân alături de această revistă şi de directorul ei fondator şi sunt convins că la numărul 100 revista noastră va arăta şi mai frumos, va fi şi mai plină de conţinut, având şi mai mulţi cititori şi simpatizanţi. La mulţi ani din toată inima Memoria Oltului şi Romanaţilor ! Dumitru Botar DIN DOR DE ROMANAŢI Am venit alături de această revistă fiind sensibilizat de prietenul meu dl. Dumitru Botar care mi-a recomandat-o încă de la început cu multă căldură. Citind-o m-a captivat prin tematica şi conţinutul ei iar ca romanaţean şi caracalean n-am putut să stau deoparte. De aceea sponsorizez această publicaţie, o ,,oxigenez’’ pe cât pot şi aştept cu nerăbdare fiecare apariţie cu articole şi studii interesante despre oraşul meu natal şi despre Romanaţi. Dl. Ion Tîlvănoiu face împreună cu echipa sa un lucru excelent, de mare preţ pentru noi cei de azi şi cei care vor veni după noi. Îi felicit şi îi îndemn să o ţină tot aşa asigurându-i că vor avea în mine mereu un colaborator devotat. Ing. Ion Marian Doldurea

NU SUNTEM SINGURI Privesc colecţia celor 49 de numere ale Memoriei Oltului şi Romanaţilor apărute până acum şi mă gândesc la câte lucruri frumoase pot face oamenii împreună. Sunt bucuros că Dumnezeu mi-a scos în cale oameni minunaţi. Poate face o singură albină ce poate face un stup? Poate un om singur ceea ce poate un întreg popor? Dar oare noi cei în viaţă nu suntem mai puternici dacă suntem împreună cu toţi ai noştri, cu strămoşii, cu profesorii care au crezut în noi şi trăiesc prin www.memoriaoltului.ro 124

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR noi, cu părinţii şi bunicii al căror nume îl purtăm şi nu avem dreptul să-l facem de ruşine? Aud parcă aievea glasul marelui Heliade Rădulescu : ,,Faceţi, iar nu stricaţi !’’ Nu cunosc părinte care să îşi înveţe copiii la rău. Trebuie doar ca noi să fim copiii cei buni şi să-i ascultăm, pentru că mulţi dintre ai noştri au plecat prea devreme şi încă mai aveau atâtea lucruri de spus… Noi suntem împreună cu toţi ai noştri ! Ion Tîlvănoiu

MONUMENTUL EROILOR DIN SATUL POTLOGENI, COM. TIA MARE (II) Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din satul Potlogeni, comuna Tia Mare se află în apropierea Grădiniţei cu program normal- Potlogeni. Este realizat din beton. Postamentul este alcătuit din trei trepte şi susţine un trunchi de piramidă patrulateră deasupra căruia a fost fixată o cruce din marmură. Trunchiul de piramidă este placat cu marmură albă în care au fost încrustate numele eroilor satului Potlogeni, din primul şi al doilea război mondial. Eroii sunt trecuţi pe faţada monumentului, orientată spre apus. Deasupra coloanelor cu numele eroilor din primul război mondial este scris “Eroii căzuţi pe câmpul de onoare al războiului pentru întregirea neamului” şi mai jos : “Eroii căzuţi pe câmpul de onoare în al doilea război mondial”. Pe corpul monumentului sunt trecuţi 147 de eroi (113 din primul război mondial şi 34 din al doilea război mondial). 1. Floriţă Florea Lt. 16. Croitoru Nicolae 2. Gane Voinea Sg. 17. Dan Ion 3. Crăciunescu Ion cp. 18. Dan Ion 4. Bătărigă Florea 19. Dăbulenu Nicolae 5. Bimbaşă D-tru 20. Dăbuleanu Tudor 6. Bocai Matei 21. Dăbuleanu Tudor 7. Brătăşanu Aristide 22. Dăbuleanu Tudor 8. Brătăşanu Marin 23. Diaconu Antonie 9. Chesoi Ion 24. Diaconu Florea 10. Chesoiu Ion 25. Diaconu Florea 11. Chesoiu Marin 26. Diaconu Ghe. 12. Costică Procopie 27. Diaconu Ion 13. Costică Simion 28. Diaconu Ivan 14. Costică Stancu 29. Diaconu Marin 15. Costică Toma 30. Dolană Petre (Cilieni) www.memoriaoltului.ro 125

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

31. Duică D-tru 73. Neghină Florea 32. Duică Florea 74. Neghină Ilie 33. Duică Pantelie 75. Neghină Mincu 34. Duică Stan 76. Neghină Tudor 35. Duică I. Tudor 77. Niculcea Ilie 36. Floriţă C-tin 78. Niculcea Marcu 37. Floriţă Ghe. 79. Nisif Anghel 38. Floriţă Marin 80. Nisif D-tru 39. Floriţă Nicolae 81. Oprean Marin 40. Găleşanu Ilie 82. Opriş Iancu 41. Găleşanu Ispas 83. Opriş Radu 42. Găleşanu Stancu 84. Pănescu Ştefan 43. Gane Ion 85. Preda Ghe. 44. Gane G. Ion 86. Preda Stancu 45. Gane G. Marin 87. Rădoi C-tin 46. Gane Ghe. 88. Rădoi Haralamb. 47. Gane Filan 89. Răducanu Marin 48. Gâscă Ion 90. Sincu Nicolae 49. Gâtiţă Tudor 91. Sârbu Petre 50. Gâtiţă Tudor 92. Stanciu Florea 51. Guţă D-tru 93. Stanciu Stan 52. Guţă Vasile 94. Stângă Ion 53. Ispas Florea 95. Stoian Ghe. 54. Lăcătuş Marin 96. Stoian Ion 55. Lia Ilie 97. Stoian Marin 56. Lia Marin 98. Stoian Pantelie 57. Brătăşanu Procopie 99. Şerban Ilie 58. Buche Marin 100. Şerban Grigore 59. Buche Stan 101. Şerban Ion 60. Bulercă Ion 102. Tăgârţă Alex. 61. Bulercă Marin 103. Tăgârţă Ignat 62. Bulercă Tudor 104. Tărmuţă D-tru 63. Chelu Tudor 105. Truică Marin 64. Lia Marin 106. Truică Marin 65. Lia Tudor 107. Truică Nicolae 66. Marancea Ion (Cilieni) 108. Truică Nicolae 67. Milică Ion 109. Truică Stancu 68. Milică Ion 110. Ţarălungă Marin 69. Minculeasa Marin 111. Văleanu Ioan 70. Moldoveanu Stancu 112. Zaharia D-tru 71. Mulţescu Ion 113. Zort Florea 72. Muşat Ion Eroii căzuţi pe câmpul de onoare în al doilea război mondial

1. Gane Marin Sg 7. Costică I. Marin 2. Manea Nicolae Sg. 8. Costică Petre 3. Bunea C-tin Cp. 9. Crăciunescu C-tin 4. Costică Nicolae Cp. 10. Cule Filon 5. Sârbu C-tin Cp. 11. Diaconu Tudor 6. Băluţă M. Petre Sd. www.memoriaoltului.ro 126

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

12. Duică D-tru 13. Făciu Radu 21. Mitran Florea 29. Stoian Marin 14. Gane I. Nicolae 22. Miu Mişu 30. Şerban Horea 15. Diaconu Marin 23. Niculcea Nicolae 31. Tănase Stan 16. Găleşanu D-tru 24. Nisif Ioan 32. Truică D-tru 17. Găleşanu Tănase 25. Oprea Ioan 33. Tudorică Victor 18. Gâscă Ştefan 26. Preda I. Stan 34. Văleanu Toma 19. Gâtiţă Ştefan 27. Rece Ion 20. Minculeasa Petre 28. Sârbu D-tru

Notă: În primul război mondial a căzut eroic şi învăţătorul Vasile Florescu din Tia Mare. Numele său este amintit printre cei 24 de învăţători din Romanaţi căzuţi la datorie (ziarul Lumina Satelor, Caracal, an.1, nr.11, din 1 iunie 1919, p.2). Monumentul eroilor din satul Tia Mare (III) Este amplasat în apropierea Școlii Gimnaziale, într-un frumos parc. Intrarea dinspre drumul principal spre locul unde este aşezat monumentul se face pe o alee mărginită de ghivece ornamentale din beton. În fața monumentului se află locul de veci al eroului Ion Rogozeanu. Placa funerară este din marmură. Aici au fost inscripționate cuvintele: „ION ROGOZEANU căzut în luptele de la Tia Mare la 22 noiembrie 1916, apărându-și satul natal”. Șase stâlpi de marmură, legați prin lanțuri metalice mărginesc placa funerară. Monumentul, așezat pe un suport în 3 trepte lângă crucea de marmură a eroului Ion Rogozeanu, este un trunchi de piramidă din beton placat cu gresie, având la partea superioară o cruce. Numele și prenumele eroilor din cele două războaie mondiale sunt scrise pe două plăci de marmură fixate pe corpul edificiului. Pe spatele monumentului sunt scrise numele și prenumele a 35 de eroi din Al Doilea Război Mondial sub înscrisul: ,,Glorie eternă bravilor eroi din comuna Tia Mare căzuți în cel de-al doilea Război Mondial”, iar pe latura din față sunt trecuți 83 de eroi din primul război mondial sub un alt înscris: ,,Cinste și onoare eroilor din comuna Tia Mare morți ptr. Patrie în 1916-1918”. În anul 2010, în baza Avizului nr. 22/2010, Comisia de Atribuire de Denumiri a județului Olt a avizat favorabil proiectul de hotărâre al Consiliului local al comunei Tia Mare, prin care unele străzi din această comună au primit câte o denumire. În satul Tia Mare, în semn de cinstire, una dintre străzi a primit numele Erou Rogozeanu Ion. Eroii din Primul Război Mondial: 1. Florescu Vasile slt. 8. Dăbuleanu D. Ion 2. Puiu M. Tudor serg. 9. Aprodu M. Antone sold. 3. Băluță M. Tudor cap. 10. Aprodu I. Marin 4. Tudorică I. Ghe. 11. Bălașa D. Nicolae 5. Puiu M. Ion 12. Bălașa I. Joean 6. Dăbuleanu P. Ilie 13. Badea T. Tudor 7. Dincă N. Mihai 14. Barjan G. Marin www.memoriaoltului.ro 127

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

15. Bălteanu M. Stan 16. Ispas V. Florea 17. Bălteanu M. Ioan 42. Nițu I. Ion 61. Rogozeanu N. Ion 18. Bălteanu P. Florea 43. Mâinea I. Stancu 62. Răceală I. Tudor 19. Ciobanu I. Alecu 44. Minciună S. 63. Rogozeanu N. 20. Ciobanu N. Alex. Tudor Geo. 21. Ciobanu I. Ilie 45. Medeleanu N. 64. Sandu F. Ion 22. Ciobanu N. Marin Marin 65. Sandu F. Stancu 23. Ciobanu N. Ilie 46. Dâbuleanu D. C- 66. Sincu A. Tudor 24. Ciobanu N. Florea tin 67. Sincu M. C-tin 25. Ciobanu N. 47. Dăbuleanu I. 68. Șoarece Crăciun Haralamb. Stancu 69. Toca C. Tudor 26. Ciobanu S. Stan 48. Minciună I. Ghe. 70. Toca C. C-tin 27. Capac J. Păun 49. Minciună M. Filip 71. Toca P. Vasile 28. Dincă I. Petre 50. Minciună N. Ispas 72. Tingire P. Marin 29. Dincă I. Dobre 51. Minciună D. 73. Sincu D. Marin 30. Dulea N. Nicolae Marin 74. Ungureanu N. 31. Dincă I. Tudor 52. Minciună S. Stan 32. Dincă J. Petcu Dincă 75. Ungureanu N. 33. Dăbuleanu D. 53. Mardale I. Ghe. Ispas Tudor 54. Milea P. Ion 76. Ungureanu N. 34. Dinovici N. Ion 55. Pârvănescu C. Staicu 35. Dobrică F. Stan Toma 77. Veselin P. Tudor 36. Delcioiu F. Marin 56. Paraschiv A. 78. Mardale S. Tudor 37. Dașoveanu P. Marin 79. Mardale I. Tudor Marin 57. Puiu I. Ion 80. Lia F. Iancu 38. Dincă N. Florea 58. Pârvulescu S. 81. Lia F. Nicolae 39. Nuțu T. D-tru Ghe. 82. Mirea I. Cristea 40. Nuțu T. Alex. 59. Pârvulescu S. Ion 83. Badea T. Ion 41. Nițu I. Tudor 60. Pârvulescu Tudor

Eroii din cel de-al doilea război mondial: 1. Dașoveanu Teodor 13. Ghena 25. Sincu St. Marin 2. Dăbuleanu Oct. Haralambie 26. Stanciu R. Ion 3. Babiceanu Ion 14. Ghena Victor 27. Toma Paraschiv 4. Birjan I. Marin 15. Gulie Tudor 28. Țarălungă Ion 5. Capac Pascu 16. Iorga D-tru 29. Țarălungă Miron 6. Ciobanu Alex. 17. Iorga M. Ilie 30. Toca Paraschiv 7. Ciobanu Nicu 18. Iorga M. Nic. 31. Veselin Florea 8. Dăbuleanu Niță 19. Mardale D. Marin 32. Ortacu Ion 9. Dincă Ion 20. Nenu C-tin 33. Pârvănescu Micu 10. Dinuț Florea 21. Răceală C-tin 34. Pârvănescu Eften. 11. Dulea Ștefan 22. Răducea Iordan 35. Pârvănescu Bibicu 12. Gane I. Nic. 23. Rece Șt. Marin 24. Sapascu Ghe.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului” cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”. Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru,com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii, nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected]. www.memoriaoltului.ro 128

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 129

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 130

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 131

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 132

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 133