Pro Saeculum 100

Revista „Pro Saeculum” urează tuturor colaboratorilor şi cititorilor sărbători în linişte şi bucurie şi un An Nou mai bun şi mai drept! La mulţi ani!

Rodica Lăzărescu

PRO SAECULUM 100

Începând cu acest număr, istoria revistei Pro Sae- menilor de cultură vrânceni – aşa cum au conceput-o culum se scrie cu trei cifre. O „întâmplare” ce – privită întemeietorii, dar şi locul de întâlnire a creatorilor din în- de departe sau „contabiliceşte” – nu pare a avea nimic treaga ţară – din Maramureşul istoric până la ţărmul excepţional – 100 de numere şi 12 ani de apariţie neîn- pontic, din dulcele târg al Ieşilor până în „fruncea” Ba- treruptă în comparaţie cu marile nume din publicistica natului – aşa cum s-a conturat pe parcurs. românească reprezintă doar… primii paşi! Şi totuşi… De-a lungul celor o sută de numere, însumând 9685 În nişte vremuri atât de puţin propice actului cultural, de pagini şi 7024 de titluri*, Pro Saeculum nu şi-a când multe publicaţii de tradiţie îşi încetează apariţia schimbat formatul, a crescut în schimb numărul de pa- (Tomisul constănţean e un exemplu) ori trec – pentru o gini, de la cele 64 care alcătuiau primul număr la 232 în vreme sau definitiv – în mediul virtual, într-o vreme când prezent, devenite, iată, neîncăpătoare pentru mulţimea până şi elementara distribuţie către cititori a ajuns un materialelor care ne sunt încredinţate spre publicare. obstacol de multe ori insurmontabil, Pro Saeculum se Le suntem recunoscători tuturor pentru încredere, încăpăţânează să meargă mai departe. A găsit resur- pentru faptul că, prin scrisul lor, revista păstrează ridi- sele morale să depăşească – aproape din cinci în cinci cată ștacheta valorii şi îşi conservă ţinuta intelectuală ani – cele două mari pierderi – în 2007 a fondatorului imprimată de fondatori, aşa cum le mulţumim şi celor ei, jurnalistul Alexandru Deşliu, la începutul lui 2013 a care fac posibilă, financiar, apariţia ei. redactorului-şef, prof. Mircea Dinutz, memoriei cărora îi Acum, în momentul acesta festiv, le mulţumim tutu- aducem şi acum, la ceas aniversar, omagiul nostru. ror prietenilor, colegi şi colaboratori, care ne-au trimis Apărută în mioriticul ţinut al gurii de rai şi în luna în mesaje, gândurile lor frumos „ambalate” în cuvinte care oraşul de pe Milcov – prin definiţie topos al unirii – calde pe care nu le simţim de circumstanţă, ci pornite sărbătorea împlinirea a 140 de ani de la unificarea ad- din inimă. ministrativă a Focşaniului (din 10 iulie 1862), publicaţia Pentru dumneavoastră, colaboratorii şi cititorii revis- s-a dorit, şi şi-a confirmat năzuinţa, de a fi un spaţiu al tei, pentru dispăruţii noştri dragi, pentru încărcatul de concordiei, al înfrăţirii, al armoniei. legende ţinut al Vrancei – Pro Saeculum continuă să Sprijinită de colaboratori de o exemplară ţinută inte- îşi scrie propria legendă! lectuală şi umană, de un Colegiu director mereu aproape cu sufletul şi cu sfatul, a rămas *Datele nu includ numărul actual. V. Bibliografia revistei Pro Saeculum Pro Saeculum, Editura Pallas Athena, 2014. o zonă de afirmare şi manifestare a scriitorilor şi a oa-

Valeriu Anghel

NOSTALGIA ÎNCEPUTURILOR

După căderea comunismului, poetul Dumitru Pricop, trebat eu. „ Al lui Ion Iliescu”, mi-a răspuns poetul. Cum cunoscut în mai toată lumea scriitoricească din ţară, în decembrie 1989 primisem „vot de blam cu avertis- m-a sunat la Tulnici, unde funcţionam ca profesor, să-mi ment”, ultima sancţiune pe linie de partid înaintea ex- propună un angajament la un ziar condus de Al. Piru, cluderii, pe motiv că „nu tăceam”, l-am refuzat politicos, un prieten al literaţilor vrânceni, profesorul meu de lite- rugându-l să caute pe altcineva. La prima întâlnire, i-am ratură din anul I de facultate. „Al cui e ziarul?” – l-am în- reamintit de telefon şi mi-a spus că s-a dus unul Deşliu,

PRO SAECULUM 7-8/2014 1 Pro Saeculum 100 care lucrase pe la „Scânteia tineretului”. „Să fie sănă- tulnice” – scria Fănuş Neagu. tos!” – mi-am zis eu, gândul ducându-mă la „Minerii din Primul număr al revistei Saeculum (ales din câteva Maramureş” şi „Lazăr de la Rusca”, poemele cu are zeci de denumiri propuse iniţial, devenit după un timp, Dan Deşliu îmi agasese adolescenţa. forţaţi de împrejurări şi ignorând ablativul cerut de gra- Detaşându-mă ca profesor la Focşani, mi-am inten- matica latină, Pro Saeculum) s-a deschis cu un interviu sificat colaborarea la ziarul „Milcovul”, devenit „liber” în acordat de academicianul focşănean Virgil Cândea lui cuget şi simţiri. Scriam mult, de câteva ori mai mult Alexandru Deşliu. „Cercetările întreprinse începând cu decât unii dintre redactorii publicaţiei dar, fiind colabo- a doua jumătate a secolului trecut au schimbat, în an- rator extern, primeam doar 400 de lei, o treime din sa- samblu şi în detaliu, imaginea culturii româneşti în ca- lariul celorlalţi. Solicitarea de a mi se da 100 de lei în drul celei europene, dar lipsesc încă sintezele metodice plus n-a găsit înţelegere, conducerea invocând lipsa de şi erudite de istoria gândirii, a spiritualităţii şi a relaţiei bani (fostul oficios al organelor de partid şi de stat îşi noastre cu alte culturi” – semnala ilustrul istoric al cul- trăia ultima suflare). turii. La o schimbare de prefect, am fost trimis şi eu de Îmi amintesc grupajul de articole pe tema „Mioriţei”, ziar, evenimentul lăsându-se cu gustări alese şi băuturi necrologul lui Gheorghe Istrate la stingerea din viaţă a dintre cele mai fine. După câteva pahare cu şampanie poetului Ştefan Augustin Doinaş, care îi promisese, cu de Panciu, un domn care s-a recomandat Alexandru câteva zile înaintea trecerii în eternitate, un cuvânt de Deşliu (fără nicio legătură de rudenie cu autorul „Mine- întâmpinare a apariţiei revistei. Era relatat tragicul ac- rilor din Maramureş”), m-a întrebat dacă n-aş vrea să cident de circulaţie care ni l-a luat pe Florin Muscalu, scriu la „Informaţia zilei”, un cotidian abia apărut, cu un prezent în revistă cu o suită de inedite puse nouă la dis- salariu dublu faţă de cel de la „Milcovul”. „Cât iei acolo?” poziţie de soţia poetului. Grigore Vieru semna o tabletă a încheiat domnul Deşliu. „600!” m-am dat eu mare. „Îţi iradiind de românism ca un psalm, Blaga era prezent dau 1200”. „Hai la patron!” Nu i-a plăcut neîncrederea cu două poezii traduse în daneză, franceză şi italiană, mea în el, dar m-a dus. Acolo am dat-o pe bere şi m-au Radu Cârneci cu traduceri din Shakespeare. Şi alte ar- convins: primeam, ca redactor-şef adjunct al publicaţiei, ticole despre Varlaam, Caragiale în Vrancea, Duiliu 1200 de lei, dublu faţă de cât cerusem dincolo şi Zamfirescu, inventatorul Ion Basgan, Angela Gheor- aproape cât salariul de profesor pe care îl primeam la ghiu, maiorul Gh. Pastia, despre sculpturile din patrimo- liceu. niul cultural al oraşului ori despre „procesul cel mare al Aşa am ajuns la ziarele conduse de Alexandru Deş- vrâncenilor” şi despre unificarea administrativă a ora- liu, iar după dispariţia acestora, la editarea de cărţi, fă- şului Focşani. când corectură şi dedicându-mă eu însumi scrisului. Câtă spiritualitate, literatură şi critică literară în nu- Până în vara anului 2002, când am pornit această re- merele care au urmat, din iulie 2002 şi până astăzi! Cu vistă de cultură, literatură şi artă, ajunsă astăzi la nu- regretul că, lângă cei dispăruţi înainte de apariţia revis- mărul 100. Conţinutul şi forma publicaţiei s-au conturat tei, au plecat dintre noi fondatorul publicaţiei, Alexandru într-o discuţie de două ore în cabinetul directorului de Deşliu, apoi Mircea Dinutz, criticul literar care îi preluase la Colegiul „Valeriu D. Cotea” din Focşani, unde predam munca de coordonator cu atâta acribie, precum şi o limba şi literatura română. serie de colaboratori, printre care acad. Virgil Cândea, „Dacă va reuşi – scriam în cuvântul de început –, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, poetul Grigore Vieru, Saeculum va prelungi în istorie şirul publicaţiilor vrân- Constantin Ciopraga, Irina Mavrodin, Gheorghe Buzatu, cene apărute în secolul trecut ale căror vârfuri s-au Petru Ursache, iar dintre vrânceni – Dumitru Pricop, numit Revista noastră, Ethnos, Milcovia, Revista V. Corneliu Fotea, Constantin Ghiniţă şi alţi câţiva pentru Numai aşa Vrancea îşi poate recăpăta locul ce i se cu- care mă rog să aibă parte de linişte pentru a scrie şi vine în rândul judeţelor cu relief cultural şi literar artistic, acolo unde au ajuns. valorificând aportul unor personalităţi vrâncene (sau cu Plecarea în eternitate a lui Alexandru Deşliu a pro- inima şi scrisul alături de vrânceni) la cultura naţională.” dus un şoc şi cei mai mulţi dintre apropiaţii revistei îi ve- Cu activitate mai veche în presa centrală şi cu relaţii deau dispariţia odată cu mentorul ei. Salvarea a venit în lumea culturii şi a literelor româneşti, Alexandru Deş- din partea dnei Nina Deşliu, soţia prea timpuriu dispă- liu a adus în paginile revistei, încă de la primul număr, rutului jurnalist, care a preluat funcţia de director exe- nume de prim rang, ajutat şi de un mare prieten al scrii- cutiv şi totul a continuat, cu ambiţie, cu încrâncenare, torilor vrânceni, Gheorghe Istrate, unul dintre cei mai ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Încă un prag a tre- sensibili poeţi contemporani, gazetar de excepţie. Aşa buit depăşit odată cu trecerea spre cele veşnice şi a lui am început cu „întâmpinări de bine” semnate de proza- Mircea Dinutz… Alte momente de încrâncenare, de mo- torul Fănuş Neagu, poetul Grigore Vieru şi oenologul bilizare, fără ca nimic din dramatismul acelor zile să răz- Valeriu D. Cotea, membru al Academiei Române. bată până la cititor... Doar revista, în ţinuta ei de „Ţara Vrancei, izvor de legende şi tradiţii, leagăn al sărbătoare pe care o îmbracă la fiecare nouă apariţie! simţirii româneşti, îşi adună iar forţele sale creatoare şi Ca fondator încă în viaţă la apariţia numărului 100 se prezintă în faţa celor ce-o iubesc şi le e dor de ea în al revistei, am onoarea să mulţumesc tuturor celor care fiecare clipă, cu o revistă culturală de frumoasă ţinută. au şlefuit cu trudă şi har profilul ei literar, urându-le bu- Îi doresc din adâncul inimii viaţă lungă, inteligenţa frun- curie în suflet, prosperitate şi aşternerea gândurilor pe zei când sună vântul, agerimea vinului din minunatele hârtie cu cât mai mult talent. La mulţi ani! ei podgorii şi dulcele cântec al înserărilor sub adieri de

2 PRO SAECULUM 7-8/2014 Pro Saeculum 100

PRO SAECULUM 7-8/2014 3 Pro Saeculum 100

Acad. Răzvan Theodorescu

La o sută de numere ale revistei Pro Saeculum nu O revistă de ţinută intelectuală, echilibrată, informată mă pot gândi decât la împlinirea unui secol de când şi bine scrisă face cinste Focşanilor, iar preţuirea mea această publicaţie a apărut. Cum nu există multe şanse pentru acest oraş de care tradiţia familiei mele se leagă să mai pot transmite atunci aprecierea mea, o fac de pe sporeşte exponenţial urările pe care vi le fac! acum!

Mihai Stan Redactor-şef „Litere”

Între revistele de cultură, literatură şi artă care apar, numai în ultimul număr, semnează 80 de scriitori. din ce în ce mai puţine în format clasic, pe suport hârtie, „Pro Saeculum”, pentru a-şi păstra libertatea opinii- „Pro Saeculum” ocupă un loc aparte prin formatul ge- lor, ca şi „Litere”, a refuzat înregimentarea sub anumite neros (29,5/21 cm), prin numărul de pagini, dar mai ales egide, ceea ce a făcut din această publicaţie un real prin calitatea colaboratorilor, într-o vreme când, „demo- portdrapel al literaturii şi culturii contemporane. cratizarea” revistelor literare în format electronic a adus La ceas aniversar – 100 de numere în 13 ani de după sine o scădere alarmantă, uneori, a selecţiei au- existenţă – urăm revistei şi colaboratorilor viaţă torilor şi a nivelului ideilor vehiculate. îndelungată în beneficiul culturii scrise româneşti, ur- A nu se înţelege că la „Pro Saeculum” există vreo mând acelaşi program cultural-literar de înaltă ţinută cenzură, în afară de cea a calităţii. Dimpotrivă, opiniile estetică care individualizează „Pro Saeculum” în con- colaboratorilor sunt diverse, adeseori polemice. A enu- certul publicaţiilor literare din zilele noastre. mera pe toţi colaboratorii e o sarcină grea pentru că,

Dumitru Augustin Doman Redactor-şef „Argeş”

Revista Pro Saeculum este una solidă la propriu şi acum, pot depunde mărturie că ea a fost mereu în creş- la figurat, de ţinut în bibliotecă, ba chiar o revistă biblio- tere valorică. Nefericită publicaţia după dispariţia a doi tecă. Un raft cu numerele de până acum de Pro Sae- dintre conducătorii ei, pe de altă parte e fericită că e tot culum este în fond o mică bibliotecă. Rubricile lui mai proaspătă şi tot mai valoroasă. D.R. Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Rodica Lăzărescu, La numărul 100, dorim publicaţiei Pro Saeculum de Magda Ursache, regretatul Mircea Dinutz etc. etc. sunt la Focşani şi de fapt din toată ţara, din partea revistei tot atâtea cărţi care pot apărea chiar mâine în librării; Argeş, să-şi continue credinţa în valoare şi să mai vor- de altfel, unele au şi apărut şi au fost receptate critic bim bucuroşi la nr. 1000. La mulţi ani! elogios. Ca un fidel cititor al revistei de la început până

Marcel Mureşeanu Senior editor „Oraşul”

UN GÂND Revista din Focşani Pro Saeculum are la Cluj am- Din 2002 şi până acum, Pro Saeculum s-a deschis basadorii ei! Putem dovedi cu acte în regulă. Ea trece pentru toţi profesioniştii scrisului, nu s-a închinat în faţa munţii şi pentru noi, paginile cuvintelor noastre ajung în unor efemere tendinţe de-a lua în deşert numele litera- vremea unei vechi iubiri pentru cei de acolo şi pentru turii române, dar nici în faţa acelora care mai cred că toată românitatea pe care această instituţie culturală o ne suntem suficienţi nouă înşine. bate cu pasul. Numărătoarea continuă, ea va fi plină de noroc! Ne 100 de apariţii sunt ca 100 de îmbrăţişări pentru Ale- alăturăm, cu tot ce avem mai bun, bucuriei dumnea- xandru Deşliu şi Mircea Dinutz, mai vii decât oricând, voastră împlinite. pentru cei de azi şi pentru cei care vin.

4 PRO SAECULUM 7-8/2014 Pro Saeculum 100

Dumitru Huţanu

LA ANIVERSARE

Cititorule! Zăboveşte, rogu-te, asupra filelor numă- PRO SAECULUM, revistă ajunsă la deplină maturi- rului 100 al revistei PRO SAECULUM. Aşterne-ţi răsu- tate, a depăşit de mult provincialismul şi s-a înscris în flarea pătrunzândă a gândului asupra înţelesurilor lor. circuitul naţional al presei culturale, ca expresie a uni- Priveşte-le, cu plecăciunea înţeleptciunii ca ofranda ză- tarului prin diversitate, a simbiozei creativităţii în deplină mislită de Alexandru Deşliu şi aşezată pe altarul slovei rezonanţă cu timpul străbătut. scrise întru iubirea-i de loc şi oameni, de harul dumne- Se regăsesc în paginile acesteia, deopotrivă, trecu- zeiesc al creaţiei. tul, tradiţia şi prezentul novator. Consacrarea, recunos- Din acest simţământ izvodit-a tot scrisul său, regăsit cută şi validată de perenitate şi valoarea aflată într-o în revistă, în volume, în pagina de ziar, oriunde. A fost continuă confruntare cu răsturnarea scării de apreciere, rodul trudei, al dăruirii până la negarea suferinţei şi a realizează un arc peste timp, ca semn al continuităţii. neantului care se prefigura. Mugurii viitorului, la primii paşi de afirmare, rămân o Cu o modestie de o rară frumuseţe morală, şlefuită constantă în paginile celor 100 de numere. Încă de la de grija permanentă de a nu fi ostentativ, cu apăsarea apariţie, deşi confruntat cu zbuciumul atragerii colabo- datoriei de a-şi împlini menirea, rodind în spaţiul uman ratorilor, al asigurării suportului material şi financiar, fon- şi geografic cu care s-a asimilat, clipele, orele, zilele, datorul revistei, Alexandru Deşliu, îşi definise cu anii lui Alexandru Deşliu s-au mistuit în flacăra cuvân- claritate structura ideatică şi tematică, proiecţia spre vii- tului tipărit până la nedreapta şi prea devremea trecere tor: trebuia să se numească SAECULUM şi, apoi, PRO în lumea umbrelor. SAECULUM, Revistă de cultură, literatură şi artă. Nu îndrăznesc a-mi aşterne năvala cuvintelor. Atât de cuprinzătoare în domenii, genuri artistice, as- Teamă îmi este că, aruncându-mi privirea spre cer, pecte culturale, idei şi atitudini, PRO SAECULUM, cu zări-voi zâmbetul lui mustrător şi îngăduitor deopotrivă. cele o sută de numere, îşi îndreptăţeşte, pe deplin, locul Acum aniversăm PRO SAECULUM la număru-i şi individualitatea în peisajul publicisticii contemporane 100. Netăgăduit, despre fondator se va mai scrie, du- ca revistă regională de cultură naţională de la început reroasa uitare nu-i va putea umbri chipul. de secol XXI. Dovadă: numărul 100, ca semn al dăinuirii. Fondatorul, suflet rătăcitor printre stele, face acum Certitudine: Doamna vieţii Sale, Doamnă întru iubire un popas, licăreşte blând cu un zâmbet discret de mul- şi statornicie, întru îndărătnicia cu care sfidează greu- ţumire şi recunoştinţă. Îşi îmbrăţişează Doamna, susţi- tăţile şi opreliştile, găsind sprijin moral şi financiar pentru nătorii, colaboratorii, şoptindu-le, parcă „vă sunt alături, continua apariţie. vă însoţesc paşii, cât va fi Voia Domnului”.

Remus Valeriu Giorgioni Redactor-şef „Actualitatea literară”

UN SECOL… CENTENAR

Biblia operează, în interpretările ei profetice − mo- „revistă a USR”). dele de interpretare a profeţiilor escatologice − cu no- E suficient să frunzăreşti un număr ca să-ţi dai ţiuni ca săptămână-an, săptămână de ani. În mod seama de nivelul ei – prin prestanţa colaboratorilor ac- similar, dacă am socoti un număr de revistă echivalent cidentali sau permanenţi. Şi a celor care girează, prin cu un an, ar reieşi că revista (PRO) SAECULUM tocmai greutatea numelor lor, revista. Este, undeva în frunte, împlineşte 100 de ani, justificându-şi de două ori nu- autorul Vânătorii regale şi al lui F (vai-vai-vai, cât a mai mele! avut de furcă autorul acestor rânduri cu această „literă”, Iată o revistă valoroasă, care şi-a câştigat de multă când începuse să buchisească literatură!), este reputa- vreme prestigiul, locul ei în peisajul revuisticii contem- tul filolog bucureştean Ioan Adam, cel cu Povestea vor- porane româneşti (de o vreme-ncoace mă tot uit să văd belor; filolog antonpannesc, nou Anton Pann al vorbelor dacă nu apare sub frontispiciu o nouă… apartenenţă: româneşti, cărora încearcă să le descâlcească tâlcurile

PRO SAECULUM 7-8/2014 5 Pro Saeculum 100 den bătrâni. Apoi, poetul care prin lirica sa erotică s-a Petraş şi dna Ursache. Şi celelalte trei-patru, care pun apropiat cel mai tare de Cântarea cântărilor biblice – umărul mai din umbră fără să iubească prea tare lumi- Radu Cârneci. Niculae Gheran, „naşul” operei lui Re- nile rampei: dna Nina Deşliu, soţia Întemeietorului, dna breanu… (şi când te-ai ocupat atâta amar de ani de Rodica Lăzărescu şi colega/prietena noastră timişo- opera unuia dintre cei mai mari prozatori români ai tu- reancă, Maria Niţu. turor timpurilor, cum să nu te „contaminezi” şi tu de mor- Ca secţiuni permanente, Pro Saeculum are un „re- bul acesta de aur? Că alţii, oricât s-ar canoni, nu pot member” – sinonim cu „in memoriam”, „Scriitori din…” ieşi toată viaţa din „noroiul greu al prozii”… Se zice că (… din toată ţara, unde a „aterizat” în pagină adesea şi poeţii se nasc, iar prozatorii „se fac”, că proza ar fi me- câte-un desant lugojean), poezie-proză-teatru-eseu (cri- serie, una care se face cu capul, dar şi cu… şezutul – tic şi literar), un bogat „info cultural”… Numărul 95 al re- îndelungat la masa de scris. Niculae Gheran s-a apucat vistei iniţiază o incitantă anchetă legată de relaţia târziu să-şi scrie, sub formă prozastică, amintirile, dar scriitorilor cu Internetul, această calamitate a secolului, putem constata că s-a apucat bine!). Şi, desigur, poetul care va determina (într-un timp nedeterminat) dispariţia legat de zona Focşani, dar de notorietate naţională, cu- cărţii clasice, pe suport de hârtie. noscut de prieteni sub signatura LIS, care ţine constant …La acest număr frumos de apariţii ale revistei în revistă un Jurnal al poemelor dumisale. vrâncene se adaugă şi un număr frumos de ani. Noi îi Sunt apoi cele două mari doamne ale literaturii ro- urăm la tot (cât) mai multe numere, fiindcă de la o mâne care onorează caseta tehnică a revistei, înnobi- sută de numere la 100 de ani mai e ceva… lându-i cuprinsul: una trăitoare la Cluj şi alta la Ieşi: dna

Ionel Necula

ÎNSUTITA GEANĂ DE LUMINĂ

Cine-ar fi crezut atunci, la pritocirea primului număr, geană de lumină şi au pus mai presus de orice altă as- că revista Pro Saeculum, proiectată de polihistorul Ale- tenie interesul cititorilor. Cine cercetează colecţia revis- xandru Deşliu ca publicaţie de dezbatere teoretică şi de tei va rămâne surprins de varietatea tematică a rafinate rezonări epistemice la devălmăşiile acestui problemelor, de seriozitatea abordărilor şi de pertinenţa veac, va trece aşa de maiestuos peste toate îndoielile celor care-au binecuvântat revista cu semnătura lor. Nu începutului şi va ajunge, iată, la acest număr centenar? omagiem o sută de numere, ci o însutită geană de lu- Sărbătorim revista, dar, de fapt, omagiile noastre se mină. multiplică însutit, căci se rataşează peste fiecare din Alexandru Deşliu şi Mircea Dinutz nu doar c-au păs- cele o sută de numere apărute până în prezent. torit o publicaţie, dar au imprimat o manieră, un stil de Am ţinut-o în graţii imediat de cum am aflat de exis- a face revistă şi, bineînţeles, publicistică şi m-ar bucura tenţa ei. Am fost, şi am rămas, până la mutarea ctitorului să constat că şi cei ce vor urma în caseta tehnică le vor ei într-o altă lume, în relaţii perfecte cu Mircea Dinutz, conserva grija filială pentru optimizarea cuvântului scris, cel care s-a angajat să-i ducă mai departe visul, iar pre- pentru calitate şi pentru valoare. Cele o sută de numere zenţa mea în coloanele revistei a fost francă şi stator- apărute până în prezent constituie deja un precedent nică. Cei doi redactori-şefi, Alexandru Deşliu, urmat de care obligă şi impune o consecvenţă nereprimată pen- Mircea Dinutz, au ştiut să confere revistei o personali- tru gândul înalt şi adânc. După ce de o sută de ori am tate impunătoare, să-şi atragă colaboratori de ispravă obişnuit cititorii cu o anumită rigoare şi acribie, nu se şi să întreţină printre vrânceni, dar şi printre colaboratorii mai poate face pasul înapoi. Ştacheta trebuie, dacă nu de oriunde, flacăra unei zbateri înalte. Au ştiut să im- va putea fi ridicată, măcar să fie menţinută la aceeaşi prime publicaţiei o anumită ţinută academică, o demni- înălţime. Să nu pierdem din vedere că peste toată zba- tate şi o înălţime care nu erau la îndemâna oricui. terea noastră veghează, dublu, ochiul lui Alexandru De asta zic, omagiind apariţia numărului o sută se Deşliu şi Mircea Dinutz şi-ar putea, de-acolo unde s-au cuvine să evocăm şi personalităţile celor care au fost, mutat, să ne bată obrazul. Şi nu-i puţin lucru să-i putem pe rând, într-o succesiune impusă de soartă, patricianul încredinţa că ştim să conservăm lucrul bun şi să ducem ei spiritual, au conceput-o, i-au asigurat o frecvenţă de mai departe ceea ce ne-au lăsat moştenire. apariţie neştirbită şi un conţinut epistemic auroral. Au La mulţi ani revistei şi tuturor colaboratorilor ei! făcut din fiecare număr un ostrov de cunoaştere, o

6 PRO SAECULUM 7-8/2014 Pro Saeculum 100

Revista Lector

Cu prilejul celor o sută de numere de la apariţie urăm nicie şi înaltă prestaţie culturală pusă în slujba cititorilor Revistei Pro Saeculum un drum cât mai lung, „secular”, şi iubitorilor de literatură. la acelaşi nivel de eleganţă grafică şi conţinut laborios. La Mulţi Ani! Felicitări redacţiei şi colaboratorilor săi pentru stator-

Adrian Ţion 100 Cifra 100, simbolul rotunjirilor şi împlinirilor factuale, tuată, ocupând un loc demn şi onorabil în peisajul re- dorită şi ţintită cu obstinaţie de creatori, „ameninţă” cu vuistic contemporan. Noua echipă redacţională şi-a seninătate olimpiană şi revista Pro Saeculum. Fericită asumat balansul prefigurat prin tradiţie între „centrul” in- numărătoare a anilor scurși de la apariţie şi a numerelor fatuat şi „periferia” modestă, dar plină de valori remar- tipărite! Un jubileu meritat de echipa redacţională şi cabile (suspiciune mai degrabă răutăcioasă din partea aplaudat de colaboratorii de pretutindeni. Desigur, ma- unora decât reală) ca pe un dat istoric şi geografic de- rele absent de la această sărbătoare este Mircea Di- opotrivă şi a câştigat îndepărtând treptat barierele. Ţi- nutz, care şi-ar fi dorit să împartă cu prietenii apropiaţi nutul Vrancei este azi nu numai tărâmul adâncit în bucuria, dar soarta a hotârât altfel. El a continuat stră- legendă unde Alecu Russo a găsit diamantul liricii noas- dania fondatorilor Alexandru Deşliu şi Valeriu Anghel de tre populare, ci şi un centru cultural activ, impus pe plan a ridica prestigiul revistei şi astăzi se poate spune că naţional printr-o revistă, iată, care reuneşte semnături Pro Saeculum înaintează cu fruntea sus prin secolul or- prestigioase din câmpul literar românesc actual. goliilor literare spre o vizibilitate din ce în ce mai accen- Felicitări Pro Saeculum şi trainic traseu în timp!

Nicolae Havriliuc

PRO SAECULUM, revista de cultură, literatură şi de dispăruţi dragi se face prin mâncare, băutură, veşminte artă de la curbura Carpaţilor, a ajuns la numărul 100. E şi bani, dar în ceea ce ne priveşte se face şi prin pro- clipa aniversară a peste un deceniu de trudă într-ale ducţii spirituale. În sens creştin eu mă includ în lucrarea scrisului şi gândului, dar şi clipa omagială a celor doi de pomenire a celor doi înain taşi culturali ai ţinutului mari dispăruţi, ctitori şi întregitori ai operei de zidire în vrâncean şi românesc şi ofer pentru cuprin sul numărului cuvânt şi gând: Alexandru Deşliu si Mircea Dinutz. Lu- 100 două texte cu înscrisul „In memoriam Alexandru crarea lor întemeietoare ne lasă nouă, colaboratorilor, Deşliu” şi „In memoriam Mircea Dinutz”. îndemnul să le continuăm opera. Din numeroasele con- Urez revistei Pro Saeculum viaţă lungă şi trepte cât vorbiri telefonice avute cu Mircea Dinutz, în răstimpul mai înalte de spirit şi gând. Dumnezeu să-i aibă în pază, 2010-2012, ştiu că se gândea cu jind la numărul 100 şi acolo Sus, pe Cutezătorii Întemeietori Omagiaţi şi să le chiar m-a atenţionat să am în vedere texte pe măsura ocrotească opera lor pe pământ spre folosul neamului evenimentului. După pravila creştină, pomenirea unor românesc!

Ionel Popa PRO SAECULUM – LA DUBLUL JUBILEU

Lectura fiecărui număr al revistei a fost o bucurie deontologie profesională, prin acoperirea naţională, sufletească şi intelectuală. Fiecare întâlnire cu textele PRO SAECULUM este şi rămâne una din revistele de colaboratorilor – toţi de calitate – a însemnat pentru reală importanţă şi valoare în peisajul cultural, literar şi mine o îmbogăţire. artistic românesc postdecembrist. Prin problematica variată totdeauna axată pe o temă La mulţi ani, PRO SAECULUM! majoră, prin ţinuta grafică, prin consecvenţa de înaltă

PRO SAECULUM 7-8/2014 7 Pro Saeculum 100

Mircea Tomuş

Între revistele cultural-literare ce apar astăzi în ţara ratură dintre cele două războaie mondiale, al cărei curs noastră, revista PRO SAECULUM se distinge, între natural a fost atât de brutal deviat şi deformat în anii de multele care nu sunt decât un fel de copie în negativ a după 1944. celor de dinainte de 1989, printr-o continuitate firească Îi doresc multe sute de alte numere de acum înainte, de program şi atitudine cu marea noastră cultură şi lite- pe acelaşi drum!

Dan Petruşcă

ISTORIA UNEI AMPRENTE AFECTIVE

Când, prin 2005, vorbeam cu Mircea Dinutz, am revista şi cercetând conţinutul, am constatat, adău- conştientizat brusc faptul că la Focşani este, totuşi, o gându-se de la un număr la altul, existenţa unor nume revistă de cultură „nouă”, care merită toată atenţia şi că importante ale culturii şi literaturii române: Dumitru aceasta are legătură cu un om inimos, care nu a avut Radu Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Bogdan Ulmu, Irina altceva mai bun de făcut decât să lupte să fundeze o Mavrodin, Constantin Coroiu, Irina Petraş, Marcel Mu- revistă de cultură. Şi asta în măsura în care, la Focşani, reşeanu, Ioan Adam, Niculae Gheran, Mircea Tomuş, mai apăruse o altă publicaţie culturală, prin 2001. N-am Magda Ursache, George Bălăiţă, Ana Blandiana, Eugen reţinut atunci numele fondatorului, dar, în anii următori, Simion, Alexandru Zub, Radu Cârneci... Ordinea enu- m-am obişnuit cu numele lui Alexandru Deşliu, cu ener- merării acestora, lăsând la o parte faptul că am „ratat” gia acestuia, deşi nu l-am întâlnit niciodată în faţă. Din multe nume, fără intenţie, este desigur întâmplătoare. păcate, între timp, fondatorul a trecut într-o lume „mai Îmi amintesc că pe la sfârşitul anului 2010, vorbind puţin veselă”, vorba unui narator secund din „Hanu An- cu Mircea Dinutz, ca de obicei, la telefon, îmi spunea cuţei” a lui Sadoveanu. Tot astfel s-a întâmplat şi cu despre o „fată” extrem de serioasă, care îl ajută foarte prietenul Mircea Dinutz, băcăuanul adoptat de vrâncenii mult la corectura finală a revistei, între altele: „Bătrâne, care i-au apreciat munca. În PRO SAECULUM, au apă- îmi zicea, nu ratează nicio virgulă. Este extrem de se- rut câteva cronici ale cărţilor mele semnate de el. Pen- rioasă. Te poţi baza pe ea.” M-am obişnuit, desigur, de tru cititorul prezumtiv al acestor rânduri, spun că Mircea, atunci şi cu numele Rodicăi Lăzărescu. Ba, chiar mai comentându-mi cărţile, nu mi-a făcut nicio concesie. Se mult, am câştigat prin dumneaei un prieten. bucura doar pentru mine: după vreo douăzeci de ani de În ce priveşte revista PRO SAECULUM, „La mulţi tăcere, hotărâsem să scriu (din nou) literatură. ani!” Dar altceva ar trebui să adaug... Primind constant

Ştefan Dorgoşan

CEEA CE NU ARE VÂRSTĂ! (NOILE LEGENDE – NEw ICONS)

Cuvântul este o Sărbătoare. O Seamă de Cuvinte Ţăranul face pâine pentru trup, cuvintele sunt hrană alcătuiesc o Sărbătoare Onomastică. La mulţi ani, cen- pentru suflet. Nu le mai îmbârligaţi, domnilor, până ies tesimus Pro Saeculum! goale de conţinut în faţa cititorilor. Bunicul meu, Călae, La începutul Mileniului Trei se împlineşte previziu- avea o vorbă din care n-am ieşit: „Dacă ai ceva de spus, nea mistică malrauxiană: religiozitatea a cuprins şi cele pune cuvintele cinstit în faţa faptelor! Piatra stricată sfă- mai atee forme de exprimare artistică! Multe cuvinte au râmă cel mai voinic zid de cetate! Cărămida putredă litere cariate sau trunchiate. Unele poartă (încă!) lanţuri! sau pusă strâmb dărâmă casa!” Vocabulele împere-

8 PRO SAECULUM 7-8/2014 Pro Saeculum 100 cheate sonor, rostogolirile semantice şi figuraţiile oricât Niciun străin nu face bine la casa omului, dar chiar ai de meşteşugite ar fi, ba chiar entuziasmante vremelnic, tăi te lasă să mori de foame. E desuet: personalitatea viaţa le face apă moartă din izvor secat. Nu plângeţi cu te pierde în alienare! Nu face temelie. Tehnologia ne zi- lacrimi uscate după vremuri revolute şi nu le ataşaţi cu- deşte precum Manole pe Ana, Sfânta Maică a acestui vinte faraonice. Pe drumul ăsta n-avem viitor. Fanfara neam uriaş din piatra munţilor şi a canaralelor, în pere- cântă gol! Tinereţea necuviincioasă este o teroare, li- tele bisericii. Doar trâmbiţaşii altei isteţimi o vor descă- bertatea înţelepciunii ţi-o poţi permite numai la bătrâ- tuşa, sfărâmând chinga împrejmuitoare. Competenţa nu neţe; dar îngenuncheat ajungi la ea! Istoria nu se face are valoare pentru demolatori, nici imaginaţia pentru de unul singur. Nu vă amăgiţi: delaţiunea stă atârnată realitate. Arta, actul creaţiei, nu respectă ierarhii pentru (ca) scai(ul) de zicerile false, cruce şi mormânt! că este forma singurătăţii extreme, a egoismului şi ego- Aş privi Europa de pe Zidul Berlinului, dar nu m-aş centrismului. Ultimul lucru la care ne gândim este des- încumeta să trec dincolo de mânăstirea Argeşului de tinul tragic al celuilalt. La impactul cu realitatea se Curte Domnească şi Legenda Meşterului Manole, ceea produce detonaţia sau reversul: ce nu înseamnă că în Epoca de Glorie s-au jertfit doar – Dumnezeu e mort! Trăiască Dumnezeu! „agamemnonii”, „uliseii” şi „achilleii”, celelalte victime Trăim în braţele Lui, cu ceruri şi stele deasupra, prin- fiind colaterale, iar învinşii („troienii”) au fost condamnaţi tre care se strecoară timpul. Ceea ce nu există ne pentru crime împotriva umanităţii. Nicio davă nu trăieşte uneşte. Omenirea este plină de repere pe care le ocolim mai mult decât zidurile sale şi păzitorii săi. Fără seu şi cu grijă. Nimic nu este eteronom. De ce să ne asumăm fitil, lumânarea se stinge. E martiriu, fără bravură. Să- relele? Autarhic! Ceea ce ne înconjoară ne aparţine! punul şi funia spânzurătorii. Cetatea robită pâlpâie. In- Ana, înzidită, este în veşnicie simbol al vârstei eterne: chiziţia nu moare de drum lung şi câinii de grija haitei! tinereţea fără bătrâneţe! Puneţi mâna pe zidurile mâ- – Niciun lucru nu poate fi definit fără curajul de a fi năstirii şi-i veţi simţi respiraţia caldă, pulsul inimii şi blân- afirmat! deţea protectoare maternă cu care ne înconjoară. Iar Prima mişcare prin care omul şi-a demonstrat raţiu- Manole, o fântână cu apă vie pentru călătorul însetat de nea a fost când, cu piatra din mână, nu a mai spart drumul rătăcit prin pustie! Nu încercaţi să învăţaţi de la capul unui semen pentru pradă, ci a pus-o la temelia alţii ceea ce nu stă în firea voastră. Restul e mimetism! unei case (biserici, templu etc.) în care să convieţu- Sau propagandă, căpuşă letală înfiptă cu ghearele în iască. Viitorul are întotdeauna mai multe vicii decât tre- căpătâiul culturii. cutul. Disidenţa parşivă este mai criminală decât lupta Pentru ca vocabula să fie consistentă-n conţinut făţişă. Iată calea progresului la începutul mileniului con- aducem un argument deseori ocolit ca piatră (vatră) de temporan (religios sau tehnologic?!?): victimele (consu- temelie românească: Coloana brâncuşiană! Priviţi mul- matorii) să-şi ceară iertare călăilor (producătorii)! ţimea crucilor („câtă frunză, câtă iarbă”, „puse una peste – Morala nu încape aici! alta”) imposibil de numărat cu ochiul liber, ci doar prin Numărul proştilor este copleşitor. Ucigaşi sunt în am- sofisticate ecuaţii, torsuri vânjoase de eroi, sudate ca o bele tabere. Frica menţine echilibrul. Mişcarea schimbă scară de Înălţare de la Pământ (Ridicarea) la Cer, ordinea. Prezentul este o himeră (GPS/SMS). Alegem unindu-le. Numită iniţial Coloana sacrificiului infinit, lu- doar viitorul. Ne trebuie atât de puţin spaţiu vital pentru crarea este în fapt un monument funerar, „cruce de pia- a locui, încât nu ne ajunge în oricât de multe gadgeturi tră (lemn)” sau „piatră (lemn) în cruce”, dedicat ne-am substitui. Prea subţiri sunt cărţile pentru câte (împreună cu alte trei componente sculpturale: Masa gânduri avem, prea leneş scriem pentru viteza cu care tăcerii, Aleea scaunelor şi Poarta sărutului) ostaşilor ro- circulă (i)ele(le). Boala secolului: lenea la citit! Cuvintele mâni căzuţi în luptele de pe Jiu din anul 1916, confla- sunt un pas prea mic pentru a măsura cât de rară este graţie numerotată istoric drept Primul Război Mondial! omeni(re)a. Existenţa este ştiinţa care se ocupă de tre- La ce număr (cinstit!) vor fi ajuns războaiele de la înce- buinţele celor care ne poluează. Diferenţa o fac oamenii puturile lumii până în anul de graţie 2014 d.H.? De-ar fi şi lucrurile care nu ne interesează. Inerţiile le stratifică. să ne uităm după pace, cu greu o găsim strecurată prin- Cu cât suntem mai sociabili, cu atât devenim mai vul- tre arhiva calendarelor de zece secole. Nimic nu este nerabili. Izolarea sub umbrele mecanismelor (ra- mai perfect decât viaţa. Pentru dăinuire, sau Înviere, chete?!?) inteligente nu ne protejează de anxietate. creaţia (artistică!) implică şi repetabile (regretabile şi ne- Nimeni nu te judecă după ceea ce gândeşti, ci după cesare) erori! ceea ce faci. Cuvântul este primul pas uriaş pe drumul P.S. În fiinţă unică, precum Sfânta Trinitate – Crucea spre eşafod, din care jumătate deja ai parcurs (cu viteza (Curbura) Carpaţilor, Creştetul Bărăganelor şi sora ste- de transfer a datelor nG, în care n este acum la a patra lară Transilvania – Pro Saeculum este o inscripţie a generaţie!). Unii nu se pot adapta noilor iconuri. ne amului care statorniceşte adăpată de apa cu nectar – Rămânem acolo unde simţim lucrurile croite pe a Milcovului întregitor! Felicitări excelentei echipe re- măsura noastră! dacţionale! O catastrofă: totul pentru tine, nimic pentru ceilalţi!

PRO SAECULUM 7-8/2014 9 Pro Saeculum 100

Cornel Galben 100 X 100

În septembrie 2008, Pro Saeculum atingea prima mai greu să ţină pasul cu spectaculoasa ei evoluţie. Nu bornă importantă din istoria sa: 50 de numere. Bilanţul pot decât să mă bucur că mă număr printre cei care aş- făcut atunci de Mircea Dinutz, regretatul ei redactor-şef, teaptă cu nerăbdare apariţia unui nou număr şi tocmai s-a întins pe nouă pagini şi sunt sigur că, dacă Dumne- de aceea îi doresc să aibă o existenţă cât mai de du- zeu i-ar mai fi dăruit zile, ar fi repetat această muncă rată, dublând, la rându-mi, cifrele din urarea prece- migăloasă cu aceeaşi acribie şi dăruire de profesionist. dentă: să atingeţi de încă 100 de ori pe atâtea! Din păcate, altele au fost planurile Creatorului în ceea Sigur, observând ceea ce se întâmplă în jur cu re- ce-l priveşte, dar truda lui, număr de număr, a rămas vistele literare şi de cultură, unii vor zâmbi după citirea cuantificată în arhiva redacţiei şi e un punct de reper acestor gânduri de final, dar am convingerea că o re- atât pentru noi, cititorii şi colaboratorii revistei, cât şi vistă de talia Pro Saeculum e cu atât mai necesară în pentru cele două distinse şi curajoase doamne, Nina următorii ani, cu cât criza culturii şi a lecturii se adân- Deşliu şi Rodica Lăzărescu, furnicuţele care cară mai ceşte. Ca unul care scotocesc de câteva decenii prin departe uriaşul bob de grâu lăsat moştenire de la fel de arhivele publicaţiilor româneşti îmi dau seama că numai regretatul fondator al publicaţiei, Alexandru Deşliu, şi de tezaurizând valorile culturii naţionale, aşa cum o face şi bunul său prieten, trăitori acum în spaţiile celeste. revista focşăneană, acest popor va dăinui în istorie, că Aruncând fie şi o privire asupra sumarului noilor 50 numai luptând cu balaurii birocraţiei şi ai năucitoarei de numere, numai un cârcotaş nu ar fi în stare să re- noastre economii de piaţă vom izbuti să ne impunem marce impresionantul salt făcut în ultimii şase ani de atenţiei, nelăsând la infinit să tot fim călcaţi în picioare această prestigioasă revistă de cultură, literatură şi artă, de mogulii şi baronii zilelor de azi, mult mai agresivi numai un specimen ros de invidie nu ar fi dispus să re- decât oricând în trecutul nostru. cunoască faptul că ea este de ani buni în topul publica- Viaţă îndelungă, aşadar, şi numere cât mai incitante! ţiilor literare de la noi şi că oricărei alte surate îi va fi tot

Viorel Savin

Este dificil pentru individ, vorba ştiută: „să-şi sape Eugen Simion, Alexandru Zub, D.R. Popescu, Ioan grădina” şi, în acelaşi timp, să organizeze şi comerţul Adam, Irina Petraş, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Cu- cu roadele ei. – Obsesia câştigului îl va obliga să-şi bleşan, Niculae Gheran, Magda Ursache, Mariana Za- adapteze necontenit, cererilor/aşteptărilor convieţuito- vati Gardner, Mircea Radu Iacoban, Constantin Coroiu, rilor săi, sortul, cantitatea, calitatea şi… fasonul ofertei. Vasile Andru, Ana Blandiana, ş.a., ş.a. Iată că revista, Mecanismul, oarecum similar, funcţionează şi în be- vie, cu program realist, eficient şi cu bătaie lungă şi-a letristică. Numai că, aici, existenţa câtorva reviste lite- câştigat simpatizanţi şi fideli atât în Vrancea, cât şi în rare foarte bine făcute îl reglementează; asanând piaţa Iaşi, în Târgu-Mureş, în Cluj-Napoca, în Piteşti, în Bu- tocmai prin „condiţionarea preluării şi promovării”, cureşti, la Norfolk, în UK etc., dar şi susţinători decişi: de excelenţa productelor. Iar Pro Saeculum, revistă de Constantin Călin, Petre Isachi, Grigore Codrescu, Cor- prestigiu naţional, născută din iubirea covârşitoare faţă nel Galben, Ion Tudor Iovian, Iancu Grama, Ghiorghi de literatură şi de literaţi a criticilor Alexandru Deşliu şi Iorga, Dan Petruşcă ş.a. – adevărată „celulă perfor- Mircea Dinutz, tocmai asta face; adică asigură în Vran- mantă de acţiune” în Bacăul din care, adânc îndatorat, cea un ambient cultural generos, prielnic talentelor în îi urez viaţă lungă şi împliniri pe măsură. ebuliţie, seducător şi atractiv şi pentru scriitorii din alte Uşor, uşor, Pro Saeculum cuprinde ţara. părţi, – amintesc doar câteva semnături, la întâmplare: Personal, la numărul 100, asta îi doresc!

Mihai Barbu

O revistă literară are, azi, rolul Agorei antice. Dacă şaniul are, neîndoios, vocaţia Unirii. E dovedit faptul că spiritele Cetăţii nu s-ar reuni periodic în acest spaţiu, înaintea oricărei uniri teritoriale e nevoie de o unire „în virtual şi material, pus la dispoziţie de oameni generoşi spirit şi simţire”. Pro Saeculum face acest apostolat în în (doar) câteva locuri binecuvântate din această ţară folosul, reciproc, al scriitorului şi cititorului român dintot- nimeni nu ar mai avea sentimentul, reconfortant, că mai deauna. Acesta e mesajul meu de 100 de cuvinte la 100 aparţine unui teritoriu comun, geografic şi spiritual. Foc- de numere.

10 PRO SAECULUM 7-8/2014 Pro Saeculum 100

Silvia Vrînceanu Nichita Redactor-şef „Ziarul de Vrancea”

ZIARUL DE VRANCEA SALUTĂ PRO SAECULUM

Salutăm cu drag şi admiraţie apariţia numărului 100 paginile sale. al elegantei reviste de cultură şi artă Pro Saeculum. Salut colegiul redacţional şi ţin să felicit efortul de 100 de numere de revistă – o revistă ca o adevărată echipă al doamnelor Nina Deşliu şi Rodica Lăzărescu, carte – sunt o mare realizare, sunt o victorie, o perfor- cele care „fac şi desfac” pentru ca această revistă să manţă nu numai culturală, ci şi managerială, dar şi o ajungă tipărită în mâinile voastre, ale celor care citiţi promisiune de echipă că acest produs editorial va con- aceste rânduri. tinua să existe. În cei 13 ani de existenţă, graţie tuturor celor care Până la urmă, dincolo de toate patimile politice şi au semnat în paginile sale, dar mai ales tuturor cititorilor disputele care marchează o epocă, ceea ce rămâne în însumaţi în cele 100 de ediţii, Pro Saeculum a devenit timp, ca un adevărat martor, este CULTURA. Iar revista un nume de referinţă între revistele culturale, care face Pro Saeculum indexează cu fiecare număr pagini cul- cinste judeţului Vrancea şi care-i onorează nu numai pe turale dense, interesante, scrise de oameni care gân- vrânceni, ci întreaga noastră cultură română. desc liber, care scriu frumos, care ne îndeamnă să La cât mai mulţi cititori, la cât mai multe materiale in- cunoaştem şi să vrem mai mult. Depinde de noi să ne teresante şi la cât mai multe secole de viaţă pentru Pro facem timp să citim, să analizăm, să medităm şi să în- Saeculum. ţelegem mai mult. Pentru că lectura unei reviste bune La mulţi ani de 100 de ori! este ca o conversaţie cu toţi oamenii culţi care scriu în

Ioan Florin Stanciu

LA ANIVERSARĂ

A trecut secolul şuierând ca un şarpe de fum şi-a rămas Saeculum! prin simunul înverşunat al Pustietăţii

La apa neagră-a Vavilonelor Şi i-am văzut câteodată noastre de fiece zi, pe prietenii noştri grăbiţi am şezut să-i privim făcând semne ciudate prin ceaţa cele o sută şi-o sută de sute de pe celălalt mal al fluviului, de aripi frumoase şi albe, pe sub stelele negre, pe care deschise pe rând, doar veghea şi îngândurarea le mai ridică pe boltă. la lumina de candelă mică, aprinsă la capătul nopţii Bune şi frumoase sunt toate acestea!, am zis, Chiar dacă-am auzit şi noi făcându-ne palmele cuib, cenuşile reci ale bibliotecilor pentru luminiţa suspendată de la Ninive şi Alexandria, iar şi iar, deasupra abisului.

PRO SAECULUM 7-8/2014 11 viața după viață

Magda Ursache

DIAVOLUL ŞCHIOP AL CENZURII

Nu fac parte dintre marii cenzuraţi, de la Socrate la facil, Mann, Hesse ori Joyce? Apetenţa pentru marke- Baudelaire, de la Hugo la Soljeniţîn; la noi, de la Voicu- ting ori inapetenţa, asta să conteze? Unora li-i silă să lescu la I.D. Sîrbu, de la Gyr şi Crainic la Ştefan Baciu se autopromoveze, iar bunii piarişti, agenţi de promo- şi Vintilă Horia, de la Goma la Breban, ci dintre cei de vare pentru ei înşişi, nu sunt nici pe departe cei mai buni rând, victime soft ale cenzorilor socialişti. Am suportat scriitori. Ce avem aicea, în vitrină? Dan Chişu, că-i „po- însă 13 ani de cenzură totală ca să nu mă ia cu frison pular”! Lăsaţi-i încolo pe Gheorghe Crăciun (uneori, sfi- când aud de alte noi tipuri de îngrădire a libertăţii de opi- dător de prolix), pe Radu Mareş, pe Daniel Vighi… nie. Una dintre ele fiind cenzura economică. În drumul Preferăm ce? Literatură mediocră, că-i vandabilă. Nu nostru plin de gropi, dar cu borduri schimbate des (şi tot vreţi să ştiţi care a fost cea mai vândută carte a săptă- e bine, că nu asfaltăm gropile), cenzura sărăciei acţio- mânii trecute. Editorul particular e dominat de raţiuni fi- nează la fel de eficient ca, pe vremea cealaltă, cenzura nanciare, nu de valoarea cărţii. Îţi plasezi „produsul” la ideologică. Ni se spune că nu-s bani pentru cultură. Dar lanţul de editare DAI BAN şi te priveşte ce tipăreşti dacă pentru gondole sunt? Toate revistele USR, după calcu- plăteşti. lul presei, ar fi costat 800.000 de euro, atâta tot. Dar ce Basmul cu „nu-i popular” a dus la răspândirea pro- mai vreţi? Nu apar destule publicaţii pentru cititorii de duselor subculturale, altfel spus la aculturalizarea înce- „almanahe”? Şi ce ne trebuie reviste de hârtie, când pută prin incendierea BCU. H.-R. Patapievici, zice orice postac/comentac îşi poate spune părerea pe presa, a desfiinţat „Cultura” când revista împlinea un an. blog? Nu-s slobozi „părerologii” să-ţi răstălmăcească Simbolic? Sau ca să rămână în prim-plan „22” de scrii- spusele sub anonimat? tori, plus doamna Pora? Şi fenomenul deşertificării cul- Suntem în era post-Gutenberg, „răsfoim” e-books turale continuă, editorii necalificaţi având o mulţime de dacă putem. Am trecut, în perioada şcolarizării (când metode să ne strice cărţile, proasta difuzare fiind mala- eram educaţi de Moskfilm) prin cititul ca risc asumat (a die mortală. fost deceniul când o carte interzisă din lista lui Autorul ne-piarist e umilit de contabilii editurilor, se Al.I. Şte fănescu et comp. te arunca după gratii); în stu- roagă, insistă să fie difuzat, după ce – ciudat e puţin denţie, prin citatul-samizdat, ca rezistenţă la ideocraţia spus; cuvântul e ilogic – şi-a plătit „marfa” proprie. Edi- cu mesaj unic-at. Acum, a venit perioada cititului care torului SRL nu i se pare că are obligaţia de a difuza o irită ochii şi… îngraşă, cum susţin canalele TV puse pe carte, chiar recenzată favorabil şi cerută. Cât despre mediocretinizare. ziare şi reviste, ele rămân nedifuzate, de vreme ce pot „Românie, citeşte-mă!”, îndrumă obsesiv o revistă fi re-expediate, contra taxă, redacţiilor. Şi asta ca să nu-l de la Dunăre, constatând că „bucuria lecturii se stinge”, mai pomenim pe arabul care, pe vremea lui Adrian Năs- concurată de internet: „vă vine să credeţi, întreabă Katia tase premier, a plecat cu bani serioşi prin falimentarea Manu, că o pilă la librărie era un miracol?” Asta în epoca Rodipet. de coşmar, când singurul nostru lux a fost cartea ieftină, Pe Ion Stratan l-au exasperat editorii până a murit. tipărită de Univers, Minerva, CR, de Albatros, de Muşina cerea, cum o mărturiseşte în Scrisorile unui Emi nescu… Editurile de stat îşi creaseră un public nu- fazan, 2000 de euro pentru un volum de proză până-n meros; librăria nu era înlocuită de tarabe gemând sub 400 de pagini. Şi de ce n-am confirma noi, autorii, afir- sandrebrowne. În 1993, s-au tipărit/vândut 300.000 de maţia unui istoric sincer, că românii caută înfrângerile exemplare din Sandra Brown (cifra lui Adrian Anghe- cu lumânarea? Doar ne-am adresat cu ediţii muncite (şi lescu din Noii precupeţi). Ce dacă Irina Mavrodin nu şi-a bine vândute) unor editori improvizaţi din sculeri-matri- găsit editor pentru integrala Proust, cum am aflat din ţeri sau din foşti angajaţi ai Cooperativei Higiena, unor Convorbiri cu Alexandru Deşliu (Pallas, 2004)? Trebuia editoare ca madame Omnia, madame Noel sau ma- să fi tradus Pitigrilli, că se vindea. dame – oho! – Demiurg. Măcar Georgescu-Delafras fu- Cenzura socialistă, ni s-a spus, a murit, trăiască cen- sese bun tipograf, iar fraţii Şaraga (Aizig şi Elias zura economică! Nu te vrea piaţa, nu eşti „popular”, ieşi Scharage), deşi semi-analfabeţi, aveau buni consilieri. afară din librărie. Or fi „populari” Ion Barbu ori Mircea Chiar în comunism, adjuncţii muncitorului ceferist Ion Ivănescu? Au fost interesaţi de popularitate, de succes Bănuţă, director EPL, erau Mihai Şora şi Al. Balaci; chit

12 PRO SAECULUM 7-8/2014 viața după viață că a treia „secundă” a lui Bănuţă, Ilka Melinescu, era diferent de calitatea scriiturii? Da. Ceea ce presupune farmacistă, dar a doua în Partid, după Ana Pauker. că profesionalismul era din nou glisat în jos; că poziţiile- Ni culae Gheran, deţinătorul artei de a fi păgubaş, spune cheie puteau fi ocupate (şi au fost) de oportuniştii noului că, pentru a putea edita Ion integral, a avut nevoie de canon. Deşi faptul era greu de ignorat, s-a ignorat. Ati- aprobarea lui Gh. Pană, strungar. Năravuri şi moravuri tudinea „lasă-mă să te las” e mai rentabilă decât cea- socialiste? Şi-n nesocialism, ca şi-n socialism, ce s-a laltă. Trebuie, pe piaţa liberă, să ai instinct de grupare moştenit şi valorificat din istoria editării româneşti n-a literară puternică, altfel nu-i chip. fost activitatea serioasă, competentă a lui Al. Rosetti, „Mă tem, mi-a spus Petru, că acest capitalism bizar de pildă (înlocuit de acad. R.P.R. A. Toma, autorul „poe- a adus alte feluri de cenzură. După surparea Zidului, mului” de manual şcolar Piuici şi fraţii lui mici), ci nepro- după căderea Cortinei, alte ziduri, alte cortine le-au luat fesionalismul, vasta ignoranţă. Dar, cu curaj, se mai locul”. (Demonstraţia fermă a făcut-o în Antropologia, o putea profita de neştiinţa cenzorilor. A făcut-o (dau un ştiinţă neocolonială, Timpul, 2006, apoi în ediţia revă- singur exemplu) Liviu Antonesei în eseurile intitulate zută, scoasă de Eikon, în 2014). Am crezut atunci că Semnele timpului, apărute la Junimea lui A. Andrieş. O exagerează puterea regizorilor de dincolo de Cortină şi publicaţie studentină iaşiotă vorbea de un M. Naroic, nu a actorilor din balcoanele revoluţiei. N-a exagerat. L-a altul decât Em. Cioran. confirmat D. Ţepeneag, spunând clar că patronii Euro- A fost sau n-a fost cenzura socialistă diabolică? Unii pei libere cenzurau emisiuni critice la adresa regimului, spun că nu, eu spun că a fost şi aşa. Editorii trebuiau mai ales cât timp Ceauşescu era simpatizat de Depar- să-ţi schimbe titlul (lui Gh. Istrate i s-a respins din start tamentul de Stat american. Sceptrul singurătăţii, pentru că, atunci, Ceauşescu îşi Scris la Paris, în vara ceauşistă cea mai cumplită, fabricase acel sceptru ridicol, ironizat de Dali) sau să-ţi eseul lui N. Breban, Spiritul românesc în faţa unei dic- propună un motto din „opera” comandantului suprem. taturi, a fost respins de Humanitas. Şi pot da exemple Iar cei mai diabolici erau cenzorii care cenzurau cartea de cărţi refuzate ab initio, pe necititelea, de Polirom şi după ce apăruse: te lăsau să greşeşti, ca apoi să ia de Cartea Românească, intrată sub umbrela Polirom. „măsuri operative” de topire a cărţii ori revistei şi elimi- Adrian Alui Gheorghe a făcut precizarea necesară: nu narea din sistem a celui în greşeală ideologică. cartea, articolul, tratatul sunt cenzurate, ci autorul. Lui G. As ta loş a fost publicat în „Argeş” de Tomozei sub Petru Ursache Polirom i-a respins Cazul Mărie, pe nume fals: Gheorghe Cochieru şi Tom, pe cale de con- motiv că editura nu publică… proză. Redactora respec- secinţă, a zburat de la revistă. Numai că aceste „căderi” tivă n-a avut buna cuviinţă să se uite la sumar şi să se întâmplau numai unora, propagandiştii erau „degra- vadă că nu-i naraţiune. Bătrânu a tăcut, n-a zis nimică, daţi” diferenţiat. Pe Paul Cornea l-au scos din Direcţia a lăsat-o în eroare, a luat eseul şi l-a publicat la editura Cinematografiei şi l-au trimis şef la Direcţia Editurilor. de vis-à-vis. Tov Burtică însă a fost demis şi exclus din C.C. după ce Inclemenţa faţă de opinia contrară a atins cote ini- a apărut, cu acordul lui, romanul lui Breban, Bunaves- maginabile, iar neînregimentarea cf. atitudinii incorect tire, la Junimea, în ’77; zăcuse trei ani în sertarele edi- politice s-a plătit la greu. Vă amintesc doar ce-a pătimit turilor, cenzura îi făcuse 2000 de observaţii. Alt viguros Liviu Ioan Stoiciu, publicând în „Viața Românească” un politic al „Iaşului nou” şi şef de ziar de Canal Dunăre- fragment din Jurnalul lui Goma. Oare Mircea Arman, Marea Neagră, Dumitru Ignea, figurează fără vreun condamnat inchizitorial, n-are dreptate deloc sau nu merit în tabloul de onoare al „Convorbirilor literare”. Iar vrem să-l ascultăm? minunea minunilor i s-a întâmplat lui George Ivaşcu: a A interzice cuiva să-şi exprime opinia, alta decât a stat patru ani închis (1949-53), apoi Dej l-a trimis la ta, aduce a cenzură comunistă. După Luca Piţu, istori- ONU. cul Zoe Petre a interzis difuzarea în librării a portretelor Revenind la alt fel de absurd decât cel socialist, la (o sută) de istorici ai „iepocii” (Radu Constantinescu, alt soi de ignoranţă decât cea a editorilor socialişti: ni Fides), pentru că printre ei era acad. Condurache, tatăl. s-a întâmplat, mie şi lui Petru Ursache, să avem de-a Rezervele faţă de echipajul Băsescu sunt şi ele face cu o editoare din Bucale structural utecistă, care sancţionate. Intelectualii de serviciu, dar şi în serviciul credea că Vieţile sfinţilor de Sadoveanu erau „poveşti preşedintelui sunt meritanţii (mulţumesc, Dan Culcer!), pentru copii”; or, editura se adresa adulţilor. În fapt, iar aceşti merituoşi sunt de multe ori la fel de rigizi ca acest tip de ignoranţi se trag din Suzănica Gîdea, profa Dulea, considerând, maniheist, că nu există decât inte- de siderurgie care conducea Cultura, la fel de puţin so- lect first hand (ei înşişi), restul fiind prostime neintere- fisticată ca bipeda Biro, propusă recent ministru al Cul- santă. Cât despre cultura română, H.-R. Patapievici ne turii. Academica fiinţă cerea să vină la ea la raport şi la spune, cu tâmpla-n deget, că e cultură second hand. sancţiune Mircea Eliade, „cu carnetul PCR cu tot”. Soluţia? Solidarizare pozitivă, nu de „castă”, nu de Îmi amintesc ce şocaţi am fost, Petru Ursache şi cu interese de grupuscul, declarată public şi cu fermitate. mine, când am citit, în casetă, pe cărţile Humanitas, de- Ca adevărata elită creatoare zbătându-se între actualii claraţia editurii că nu publică decât pe cine vrea ea. In- meritocraţi şi foştii nulocraţi, să nu rămână iarăşi tăcută.

PRO SAECULUM 7-8/2014 13 registrul LIS

Liviu Ioan Stoiciu

JURNALUL UNEI SCRISORI DACTILOGRAFIATE CĂTRE TRAIAN T. COŞOVEI

(Nota LIS-2014: Am reuşit să-mi dau peste cap „ar- câtelea telefon Hertei Spuhn (redactor la Editura Alba- hiva personală” şi bucătăria literară de când m-am tros)? A venit de la serviciu acasă să dea telefon (să nu mutat; până să fac ordine cât de cât acasă, public i se reproşeze la birou că dă telefoane în interes perso- înlăuntrul paginii de jurnal o scrisoare către Traian T. nal la Bucureşti), i se răspunde că Herta Spuhn nu e în Coşovei, nu poeme. Această scrisoare alege aici ziua editură… Mătur şi şterg cu cârpă udă linoleumul în bu- de jurnal, zi când a fost ea dactilografiată. O scrisoare cătărie şi pe holul lung, fac mai apoi în sufragerie cură- nefăcută public, trimisă în particular poetului ţenie în amănunt, scutur husele, arunc gunoiul şi spăl bucureştean. Jurnalul zilei e scris de mână, într-un re- găleata de gunoi, aduc peştele viu din borcanul mare gistru masiv. Sunt în anul 1987, pe 19 februarie am îm- în cadă şi fac patul în camera copilului (chinuindu-mă plinit 37 de ani, locuiesc la Focşani, la bloc, alături de cu introducerea plăpumii în cearceaful ei). La ora 14.15 prozatoarea Doina Popa, soţie, şi de Laurenţiu, fiu, la la BJ: prelucrez revista Luceafărul pe 1982 (are pe ea 12 ani, elev; eu sunt bibliotecar la Biblioteca Judeţeană trei preţuri, în acelaşi an: 1 leu, 5 lei şi 4 lei de exem- „Duiliu Zamfirescu” Vrancea – BJ, Doina Popa e plar). Citesc revistele de cultură Tribuna şi Familia, la funcţionar la Liceul Industrial 1, ISEH, din Focşani, pe zi: interesant, e reabilitat un „trădător”, Mitropolitul Si- 4 decembrie împlineşte 33 de ani) biului în 1916, care în 1910 a colaborat cu autorităţile maghiare. Aflu iar de colaboraţionismul lui Ioan Slavici Miercuri, 4 noiembrie 1987 (a avut cetăţenie austro-ungară, a fost fidel monarhiei habsburgice), dar şi de cele ale lui Gala Galaction, Bărbierit proaspăt, la ora 8.20 sunt la Biblioteca Ju- Tudor Arghezi, C. Stere, Octavian Goga, prosternaţi deţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea (o prescurtez BJ), nemţilor. Sosit seara acasă, mănânc un pic de tocăniţă, după obişnuitul mic dejun. Citesc iritat articolul imoral sau ce-o fi. Pun cazanul cu apă pe aragaz, la încălzit, al talentatului poet Traian T. Coşovei din ultimul număr azi e miercuri, zi de „baie”. Încerc să definitivez la prima al revistei Tribuna. Merg şi caut cărţi pentru noua expo- mână, de mână, epistola către Traian T. Coşovei: o ziţie a BJ (scriitori vrânceni decedaţi, „Mioriţa”, albume): transcriu, voi mai reveni asupra ei după baie. Fac baie le voi reuni cu acelea scoase de „Doamna Franciuc”, le în apă călâie, de n-ar fi mătreaţa pe lume… Face şi împart în trei. Scot cărţile vechi de la fosta expoziţie şi Doina baie generală pe la ora 20. Mâncăm. Stăm la ul- aranjez cele trei vitrine mari, după ce le şterg de praf. timul episod al filmului polonez „Păpuşa”. Doina plu- Duc în magazie şi în depozit vechile materiale scoase teşte, poimâine pleacă la Bucureşti: vrea să-şi depună de pe cele trei panouri mari de pe perete, din holul BJ. al treilea roman în două locuri, la Editura Eminescu şi Duc trei perechi de încălţăminte (câte o pereche a Doi- Cartea Românească! O sfătuiesc să-l predea numai la nei, a lui Laurenţiu, a mea) la reparat, la cizmarul amic Editura Eminescu… Herta Spuhn o aşteaptă pe Doina „Olgăi”, după ce fac rost de la ea, nesperat, de alte pentru corecturi la al doilea ei roman, la Editura Alba- patru kile de zahăr (contra cost). Vin cu zahărul direct tros, nu ştie dacă rămâne peste noapte la Bucureşti… acasă, să nu atrag atenţia, cumpăr din drum şase pa- (Nota LIS-2014. Cenzurez câteva propoziţii din acest chete de biscuiţi cu miere (15 lei) şi o cutie de rahat (10 jurnal) Doina se culcă, Laurenţiu scrie un poem sensibil, lei). Aflu că fiul, Laurenţiu, face matematică la Liceul 1 mă bucur, eu vin la birou, aprind becul de deasupra de din Focşani cu Tina Negoiţă, prietenă Doinei. Revenit 100 de waţi, aduc maşina de scris şi dactilografiez două la BJ, bifez presa sosită (abonamente), o frunzăresc. pagini de scrisoare către nu tocmai sfântul poet optze- Plec să iau titlul noii expoziţii (de la un atelier de prestări cist Traian T. Coşovei. Ar fi trebuit să nu-i bag în seamă meşteşugăreşti din piaţa mare a Focşanilor), traversez textul publicat. (Nota LIS-2014. E o scrisoare păstrată centrul, la Hală e o coadă la ouă cum n-am mai văzut, dactilografiată, copie la indigo) nu-mi dau seama unde se termină. E nenorocire, câtă umilinţă… La ora 12.15 plec iar de la BJ, vin pe la Big, 4 noiembrie 1987. Focşani să văd dacă voi găsi vreun produs alimentar de cum- Dragă Poete Traian T. Coşovei, părat, nu găsesc, iau două pâini de 4 lei de la Unitatea Nu-mi amintesc să-ţi fi scris astfel (nici altfel), o 8. Acasă mănânc singur felii de pâine unse cu vinete, o fac însă acum în grabă, să nu mă răzgândesc, lingură de brânză, un pic de salam. Apare Doina: dă al

14 PRO SAECULUM 7-8/2014 registrul LIS scos cum sunt din sărite. Că uite, am luat cunoş- mentele de cumpănă spirituală românească nema- tinţă azi de noua ta ispravă politică. Ispravă trans- iîntâlnită, numai restul contează, de fapt. Sau mai misă nouă, cititorilor de rând, de prin subteranele ales restul. Să ne ferească Dumnezeu de sărăcia „strategiilor” tale. Ispravă transmisă în numele cui? de duh a băgătorilor de seamă de teapa ta. Oare Se poate, stimabile? Ţara arde şi tu, curajosul ce avantaje critice mai vânezi? Tu trăieşti doar cu estetic te piepteni… Nu ţi-e ruşine? Cui adresezi picioarele pe pământ. Ce preumblare în străinătate tu reproşuri de la tribună (Tribuna, 29 octombrie şi ce carte anuală de poezie, ce alt privilegiu ex- 1987)? Probabil te trezeşti „în general” vorbind în traliterar? Vreo traducere în Republica Bangla- faţa unui public pasiv, pus mereu pe bancuri nevi- desh? Ce nou compromis? Ai ajuns departe: crezi novate? Care public? Să mori de plâns, nu alta: tu că ţi-ar strica să-ţi revezi, din când în când, mai pe chiar nu ai idee pe ce lume credem noi că mai îndelete, lungul nasului? trăim? Pe cine tragi tu de urechi? Cum de-ţi per- Oleacă de cerneală-de-bun-simţ din călimara miţi? Eşti culmea… Tocmai tu să vii să dai lecţii de ce o porţi din ce în ce mai lipsit de demnitate la bună purtare! Ce pact cu diavolul ai făcut tu? Tu, brâu, dragă poete, nu ar fi rău să o torni pe fila albă care nu ştii decât să aplauzi? Trăiască, fireşte, înainte de a începe să mâzgăleşti „tâmpenii inteli- conjunctura: ce te-ai face tu, curajosul estetic, fără gente” de ale tale (că faci atâta caz de legitimitatea ea? Trăiască multiplicitatea! Aşa, să ajungi să actelor tale artistice). aplauzi fără ambiguitate! Amărâtă conştiinţă de Că vai de idealitatea degradantă în care trăim, sclav… amice. Cu cine te răfuieşti tu? Tu, care te arăţi atât de Cu deferenţă, iritat de cei ce sunt (atât cât sunt – atâţi câţi sunt!) Liviu Ioan Stoiciu în stare să includă – mărturii subconştiente ale P.S. 1. Îmi închipui că poezia îţi e floare la ure- epocii de care aparţin, asimilate natural în operă, che: păcat de sensibilitatea ta ieşită din comun. nerămase la un nivel de realism oarecare gazetă- P.S. 2. Scuză-mă, Mircea Scarlat gândeşte ca resc, de o atitudine estetică intrinsecă – să includă, tine, cu capul plecat? Nu se poate să vă fi dedulcit, cum spun, printre rânduri şi „denunţuri sociale”? fraţilor, la Asociaţia aia până într-atâta… (Nota LIS- Biet fariseu. Tu vorbeşti de laşitate? Doamne sfinte 2014: E vorba de Asociaţia Scriitorilor din Bucu- cât de neputincios te arăţi. Cum de nu te vezi? Biet reşti). lider de paie al unei generaţii de poeţi pe care o Acelaşi LIS. vrei sinucisă moral! Cui tot porţi tu de grijă? De ce nu laşi tu „radicalii” (poeţi adevăraţi, posesori, între Mă culc după ora 1, am două afte bucale exaspe- altele şi de coloană vertebrală) să-şi rupă gâtul în rante, nu reuşesc nicicum să scap de ele (Nota LIS- cascadoria lor „efemeră”? Ce interes ai tu să scrie 2014: Aftele bucale au apărut după ce m-am lăsat de fumat, la 1 ianuarie 1976; a fost o reacţie a organismu- toţi genial? Genial de cuminţi ca tine în particular… lui, o toxină sau o alergie, niciun medic nu i-a găsit un Ai tu vreo funcţie secretă administrativă în me- tratament; am căutat singur remedii, azi iau câte două najeria literelor tinere româneşti să le porţi cumva capsule de Echinacea, aviz celor ce au o asemenea de grijă cu sula în coaste? Păi, scrie tu marea poe- problemă; când nu iau aceste două capsule, apar iar zie a prosternării zilnice, a prostituţiei intelectuale, aftele bucale; e o chestiune de slăbire a imunităţii orga- a aroganţei puterii personale. Etc. De ce naiba ai nismului) Doina se plânge de dureri la degetul mare al ajuns să nu mai încapi în anonimatul agresiv al mâinii drepte: ce-o fi având? Prăpăstioasă, ea se gân- oportunismului tău? (Prin acest material publicat deşte la ce e mai rău, Doamne fereşte. Azi a plouat mă- runt, mocăneşte: e rece. De notat victoria Sportului la Cluj-Napoca, Miza curajului – între ideal şi con- Studenţesc Bucureşti în Cupa UEFA cu 3-0 (după ce a junctură, ţi-ai dat „pe faţă” în petic. Un material luat bătaie cu 3-0 sau cu 0-3, nu ştiu cum se scrie co- prin care-ţi justifici opţiunile demisiei morale). Scrie rect, în Danemarca), după prelungiri şi după lovituri de tu pentru posteritate! Tu, poetul senin! la 11 metri! Senzaţională desfăşurare, mai ales că Tu, din centrul Labirintului, fericit nevoie mare: echipa Brondby IF e lider distanţat în Danemarca, în îţi e prea bine în propria piele, nu? Faptul că tu nu timp ce echipa noastră e clasată pe ultimul loc în cam- stai cu bidonul cu gaz degeaba la coadă nu poate pionat. (Nota LIS-2014: De curiozitate, de anul trecut fi, într-adevăr, o realitate interioară a ta… Tu nu ai echipa de fotbal Sportul Studenţesc nu mai există, s-a decât probleme „literare” (doar viaţa e literatură, desfiinţat din Liga a II-a, a fost trimisă în Liga a III-a, de categorie inferioară, dacă s-o fi dus) Tot azi, echipa de odată ce literatura e manipulare), probleme aristo- fotbal Steaua Bucureşti învinge în meci retur cu 2-0 în crate, eventual, ce contează restul! Când azi – în- Cipru. Niciun meci de fotbal n-a fost transmis nici azi la deosebi azi!, e de mirare că invoci în ajutor istoria televizor, nu ştiu de ce mă mir… noastră literară de dinainte de 1944 – azi, în mo-

PRO SAECULUM 7-8/2014 15 rondul de noapte

George Bălăiţă

Johann SebaStian

Singur stă morarul Veit Bach în uşa scundă a morii Ia aminte cum se răspândeşte deasupra Thuringiei În spatele lui se învârteşte fără întrerupere roata Fumul de tutun fiert în miere. Luleaua Prin norii întunecaţi de făină, între grinzile care Morarului Veit Bach. O veche poveste cu Sprijină cruciş acoperişul cât cerul de mare Calfe şi ucenici şi viaţă de familie. Şi cum Zboară îngerul liliac şi meditează în casa lui Din calmul ce mocneşte în cenuşă De mătase filosoful cel cu mandibule ucigaşe Senin, încet, cu încăpăţânare se plămădea Acela cu cruce păroasă pe crustă. La potolitul foc domestic strănepotul. La început Un sunet stins aşa cum în tingirea de aramă Ca o tăietură piezişă în oul începutului Uşor cu unghia în zorii tulburi căutând amnarul Tuturor lucrurilor, zâmbetul morarului Veit Loveşte slujnica şi mormăie: la dracu

Moara lui licăreşte în noapte, o aşchie Dar în amurg doar pe morarul Veit îl poţi zări Din Steaua Magilor. Muzica, nimbul pâlpâitor În coşul morii cum goleşte sacul. În jurul morii. Un psalm înconjură pământul

Scurt tratat de iStorie literară Sau aventuri în provincie

În oraşul ploilor cu nemiluita Insomniaci rătăcitori prin mahalale Ecaterinoooo vedea-te-aş moaaartă cu dric la poartă şi cai mascaţi Vag alcoolici visători sub salcia jumulită Foşti campioni raionali de înot Şi chiar un baterist de la Macul Roşu Câştigătorul concursului literar artistic Prietenia între popoare Contribuabili anonimi Gata oricând să nu-şi plătească impozitele Şi, vai, să nu-şi onoreze promisiunile Chiriaşi somnambuli în case lacustre Tineri Mai ales fără ocupaţie, eventual, studenţi de profesie Nebuni după literatură şi leneşi Frumuşei plăpânzi tăcuţi, dar şi unul mare şi gras Vorbăreţ Şi un altul simpatic vesel trăgător de elită cu urechea Mereu în competiţie cu cel ce trage la fel de bine cu ochiul Ideologul din borcanul cu spirt Tractoristul cu bastonul de prim-secretar în buzunarul salopetei Boicotul istoriei: tradiţie tactică + strategie consecinţe Lung e drumul de la Şcoala profesională la Şcoala de literatură

Piticul Rinaldo, maşinist la Teatrul de marionete şi Medalie de aur la Campionatele balcanice de priapism Exmatriculaţi de prin şcoli Soldaţi neinstruiţi cu şi fără livret Nepăsători la remorca Utopiei Chiulangii pe şantierele faraonice. Nimicul e miza cea mare Tolăniţi în lăzile de fier ale basculantelor Precum vivandierele crăcănate sub coviltir în carele ferecate Pe urma regimentelor de mercenari Când cu războiul de o sută de ani şi altele mai scurte Oho, dar aici este câştigul şi pierderea noastră Prea departe de mările unde naviga Phlebas Fenicianul Şi unde acela s-a şi înecat Ilie Berindei - Mireasă

16 PRO SAECULUM 7-8/2014 rondul de noapte Mane Tekel Fares Vânători de slujbe obscure Cum e fata pe care o scoţi la plimbare numai noaptea? Urâtă ca munca, zău aşa, docilă însă şi plină de nuri Cam nespălată dar zemoasă şi portocalie. Aduce şi un ban în casă Ploi mocăneşti plumbul şi frunza căzătoare Mereu în patru labe prin Labirint Puiandri abia scăpaţi din cuşca mică şi năvălind în cuşca mare Sărăntoci dar într-o zbanghie behăială ca mieii în Săptămâna Patimilor Ne-am născut obosiţi, trăim ca să ne odihnim Maxime şi cugetări la Pui de Lup lângă Piaţa Mare Flăcăi numai buni de însurat Ceva stipendii matrimoniale, başca Donaţii mărunte de pe la văduve cu orfani Ba şi nişte fete mai vârstnice cam mustăcioase Veştede cenacliste vergure care nu folosesc irigatorul De teamă să nu-şi vateme Hymenul Şi Wanda cea Inimoasă, fosta patroană de la Chat Noir Responsabilă acum la Baia comunală Aventuri în provincie

De-acum pe cărţi voi adormi uitat Suflete moarte Mănăstirea din Parma Madame Bovary Demonii Audaces fortuna juvat Astfel luă fiinţă (cum scrie la procesul-verbal) Palladium O grupare literară O ligă artistă un moft mic burghez o amandină Din lipsă de oxigen Această floare exotică se stinse curând 1983 Ilie Berindei - Maternitate 4 poveSte Le vând papistaşii la iarmaroc. Nu-i bună. Să-mi Faci o icoană veche aşa cum sunt şi celelalte în În atelierul pictorului stătea omul Biserica noastră veche din Vânătorii Mici pe Valea Venit tocmai din Vânătorii Mici, o aşezare Plângerii Ca frunza pe apă în Valea Plângerii Ştii ce vreau să spun, tu însuţi ai plutit printre Vopsele, duhoare de ulei rânced Îngerii din catapeteasmă cândva. Te cunosc Patul desfundat acoperit cu o cergă murdară Aveai glasul prea subţire şi cam dogit dar Un pian fără capac, rame, stinghii, o capcană Luminaţi ochii ca de la stea Pentru şoareci, ceşti pline cu zaţ de cafea Sporovăiai întruna, mai scund decât ceilalţi Deasupra şevaletului Copii veniţi la împărtăşanie Pe firul lui abia văzut se leagănă păianjenul Iar în colţul cel mai întunecat îngrămădită până Bărbos, zemuit în vopsele, apatic Sub tavan o pânză de corabie. Scoici uriaşe Pictorul roade coada unei pensule, ai zice că Cochilii de melci, un ghioc, o portocală E un cioban care se sprijină în bâtă Zaruri de chihlimbar, o pereche. Rezemate Tace, ascultă, nu întreabă Lângă uşă cinci cartoane neterminate, portrete Morarul şi Hangiul în tot atâtea variante. Stilul să fie cel bătrânesc, bizantin, fireşte Fără prunc, singură Fecioara şi Omul era bătrân. Pe unde umblase? Ce văzuse? Îndurerată în măreţia ei. E după Răstignire Ochii pe jumătate închişi, pleoape ca folii subţiri Aşa era icoana furată. Aceea pe care o vei De alamă coclită. Cu grijă bărbierit. Palid Face să fie întocmai. Ai grijă cum potriveşti Vestă neagră peste cămaşa albă. Chimir. Bocanci Culorile, cum întocmeşti veşmântul Asta este icoana pe care Iepure Zugravul Să fie noapte. Vegheată se înţelege de Ochiul A făcut-o în locul celei furate în Etern Noaptea de Bobotează, spuse el. Vezi bine Cu ochiul tău deschis spre Valea Plângerii Vei fi bine plătit din veniturile parohiei La Vânătorii Mici, doar de acolo vii şi tu, vezi Bani şi câte ceva de-ale gurii Ca şi mine, nimic altceva decât o copie fidelă Carne, peşte, brânză şi vin, trei până la şapte deca A unei ilustrate dintre acelea pe care

PRO SAECULUM 7-8/2014 17 rondul de noapte

O, meşterul Sonetul ceSta alb meşterul argintar O, purpurie floare La Zante Isola d’oro, fior di levante Sunet şi licăr E.A. Poe Minunate pârghii de argint Lent mişcă roata cea mare Despre iubirea ce nu vreau s-o pierd Fac sfera să umble Sonetul cesta alb se scrie singur În ceaţă Despovărat de rimă, şchiop în ritm Hrănindu-ne din amintirea ta O, meşterul meşterul argintar Căci amintire eşti deşi exişti În preajma mea din zori până la zori Grădină eşti la început de toamnă iMproMptu Pierdut în iarnă grădinar să-ţi fiu Când se deschide laleaua Mă tem că nu pot. Mai degrabă umbra În lumina dimineţii Ţi-aş da să o îngropi la temelia Vezi umbra turlei Care mereu se surpă-n gândul nostru Lunecând pe ape Şi iată fluturele uriaş A casei de polen şi vânt noptatec Cum păzeşte intrarea Unde doar murmur şi instinct adie Precum mireasma florii din La Zante

nov. 1980, Cedar Rapids, la Marginea iMperiului Iowa Fetele blănarului Bora Dragotici din Vama Sării Smintitele alea Lynda şi Borivoje Sunet şi licăr Ar cam trebui să se mărite

O, meşterul Jumătate din noapte meşterul argintar Ele se piaptănă una în faţa celeilalte Un ban fumuriu de argint Şi trag cu ochiul la flacăra lumânării La gâtul iubitei. Ea în trecutul Ceară parfumată. Din slăbiciunea lui pentru ele Romantic dispare ca un Blănarul cumpără pe sub mână Vals de Chopin ca o frunză Nenumărate scumpeturi de la Paris şi din Emirate În iarna uitării Dimineaţa O, meşterul Din guşa lor aurită dau năvală meşterul argintar Tot felul de ciripituri şoapte vorbe poveşti Din scrin scoţi un cleşte de Argint, două gheare de grifon Dintr-o căpăţână de zahăr candel Cu care mâna ei în lumina dimineţii Moartea priveşte cu ochi dulci Scotea din zaharniţă cubul Merele şi gutuile De zahăr Nemişcate pe poliţa in cămară

O, meşterul Cât e ziua de lungă meşterul argintar Lynda şi Borivoje Umblă prin odăile scunde şi largi Un somn, un nor întunecat Numără în palmă grăunţe de camfor Te ia cu el. Adânc în întuneric Dau cu tifla în oglinda cât o uşă de magazie Cazi. Într-o lumină mare fără veac Şi se gândesc la un ofiţer cu chivără Pătrunzi şi te duci Tescani, vara, 1970 O, meşterul meşterul argintar

Pe aripile ei suave O fiinţă străvezie te poartă Înapoi pe pământ Din eternitatea acelei clipe

18 PRO SAECULUM 7-8/2014 rondul de noapte SofiSticated lady vidie Urâtă boală contactată la locul de muncă, astm Duke Ellington remember profesional Dar continuă să primească şi să lingă mâna care Fiindcă eu sunt Viaţă. Binele şi Răul sunt gemenii dă vecinului Şi numai acasă la întuneric Ne cunoaştem. Eu sunt acela ce rămâne viu Pe când desfac şi cercetează darurile Eu dau cu bucurie şi, vai, cu nepăsare. Fără Să se învineţească peste tot locul, iar cei mai teamă de mulţi se Nerecunoştinţă. Nu invidiez pe nimeni, urăsc Reped să-şi ceară iertare la icoane şi cu perde- pâra lele lăsate Îmi place bârfa, port jeanşi (cred că asta am Şi a doua zi vin din nou să cerşească citit-o undeva) Nepăsător şi fără învoială vinovat că ştiu şi nu În tinereţe iubeam până la uitare de sine oamenii spun Astăzi îi înţeleg şi nu fug de ei. Ştiu să rabd şi să Eu dau. Tac şi dau. Nemăsurată trufie şi de pe- aştept depsit. Ştiu Versurile lungi punctuaţia liberă haosul textual O, dar este o trufie bună Mă relaxează e amuzant imprevizibil îmi place Este ca atunci când înot gol în apa mării Mă opresc în faţa vitrinei cu gablonzuri, Piaţa Ip- Iar atunci când înot gol în apa mării este ca silanti atunci Acolo, în inelul de alpaca, licăreşte un ametist Când mănânc o roşie jupuită de coajă Moartea stă tolănită în apele mov ale pietrei Ce este viu se pregăteşte să moară dar nu tot Ea ştie că mă tem dar nu sunt fricos timpul Ce mai faci? mă întreabă Sunt superstiţios. Dar credinţa mea este cu mult Şi fără să aştepte răspuns dispare mai mare Făţarnică şi plină de ifose Sofisticated Lady Dacă Dumnezeu l-a îngăduit pe Darwin Nu se mai arată dar vorbeşte Cu umilinţă gândesc şi în genunchi Ar putea fi cerşetoarea ghemuită la intrarea artiş- Va tolera şi păcătosului de mine îndoiala tilor Să zideşti o biserică de gheaţă în inima Africii Ibovnica sau doar confidenta lui Parava Şi să vină din toată lumea să se închine acolo De la Sfinţii Doctori fără de arginţi? Cei goi şi cei singuri. Printre ei, un Diavol de Iar- Este luni Teatrul închis Relache maroc, el Doamna Absolută Dă ochii peste cap, simulează boala copiilor şi se Expertă în travestiuri şi mare amatoare de teatru sprijină cu tot Şi de călătorii în jurul lumii Hoitul de zidul bisericii dar nici atunci gheaţa nu Acum o aud bine. Un glas prietenos, complice se topeşte Când văd cât sunt de răi se înrăieşte coasa mea Singur sunt, Doamne, şi pieziş, ca şi sluga ta Ia- Scade şi interesul cu care îmi iau partea kint Se diminuează considerabil motivaţia Cu minune m-ai înzestrat Tu pe mine şi neîngă- Dar tu nu ai nimic cu ei. Tu eşti ca şi mine duit aiurea m-am risipit Suntem parteneri Dacă nu e loc pentru iertare, măcar cazna dulce Îmi aminteşti un film de Tarantino, spun repezit, a Cuvântului la întâmplare Lasă-mi-o, Doamne. Şi aşa cum Care? se alintă ea În stare de veghe, în somn, ca şi în delir Câinele meu e pe moarte, spun. Şi nu pot face Fiica ta răsfăţată America America America nimic şopteşte mereu Nici eu, spune ea. Rămâneţi unul lângă altul Mai dă-mi o şansă Şi urmează-ţi numai calea ta Şi încă una Ai de unde să fii. Sunt multe de spus. Şi nu uita Doamne vorba altui muritor Porţi cu tine Semnul. Ţinta este mişcătoare. Vre- Unul numit Joseph Haydn, un copil al muzicii, o murile tulburi lumină mare. El Alegerea este a ta. A spus: Dacă Dumnezeu mi-a dat o inimă veselă, Nimic nu este mai greu. Nimic mai uşor. mă va ierta Se vine. Se pleacă. Să ai ultimul cuvânt nu e Pentru că îl slujesc cu veselie mare lucru Aşa că voi continua să dau. Altfel cum aş putea Zodia te-a menit să trăieşti în Megalopolis rămâne viu? Periferia nu este un bun refugiu Sau cum aş mai îndrăzni să închiriez o barcă şi singur să Dacă ai putea să pătrunzi până la ce spun Rătăcesc fără lopeţi pe lacul îngropat în flori de nufăr? Ah, dar era să uit, gângureşte ea foarte feme- Încă este bucurie şi fără de teamă şi cerul senin ieşte, te las Ei primesc Trebuie să trec pe la cosmetician. Neapărat Ei mă întâmpină miraţi la început Pălăvrăgim, spun, pălăvrăgim Mereu mai lacomi şi foarte repede sufocaţi de in- Foarte bine, o aud nevăzută. Aşa da, pălăvrăgim

PRO SAECULUM 7-8/2014 19 critica criticii

Florin Mihăilescu

CRITICA SINE QUA NON

La început a fost Creaţia. Mai întâi, a lui Dumnezeu, urmă a reprezentat ca atare o manifestare a spiritului iar mai apoi a oamenilor. Aceştia au umplut lumea cu o critic, adică a acelei înclinaţii înnăscute a omului de a-şi mulţime de lucruri, care le erau necesare, pentru a-şi afirma identitatea şi individualitatea în faţa oricărei rea- ameliora condiţia. Scopul lor era aşadar aproape exclu- lităţi sau provocări exterioare. Prin raportare la obiectul siv utilitar. Aplicarea practică a dovedit că unele serveau său de cercetare, de judecată şi deliberare, spiritul critic şi funcţionau mai bine, altele mai puţin. Prin comparaţie, a generat profesiunea critică în toată inerenta ei diver- a apărut ierarhia, iar din atitudinea selectivă şi discrimi- sitate. natorie s-a născut critica. Într-adevăr, orice comentariu care exprimă o delimi- Fabricarea sau confecţionarea artefactelor şi între- tare sau o diferenţiere poate fi considerat pe drept cu- buinţarea lor au devenit cu timpul o ştiinţă, dar şi o artă, vânt o formă de critică, o varietate a ei, după cum se în măsura în care acestea se diferenţiau prin calitate. preocupă de un obiect specific sau se conduce de o Îndemânarea cu care erau realizate s-a transformat în metodă proprie. Pentru ca să existe, critica are nevoie ceea ce putem numi mai întâi artă cu a mic, în sens de de obiect şi, din acest punct de vedere, este evident că meşteşug, iar mai apoi Artă cu a mare, adică – în sfârşit ea se înfăţişează din capul locului, cel puţin la început, – creaţie. Adecvarea la scop a fost la început criteriul ca un copil al creaţiei. Va deveni mai târziu şi un părinte de disociere în stabilirea unei ierarhii, iar aceasta din al ei, dar… să nu anticipăm. Există, prin diversitate de obiect, tot felul de critici: socială, morală, politică, religioasă, filosofică, psiholo- gică, etnologică, istorică, ştiinţifică şi lista poate conti- nua, după aprofundarea şi nuanţarea domeniului. Am omis-o tocmai pe cea care ne interesează: critica de artă în genere şi în special, desigur, cea literară. Terito- riul ei este cel mai complex şi mai alunecos, întrucât im- plică sensibilitatea. Dacă în toate celelalte cazuri judecata operează cu lucruri mai mult sau mai puţin pre- cise, abordarea artei presupune o confruntare dificilă cu relativitatea şi subiectivismul oricărei manifestări sensi- bile. Gustul fiind aici primordial, depăşirea lui, în aspi- raţia legitimă spre adevăr, constituie o problemă de filozofie. Dincolo de reacţiile individuale, putem distinge în ultimă instanţă o sumă de elemente comune, repre- zentând o realitate socio-culturală şi o perspectivă uni- tară asupra obiectului sensibil. Oamenii pot cădea de acord că, în pofida deosebirilor de gust dintre ei, ca şi a celor decurgând din adeziuni la diferite curente şi ideo- logii artistice, există totuşi un număr de însuşiri elemen- tare prin care recunoaştem o creaţie estetică. Imaginarul ca domeniu specific şi obligatoriu este cea dintâi dintre ele. A doua, tot aşa de indispensabilă şi de- finitorie este calitatea estetică, iar o a treia ar putea fi apartenenţa la o personalitate unică şi inconfundabilă. Arta nu are sens decât în planul imaginarului, al regi- mului estetic şi al operei unui singur autor (mai mulţi în- seamnă autori de fragmente sau colaboratori inegali). Ilie Berindei - Anca Berindei O creaţie e cu atât mai mare cu cât e mai înaltă şi mai

20 PRO SAECULUM 7-8/2014 critica criticii autentică din punct de vedere estetic. Imaginarul poate fi unul oarecare, iar funcţia auctorială şi-o poate asuma oricine. Esteticul este şi rămâne oricând, în toate îm- prejurările, factorul fundamental al oricărei opere de artă. Ideea întruneşte majoritatea concluziilor la care ajung specialiştii şi pe care le verifică direct receptorii. Dar motivaţiile lor pot fi şi chiar sunt foarte diferite, după cum fiecare defineşte esteticul şi caracteristicile sale. Pornind totuşi de la notele comune ale percepţiilor individuale, putem spune că însuşirile relevante estetic sunt expresivitatea, coerenţa, originalitatea şi semnifi- canţa, pe care le identifică în genere cu o mai mare uşu- rinţă cea mai întinsă parte a publicului larg. Tot pe ele se întemeiază şi judecăţile singurei critici care contează şi decide în domeniul artistic şi anume critica estetică, a cărei legitimitate şi autoritate fără drept de apel rezultă cu claritate din cele de mai sus. Este demonstrată astfel implicit şi necesitatea determinantă a acestei critici, în cadrul mai general al necesităţii oricărei critici, ca pâr- ghie a procesului universal de permanentă îmbunătăţire calitativă a tuturor activităţilor omeneşti care aspiră la o condiţie creatoare. În absenţa conştiinţei critice, fie aceasta numai a autorului însuşi, creaţia nu se valorifică şi nu evoluează. Dar cum se manifestă influenţa criticii asupra operei de artă? Întâi de toate, evident, prin spiritul critic al ar- tistului însuşi. Acesta îşi selectează mijloacele după efi- cienţa pe care le-o atribuie şi cu cât se dovedeşte mai (auto)critic, cu atât devine mai creator. Critica serveşte creaţiei, iar nu invers, cum repeta Călinescu şi cum cred mulţi şi astăzi, ba chiar se străduiesc să ilustreze prin scrisul lor, practicând un soi de calofilie gratuită şi pa- razitară. Dincolo de rolul spiritului critic al artistului, se exercită acţiunea din exterior a criticului profesionist, care nu poate modifica opera prezentă, dar o inspiră şi o conturează pe cea viitoare. Deşi are întotdeauna ca obiect direct o operă individuală, criticul de specialitate Ilie Berindei - Înțeleapta vizează prin observaţiile lui întreaga mişcare artistică de care aparţine opera prezentă. El se lasă călăuzit de o anumită imagine a operei ideale, de un anumit model Se poate însă vorbi cu seriozitate de un adevăr pro- estetic, ca termen de comparaţie şi de referinţă, în ve- priu-zis într-un asemenea domeniu ce aparţine sensibi- derea evaluării către care tinde. lităţii noastre individuale? Iată o posibilitate pe care cei Ceea ce nu se înţelege bine şi chiar se desconsideră mai mulţi dintre critici şi chiar dintre teoreticieni o exclud de către o mulţime, destul de numeroasă din păcate, de înainte de a o examina măcar şi de a o discuta cu aten- profesionişti ai criticii, mai ales ai celei foiletonistice, ţia cuvenită. Or, dacă admitem existenţa unor elemente este nevoia imperioasă de viziune şi de abordare teo- comune în percepţiile artistice individuale, alcătuind o retică a oricărui act exegetic, lucru cu atât mai straniu, receptare de natură socioculturală, înseamnă că admi- cu cât este mai limpede că o judecată estetică nu se tem şi putinţa unui adevăr estetic, fie al operei ca pre- poate formula pe bază de impresii, ci doar pe argu- zenţă ontologică, fie al valorii ei exclusiv estetice. mente, a căror temelie şi structură teoretică nu com- Sunt acestea probleme importante şi inconturnabile, portă nicio îndoială. Un critic trebuie să aibă, fie şi pe pe care va trebui să le reluăm mereu, sub cele mai di- cale intuitivă, o concepţie dublă: asupra meseriei sale verse forme, din cele mai inedite perspective, căci ele şi asupra obiectului de care se ocupă. Astfel dotat, îşi dovedesc necesitatea absolută, categorică şi perma- poate da seama de mijloacele şi de limitele cu care se nentă a oricărei critici şi mai cu seamă a cele aplicate va confrunta în aspiraţia spre adevărul judecăţii de va- operei de artă. loare.

PRO SAECULUM 7-8/2014 21 radiografia unei capodopere

Mircea Tomuş

HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU: „CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH” (II)

Rezumând observaţiile de până acum asupra tehni- se intersectează. Numai că, în amonte de aceste linii cilor şi modalităţilor narative puse în lumină şi chiar ex- de destin, sau în zone încă neexpuse vederii, câteva plicitate prin începutul de roman şi de ciclu, putem avea noduri de relaţii ascunse, în care principiul matrimonial beneficiul unui contur de problematică desenat în care stă la baza familiei universale este sau fusese ata- aceeaşi măsură şi totodată atât prin progresia pozitivă, cat la înseşi rădăcinile sale adânci şi legice: vechea re- destul de puţin substanţială, de altfel, a ceea ce s-ar laţie a doctorului Walter cu bogata cămătăreasă Salema putea numi acţiune, cât şi prin substanţializarea puter- Efraim, aproape de domeniul nefirescului, prin nepotri- nică, pe diverse planuri şi direcţii, a universului fictiv al virea de vârstă şi fizic, apoi bizarul menaj al doctoriţei romanului, care el singur înaintează şi se Lina cu doctorul Rim, expresie vie a nepotrivirii totale, împlineşte/clarifică, în destinul său atotcuprinzător şi şi, mai ales şi în umbra tuturor, rătăcirile amoroase lip- unic totodată. Acesta din urmă, universul fictiv al roma- site de orice angajament ale lui Lică Trubaduru şi amin- nului, este constituit dintr-un sâmbure embrionar: fami- tirea vie a pasagerei relaţii de tinereţe a acestuia cu lia, al cărui atribut iniţial: armonia este aşezat pe un verişoara Lina în fructul sălbăticit al acestui amor nepo- astfel de sistem de coordonate de semnificaţie încât trivit, informa şi nefericita Sia. Laolaltă cu graba şi nefi- este proiectat logic şi firesc asupra universului existen- rescul acelor schiţe matrimoniale amintite, aceste două ţial unanim. Mijloceşte un astfel de raport suma de indi- surse atât de contrastante ale traseelor de relaţii, una cii şi componente care stabilesc şi animă sincretismul în tonuri grave, implicând angajarea fiinţei prin resorturi unanim şi fundamental dintre fiinţe şi lucruri, globalitatea din cele mai ascunse, în vecinătatea patologicului, cea- percepţiei şi a funcţionalităţii întregului existenţial, cu di- laltă, dimpotrivă, presupunând evoluţia uşoară şi dezin- mensiunile şi planurile lui micro şi macrocosmic func- voltă pe deasupra tuturor lucrurilor, în domeniul bunului ţionând firesc şi necesar. Ceea ce se întâmplă efectiv, plac total, am putea zice hedonist, dacă n-ar fi grevat din unghiul de vedere al relaţiilor umane, în această su- de o gratuitate aproape perfectă, în care nici chiar fru- prapunere proiectivă de universuri concentrice, atât în mosul sau plăcerea în sine nu par a juca vreun rol, pun, romanul iniţial al ciclului, Fecioarele despletite, cât şi în asupra tuturor dezvoltărilor ulterioare, marca apăsată a urmarea lui firească, Concert din muzică de Bach, şi unui semn iniţial semănând întrucâtva cu o vină tragică; apoi în romanul care încheie treimea, Drumul ascuns, faptul sau păcatul de încălcare a legilor firescului ca şi poate că ar trebui tradus încă o dată, în acest moment acelea de absolută nepăsare reprezintă sursele, uneori al analizei, tocmai pentru mai explicita articulare a eta- directe, alteori prin puterea sugestiei, ale descinderii pe pelor ei, în limbajul prozei celei mai prozaice, de pro- trepte de pătimire şi disoluţie a relaţiilor interumane din ces-verbal: este, într-o primă etapă, destrămarea întreaga suită romanescă. nucleului familial existent ca şi a celui proiectat: mai Dar să luăm aminte la cele mai importante determi- întâi se rupe logodna dintre Elena, fiica frumoasă, pur- nante ale acestor surse. Atât Salema ca şi, de altfel, ne- tătoare de armonie, a familiei Hallipa, şi prinţul Maxen- semnificativul ei soţ, bancherul Efraim, dar mai ales ţiu, iar apoi Doru Hallipa însuşi, tatăl, divorţează de doctorul Walter sunt străini de mediul în care aveau Lenora, mama familiei. Elena contractează o căsătorie să-şi ducă la capăt destinul; ei sunt, deci, în propriul în- destul de precipitată cu industriaşul George Drăgă- ţeles al cuvântului, apatrizi. Prevenim încă de pe acum nescu, Doru se căsătoreşte la fel de rapid cu verişoara cititorul nostru că nu în sens strâmt naţional folosim Eliza şi dispare din cadrul romanului, dar Lenora reali- această vocabulă, deşi vom avea ocazia, destul de cu- zează un mariaj pe cât de grăbit pe atât de inexplicabil rând, să o opunem celei de autohtoni, în considerarea cu doctorul Walter, proprietarul sanatoriului unde fusese perechii Lică-Lina. Mai cu seamă banchereasa, cu sta- să-şi caute sănătatea, după cum prinţul Maxenţiu se că- tura ei masivă şi informă de zeitate primitivă, în sub- sătoreşte în grabă cu bogata făinăreasă Ada Razu, pen- stratul cel mai adânc al construcţiei sale de actant, cel tru ca aceste două sume de traiectorii să constituie care bate vizibil la ţărmurile simbolului, este o imagine parte din materia narativă principală. Cum putem vie a feminităţii primordiale şi brute, un fel de Mamă Evă vedea, după cele dintâi mişcări de destrămare a pere- de dinainte de timpi şi societate, căreia mai superficia- chilor din lanţul căsătoriilor, succesive mişcări, destul de lele determinări istorico-geografice îi împodobesc vag precipitate ca să nu fie suspecte, de refacere a acestui chipul esenţial, fără a i-l altera în vreun fel, dimpotrivă, lanţ, din inele de relaţii care se învecinează sau chiar adăugându-i trăsături necesare de expresivitate, prin

22 PRO SAECULUM 7-8/2014 radiografia unei capodopere orientalismul ei leneş şi funciarmente imoral. Aseme- măsura vinei iniţiale; în fine, perechea Elena-Victor Mar- nea, vigurosul doctor Walter, cu sufletul său de barbar cian, muzicianul, în care întruchiparea frumuseţii şi pur- occidental într-un chip şlefuit de civilizaţia ordinii şi a ri- tătoarea de armonie, cu numele ei etern simbolizant, gorii, poartă în el vâna de sălbăticie, de fiară masculină dobândeşte nu numai izbânda, în confruntarea cu ne- de dinainte de timpi şi evi. Evident că o asemenea smul- număratele figuri şi manifestări ale urâtului şi dizarmo- gere din contingentul social şi istoric, iar nu simple de- niei, dar şi fericita împlinire complementară alături de terminări naţionale vizează, mai ales, condiţia apatridă creatorul şi restabilizatorul de armonie care este inter- a acestor figuri. Ceea ce face mai limpede, pe cât este pretul, dirijorul şi componistul Marcian. (8) Faptul că posibil, în confuzia, pe cât de savant construită pe atât acest mariaj se profilează abia după două experimente de firească, a mecanismului sincretic al romanului, sta- nereuşite, prima pe temei de statut social, cu un prinţ tura şi destinul de orfan/bastard al doctorului Walter: din numai pe jumătate autentic şi găunos fizic, cea de a spiţa orfanului absolut, lipsit nu numai de mamă, dar şi doua cu posesorul unei averi considerabile, dar lipsit de de patrie, înfiat în cel puţin două feluri de bancherii tăria autorităţii necesare pentru a-şi afirma şi o poziţie Efraim, ca slugă/fiu al sănătăţii lor dar şi al confortului socială din toate punctele de vedere corespunzătoare, senzual al Salemei, Walter trece, la propria decizie şi arată atât treptele succesive de construire a armoniei, cu deplină conştiinţă, prin cel puţin jumătate din infernul prin experimentarea şi abandonarea raporturilor dizar- experienţei lui Oedip. Pentru ca ceea ce urmează, după monice, cât şi valoarea şi puterea unificatoare a muzicii moartea amantei sale care îi fusese şi providenţială pro- în dublul ei înţeles şi în dubla ei funcţiune: pe de o parte, tectoare, chiar şi dincolo de mormânt, ca o mamă ade- ca artă, produs superior al geniului şi ingeniului uman, vărată, să nu fie altceva decât grade şi forme diferite pe de alta, ca principiu ordonator al microcosmosului ale ispăşirii. familial şi al macrocosmosului universal ca şi al cores- În schimb, perechea Lina-Lică evoluează pe alte co- pondenţei lor reciproce. ordonate; fireşte că determinantul naţional există şi Potriveala şi, mai ales, împlinirea compensatorie a chiar este subliniat în câteva rânduri, dar nu în sensul liniilor de destin nu poate scăpa unui ochi atent: sacrifi- unei tipologii stricte, neapărat ilustrate prin personaje şi când pe cei slabi sau nereuşiţi, părăsindu-i la margine destine pitoresc modelate, ci într-unul aproape la fel de de drum, treimea de romane înaintează în ritmul ferm larg, care face din cei doi, în primul rând, tipuri de uma- şi cu pasul apăsat ale împlinirilor de soartă, ale plăţilor nitate universală, în mod nenorocit complementare prin şi răsplăţilor pentru bine şi rău, dar fără a depăşi nicio- asocierea totdeauna păguboasă dintre trebăluiala gos- dată limita firescului care, el însuşi, pare să aibă morala podărească fără orizont, a Linei, şi nepăsarea muzical- sa. (9) simpatică a lui Lică. Încât cele două linii de raporturi Ceea ce am făcut noi reprezintă, desigur, o abstrac- dramatice din roman, paralele tot timpul, în sensul de- tizare a materiei narative bogate şi vii a romanului (ro- finiţiei elementare: care nu se întâlnesc niciodată, par manelor) până aproape de punctul critic de unde începe a se completa: cea dintâi vine de foarte departe, încă trădarea tocmai a firescului lor, încât ne putem întreba, de la originile condiţiei umane, şi răscoleşte aluviuni şi la fel de bine, dacă nu cumva am depăşit această limită depuneri stră-străvechi cât şi stratul celular cel mai şi la ce anume ne foloseşte acest exerciţiu de intim, acolo unde determinările faptelor mai poartă încă sinteză/simplificare/(eventual)trădare. Dacă este bine puternica amprentă a proceselor organice de felul pre- că a fost făcut? Pentru că este limpede că romanele destinării genetice şi al instinctelor. Cea de a doua, evi- Hortensiei Papadat-Bengescu nu reprezintă o literatură dent hrănită de solul şi favorizată de clima autohtone, de genul povestioarelor moralizatoare din care s-au învăluită chiar de un vag parfum domestic, în orice caz, dezvoltat scenariile de telenovele moderne, deşi, în de proporţiile şi intensitatea, suportabile, ale obişnuitului pasta lor narativă, este cuprinsă şi moartea, cu ascun- cotidian. Important este că evoluţiile narative ale treimii zişurile şi rădăcinile sale, şi împlinirea în viaţă, cu tra- de romane, prin purgatoriul destrămării cuplurilor, duc, iectul ei ascendent. Dar moarte şi viaţă, ispăşire şi până la urmă, fiecare în felul ei, la închegarea altor pe- izbăvire se întâlnesc şi în marile tragedii antice sau la rechi; este ca şi cum sacrificarea Lenorei, victimă a can- Shakespeare. Chiar în formulele sale în care îşi pro- cerului, deci devorată de proliferarea haotică a propriei pune să se apropie cât mai mult şi chiar să semene cu, senzualităţi debordând de feminitate, a prinţului Maxen- să refacă imaginea brută a vieţii comun percepute, ima- ţiu, un fel de experiment socio-biologic eşuat, ca un altoi ginarul narativ nu poate să nu se organizeze după anu- uman nereuşit, ori a industriaşului Drăgănescu, epuizat mite perspective de valoare; şi chiar când îşi impune din exces de scrupul interior, mai degrabă, decât din programul distrugerii sau al ignorării conştiente şi inten- efort fizic, nu ar fi altceva decât vama fatală, sacrificiul ţionate a oricărei perspective de acest fel, narativitatea, necesar, taxa supremă pentru reuşita cuplurilor care se prin reperul ei maxim final, care face parte din formula conturează: prinţesa Ada-Lică, expresie a stabilităţii în necesară a geometriei sale particulare şi intime, inculcă, instabilitate, a potrivirii în nepotrivire; doctorul Walter- odată cu accentul puternic al ritmului ei firesc şi defini- Coca-Aimée, o stranie răsturnare de raporturi, faţă de toriu, o astfel de valorizare a datelor ei componente formula iniţială, în care doctorul plecase la drumul des- care nu pot să se prezinte altcum decât ca o problemă; tinului său, dominând-o pe Salema, din postura lui de pentru că naraţiunea, în sine, nu este altceva decât un dominat, pentru ca, acum, să fie dominat, la rândul lui, drum de undeva până altundeva, deci o problemă, iar de Coca-Aimée, din situaţia ei de aproape totală infe- atingerea acestui reper final, respectiv ajungerea un- rioritate; o răsturnare în care se poate citi semnul unei deva, nu poate fi altceva decât o soluţie. Ceea ce face revanşe a destinului, al unei ispăşiri chiar, profilată pe ca, în sens mai larg, valorizare, în sens mai restrâns,

PRO SAECULUM 7-8/2014 23 radiografia unei capodopere morală, să aibă orice întâmplare povestită. oamenii aceia care cutreieră pământul, răzbat prin atâ- În ceea ce s-ar putea numi trilogia Hortensiei Papa- tea locuri şi naţii! Ei n-au ajuns să-şi clădească în ei ce- dat-Bengescu sunt toate acestea şi chiar mai mult decât tatea statornică a sufletului şi, cu cât se risipesc mai atât. În primul rând, această literatură narativă, organi- mult, cu atât cuprind mai puţin din spaţiu, din timp, din zată în trei (deocamdată) nuclee de roman, înaintează, viaţă. Şi Mini clătină capul plină de milă pentru aceşti în identitatea ei narativă, care este, evident, marca cea exploratori care nu au găsit punctul fix de miră, de unde mai puternică a propriei identităţi, prin curentul integral să îmbrăţişeze totul. Numai de pe un loc pe lume poţi al acelui sincretism narativ în care am recunoscut un lărgi nemăsurat cucerirea simţirii şi cunoaşterii tale. Ca aport personal decisiv pentru arta romanului; nu doar şi acel punct mic pe pânza filmului, acel centru de lu- fapte şi întâmplări de actanţi cu chip de om (personaje) mină, care treptat creşte, se măreşte, se apropie, se înaintează pe cărarea sau calea care duce de la început desfăşoară, lărgeşte orizontul, cuprinde totul şi pe tine la final, deci nu numai ţesutul, banda diegetică sunt cele deodată. care se derulează, ci toată materia romanului însăşi, ro- Ochii lui Mini în ceaţă îşi deschideau parcă miezul manul constituind un întreg diegetic, fiind, prin toate pentru a reflecta şi ocroti în ei acea minune şi buzele le componentele lui, numai diegeză. În al doilea rând, ţinea deschise ca pentru un cuvânt şi le umezea bura chiar dacă finalurile cu un anumit sens valorizator (mo- ca un suc. ralizator) încheie cu grijă aproape fiecare traseu de ac- Trebuia să treacă prin grădini. Acolo se petrecea o ţiune, desfăşurarea ca atare a acesteia reproduce feerie a negurii. Era miragiul fabulos al grădinii în pânza într-atât firescul cursului vieţii, nu neapărat al înfăţişării ceţei, apoi răsfrângerea imaginii străvezii furată de ei, încât, înaintea de a arăta (părea) că ţin de evoluţia ceaţă în apă. Cerul, limpezit deasupra pâclei joase, se acestui curs, ele arată (par) că ţin tocmai de acest fi- aplecă şi el să se privească în valul magic. Realitatea resc. Ceea ce face ca şi episodul valorizator să intre în era travestită ochilor de iluzie, şi iluzia îţi amăgea ochii. regimul acestui curs firesc. (10) Un rai aiurit în care cei doi care se zăreau acolo, o altă Definite cam în acest fel, sincretismul diegetic sau pereche, singurii locuitori ai pământului, ai paradisului, diegeza unanimă a romanelor Hortensiei Papadat-Ben- umblau somnambuli, ţinându-se de mână, uimiţi de gescu se manifestă în cel puţin trei aspecte, faţete sau idealitatea locului şi simţirilor lor, neştiind dacă ameţeala dimensiuni ale originalităţii artei lor narative. Este, mai lor aiureşte în jur grădinile, sau, în adevăr, raiul a primit întâi, una care ţine de planul de ansamblu al trilogiei ro- paşii lor de creaturi înamorate. Miraţi de sufletele lor maneşti care începe cu Fecioarele despletite, continuă dumnezeieşti, pe când sufletele lor turburate îşi desco- cu Concert din muzică de Bach şi se încheie cu Drumul pereau cu mirare făptura trupească.” ascuns. În încercarea noastră de interpretare am insis- Ce semnificaţie şi, prin urmare, ce rol ar putea să tat asupra semnificaţiilor de conţinut şi elementelor de aibă, într-un roman, o astfel de sumă de începuturi ne- tehnică narativă care se pot descifra în debutul celei dublate, încă, de încheierile corespunzătoare? Decât dintâi secvenţe a trilogiei; era începutul unui roman şi acelea că romanul respectiv, având o autonomie limi- începutul unei suite. Numai că, definindu-se ca un în- tată şi condiţionată de apartenenţa sa la o structură na- treg în simultaneitatea ritmurilor sale interne încă de la rativă mai amplă, conţine nimic altceva şi numai liniile primele mişcări, ansamblul diegetic înaintează sincron de intenţie, traseele de deschidere ale acestei structuri. până la un punct de culminaţie în care textul primului Fecioarele despletite reprezintă o sumă de acorduri ini- roman îşi află încheierea. Recapitulând beneficiile din ţiale, este numai o uvertură, este preludiul prin exce- progresia mişcării, putem constata că sunt, de fapt, mi- lenţă. Că este aşa, că acest roman îndeplineşte nime; fără a părea neterminat, acest cel dintâi roman această funcţiune particulară o dovedesc, în mod numai este scurt, nu concentrat, ci redus la puţine mişcări, pro- aparent paradoxal, chiar şi nereuşitele lui, intenţiile ra- priu-zis una singură, mai cuprinzătoare şi cu un singur tate. Cum ar fi, la o repede observare, tocmai motivul sens: ascendent, progresiv. În realitate, romanul nu po- care îi şi dă titlul şi pe care instanţa auctorială pare a vesteşte fapte, ci se pregăteşte să o facă, schiţează tra- miza mai mult decât urmează să se fructifice, ulterior, iectorii ascendente, pe care le însumează într-o unitate prin materia romanescă finisată. „Fecioarele despletite”, bine conturată şi se arată gata de start. Textul din pe- ca segment textual, apare de câteva ori în ţesătura na- nultima lui pagină, care ar trebui să încheie, este cât se raţiunii, dar nu reuşeşte să se constituie într-un adevă- poate de explicit, în intenţia lui de a deschide: „Mini se rat motiv funcţional, într-un real actant romanesc, gândea acum la devenirea Hallipilor, la complecta lor rămânând la stadiul de laitmotiv itinerat mai mult în pri- dezmembrare, la dărâmarea casei lor familiale. lejurile de mlădiere a frazei după o anume muzicalitate, Erau risipiţi în Cetatea vie, subt formă de indivizi se- decât în cele de consumare efectivă a substanţei nara- paraţi, piese despărţite dintr-un tot descompus pentru tive propriu-zise. Ciudat poate să pară, dar în deplin a deveni fiecare un resort iniţial de activitate nouă. acord cu punctul nostru de vedere, faptul că, în sec- Lenora în sanatoriul ei! Mika-Le prin dedalurile tra- venţa romanescă următoare, respectiv în Concert din iului ei. Elena Drăgănescu în locuinţa ei somptuoasă, muzică de Bach, motivul reapare, cu o altă substanţă dar prea nouă. Hallipa, cel care lucrase pământul şi pur- şi cu o funcţionalitate corespunzătoare: el este, acum, tase cizme trainice de lut, acum cernut prin sita oraşului, ticul verbal prin care se exteriorizează tensiunea de cutreiera cu picioare de argilă în căutarea casei de în- senzualitate primară, convertită în iritarea nervoasă şi chiriat.” După aceste limpezi schiţe de început, proiecţia enervantă a doctorului Rim; încetând a mai fi o simplă lor pe fundalul sensurilor colective şi apoi universale, schiţă de motiv narativ, încă neumplută de substanţă prin subtile efecte de lumină şi vizualizare: „Se gândi la specifică, exterioară şi goală, el devine un element al

24 PRO SAECULUM 7-8/2014 radiografia unei capodopere ritmului firesc al povestirii, de mai mică portanţă, evi- vorbeam este, în termenii concreţi ai naraţiunii, prea dent, dar de o precisă şi reală funcţionalitate. Sau, aproape de superlativul ei, în care este foarte percepti- aproape în aceeaşi situaţie, motivul „Cetăţii vii”, prezent bilă o puternică doză de rece obiectivitate profesional- şi în fragmentul citat mai sus, în care autoarea inves- medicală, pentru a nu fi suspectă; bietul Drăgănescu nu teşte încă mai mult din proiectul său narativ, începând sucombă numai necesar, eliberând spaţiul narativ pen- de pe la jumătatea romanului Fecioarele despletite, dar tru firescul dezvoltării lui viitoare, dar şi exemplar, con- care rămâne, aici, în stadiul iniţial, enunţiativ doar. In- stituindu-şi un fel de statură de erou-victimă. Pe ce fel tuindu-i debilitatea, dezvoltarea textuală a celei de a de altar? Evident că pe cel al triumfului aceleiaşi armo- doua secvenţe, Concert din muzică de Bach, îi aban- nici muzicale, expresie particularizată a celei cosmice, donează ostentaţia formulării pretins metaforice, dar îi care, pare a ne spune anecdotica cu oarecare substrat conservă, în schimb, prezenţa efectivă, răspândind-o, de fabulă a romanului, are nevoie de sacrificarea chiar ca pe o substanţă activă, în toate ţesuturile romanului, şi a celor instanţe care o acceptă formal, i se supun me- din care se întrupează virtual nu într-un contur fizic con- canic, dar nu au fiinţa modelată sau, mai degrabă, con- cret, ci într-o fantasmă care îi dă coerenţă pe dedesubt, struită după norma superioară a armoniei universale din interior. Ceea ce poate dovedi, prin aceste două active. Deplasând analiza pe plan socio-psihologic, exemple, că, în Fecioarele despletite, Hortensia Papa- numai acolo unde se poate găsi cheia potrivită pentru dat-Bengescu a aruncat zarurile mai multor tentative descifrarea, în toate detaliile lui intime, a acestui perso- narative decât a fost să finalizeze; această primă sec- naj, Drăgănescu ni se arată ca un descendent al lanţului venţă reprezintă, deci, constanţa repetată a începutu- evolutiv al societăţii româneşti care a fost numit, în se- lui. colul trecut, „ridicarea neamurilor”. Într-o altă variantă Înţelegând şi acceptând rolul specific pe care este de limbaj, el este un „parvenit”, un îmbogăţit a cărui con- pus să-l joace, în cadrul sistemului pluriromanesc inte- diţie culturală nu se schimbă, nu face pasul înainte sau gral, cel dintâi dintre episoadele sale, respectiv Fecioa- în sus, odată cu cea economică, de avere. Atent, totuşi, rele despletite, vom putea înţelege, mai lesne şi fără la schimbările din jur şi în primul rând la reperul special prea multă întârziere, şi funcţia corespunzătoare a celei pe care înţelege că îl reprezintă soţia sa, Elena, atent din urmă secvenţe, Drumul ascuns. A fost deci, în primul din acel simţ de prevenire de care a avut nevoie strate- caz, o sumă de impulsuri iniţiale, deci un început inte- gia ascensiunii sale totuşi primitive, Drăgănescu ar gral, de ansamblu; în cel de al doilea, ar urma, prin lo- putea înţelege, eventual, dar nu poate accepta că gica proiectului total, să se scrie finalurile traseelor aceste schimbări şi această fire specială sunt în totală cuprinse în el, deci sfârşitul însumat. (11) Nici nu este contradicţie atât cu interesele sale personale concrete altfel: cele două decese pe care le povesteşte cel din cât şi cu habitudinile firii sale, adică cu concretizarea urmă roman al trilogiei încheie nu numai nişte destine comportamentală a acestor interese. Trecut demult de individuale, respectiv pe cel al Lenorei Hallipa şi pe al la gustul plăcut al victoriei personale la certitudinea că lui George Drăgănescu, soţul Elenei. Lenora este cea aceasta nu reprezintă altceva decât o expresie particu- de a doua variantă a principiului feminin esenţial, după lară a necesarului legic, Drăgănescu nutreşte iluzia că Salema, care reprezenta stadiul ei primitiv, cel mai succesul său i-ar da dreptul să-şi subordoneze, până la aproape de sursele şi înfăţişările lui mitologice dar şi de urmă, eventual cu preţul însuşirii şi practicii acelor bune determinările fizical-organice; Lenora este feminitatea maniere în care el vedea semnul de esenţă al lumii su- esenţială în varianta unei senzualităţi modern sensibili- perioare în care fusese admis, să-şi subordoneze şi zate, dar păstrându-şi totuşi evidenţa primar fiziologică; destinele celorlalţi şi în primul rând al soţiei şi progeni- ea nu putea să încheie altfel decât răpusă de cancerul turii sale. În fond, el este un egoist rudimentar, disimulat care, în accepţiunea comună şi primară, este boala mo- într-un fel de tip de aparentă civilitate, care nutreşte ilu- dernă prin excelenţă, iar într-una mai de substanţă este zia că limbajul şi manierele reprezintă totul; limitele sale răpunerea organismului prin asaltul haotic, exacerbat, sunt arătate precis de atitudinea sa faţă de evenimentul al propriei proliferări celulare, un fel de ieşire a senzua- muzical, în care vede o simplă manifestare exterioară, lului de sub raţiunea şi controlul principiului dăinuirii, al de felul limbajului supravegheat, fiindu-i interzis accesul vieţii, şi intrarea lui sub cel al distrugerii, al morţii. Pe la funcţia de acordare treptată şi ierarhică la ritmurile linia descendenţei acestui principiu, începând cu sen- armoniei universale a acestuia. zual hidoasa figură a bancheresei Efraim, popasul mor- Comparativ, în plan social, muzicianul Marcian nu ţii Lenorei reprezintă încheierea etapei în care organicul este foarte departe de reperul Drăgănescu; ca şi a vă- deţinea şi îşi manifesta autoritatea supremă, sfârşind rului său, „prinţul” Maxenţiu, ascendenţa lui socială este prin a se îneca în sine, a sucomba prin exces; de la destul de puternic cariată de o ascendenţă boemă, pos- acest reper mai departe, principiul feminin intră sub au- tura superioară fiind susţinută în principal de prestigiul toritatea calculului voinţei, în varianta senzuală, prin Ada creaţiei şi al prestaţiei muzicale. Numai că incidentul şi în cea rece-insensibilă, prin Coca-Aimée, ori sub cea respectiv introduce în ecuaţia personalităţii sale un fac- a armonicei muzicale, expresie particularizată a celei tor de degajare şi libertate de care principiul armonic, cosmice, în varianta Elena. atât personal cât şi general, are nevoie şi chiar profită. Celălalt deces pe care îl povesteşte romanul Hor- Formula alchimică a fenomenului muzical şi armonic re- tensiei Papadat-Bengescu, cu aceeaşi aparentă şi în- fuză stricteţea geometriei riguroase; frumuseţea lui se fiorătoare precizie clinică, este cel al industriaşului alimentează şi din tuşa de libertate, degajare, hazard Drăgănescu, perechea necesară din pasagera primă care comunică direct cu filonul lui vizibil de necunoscut căsnicie a Elenei Hallipa. Precizia clinică despre care şi mister. Este acel ceva din alcătuirea lui Marcian care

PRO SAECULUM 7-8/2014 25 radiografia unei capodopere corespunde cu frumuseţea din alcătuirea viitoarei sale concret, se pot deosebi două feluri principale de relatări: perechi, Elena. Dar frumuseţea Elenei, botezată nu în- unul, care reface scene de viaţă imaginară, în acea ma- tâmplător astfel, într-o familie şi un univers uman care nieră a scriiturii teatrale (12) de care uzează narativita- îşi trage originile din însorita Mediterană clasică, repre- tea din totdeauna şi a abuzat (poate) ceea ce s-a numit zintă nu restul conservat din formula principiului feminin, romanul comportamental; celălalt, care pare a trece după ce senzualitatea organică a fost sacrificată prin în- peste astfel de episoade concrete, de scenerie narativă, vechire naturală, în cazul Salemei, prin exces autodis- dar în realitate le unifică şi le însumează, le topeşte şi trugător, în cel al Lenorei, ci tocmai axul său de le omogenizează în ceea ce s-ar putea numi o pastă susţinere cel mai trainic şi elastic totodată, esenţa ul- narativă în care nu mai este dialog, nici scene de viaţă timă prin care participă la (re)construirea principiului ar- concret individualizate şi derulate, ci un fel de relatare monic. sintetică, peste accidentele mărunte ale întâmplărilor Degajat astfel, prin sacrificarea tâlcuitoare a inciden- dar conţinând toate aceste accidente. Sunt semne des- tului senzual din formula feminităţii şi a celui aculturat tul de limpezi că critica, am putea zice de întâmpinare, din cea a edificiului social, spaţiul narativ al romanului în orice caz, cea contemporană apariţiei romanelor Hor- lasă în acţiune trei viitoare cupluri, fiecare cu încărcă- tensiei Papadat-Bengescu nu numai că nu a „prizat” tura lui potenţială de semnificaţie, adică de destin ro- acest fel de relatare narativă, dar chiar l-a trecut în con- manesc: doctorul Walter şi Coca-Aimée alătură tul slăbiciunilor romancierei. Fireşte că, prin raportare masculinitatea primitivă, în varianta barbară a civilităţii, la frazarea romanescă de tip comportamental mimetic, de feminitatea amputată de umanitatea senzualităţii, ră- prin care se urmăreşte construcţia unui fel de simil al masă doar cu uscăciunea voinţei egoiste, peste care ritmului vital concret şi în care romancierul este un dra- frumuseţea impersonală se aşează ca o mască exte- maturg nu deghizat, ci ascuns după perdeaua cuvinte- rioară şi imobilă, în fond lipsită de semnificaţie. Ei vor lor care compun şi aranjează scene de viaţă, acest alt avea de ispăşit, fiecare, păcatul constitutiv al firii lor şi fel de frazare, al cărei autor este un povestitor, cineva împreună pedeapsa încatenării în ea ca într-o ireme- care relatează, poate apărea nu numai ca altceva, dar diabilă capcană. „Prinţesa” Ada Razu şi Lică Trubaduru şi ca ceva mai puţin sau inferior. Până la urmă, însă, fuseseră eliberaţi, cu un pas mai devreme, prin dispari- preferinţa insuficient motivată pentru una sau alta din ţia lui Maxenţiu, dar abia acum, după destule semne de formule poate fi o simplă ceartă de gusturi ori, mai rău, incertitudine, lor li se deschide perspectiva instalării mai de obişnuinţe de lectură. Pentru că, odată forţată rezis- sigure în nesiguranţa libertăţii lor cu totul particulare, ali- tenţa de zgură a unor astfel de preferinţe mascate în mentată contradictoriu de severa grijă a falsei prinţese obişnuinţe, lectura onestă şi sinceră va trebui să recu- pentru convenţia socială şi aproape totala nepăsare, to- noască nu numai că fluxul romanesc înaintează con- tuşi domesticită întrucâtva, a trubadurului. Pedeapsa pe stant şi substanţial, dar şi că el se instalează într-un care o au ei de ispăşit, în perspectiva proiectului narativ firesc care construieşte romanul cu o nouă expresivitate integral, este aceea a stabilităţii în instabilitate. În fine, narativă, alta decât cea a falsului teatru sau a sceneriei Elena şi Marcian se găsesc, peste întâmplări şi acci- imaginare instalate în universul lui. dente din psihologia şi comportamentul celor care îi în- În realitate şi în fond, pe aceste segmente ale lor, va conjoară, împinşi unul spre altul în aparenţă de comuna trebui să recunoaştem, înainte de toate, că romanele pasiune pentru muzică; în realitate, de funcţionarea ar- Hortensiei Papadat-Bengescu înaintează nu prin rezu- monică a sufletelor şi purtărilor lor, muzica nefiind decât mate sau procese verbale de întâmplări, ci prin cursul forma particulară a firescului care îi apropie şi apoi îi de fluviu unificator al unei frazări narative de tip simfo- uneşte într-un cuplu care, la capătul de final al proiec- nic, adică rezonând nu numai de ecourile faptelor şi în- tului romanesc, reface unitatea celor două principii tâmplărilor, dar şi de participarea la ele a unui întreg esenţiale, masculin şi feminin, intrată, la începutul aces- univers familial, casnic, comunitar şi, până la urmă, cos- tui proiect, într-o vrie distrugătoare; deci, în formula em- mic.(13) Diegeza unanimă sau sincretismul diegetic blematică a cuplului etern vegheat de armonia cosmică şi–au găsit, astfel, modalitate de expresie în pasta na- şi susţinând, la rândul lui, pe umerii fragili ai frumuseţii rativă de tip sincretic, în narativitatea de tip simfonic. şi creativităţii, această armonie. Dar nimic nu ne poate lămuri mai bine, în acest caz, Acestea fiind liniile principale ale planului de ansam- decât un exemplu concret. Iată un pasaj din Drumul as- blu al trilogiei, din care am omis, deocamdată, din mo- cuns, care pune frământările din căsnicia Elenei cu Dră- tive pe care le vom dezvălui ulterior, tocmai reperul gănescu, de pe parcursul câtorva săptămâni, pe central, romanul Concert din muzică de Bach, urmează portativul a două-trei paragrafe muzical-narative: „Trei să abordăm cel de al doilea aspect particular al con- luni stase în singurătate şi monotonie, dar liniştit; [Dră- strucţiei narative integrale prin ceea ce am numit sin- gănescu] evitase lămurirea cu sine, cum evitase lămu- cretismul diegetic sau diegeza unanimă. El poate fi rirea cu Elena; nu discutase nimic cu nimeni, nici cu el surprins, identificat şi definit la nivelul microcelular al singur. Lăsase lucrurile să fie; ştia că orice cercetare textului, acolo unde vocabulele şi componentele lor se nu-l putea duce la rezultat bun; totuşi ceea ce evita aleg şi se alătură în structura şi ritmurile concrete ale exista undeva la adâncul preocupării lui, şi îşi aducea frazei. Nu avem, deocamdată, un termen care să denu- mereu aminte de ceea ce refuza să-şi amintească. mească ceea ce vrem noi să identificăm, dar putem Elena fusese totdeauna prea devotată casei şi nu-şi porni, cel puţin în recunoaşterea lui, de la observaţia la îngrijise destul sănătatea, apoi ea avea nevoie să călă- îndemâna sau, mai precis, dar nu mai bine, spus: la în- torească şi el nu vrea s-o împiedice de la ce-i place, de deprivirea oricărui cititor, după care, în textul romanesc la ce-i e necesar sănătăţii! Era sincer cu sine, sau căuta

26 PRO SAECULUM 7-8/2014 radiografia unei capodopere să se amăgească?… Sau poate un amestec din amân- nescă este încă mai complicată. Îi completează com- două? plexitatea cel de al treilea aspect legat de transpunerea Numai atunci când avea bătăile acelea dezordonate verbal-narativă a sincretismului diegetic. Este tocmai în piept, atunci se dezordonau şi ideile lui despre tot, şi cel de care s-a detaşat expresia cea mai directă a aces- toate împrejurările din urmă se loveau unele de altele tui sincretism, secvenţele de scenerie narativă care pot într-un joc de nelinişte, la fel cu neliniştea din organism. crea iluzia unui simil de existenţă umană în desfăşurare. Apoi cădea într-o toropeală morală, deodată cu o amor- Pentru că romanele Hortensiei Papadat-Bengescu nu ţeală a trupului; criza trecea însă repede şi accesele, sunt scrise exclusiv în materia acelei paste narative pe cu care se deprinsese acum, erau ca un fel de tovără- care am încercat să o surprindem şi definim; ele conţin şie: «A venit… Pe urmă trece!…»”. destule incidente narativ-dramatice, suficiente ca să Cum vedem, timpul real este comprimat la maximum dea paginii concrete aspectul mozaicat al unui joc ca- într-un timp narativ, dens şi unitar; retraşi din concrete- leidoscopic. Numai că, în valorificarea interpretativă a ţea spectaculară a prezenţei şi acţiunii lor fizice, actanţii acestui procedeu, problema principală nu este aceea a sunt convertiţi în ipostaza lor psihofizică, aceea de cor- dozajului, deşi o analiză cu mai mult răgaz şi-ar putea puri sufleteşti; evoluţiile ipostazelor actanţiale sunt propune să fructifice critic datele unei statistici mai amă- acum esenţializate şi, oarecum, abstractizate, orienta- nunţite, ceea ce pe noi nu ne preocupă, deocamdată. rea lor într-o direcţie sau în alta ca şi nedeterminarea În momentul de faţă al interpretării noastre, problema sau clipa suspendată de nehotărâre apar mai evident principală este felul în care sunt construite aceste scene conturate pe pânza abstractă a proiectului narativ pe de proză comportamentală sau de scenerie dramatizată care trecutul, prezentul şi viitorul epic sunt mai aproape încastrată în montura de ansamblu a naraţiunii. unul de altul, uneori chiar se intersectează. Încât eco- Pentru a ne apropia de soluţia problemei, este ne- nomia relatării nu rămâne singurul beneficiu al proce- cesar un mic ocol, de fapt, o întoarcere în timp; până la deului. momentul prim al receptării acestei suite de romane, Sau, din Concert din muzică de Bach, momentul de când s-a făcut auzită o oarecare nemulţumire a criticii cumpănă în care Lina dezvăluie legitimului ei, doctorul faţă de consistenţa şi logica psihologică a personajelor Rim, adevărul, până atunci ascuns cu atâta grijă, că ea sale. Acum se poate verifica dacă această obiecţie a însăşi împreună cu vărul ei Lică sunt adevăraţii genitori fost întemeiată şi aceasta se poate face nu prin evalua- ai bietei Sia; după o scenă cu ultima ei replică: rea acestei consistenţe ori prin verificarea acestei logici; „– Dumneata, madame, ai crezut că trăieşti cu proş- pentru că nu prin astfel de elemente şi-a construit Hor- tii! apoi ieşise.” – urmează: „Nu era decât o atitudine de tensia Papadat-Bengescu personajele. Ilustrarea cea circumstanţă. De fapt, Rim nu ştiuse. Închipuise poate mai lesnicioasă şi convingătoare a intenţiilor autoarei în râs o romanţă de juneţe a Linei cu Lică, iar dacă poate fi găsită în cel de al doilea roman al trilogiei, Con- cumva se întrebase vreodată a cui e Sia, niciun moment cert din muzică de Bach, şi anume în scenele din casa nu-i venise în minte că Lina ar fi putut avea curajul să o profesorului Rim şi a doctoriţei Lina, în care apare figura aducă în casă… babei, un fel de servitoare-menajeră. Această figură Lui Rim îi trebuia numai o fecioară binevoitoare şi smolită, aciuită oarecum pe ascuns şi fugitiv, dar mereu nu ar fi ales-o dinadins să-i fie fată vitregă. Acum chiar, prezentă prin colţurile întunecoase ale casei, martoră- când ştia, căuta să uite nota asta caracteristică. Nu pânditoare, mută dar elocventă, a evenimentelor cas- putea schimba împrejurările ce-i procurase ocazia feri- nice mai importante, este limpede că nu are nicio cită şi, ca un om cu spirit larg, ştiinţific, primea împreju- consistenţă caracterială şi cu atât mai puţin o logică psi- rarea aşa cum venise. hologică oarecare. Cu toate acestea, prezenţa ei, fără Cât despre Sia nu simţea nicio legătură de «cu- vreun rol concret şi determinant în dramaturgia faptelor, coană», şi în bărbatul unei mame, pe care n-o identifica completează fiecare scenă cu un accent a cărui nece- bine, nu vedea decât pe «moşu» ca unealtă de beneficii sitate nu are o explicaţie logică de suprafaţă; s-ar putea şi de răzbunări. zice că face parte din atmosferă, dar constatarea Filtrul, din care se prelinge elixirul incestuos, tonicul aceasta ar fi şi insuficientă şi nici foarte exactă. Oricum, pentru organisme degenerate, nu avea aci mare rol şi dacă ar lipsi, ar şterge de pe suprafaţa vizibilă (în ima- nici iadul cu blestemele lui. Profesorul Rim filtrase la do- ginar, fireşte) a textului romanesc un accent care o în- miciliu, glumă îngroşată de imaginaţia lui libertină şi din tregeşte ca o pată de culoare pe un tablou. De fapt, şi bădărănia Siei. Glumă agravată nu de rafinării şi com- aceasta este: baba este un element spectacular, o vi- plicaţii psihologice, ci de împrejurări. ziune semnificativă prin conturul ei plastic în primul Lina rămăsese însă buimăcită şi cu ideea că Rim şi rând, care trimite, desigur, spre zona, într-un fel întune- Sia… ştiuse: aşadar, marele secret nu exista. Era un cată, a universului ţigănesc tradiţional, spre aceea a lucru pe care nu şi-l închipuise niciodată, care zăpăcea magiei ascunse, eventual negre, a ursitelor obscure ori tot trecutul şi făcea în ea întuneric beznă. a presentimentelor fatale, dar care, în totul făpturii sale, Deocamdată, totuşi, nimic nu se schimba. Ştiau toţi este mai mult un semn grafic pe pânza romanului decât şi totul urma înainte.” o construcţie caracterologică; într-un termen sintetic, Dar identificând şi demontând pasta narativă a ro- baba este un semen narativ sau un semen romanesc, manului, în care a fost prelucrat şi a căpătat corp de ex- mai degrabă, cel mai esenţializat, mai abstractizat, presie textuală sincretismul lui diegetic, nu înseamnă poate, din cele pe care le conţine tripticul Hortensiei Pa- că am citit romanul în întregimea procedărilor, ascunzi- padat-Bengescu. Dar esenţial şi nu totdeauna într-atât şurilor şi chiar secretelor lui particulare; textura roma- de esenţializat, fiecare din personajele sau, mai bine

PRO SAECULUM 7-8/2014 27 radiografia unei capodopere spus, actanţii acestui triptic este un astfel de semen cu semnul grafic al unei insecte, din care decurge în- care nu semnifică altceva decât tocmai corpul sufletesc treaga ei identitate: „Lăcustă! gândi Mini. Îi zic lăcustă. al actanţilor, unul din principalii factori ai sincretismului Ca toate insectele face selecţia spre finalitatea instinc- diegetic. În această calitate a lor, de trupuri spirituale, telor ei!” Progresia, în definire, ca şi în cazul Lenorei, personajele sau actanţii romanelor respective au ceea merge pe portativul plastic: „Avea în înfăţişare ceva ce s-ar putea numi, într-o proprietate destul de laxă, de exotic, discordând cu mediul, dar şi ceva vulgar.” Gân- relativă a termenilor, o consistenţă, o logică într-un fel dul cuiva din roman la ea înseamnă încercarea de a o caracterologică sau psihologică; numai că nu acesta revedea: „Revăzu din ce în ce mai bine în minte pe este principalul lor atribut, nici cel exclusiv. În prim-pla- Mika-Le. Nu era frumoasă, nu era urâtă. Nu exista nul acestui detaliu de proiect romanesc nu stă consis- decât dacă ceva sau cineva ţi-o aducea dinaintea privi- tenţa respectivă, devreme ce sunt unele „figuri” pe care rii; atunci, chipul cam veşted cu tenul sarbăd se impu- le-am putea numi unidimensionale, cum este baba pe nea atenţiei prin nemişcarea ochilor înapoia cărora care am amintit-o, nici logica de vreun fel, pentru că lo- totuşi veghea pe semne un gând dosnic tot aşa de şters gica fiecăruia este stabilită autoritar prin proiectul auc- ca aurul efigiilor mate şi tot aşa de perfid ca el.” Sensul torial: se comportă, reacţionează aşa cum cer liniile de prezenţei sale pe canavaua romanului este clar de a ex- intenţie ale acestui proiect, iar nu ca o presupusă enti- prima plastic ceva: „Ceea ce interesează la Mika-Le nu tate simili-umană în sine, dirijată de presupuse proprii e că face şi ea parte din acest popor al altoiţilor, ci că interese şi de o presupusă proprie voinţă; în primplanul exprimă siluirea acelei infuziuni. Nu e fruct, nici floare acestei componente a panoului narativ stă elocvenţa dintr-un altoi: e buba mică care a crescut pe locul silui- sincretică, în care se amestecă şi se suplinesc reciproc rii.” Lică intră în scena romanului în primul rând prin în- elocvenţa plastică, eventual cea cromatică, de atmos- făţişare: „Părea foarte tânăr. Un cap subţirel de sergent feră, cinetică şi câte mai pot fi. Înainte de a se manifesta plutonier frumuşel, cu mustaţă mijită neagră; părul on- ca elemente sau argumente de logică psiho-caractero- dulat, cu cărare în lături şi freză tufoasă în faţă. Haine logică, „indivizii” din „populaţia” de actanţi a romanelor de plutonier îmbrăcat civil, cu o cravată roşie, post-ta- se manifestă ca un fel de „umbre pe pânza lumii lor fic- kistă, nu comunistă.” Iar în continuare se manifestă în tive”, pe care sunt elocvenţi prin conturul lor spectacu- primul rând prin prezenţă fizică, evaluată plastic şi ci- lar, desenat de interioritatea lor întrupată. Ceea ce face netic, deci spectacular: „Alături de ea [de fiică-sa, de ca scara de valori cu care pot fi confruntaţi, fără să li se Sia], Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochii altereze identitatea particulară, fără o deviere de la vioi de veveriţă, părul negru din care se lăsa o buclă aceasta, să nu fie nici exclusiv sau primordial morală, mare pe frunte, cu mâinile şi picioarele mici şi subţiri şi nici psihologică, nici socială, nici altfel decât însumată dinţii albi, mărunţi, avea aerul unui ţingău.” Fireşte că din toate acestea, sincretică deci, în sensul spectacular raportarea acestui personaj al Hortensiei Papadat-Ben- al imaginarului narativ; încât despre astfel de „figuri”, gescu la cel al lui Nicolae Filimon, la Dinu Păturică, prin construite în felul în care regizorul unui spectacol îşi care se inaugurează galeria personajelor cheie ale ro- compune personajele/apariţii de pe scenă, combinând manului românesc, este corectă în planul socio-psiho- armonic sau dizarmonic schiţa costumului, culoarea sau logic al interpretării. Dar în planul tehnicilor narative culorile lui, masca sau măştile, vocea sau elocvenţa tă- specifice artei romanului, ea reprezintă abia un prim şi cerii, mişcarea şi cele care mai pot fi, se poate spune destul de puţin semnificativ pas. În această ordine de că sunt sau nu sunt reuşite în sensul acestui sincretism, idei, ne putem aminti că însuşi eroul lui Filimon îşi fă- elocvent prin apariţie şi logică spectaculară, iar nu în cel cuse intrarea în scena romanului ca şi, de altfel, în al consistenţei sau logicii caracterologice pur şi simplu. aceea a literelor române, ca viziune plastică de perso- Astfel că realitatea şi conţinutul „personajelor” trilogiei naj în primul rând, urmând ca abia apoi să i se comple- Hortensiei Papadat-Bengescu nu stau în cine ştie ce teze portretul cu substratul lui moral şi psihologic; şi complicaţii de caracter sau frământare/evoluţie psiho- autorul Ciocoilor vechi şi noi îşi prezentase eroul ca pe logică, ci pur şi simplu în faptul cum arată, se mişcă, o efigie, ca pe un semn grafic: „un june de 22 de ani, vorbesc, acţionează.(14) Pe Lenora o caracterizează, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de vi- în egală măsură, amorul şi capotul conjugal; ea este, clenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus […], înainte de toate, o figură; schimbându-i-se costumaţia, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate, cu i se alterează identitatea; arătând altfel, ea pare altfel: caravani de pânză de casă văpsiţi cafeniu, încins cu o „În taior clasic de culoarea închisă, cu o pălărie cu bor- bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef, cu pi- duri mari, Lenora, în fotografie, părea o moşiereasă la cioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fu- oraş, şi toată frumuseţea ei e denaturată.” Schimbarea seseră odată roşii dar îşi pierduseră culoarea din cauza costumului nu ar fi, prin urmare, un simplu incident de vechimei, la încingătoare cu nişte călimări colosale de trai cotidian, ci o ocazie de redefinire a personajului. aramă, în cap cu cauc de şal, a cărui culoare nu se Identitatea adevărată a Lenorei stă în senzualitatea ei putea distinge din cauza peticelor de diferite materii cu exprimată fizic: „Acea cărnoasă Lenora […], căreia tru- care era cârpit, şi purtând ca veştmânt de căpetenie o pul unor simţiri primitive, necontrolate de puţina ei inte- fermenă de pambriu ca paiul grâului, căptuşit cu boga- ligenţă, îi zvârcolea făptura aşa de puternic.” „Atunci siu roşu…” Aşa cum este realizat, cu accent mai apăsat fizionomia amoroasă a Lenorei se recompuse şi se de- pe materialele din care este confecţionată schiţa de săvârşi cu zbuciumul acela înfocat al cărnii chinuite de costum a figurii, dar cu suficiente pete de culoare, cro- sucurile ei otrăvite.” Mika-Le, ciudata progenitură a sen- chiul acestei prezenţe va rămâne, în mare, constant zualei Lenora, se defineşte cel mai bine prin asocierea de–a lungul întregului roman; modificările care i se vor

28 PRO SAECULUM 7-8/2014 radiografia unei capodopere aduce vor marca numai schimbarea de statut social a ceva rar. persoanei închise în conturul acestei figuri. În schimb, Cu un creion fin în degetele cugetării, Mini făcea în cazul lui Lică Trubaduru, destinul său de personaj se acum un desen în care trupul sufletesc al lui Rim, plin reface în primul rând pe axa vizibilă a nuanţărilor subtile de ispite, iubitor de alcov şi parfumuri, nevoit să-şi ex- din apariţia sa. Că eroul pare îndrumat, în anumite mo- teriorizeze aptitudinile pasionale prin fizicul aceluiaşi mente, spre o carieră ori spre o poziţie socială nu este Rim, făcea contorsiuni desperate şi comice. Acel fra- cine ştie cât de important; de altfel, personajul Horten- diavolo interior, cu pofte şi voce grasă, făcea pe Mini să siei Papadat-Bengescu este foarte departe de a fi ani- râdă înăuntrul ei cu hohot. Ideea că Rim are în el pe mat de acel instinct de cârtiţă socială care îl împinsese frate-su, dracu, o distra aşa mult că surâse, de fapt. pe Dinu Păturică să sape galerii în edificiul aşezărilor Rim, amabil, colaboră la acel surâs cu al lui.” Galeria sociale ale vremii şi să se insinueze spre etajele lor su- de figuri se completează: „Apoi Prinţul Maxenţiu, livid, perioare. Lică este o întruchipare a nepăsării uşoare, cu făinăreasa neagră ca o metisă, pereche fără simţul pentru care chiar că o cravată deosebită sau o tăietură culorilor care se îmbină.” aparte de costum sunt mai importante decât orice pro- Cum se poate vedea, principalul mijloc de înmulţire gres în ierarhia socială, iar adevăratul său destin de fi- a populaţiei de personaje din romanul (romanele) Hor- gură de pe tapiseria vastă a romanului prin astfel de tensiei Papadat-Bengescu este diviziunea şi apoi împe- repere vizuale se exprimă şi se consumă. Tocmai de recherea, deci sciziparitatea. Ansamblul lor demografic, aceea este atât de importantă, pentru el şi pentru eco- ca să spunem aşa, se compune din corespondenţe şi nomia mijloacelor narative care îl definesc, menirea perechi, realizate şi întreţinute printr-o savantă orches- croitorului care îl îmbracă. Pentru că, în final şi per an- trare, care merge de la raportările bipolare din adâncuri, samblu, el nu are de demonstrat un adevăr moral uni- de substanţă, până la cele mai fine, uneori abia aluzive, versal, cum o face Dinu Păturică prin atât de apropieri şi con-sonări; aici, vorba poetului, totul îşi află semnificativ-funebrul său sfârşit; el are de demonstrat pereche: Salema şi bancherul său, dar, până la urmă, numai propria sa prezenţă, nuanţa aproape indicibilă a Salema şi tânărul doctor Walter, Doru Hallipa şi Lenora, aparenţei sale trecătoare şi eterne. dar apoi Doru şi Eliza, Lenora şi Walter, Maxenţiu şi Ada Nici celelalte personaje nu scapă acestei reguli, în Razu, iar apoi Ada şi Lică, după ce fusese, mai întâi sensul că în aspectul lor spectacular se află raţiunea Lică şi Lina dar şi un fel de pereche Lică-Sia, pentru ca principală a prezenţei şi funcţiunii lor în roman; acest să fie, apoi, Lina şi Rim, dar şi Sia şi Rim; Elena înce- aspect le scrie, în bună măsură, destinul, îi dictează co- puse dansul în doi cu Maxenţiu, îl continuase cu Dră- ordonatele, direcţia şi finalul. „Sia, cu părul mai casta- gănescu, pentru a-l încheia cu Marcian; oarecum lateral niu, strâns într-un conci mare la ceafă, cu faţa lată, cu faţă de aceste perechi, constanta Mini-Nory, dar şi evo- obrajii graşi, plini de o pastă fără culoare […]. Sia avea luţia de insectă a lui Mika-Le, cu disponibilitatea ei de a ochi negri, mici, dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată se împerechea cu cine nu gândeşti. Iar triumful negativ puţin în jos la colţuri ca pentru o silă permanentă. Înaltă a acestui dor de pereche, degradarea cea mai de jos a cât şi el, trunchioasă, oblă de la umeri la şolduri, cu principiului sciziparităţii, în cuplul tragico-burlesc al ge- mâini şi picioare mari de care se jena, nici nu părea tâ- menilor Hallipa, cu figurile lor de gemeni foetali expul- nără, deşi avea numai 19 ani.” Figura vizibilă a Linei am zaţi prematur şi eronat într-un mediu pe care par a-l citat-o câteva pagini mai înainte. Profesorul Rim, chiar degrada prin malefica lor putere de contagiune. Pentru dezbrăcat de învelitoarea trupească, apare totuşi într-o ca, împreună, toată această horă de mişcări, prin trepte prezenţă fizică: „Sufletul lui îşi uita învelitoarea tru- nuanţate, de la grotesc la sublim, a se însuma în an- pească şi rezultatul era un fel de maimuţă lirică.” Dar samblul unui tablou cu umbre chinezeşti care evo- pentru mecanismul romanului, el trebuie să-şi „codifice” luează constant şi se agită totodată, compunând filmul prezenţa în limbajul semnelor plastice: ansamblul figurii de fotograme şi viziuni cinetice al romanului. lui se compune „începând de la fruntea enorm lărgită Faţă cu atâta mişcare şi pregnanţă plastică din ga- de părul care, fără chelie, începea să o decoreze de- leria de figuri, este cât se poate de evident că prezen- parte pe tigvă, blond închis cu fire lungi şi grase, aşa ţele mai întâi a Elenei şi mai apoi a lui Victor Marcian de periate că păreau lipite. Nasul cu două proeminenţe, par mai vagi, mai puţin apăsate în contur. Deficit de exe- lung şi subţire, mustaţă rară din fire mâncate parcă de cuţie? Nici pe departe; element din sistemul cuprinzător molii, pe gură cu rânjet neplăcut. Ochii albaştri miopi, al codului semiotic, în care cvasiimobilitatea statuară a subt ochelari de baga, gâtul lung strâns în gulerul aşa Elenei, cu sugestiile de clasicitate mediteraneeană pe de bine scrobit […]. Redingota era periată de prea multe care le conţine, poate reprezenta o întruchipare a ar- ori pe şeviotul obosit, şi picioare scheletice pluteau în moniei, dacă nu a logodnei dintre armonie şi frumuseţe. pantalonul cu dunguliţe gri, ţinută doctorală de congres După cum imobilitatea ori inexpresivitatea aparent pe care Rim nu o părăsea niciodată. Gloria lui erau ghe- atonă a lui Marcian ar fi o imagine fizică a liniştii pon- tele de dimensiuni foarte mici faţă de un corp aşa de deroase, care ascunde în plinul sau golul său întregul lung şi subţiri ca şi cum ar acoperi nu o labă, ci un sin- univers al sunetelor ca şi principiul armoniei care le-ar gur os.” Cheia personajului este găsită de aceeaşi Mini, putea da valoare şi ordine (armonie). Pare tot mai evi- întruchiparea romanescă a punctului de vedere aucto- dent că, prin raportare la toate celelalte figuri ale panop- rial: „Mini hotărî, după privirea de ansamblu, că doctorul ticului romanesc, dintre care cele mai multe se Rim, ca şi atâţia, avea un trup sufletesc care contrazi- organizează în perechi, pentru a se oglindi şi pune în cea pe celălalt. Arareori cele două trupuri se suprapu- valoare reciproc, cuplul Elena-Marcian are poziţie şi rol neau desăvârşit, dar un aşa de mare contrast era totuşi calitativ diferite; el poate să fie formula de soluţie a ten-

PRO SAECULUM 7-8/2014 29 radiografia unei capodopere siunilor numeroase pe care le conţine suma de raporturi conserve relativitatea perspectivei chiar şi când îl lasă să alu- contrastante până la limită a romanului (romanelor), iar nece dincolo de bariera nevăzută ce desparte lumea creato- perechea de prenume reale: Elena şi Victor, abil disi- rului de lumea creaturilor sale), decât domnia obiectivităţii dorice de la L. Rebreanu, unde naratorul atotputernic reuşeşte mulată în dosul celei aproape general uzitate: Elena şi marea performanţă de a nu le îngădui personajelor să iasă Marcian, fără niciun substrat semantic, ar putea să vreodată din cercul strâmt în care le-a fost hărăzit să trăiască, semnifice, în acest context multiplu tensionat, izbânda dar care lui însuşi, asemeni lui Hyperion din poezia emines- frumuseţii, asocierea finală a celui ce învinge (Victor) ciană, îi este interzis să pună piciorul” (id., ib., p.342). Cum de cea care reprezintă frumuseţea eternă (Elena). spuneam şi în volumul I al încercării noastre, ipoteza domnului (va urma) Nicolae Manolescu are o substructură proiectivă de evidentă coerenţă şi de reală unitate, ceea ce poate fi suficient să-i asi- gure o anume funcţionalitate, despre a cărei relativitate, de Note altfel, autorul însuşi este avertizat şi ţine, la rândul lui, să aver- 8) Pompiliu Constantinescu „citeşte” astfel unirea celor tizeze cititorul; cum este, în cazul de faţă, alăturarea acelui doi: Elena şi Victor Marcian: „Destinul celor doi îndrăgostiţi a chip contradictoriu, chiar imediat după strălucire. Conştiinţa fost favorabil, lucid ca o lege a naturii. O selecţiune erotică şi acestei relativităţi nu este, însă, atât de vie încât să nu confere de suflet uneşte pe Elena cu Marcian. Estetismul d-nei Papa- proiectului interpretativ şi acel sens anticipativ şi chiar obliga- dat-Bengescu e bilateral: pe de o parte sufletele dominatoare, toriu care răzbate atât de puternic din eseul domnului Nicolae de alta contemplativii, se regăsesc în satisfacţia finală a iubirii” Manolescu, ceea ce face din proiectul domniei sale o carte nu (ap. op.cit., pp. 618-619). numai despre ceea ce este sau a fost romanul românesc, ci 9) De la distanţă, locul comun al perspectivei sociologice şi despre ceea ce urmează să fie, de la o etapă la alta, şi, mai de interpretare a ciclului Hallipa este fresca vieţii urbane. Sunt mult încă, despre ceea ce va trebui să urmeze să fie acesta. puternice motive să credem că astfel a fost el interpretat, încă Fireşte că nu este vorba despre viitorul nostru, al celor de de la primele lecturi, în cenaclul Sburătorul; martor poate fi în- acum, care stă încă undeva în zorii nelimpeziţi ai unui nede- suşi Eugen Lovinescu: „sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare terminat şi pe care numai naivii l-ar putea proiecta în anticipări frescă a vieţii noastre orăşeneşti, unde toate straturile sociale limpezi în domeniul formelor literare; ceea ce nu este, de la sunt reprezentate […]”(ap. op.cit., p. 628) Ştafeta o preia sine înţeles, cazul domnului Nicolae Manolescu. Ne gândim G. Călinescu: „Cartea nu porneşte de la teme arbitrare, ci numai la succesivele etape de viitor, trecute azi, care au an- evocă structura socială în toată complexitatea ei.” „Deocam- ticipat succesivele etape ale trecutului; oricât de mult s-ar spri- dată eroii H-ei P.-Bengescu sunt în faţa parvenitismului.” „Eroii jini ipoteza din Arca lui Noe pe reala strategie a emisiunii scriitoarei sunt mai toţi snobi, exagerat stilizaţi.”(ap. op.cit., p. narative a romanului românesc, şi ne grăbim să o recunoaş- 641) Pe o linie exclusiv sociologică de interpretare se situează tem că, într-adevăr, are un puternic sprijin acolo, dinamica li- Elena Piru (v. op.cit., pp. 647 ş.u.), iar pe una preponderent neară, pe termen lung, a acestei strategii şi, mai ales, evoluţia sociologică, Silvian Iosifescu (id., pp. 651 ş.u.), Valeriu Cio- formelor romaneşti concrete nu respectă întru totul previziu- banu (id., pp. 654 ş.u.), Eugenia Tudor (id., pp. 658 ş.u.) şi nile domnului Nicolae Manolescu. Cum este şi cazul romane- Ov. S. Crohmălniceanu (id., pp. 661 ş.u.). Factorul social nu lor Hortensiei Papadat-Bengescu; în considerarea cărora lipseşte nici din ecuaţia critică formulată de Nicolae Mano- putem trece peste acel chip contradictoriu, asupra căruia ne lescu: „Aşa cum romanul francez de introspecţie s-a impus avertiza însuşi autorul teoriei, luându-şi, prin acest avertis- când mica burghezie intelectuală a devenit subiect predilect ment, o salutară măsură de prevedere, numai după ce vom fi al prozei (iar procedeele lui n-au putut fi folosite de către scrii- apreciat cât mai exact şi mai corect în ce constă şi ce repre- torii americani, când l-au împrumutat, deoarece lipsea din so- zintă el. Pe acest fir de analiză şi de gând, am putea ajunge, cietatea americană a vremii tocmai pătura cultă şi rafinată apoi, la compararea diferitelor romane ale ciclului Hallipa, din care, în Franţa, descoperise practica şi satisfacţiile autoana- punctul de vedere al exigenţelor teoriei din Arca lui Noe; în lizei), tot astfel romanul psihologic românesc – al Hortensiei acest caz, fireşte că primul roman al ciclului, Fecioarele des- Papadat-Bengescu, al lui Camil Petrescu sau Anton Holban pletite, răspunde din plin acestor exigenţe, câtă vreme cele- – e condiţionat de dezvoltarea însăşi a clasei sociale în care lalte două ni se pare că mult mai puţin. Şi mai este un aspect: el îşi află cei dintâi eroi şi cei dintâi cititori” (Nicolae Mano- dacă în cazul altor romane, ale lui Liviu Rebreanu, spre exem- lescu, op.cit., p. 321). plu, pe care domnul Nicolae Manolescu pune un îndreptăţit 10) Era de aşteptat ca problema tipului de roman în care temei în construcţia ipotezei domniei sale, problema reflecto- se încadrează construcţiile Hortensiei Papadat-Bengescu să rului/emiţătorului de discurs narativ se pune chiar în termenii fie abordată, pentru prima dată, cu mijloace cu adevărat pro- pe care i-a formulat criticul respectiv, în cazul romanelor ci- fesionale, în afara clişeelor frecvente ale locurilor comune, de clului Hallipa situaţia pare a fi alta. Aici, după cum arată destul către Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe. În adevăr, după ce, de limpede textul din Fecioarele despletite, demontat şi ana- vreme de câteva decenii, critica românească glosase, destul lizat cu inspiraţie critică de domnul Nicolae Manolescu, pro- de steril, de altfel, pe marginea dubletului proză lirică (femi- blema strategiei narative este dublată de, face corp comun cu nină)/proză obiectivă, orientându-se, din subtext, de ideea cea a trupului sufletesc, din care proiectul narativ al Hortensiei aproape fixă a confundării structurii romaneşti ca atare cu ro- Papadat-Bengescu este destul de evident că intenţionează manul de tip obiectiv, autorul celui dintâi eseu integral despre să-şi construiască un instrument narativ propriu, am putea romanul românesc trece bariera prejudecăţilor şi a locurilor spune de uz personal. Încât, dacă ar fi ca exegeza să caute comune pentru a surprinde detaliile intime ale proiectului firul identităţii particulare a acestei construcţii, în realitatea esenţial ale acestui model narativ. Excursul hermeneutic, por- aparent informă a textului, ni se pare că ar fi logic să se ghi- neşte de la o premisă fermă: „Contemporane cu Pădurea deze după urmele acestei intenţii, de a construi şi pune în spânzuraţilor, Baltagul şi Enigma Otiliei, romanele ciclului Hal- funcţiune trupul sufletesc, ca modalitate de manifestare a ac- lipa înfăţişează totuşi un moment ulterior în evoluţia genului. tantului romanesc. Este drept că, în cea dintâi secvenţă a ci- Ele aparţin tipului ionic, ilustrându-l cu strălucire, chiar dacă clului, această componentă narativă, deci trupul sufletesc, în chip contradictoriu” (Nicolae Manolescu, op.cit., p. 305). este mai mult anunţată şi enunţată teoretic, mai ales de per- Pentru a ajunge, la finele analizei, în dreptul aceluiaşi loc, dar sonajul Mini, care într-adevăr este personajul reflector, aşa pe un palier mai sus: „Nimic nu e comparabil, în importanţă, după cum foarte bine îl numeşte şi-l defineşte domnul Nicolae în romanul românesc al epocii, cu această instaurare a su- Manolescu şi că, prin urmare, aici se pune problema rolului biectivităţii ionice, în pofida revenirii atâtor procedee vechi, de strategiilor narative. Dar în secvenţele care urmează, respec- la Hortensia Papadat-Bengescu, care face din narator un per- tiv în Concert din muzică de Bach şi Drumul ascuns, rolul şi sonaj în carne şi oase şi-l umple de cea mai umană viaţă, de problema reflectorului se pierd pe drum, ori rămân într-un fun- cele mai obişnuite puteri şi slăbiciuni (sau, cel puţin, ştie să-i dal de unde se manifestă mai puţin, în vreme ce acelea ale

30 PRO SAECULUM 7-8/2014 radiografia unei capodopere trupului sufletesc cunosc o schimbare calitativă deosebit de versuri sufleteşti” (ap. op.cit., p. 675). importantă: se trece de la teoretizare, s-a făcut cât s-a făcut, 14) Autoarea mărturisise: „Personajele şi evenimentele definirea trupului sufletesc; acum urmează manifestarea: toţi cresc în mintea mea ca nişte fiinţe vii; ele se iscă de la sine, actanţii, şi cei importanţi, şi doar apariţiile pasagere (exemplu, uneori în prezenţa mea uimită, alteori simt că-mi cer o împli- cazul babei din casa Rim) funcţionează ca trupuri sufleteşti în nire, şi când au dobândit putere de viaţă proprie, nu ştiu ce plină acţiune, în manifestare caracteristică. Răspunsul la în- alt ar trebui să fac să nu fiu silită să le dau drumul în viaţă, trebarea cheie a acestui moment al analizei nu se poate da viaţa lor ciudată, abstractă, între două file palide de hârtie. Din acum; pentru a răspunde la această întrebare, este nevoie de pricina câtorva personaje ireale, de acest fel, care trebuiau să o atentă disecare a textului şi de o minuţioasă operaţiune sta- constituie primul meu roman obiectiv, m-am văzut silită să dau tistică; iar întrebarea nu poate fi alta decât dacă nu cumva pu- naştere unei mici lumi, unui microcosmos literar, dar cu toate nerea în mişcare a panopticului cu măşti care este naraţiunea atributele lumii mari” (ap. op.cit., p. 613). Mihail Ralea se pare cu trupuri sufleteşti din romanele Hortensiei Papadat-Ben- că inaugurează seria interpretărilor deviate a specificului per- gescu are în spatele perdelei un Demiurg atoateştiutor de felul sonajelor romancierei; o face sancţionând ceea ce el numeşte celui care conduce destinele din romanul doric. Iar întrebarea exces de atitudine ori pretinzând o logică după înţelesul său secundară este: cine şi cum arată, cum se defineşte actan- propriu legăturii dintre Lică şi Ada şi încheie recunoscându-şi tul-şef, cel care impulsionează, ghidează şi arată faţa trupuri- deficitul de „vedere”: „Sunt o mulţime de personagii care n-au lor sufleteşti? Dar cum spuneam, pentru răspunsul sau nimic caracteristic. Mini, Nory, Mika-Le, Marcian, Elena, răspunsurile la aceste întrebări, sunt necesare altfel de pre- dr. Rim sunt figuri care nu se pot vedea decât în ceaţă […], parative. fără însă ca autoarea să fi voit acest lucru” (id., ibid., p. 620). 11) Fecioarele despletite a fost numit de domnul Nicolae În schimb, Anton Holban se află undeva aproape de specificul Manolescu romanul iniţierii în secretele familiei Hallipa (N. Ma- tehnicii de construcţie a figurilor umane din suita de romane: nolescu, op.cit., p. 330). „În Fecioarele despletite, în centru se „Personagiile reduse astfel la ultima lor semnificaţie au con- află Lenora şi Doru Hallipa, şi menajul lor care se destramă. tururi precise, fără ca circomferinţa să fie prea mare: sunt deci Este un nivel încă apropiat de origini. Doru e mai curând un uşor de sesizat” (id., ibid., p. 622). „După ce s-au înţepenit în burghez de ţară decât un aristocrat, un om relativ simplu, ca mintea noastră sub o formă anumită, cu toţii, în orice situaţii, şi Lenora, femeie vegetativă şi voluptoasă. Complicaţiile apar se comportă la fel. Nu simţim nevoia să-i facem extensibili, în generaţia următoare şi sunt, chiar de la început, datorate mărindu-le silueta. Nu primim înfăţişări noi, care să nu se po- bastardei Mika-Le pusă pe stricat căsătoria surorii ei, Elena, trivească cu ceea ce ştiam de mai înainte despre ei” (id., ibid., cu prinţul Maxenţiu. În acest stadiu nimic nu e deplin constituit p. 623). Dar mentorul cenaclului Sburătorul avertizase despre şi nici nu are pretenţia să fie.” (id., ibid., pp. 334-335) Cât pri- autoarea ciclului familiei Hallipa: „nu psihologia va fi reuşita ei veşte Concert din muzică de Bach: „Al doilea roman al ciclului cea mai durabilă” (ap. op.cit., p. 626). Şi G. Călinescu acuză relatează istoria unui concert mereu amânat de accidente ne- lipsa de contur a personajelor: „Ada Razu cu pretenţiile ei de prevăzute: concertul trebuie să aibă loc nu numai din dorinţa amazoană voluptoasă, Lică Trubadurul, Sia sunt personagii Elenei Drăgănescu de a oferi «familiei» un exemplu de gust şterse, de o structură comună” (ap. op.cit., p. 642). În aceste artistic rafinat dar şi pentru că el e simbolul acestei solide romane, crede criticul: „Nu trebuie să căutăm caractere, ana- alianţe care e «familia». La sfârşitul romanului, strânşi în jurul liză psihologică clară, ci o atmosferă socială” (id., ibid., sicriului Siei, nefericita fată a Linei, membrii clanului se gân- p. 643). Ceea ce credem că poate fi valabil, pentru prima ju- desc deja la concertul de a doua zi. Nimic nu-l va mai împie- mătate a îndemnului, a doua jumătate rămânând sub semnul dica de data aceasta. Tributul convenienţelor a fost plătit cu întrebării. Mai greu ar fi să subscriem la teza lui Ov.S. Croh- vârf şi îndesat. Aparenţa va învinge încă o dată” (id., ibid., mălniceanu, cuprinsă într-un articol despre Libertate şi deter- pp. 330-331). „Drumul ascuns aduce […] în centru personaje minare la personajele Hortensiei Papadat-Bengescu: „Omul ce aparţin altui stadiu de evoluţie a clasei decât acela din Fe- Hortensiei Papadat-Bengescu nu se defineşte decât faţă de cioarele şi din Concert.” „Pe lângă Aimée şi Walter, persona- un univers social: încercarea de a-l domina are ca rezultat o jele centrale din Concert ne par, retrospectiv, aproape falsificare psihică” (ap. op.cit., p. 667). Nouă ni se pare evident primitive. Aimée, cu chipul ei de porţelan şi ochi de topaze, e că dozarea este alta, că determinismul social, nefiind nici ex- o păpuşă întoarsă de un resort mecanic. Snobismul lui Walter clusiv, nici dominator, lasă loc în primplan unui determinism indică tot o adaptare la convenţie, adică la regula acceptată” venit din partea acelei tensiuni de structurare fizică şi, până (id., ibid., p. 334). Este amintit şi romanul ulterior, Rădăcini, la urmă plastică, care a dus la constituirea trupurilor sufleteşti care ar fi trebuit să completeze ciclul şi să se încadreze în din aceste romane. Reluând propoziţia citată cu altă ocazie schema concepută de exeget: „Faţă de Drumul ascuns, al din interpretarea lui Nicolae Manolescu, ne ridicăm pe un alt cărui obiect îl forma mondenitatea pură, Rădăcini reprezintă palier de receptare a artei romaneşti de aici: „Personajele ro- o destul de ciudată încercare a romancierei de a sugera o cale manului Hortensiei Papadat-Bengescu nu mai seamănă cu de revitalizare pentru «familie».” acele unităţi fenomenale, din care psihologia face parte în chip 12) Era de aşteptat, aproape, ca Mihail Sebastian, un cu- natural, ca o componentă indivizibilă (ca o altă faţă, interioară, noscut om de teatru, să fie sensibil la tehnica teatrală a ro- a omului social), de care e populat romanul doric, ci cu un fel mancierei: „Maniera de a introduce personagiul, detaliile de de fantome încarnate ale subiectivităţii” (N. Manolescu, op.cit., atmosferă, indicaţiile de decor, gruparea lor şi a eroilor în p. 316). Continuând pe această linie după cum urmează: „Su- scenă – toată această tehnică teatrală, tot acest utilaj de dra- fletul psihologic, la rândul său, sesizabil în romanul ionic, e maturgie elementară construieşte pagină cu pagină cartea” mişcat de mobiluri interne şi particulare; este fluctuant, con- (ap. op.cit., p. 633). tradictoriu, evoluând în salturi mici, inobservabile cu ochiul 13) Cum am mai spus, interpretarea Magdalenei Popescu liber, iar cauzele schimbărilor, disimulate în fluxul obscur al cuprinde un subcapitol, Opera nesfârşită, din care putem spi- evenimentelor de conştiinţă, nu sunt totdeauna relevabile, cui: „Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu au, într-un cu- apărând unui ochi din afară ca un proces continuu şi enigma- vânt, acea desfăşurare nedefinită, cu apariţii şi dispariţii ilogice tic; această comportare denotă o structură atomizată, incon- în plan estetic, dar adevărate în cel real, cu pretexte deschise gruentă, atipică, asemenea mişcării browniene” (id., ibid., şi nefinalizate, cu proiecte abandonate, care toate creează o p. 316), criticul descrie foarte sugestiv o construcţie abstractă irepresibilă senzaţie de neverosimil. Ele irump şi sfârşesc care îi aparţine în întregime şi care este tipul de „roman ionic”, oriunde, putând fi oricât continuate” (ap. op.cit., p. 669). Florin dar trimite destul de puţine semnale reale, valabile şi în alte Mihăilescu vorbeşte despre discontinuitate: „Discontinuităţii zone, mai speciale, decât în cele ale unor determinări de tot compoziţionale din proza lirică i se substituie în romane o dis- generale, spre particularitatea construcţiei şi funcţionării per- continuitate narativă, generată de faptul că demersul artistic sonajelor din romanele avute în vedere; care priveşte, conti- conduce concomitent mai multe planuri ale existenţei imagi- nuăm noi să credem, materializarea şi manifestarea trupului nare a operei, respectiv mai multe destine şi mai multe uni- sufletesc al eroilor.

PRO SAECULUM 7-8/2014 31 cronica limbii

Gheorghe Moldoveanu

ÎNVĂŢĂM TOATĂ VIAŢA… ŞI ORTOGRAFIE*

Am afirmat în numărul anterior al acestei publicaţii sînt urmate de h însoţit de e sau i. În aceste două cazuri că ortografia e şi grea, e şi uşoară. Pentru cei ce nu din urmă literele e şi i au şi valoarea unor semne diacri- cred, dar nu numai, voi aduce acum în discuţie o pro- tice, marcînd altă valoare a literei7, înregistrînd uneori blemă cu care ne obişnuim încă de la clasa I şi cu care şi vocale (cinci, geană, genă), iar litera h are numai va- ne confruntăm pe tot parcursul vieţii, cea a grupurilor loare de semn diacritic. De aici apar însă numeroase de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, cărora le co- complicaţii. respund uneori grupuri de sunete, alteori sunete simple. Urmate de consoane, grupurile aici în discuţie no- De aici apare complicaţia. tează totdeauna grupuri de sunete: ceva, cine, geme, În limba latină clasică aceste grupuri de litere nu ginere; chem, chin, ghem, ghiveci. E uşor de observat existau. Ceea ce se scria ce, ci, ge, gi se rostea che, că avem silabele ce, ci, ge, gi; che, chi, ghe, ghi, ceea chi, ghe, ghi. Fonemul1 c avea două variante: una cînd ce înseamnă că alături de consoanele ĉ, ĝ, ќ, ģ şi îm- era urmat de consoane sau vocalele a, o, u şi alta cînd preună cu acestea, apar şi vocalele e şi i, care asigură era urmat de vocalele e, i2. Se scria Cicero, Caesar, te- autonomie silabelor. Cînd însă urmează o vocală, o se- tigi, gener, dar se pronunţa chichero, caesar (pron. bi- mivocală sau se află în poziţie finală (aceasta din urmă silabic, cu diftongul descendent aḙ), tetighi, ghener (în e valabilă numai pentru ci, gi, chi, ghi) lucrurile sînt mai transcriere fonetică ќiќero, caḙsar, tetiģi, ģener3). Dif- complicate. tongii ea, ia, io au apărut într-o perioadă ulterioară lati- Dificultăţile provocate de aceste grupuri de litere pri- nei clasice. vesc pe de o parte scrierea, iar pe de alta citirea. Să le Nici în limba română nu existau aceste grupuri cît luăm pe rînd. timp s-a folosit scrierea chirilică. Literele к, г, corespun- Regula conform căreia în aceste grupuri litera i no- zînd latineştilor c, g, redau în scris fonemele c şi g în tează şi vocala i cînd urmează consoană are doar va- orice situaţie: кар, кин, kѢр; гард, гѢцъ, унгие (car, loare generală, ceea ce conduce la pronunţarea greşită ќin, ќar; gard, ģaţă, unģie), iar pentru ce, ci, ge, gi exis- a unor cuvinte, folosite de un număr redus de persoane. tau literele deosebite, ч, џ, urmate sau nu de e, i: чинч, Cuvîntul miciman este bisilabic, mici-man, ca şi Pecica, чѢс; aџер, унџѢ (cinci, ceas, ager, ungea, în trans- numele unei localităţi din judeţul Arad, de la care s-a criere fonetică: ĉinĉ, ĉas, aĝer, unĝa). La jumătatea se- format derivatul nume de persoană Pecican. În ambele colului al XIX-lea alfabetul chirilic devenise foarte cazuri avem a face cu nume de origine străină (rusă în funcţional pentru scrierea românească. Pentru toate fo- primul caz, maghiară în cel de al doilea), neadaptate nemele (sunete funcţionale) existau litere distincte4. complet normelor limbii române. Dacă miciman a cam Trecerea la grafia latinească era reclamată de alte dispărut din uz, Pecica şi Pecican sînt în circulaţie; fap- considerente, printre care cel istoric (scrierea latină tul că circulaţia lor este limitată ar putea fi invocat ca punea mai puternic în evidenţă descendenţa latină şi scuză pentru vorbitorii de rînd (e adevărat că s-ar putea apartenenţa la grupul limbilor romanice) şi cel privind actualiza şi aici un principiu juridic: necunoaşterea unei structura cuvintelor (de pildă, alternanţele c ~ ĉ, g ~ ĝ legi nu te scuteşte de răspundere), dar nu pentru mo- sînt mai uşor de probat în scris, folosindu-se aceeaşi li- deratorii radio şi tv, lipsiţi de interes pentru propria limbă teră: urc – urci, merg – mergi, decît în cazul folosirii unor şi, deci, pentru propria persoană, făcîndu-se de rîs în litere deosebite, урk – урч, мерг – мерџ) 5. faţa peci-ca-ni-lor. Este o situaţie similară cu a numelor În stabilirea modului de redare a grupurilor în discu- de persoană de tipul Murariu, Prunariu, Purcariu, Rota- ţie s-a avut în vedere, pe de o parte, descendenţa latină riu, Vacariu etc., terminate în sufixul de origine şi modelul din limba italiană, iar pe de alta alternanţele latină - ariu (pron. a-riu), diferit de sufixul -iu, de origine amintite, rezultat al evoluţiei istorice de la sistemul lati- greacă (pron. i-u), prezent în nume ca Antoniu, Dimitriu, nesc la cel românesc. Gheorghiu etc. Folosirea acestor grupuri de litere în scrierea româ- Faptul că ci urmat de consoană nu înregistrează şi nească probează că aceasta nu respectă riguros prin- vocala i e probat de evoluţia unor cuvinte în care grupul cipiul fonetic, conform căruia unui sunet îi corespunde ci marca doar consoana ĉ: în urmă cu un secol şi mai o singură literă şi numai una, iar reciproca este vala- bine existau cuvintele pacinic, vecinic, formate de la bilă6. Se acceptă însă că literele c, g au trei valori: una pace, şi, respectiv, veci, urmate de sufixul -nic, evoluate cînd sînt urmate de consoane (exclusiv h) sau vocalele ulterior la paşnic, veşnic8. Încă mai apar situaţii cînd a, ă, o, u, alta cînd sînt urmate de e sau i şi alta cînd cuvintele se rostesc, greşit, cu ci silabic9.

32 PRO SAECULUM 7-8/2014 cronica limbii Urmate de vocale sau semivocale, e şi i se află în silabică şi verb la perfectul simplu cînd e bisilabic). două situaţii. Faptul că i are şi valoare vocalică doar în anumite Au numai valoare de semn diacritic; ceapă, ciur, cio- situaţii, deprinse de vorbitori din practica limbii, face ca lan, cioară, geană, Giurgiu, Gioagiu; cheală, chior, chiul, în rostirea cuvintelor străine să se aplice aceleaşi reguli chioară, gheară, ghiol, ghiul, ghioagă se transcriu fone- şi să se ajungă la pronunţări greşite. Anul acesta olim- tic10 ĉapă, ĉur, ĉolan, ĉo̭arsă, ĝană, ĝurĝu, ĝo̭aĝu; ќală, piada de iarnă a avut loc la Soci, localitate al cărei nume ќor, ќul, ќo̭ară, ģară, ģol, ģul, ģo̭agă. se scrie în rusă Ϲοчи, cu pronunţare bisilabică, aşa cum Situaţiile cînd aceste litere desemnează şi vocale se întîmplă şi în engleză, Sochi, în franceză, Sotchi, sau sînt mai rare, dar nu lipsesc: chiot, eşichier, ghionoaie, în germană Sotschi. Această pronunţare, în două si- unghieră, cianură, orgie. Dicţionarele normative înca- labe, ar fi trebuit respectată şi în română. Acelaşi lucru drează aici şi cuvintele machia, machiere, machieur, se întîmplă şi cu numele altor localităţi străine, fapt pro- machieuză, machiaj, demachia, trunchia, pronunţate cel bat de Caraci, al cărei nume se pronunţă apropiat de mai adesea ma-chiaj, ma-chia, de-ma-chia, trun-chea. cel al satului Căraci din judeţul Hunedoara, bisilabic, Pentru machia şi cuvintele din aceeaşi familie se ur- deşi scrierea engleză sau franceză, Karachi, ca şi cea mează pronunţarea din franceză, de unde au fost îm- germană, Karatschi, ar conduce la pronunţare trisila- prumutate cuvintele: maquiller, maquillage etc., ca şi în bică. Modelele cu ci neaccentuat la finalul cuvintelor lip- cazul cuvintelor machiavelic, machiavelism, puse de cei sesc în limba română, iar pronunţarea cuvintelor cu ce le folosesc în legătură cu numele lui Machiavelli, pe această particularitate se adaptează la sistemul româ- care sigur îl pronunţă cu silabele chi-a. În ce-l priveşte nesc. pe trunchia, vom observa că trebuie pus alături de în- Nici scrierea acestor grupuri nu e lipsită de dificultăţi; genunchea şi scrise după aceeaşi normă; trunchia e greşelile nu sînt nici puţine, nici neimportante. Îndelun- format de la trunchi, iar îngenunchea de la genunchi, gile ezitări care au precedat formularea unor reguli clare după acelaşi tipar, de aceea credem că normal ar fi să în ortografia românească dovedesc că lucrurile nu sînt scriem trunchea (trun-ќa), cum şi pronunţă cea mai deloc simple. S-a ajuns însă la o regulă foarte simplă: mare parte a vorbitorilor, ca şi îngenunchea (în-ĝe-nun- în aceste grupuri se scrie e cînd urmează a şi i cînd ur- ќa), cu pronunţarea acceptată de normele academice. mează o12(ceată, cheamă, geană, gheară, dar cioban, La fixarea pronunţării tru-nchi-a s-a avut în vedere o chioşc, ghiol, ghioagă). Această regulă se asociază cu tendinţă a limbii vorbite, evitarea hiatului prin reducerea primei vocale la statut de semivocală, fapt care pro- voacă pronunţări neîngrijite de tipul ce-rea-le, i-deal, re- crea-ţie, a-pro-piat etc. Pentru cuvintele teatru, ocean a fost acceptată pronunţarea fără hiat, deşi această pro- nunţare devenea specifică limbii române11. Nu vom vorbi aici despre alte două modalităţi de evitare a hia- tului, destul de răspîndite, fie eliminarea unei vocale (alcol, preten, meritos, eşicher etc., în loc de alcool, prieten, merituos, eşichier), fie introducerea unei semi- vocale între cele două vocale (reial, ceriiale etc.), ceea ce explică preocuparea specialiştilor pentru respectarea hiatului. În poziţie finală, ci, gi, chi, ghi marchează cel mai adesea un singur sunet, i şi h avînd numai valoare de semn diacritic; veci, mergi, trunchi, zbenghi se transcriu fonetic veĉ, merĝ, trunќ, zbenģ. Faptul e de mare im- portanţă şi trebuie să i se acorde atenţia cuvenită în cazul împărţirii în silabe la capăt de rînd; toate cuvintele citate, la care se pot adăuga altele, sînt monosilabice, ca atare nu pot fi împărţite în silabe, oricîte litere ar avea. Nu lipsesc însă cuvintele în care i notează şi vocala corespunzătoare, mai ales sub accent, la perfectul sim- plu. Apare astfel încă o sursă pentru omografe (cuvinte ce se scriu la fel, dar se pronunţă diferit), cu opoziţie între perfectul simplu şi imperativ (fugi, ghici cu rostire monosilabică sînt la imperativ, iar cu rostire bisilabică – la perfectul simplu), între verb la perfectul simplu şi ad- jectiv (lungi, statornici sînt verbe la perfectul simplu cînd ci este accentuat şi, deci, silabic şi adjective cînd ci este lipsit de accent), între verb la perfectul simplu şi sub- stantiv (ochi este substantiv cînd are pronunţare mono- Ilie Berindei - Floare dublă

PRO SAECULUM 7-8/2014 33 cronica limbii alta, care priveşte alternanţa diftongilor ea şi ia. Chiar înlocuit pe î cu â, deşi, după lege, faptul e considerat dacă în cuvintele respective nu există diftong, fapt pro- fals în acte14. bat mai sus, regula se potriveşte, datorită prezenţei în Cînd copiii învaţă scrierea şi pronunţarea grupurilor scris a aceloraşi litere, ea şi ia: se scrie ea cînd alter- de litere aici în discuţie urmează îndeaproape modelul nează cu e şi se scrie ia cînd alternează cu ie sau al- învăţătorului15, fără argumentaţii ştiinţifice. Ulterior tre- ternanţa lipseşte. La cuvintele scrise cu ea găsim buie să-şi formeze singuri modele, pe baza normelor, alternanţa cu e: ceată – cete, geană – gene, gheară – ceea ce e mai greu. Cu cît creşte numărul cuvintelor fo- gheruţă, dar chiar, ghiaur. losite, cu atît creşte şi posibilitatea apariţiei greşelilor, Şi de data aceasta apar devieri de la regulă. De la în lipsa modelelor conforme cu normele, de a căror cu- cinci ar fi trebuit să se formeze a cincia, prin adăugarea noaştere nu ne putem lipsi toată viaţa, căci toată viaţa morfemului discontinuu a…a la numeralul cardinal (cf. vom lua contact cu realităţi noi, ale căror nume va trebui trei – a treia). Comparaţia cu a cincizecea nu foloseşte; să ştim să le scriem, pentru respect faţă de cum vorbim aici s-a preluat zecea, format de la zece. Putem com- şi cum scriem, respect de sine la toată urma. para însă cu forma de masculin, al cincilea, nu al cin- celea. Note 1 Există în schimb abateri acceptate ca forme corecte, Fonemul este sunetul cu valoare funcţională, notat în scris prin literă. în cazul numelor proprii, fixate în scris, consfinţite de 2 tradiţie şi apărate de lege; Gheorghe, Gheorghieni, A se compara cu situaţia lui n din limba română, care are o variantă distinctă cînd e urmat de c sau g; într-un fel se ar- Geoană, Geoagiu, Ceoroi ar fi trebuit să fie scrise, după 13 ticulează n în banal, lînă şi în alt fel în bancă, lîngă. regulă, cu io . Însuşi purtătorul numelui îl poate 3 Vom face apel, în demersul nostru, la acest sistem de schimba doar cu acordul autorităţilor şi respectarea nor- scriere de cîte ori vom crede că e nevoie. melor legale. E ciudat, în acest caz, că persoane al 4 Existau şi litere prin care se redau grupuri de sunete, ca căror nume era scris în acte acum 30 de ani cu î l-au în cazul lui ѣ din cuvîntul нѢмъ (neam). 5 Acceptarea fonemelor ќ, ģ în sistemul fonologic româ- nesc s-a făcut după îndelungi dezbateri ştiinţifice. 6 Acest aspect a îngreuiat mult trecerea la sistemul grafic latinesc. Principiul, teoretizat şi susţinut de Aron Pumnul, l-a condus în aplicarea practică la soluţii de neadmis, care i-au subminat întregul efort de cultivare a limbii române în Buco- vina. 7 Literele s şi t însoţite de sedilă marchează sunete diferite; comp. sine – şine, tară – ţară. 8 La Eminescu notăm: Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă (Călin‹file din poveste›); Evi întregi de cu- getare trăiesc pacinic împreunnă (Memento mori). Şi la Goga apare ci nesilabic: Cântarea ta vecinic va plânge (Lăutarul); blânda turmă a pacinicilor miei (In calumniatores). 9 Recitînd Pe aceeaşi ulicioară a lui Eminescu, o actriţă zicea Numai tu de după gratii / Vecinic (pron. ve-ci-nic) nu te mai iveşti, ca şi cînd trimiterea s-ar fi făcut la vecini, nu la veci, i-ar fi privit pe vecini, nu vecia, timpul. 10 În transcrierea fonetică fiecărui sunet îi corespunde o li- teră, cu reciproca valabilă, fără excepţii; numai suprapuse, două sau trei litere pot marca un sunet. 11 La Eminescu apare pronunţarea cu hiat: Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui (Glossă); Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe / Şi toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte (Luceafărul). La fel, la Goga: Prin rostul meu vorbeaţi cu oceanul (Latinitatea strigă din tranşee). 12 Ă şi î nu apar niciodată în acest context, iar înainte de u apare doar i (chiul, ghiul). 13 Pronunţarea nu ne e de prea mare ajutor, ca şi în cazul diftongilor ea şi ia, a căror pronunţare e foarte apropiată. 14 Cineva numit Cimpoieru nu-şi poate revendica bunuri înscrise în acte de proprietate pe numele Cimpoeru decît după demersuri legale. 15 Fie-mi permis să folosesc acest cuvînt, scos din uz prin înlocuirea învăţătorului cu profesorul, dar chiar îmi pare mai potrivit aici cuvîntul învăţător, mai plin de substanţă, mai bogat în semnificaţii.

*Textul respectă ortografia autorului la cererea expresă a acestuia. Ilie Berindei - Floare pentru compatrioții mei

34 PRO SAECULUM 7-8/2014 gastronomice

Bogdan Ulmu

GastroComica MENIU LA OCAZII

de prună, cu miros izbăvitor de sâmbure spart....

Continuarea? Fel principal: picioruşe de porc în pif- tii limpezite, usturoiate şi drese cu hrean în oţet; cârnă- ciori de Pleşcoi, sfârâind; mămăliguţă aburindă şi tăiată cu sfoara; piept fraged de clapon, dansat în untură de gâscă, cu murături asortate, care-ţi pocnesc între dinţi, stropind mesenii megieşi...

După ce vă hodiniţi cam 3 litri de roze, treceţi la su- pliment: ciorbă de ciocănele (exact ca aia de burtă, dar făcută din gioale de purcel); momiţe timide de cocoşei; costiţe de râmător sfârâinde; şi alături, un morman de Andrei Negură - Așteptare cartofi fierţi (piure), daţi prin brânză de burduf şi ceapă

Dragi bulimici, mâncăi, nehaliţi, hrănaci, disperaţi, rumenită; cu salată de varză murată şi fructe murate; îngreţoşanţi şi... inestimabili gourmets, cu vinuri groase, tari, însoţite de salvatoare ape cu fiindcă minunata revistă vrânceană (& nu numai) ani- gaz... versează o frumoasă cifră de când există, mă simt obli- gat ca azi să vă propun un meniu festiv. După ce o să-l citiţi, n-aveţi decât trei alternative: 1) vă împuşcaţi; 2) faceţi un împrumut la Bancă; 3) câştigaţi la loto. De evi- tat în timpul vieţii, n-aveţi cum...

Ergo, cum ar începe el? Aproape banal: cu un ape- ritiv format din caşcaval de oaie (galben şi brumat); ouă de prepeliţă fierte moi, cu muştar, oloi de măsline, piper alb şi curry; prosciuto crud şi fraged; şoric moale, bine pârlit la paie, alăturat unei cepe roşii, lunguieţe, spur- cată cu sare mâşcată; pastramă trandafirie de ied, ori măcar de vită; brânză-n coşuleţ de brad, afumată; babic picant şi, fireşte, ca să nu ne fie greaţă, o ţuică tulbure Andrei Negură - Masă pentru unu

PRO SAECULUM 7-8/2014 35 contemporanii noştri

Victoria Milescu

„CEL CE S-A DEDICAT SCRISULUI NU ESTE LIBER NICIODATĂ” Interviu de Angela Baciu

critic accentuat. Tu ai plecat din Brăila mai demult, însă ţi-ai păstrat acel farmec al brăilencelor, pentru care unii îţi spun mai în glumă, mai în serios Chira Chiralina, şi văd că acum chiar aşa semnezi în mesaje. Suntem în plină iarnă şi iubesc iarna, cu puritatea zăpezii ei, aco- perind cu generozitate ceea ce este negru, urât, cu gerul ei ce face să trosnească oasele copacilor, încre- meneşte viscolul în graţiozitatea florilor de gheaţă pe geamuri, inimitabile vitralii dintre lumea dinăuntru şi cea dinafară. Decembrie, pentru mine, nu e o lună de final de an, ci parcă de lume. Acum se îngrămădesc eveni- mente şi întâmplări, care ar fi trebuit să vină, poate pe rând de-a lungul unui an întreg, şi bune şi rele. Acum, pe ultima turnantă, iau decizii, aleg, optez, epuizez pen- tru a intra în noul an, fără „restanţe”, cu sentimentul da- toriilor încheiate; faţă de mine, faţă de lume, după puterile mele. Tot ce am aşteptat, am dorit, am semănat pe parcursul unui an, culeg în ultima lună a anului, săr- bătorind ziua mea de naştere, Crăciunul, Anul Nou. De obicei, nu petrec singură, deşi nu refuz nici singurăta- tea, cea care îmi dă linişte şi creativitate. Cum unii actori îşi serbează ziua pe scenă, şi eu se întâmplă să-mi ser- Foto: Ion Lazu bez ziua într-o librărie sau bibliotecă, lansând o carte, alături de cunoscuţi, de prieteni, de flori, de poezie, spu- nându-mi atunci că niciun efort de a scrie şi publica o „îţi trebuie multă forţă să nu-ţi trădezi eul carte nu e zadarnic, deşi până să ajungi aici, ai de trecut şi să-i îndeplineşti visul…” peste îndoieli, dezamăgiri, piste false etc. Îţi trebuie multă forţă să nu-ţi trădezi eul şi să-i îndeplineşti visul, – Sărbători de iarnă, Bucureşti, decembrie. Paşii mă cel şoptit de inimă, iar un Săgetător nu-şi abandonează duc spre prietena mea dragă, doamna Victoria Milescu. visele, privindu-şi eşecurile, atunci când se întâmplă, ca Un om cald, special, plăcut. „La mulţi ani!” dragă Victo- pe lecţii pe care le învaţă bine, ba le mai şi predă altora. ria, nici nu ştim ce sărbătorim mai mult: ziua ta, sărbă- torile Crăciunului… să te bucuri de tot ce ai şi să fii „noi, cei care scriem, mereu fericită… ne amestecăm viaţa personală reală – Mulţumesc pentru urări şi mă bucur să te revăd, cu viaţa fictivă din imaginaţia noastră” draga mea prietenă brăileancă, mă bucur că n-am uitat una de cealaltă şi mi-aş dori tare mult să am aceleaşi calde legături de prietenie cu cât mai mulţi brăileni, nişte – E atât de bine aici la tine, în mirosul acesta de oameni deosebiţi, instruiţi, cu simţ artistic, dar şi spirit cafea cu scorţişoară, parcă am începe să depănăm o

36 PRO SAECULUM 7-8/2014 contemporanii noştri Poveste despre oameni şi cărţile lor, despre oameni şi ceea ce văzusem în albume. Dar cred că acesta este vieţile lor… un subiect care ar merita o discuţie aparte, o discuţie – Ce dar nemaipomenit au scriitorii! Ei văd într-un mai lungă. obiect oarecare, într-un gest mărunt miezul unei po- veşti, văd într-un om un personaj. Cafeaua al cărui abur – Şi totuşi, ce te-a impresionat cel mai mult când ai se ondulează în aer ca un duh oriental e cafeaua mea fost în străinătate? preferată, Florian, şi am rămas ataşată de această – De fiecare dată încercam să simt aerul, specificul marcă fiindcă îmi aminteşte de Cafeneaua Florian, acelei ţări necunoscute, acelui oraş nou, să-mi fac pro- unde obişnuia să-şi bea cafeaua Verdi, între alte per- pria impresie, să sesizez diferenţele între ceea ce ob- sonalităţi ale vremii, din piaţa San Marco de la Veneţia, servam pe viu şi ceea ce citisem sau auzisem. Voiam unde am fost acum câţiva ani, într-o excursie. Noi, cei să simt pulsul vieţii acelor locuri. La Londra, am mers care scriem, ne amestecăm viaţa personală reală cu mult pe jos şi, poate o să râzi, mi se părea totul familiar, viaţa fictivă din imaginaţia noastră. Ne transpunem cu cunoscut, ca şi cum mai fusesem acolo, nu ştiu când, uşurinţă în personaje problematice ori serafice, ne şi nu m-am rătăcit niciodată. Mă simţeam confortabil că transportăm în locuri care există sau pe care le inven- oamenii zâmbeau, când îi întrebai ceva, când te ser- tăm, suntem nişte mari călători în dorinţa de a depăşi veau cu ceva. Zâmbetul politicos şi binevoitor părea să limitele condiţiei noastre omeneşti. fie un limbaj universal care dizolva graniţele lingvistice, inhibiţiile oricărui străin. Am întâlnit grija de a nu-l de- „nu există o experienţă mai incitantă ranja pe celălalt, de a nu-i strica ziua, în paradigma res- decât călătoria” pectului şi politeţii reciproce. Apoi curăţenia. Atât de evidentă, tot din cultul pentru civilizaţie. Mi-aş dori ca tot mai mulţi români să călătorească în ţările civilizate – Îţi place să călătoreşti, nu-i aşa? Ca orice Săgetă- şi să ia de acolo aspectele bune, mă refer la curăţenie, tor autentic... amabilitate, corectitudine în relaţiile zilnice, în orice. – Desigur. Nu există o experienţă mai incitantă decât călătoria. Ne îmbogăţeşte sufletul, mentalul, ne infor- „adevăratul debut ca poetă îl consider mează, ne formează, ne alimentează scrierile, iluziile, ne şlefuieşte gustul. Contactul direct cu alte locuri şi ci- a fi cel din (…)«luceafărul», vilizaţii este o bucurie pentru cel fascinat de misterul fi- sub girul maestrului cezar ivănescu” inţei umane, de frumuseţea planetei pe care locuim. M-au atras din adolescenţă cărţile de aventuri, am fost – Pentru cei care te cunosc mai puţin, să ne întoar- o împătimită cinefilă pentru că vizionarea unui film străin cem în timp. Când ai debutat literar? echivala cu o călătorie într-un spaţiu necunoscut, cu – Am început să trimit materiale spre publicare, im agini, mentalităţi şi obiceiuri diferite, care îmi stimulau luând-o oarecum „ierarhic”. Primele poezii şi reportaje fantezia. mi-au apărut în revista liceului la care am învăţat, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, din Brăila, o revistă de uz – Cam pe unde ai călătorit şi unde ţi-a plăcut mai intern, „Muguri”. Apoi am trimis poezii la Poşta redacţiei mult? a revistei „Luceafărul”, ţinută atunci de poetul Geo Du- – Până în ’90, am colindat doar prin ţară, şi încă mai mitrescu. Aş spune că a fost un bun ghidaj, fiindcă din am atâtea locuri pitoreşti de vizitat, locuri încărcate de încurajările şi poeziile publicate aici, am reuşit să mă energii speciale, de magie. După ’90, m-am bucurat din orientez cam ce era poezie din ce scriam. Însă adevă- plin de libertatea adusă de noul regim politic. Mi-am ratul debut ca poetă îl consider a fi cel din aceeaşi pres- schimbat mai uşor serviciul, am reuşit să lucrez în presă tigioasă revistă bucureşteană, „Luceafărul”, sub girul şi în editură (visul meu de filolog), locuri de muncă unde maestrului Cezar Ivănescu, care mi-a scris şi o gene- înainte se pătrundea greu, nemaivorbind de faptul că roasă prezentare. am publicat mai uşor şi mai repede ceea ce scrisesem de-a lungul anilor, fiindcă apăruseră editurile particulare, – Dar editorial? Cum a fost „povestea” primului tău mai multe reviste etc. În plus, mi-am satisfăcut dorinţa manuscris? de a vedea cum este „afară”. Am fost în excursii în Gre- – De fapt, e vorba de manuscrise, fiindcă în dispe- cia, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Germania, Austria, rare de cauză (era perioada concursurilor de debut în Franţa, Italia, Elveţia, Belgia etc. Unde mi-a plăcut cel volum), trimisesem manuscrise diferite la aproape toate mai mult? La Londra. Ca anglistă, a fost visul meu îm- editurile din ţară. Debutul editorial a venit târziu. Depu- plinit, să văd pe viu ceea ce studiasem în facultate,

PRO SAECULUM 7-8/2014 37 contemporanii noştri sesem manuscrise şi aşteptam an după an să fiu anun- la altcineva învăţam altceva. Am luat de la fiecare cum ţată, să primesc un răspuns. Lucrul acesta s-a întâmplat grano salis, fiindcă era o perioadă în care mulţi făceau abia în 1988, când am luat acel concurs, concomitent compromisuri, cu atât mai regretabile cu cât erau mai la două edituri, la Cartea Românească, fiind inclusă în talentaţi. După cum deja ştii, am frecventat cenaclul Nu- volumul Prier, redactor Mircea Ciobanu, şi la editura ti- mele poetului iniţiat şi condus de Cezar Ivănescu. Sub mişoreană Facla (care nu mai există acum), în volumul acest nume, şi-au citit în premieră versurile, uneori până Argonauţii avându-l ca redactor pe Eugen Dorcescu. spre miezul nopţii, în redacţia revistei „Luceafărul” mulţi Din păcate, după ’89, mi s-a spus la Editura Cartea Ro- reprezentanţi ai generaţiei ’80, căreia, biologic, îi apar- mânească, când m-am dus să depun un manuscris ţin. Între cenaclurile care existau la acea vreme în Ca- pentru un volum personal, că acele concursuri nu mai pitală, acesta a fost cenaclul meu de „minte, inimă şi sunt valabile. Astfel că prima carte mi-a apărut abia în literatură”, unde veneau scriitori consacraţi, dar şi tineri 1994, la o editură particulară, Fiat Lux, având titlul Wel- din toată ţara, care aveau să confirme ulterior, prin cărţi come December/Bun venit, Decembrie, în ediţie bilin- de valoare, să devină şefi de reviste şi edituri etc. gvă, română-engleză, versiunea engleză aparţinându-mi, o carte dedicată evenimentelor din de- „limba evoluează repede, iar materia poetică cembrie ’89, aşa cum le-am perceput eu, din câte am se cere restructurată, văzut şi am înţeles sau nu am înţeles ceea ce am văzut. aflată sub urgenţa perisabilităţii” „Mă uitam la scriitorii consacraţi cu admiraţie şi curiozitate” – Ce a urmat? – Ce a urmat cred că se înscrie pe linia generală a „n-aş putea spune că m-a influenţat unui destin, fiindcă n-am reuşit să fac altceva decât să vreun scriitor” scriu. Nu mi-a ieşit altceva, cum se spune. Cea mai pro- ductivă perioadă a mea a fost după ’90, când am lucrat în presă şi editură. Am scris cronici literare, cronici plas- – Ce personalităţi culturale ai cunoscut în acea pe- tice, reportaje, interviuri etc. la publicaţiile de tip coti- rioadă şi cum ţi-au „marcat” drumul? dian, săptămânal, lunar. Au fost ani de efervescenţă – În acea perioadă în care un începător publica greu, literară, de explozie a mijloacelor de comunicare şi mulţi mă uitam la scriitorii consacraţi cu admiraţie şi curiozi- poeţi s-au lansat în ziaristică, în general în mass-media, tate. Cei care apăreau în revistele literare, puţine prin unde au găsit un spaţiu mai larg de exprimare. Cu tim- anii ’80, cei care publicau cărţi erau nişte adevărate ve- pul însă, mulţi dintre ei au revenit, între care mă număr dete. Îi recunoşteai şi îi salutai pe stradă, în restaurante, şi eu, de unde au plecat, adică la poezie. În acel timp, în grădinile de vară. Când am intrat pentru prima dată am publicat mai multe cărţi, fiindcă materialele se adu- în clădirea Uniunii Scriitorilor, celebra casă Monteoru, naseră an după an tot aşteptând să trec de concursul de pe Calea Victoriei, 115, care nu mai aparţine acum de debut în volum. Am avut de unde să selectez, dar scriitorilor, fiind retrocedată, am rămas uimită. Totul era am şi aruncat, căci multe nu mai erau de actualitate, nu frumos, elegant, cu stil. Aerul părea rarefiat de vorbele, mă mai reprezentau. Limba evoluează repede, iar ma- gândurile, paşii marilor scriitori care trecuseră pe aici; teria poetică se cere restructurată, aflată sub urgenţa stâlpii de marmură, pereţii tapetaţi, candelabrele, cele- perisabilităţii. Sunt lucruri care dacă n-au apărut la tim- brele oglinzi paralele din Sala oglinzilor respirau istorie pul lor nu mai au impactul dorit. Asta înseamnă că un şi glorie literară. Îţi trezea un sentiment de preţuire pen- scriitor trebuie să se... grăbească încet. Am şi acum nu tru cel care scrie şi are un asemenea loc de întâlnire şi un sertar, ci un dulap cu caiete şi dosare doldora de afirmare, un sentiment de înălţare spirituală. Aici i-am texte şi poezii în zeci de variante. Dar e vorba de o văzut pentru prima dată, în carne şi oase, pe scriitorii etapă arsă, depăşită, interesând doar ca laborator, sau despre care învăţasem la şcoală. Pe unii, am avut poate în reconstituirea unui traseu literar. Eu cred că nu şansa să îi cunosc mai bine, să colaborăm, să le iau in- trebuie să publicăm tot ce scriem, dar sunt autori care terviuri. Alţii nu corespundeau imaginii pe care mi-o fă- nu concep să nu dea tiparului absolut tot ce scriu. cusem citindu-le opera, dar erau oameni vii, cu bune şi cu rele. Mi se părea un vis să aparţin şi eu acestei bres- – Eşti cumva o persoană timidă? le, să îmi citesc poeziile în acea strălucitoare Sală a – Da, cel mai greu mi-a fost să lupt cu mine, cu timi- oglinzilor. Şi dorinţa mi s-a împlinit, după mulţi ani. Mie ditatea mea structurală, iar afirmarea în spaţiul public mi se împlinesc dorinţele. N-aş putea spune că m-a in- era deja un gest eroic. Cu cât eram mai timorată, cu atât fluenţat vreun scriitor. Cineva mă captiva prin ceva, de

38 PRO SAECULUM 7-8/2014 contemporanii noştri mai mari erau provocările, iar răspunsul la provocări e – Cum au fost 2013, 2014? totul. Aceasta este şi tema principală a cărţii mele de – Au fost ani buni. Un an bun e acela în care am o versuri Inimă de iepure, din 1998, lupta disproporţio- recoltă bogată de apariţii. În 2013, am publicat Existen- nată, fără sorţi de izbândă a celui slab care nu abando- ţele fastuoase, o carte cu o nouă abordare poetică, pen- nează, nu se retrage din faţa unui colos. De fapt, lupta tru că îmi doresc ca fiecare apariţie să fie cumva altfel dintre aspiraţie şi tentaţie, tentaţia de a continua sau a faţă de precedentele. Este o carte cu poeme lungi, abandona. Aceeaşi temă se va regăsi şi în volumul din ample, cu o prefaţă fastuoasă semnată de Octavian So- 2012, Sub steaua câinelui, a omului mic, conştient că viany, şi care a avut o lansare frumoasă, cronici bune. nu are resurse de surclasare, şi totuşi răspunde provo- Mi-a mai apărut Bun venit, Decembrie!, o reeditare la cării, cu disperare, cu îndârjire. eLiteratura, a debutului meu, Welcome December, doar varianta în limba română. Tot anul trecut am avut o ex- – Am citit cartea, unde te-am recunoscut în prototipul perienţă interesantă în Belgia la Festivalul Internaţional femeii mici: „sunt mică / dar făcută din plămada celor „Les Parlantes”, făcând parte din Programul Grundtvig, puternici”, cam aşa spui, iar în final: „sânge puţin, carne Europoems, program în care m-a adus chiar poezia puţină / dar cât univers”. Totuşi, această femeie mică, mea „Europoem”, confirmându-mi că uneori ceea ce aparent fragilă, a fost destul de prezentă în paginile re- scriem se materializează şi vine în viaţa noastră. În vistelor, a participat la diverse evenimente culturale, nu- acest sens, o poezie de-a mea se intitulează Ai grijă ce meroase concursuri şi festivaluri literare. poem îţi doreşti. Cuvintele reprezintă ceva magic şi e – Tot din dorinţa de autotestare, de a şti cam pe bine să fim atenţi când folosim energia lor de a cărei unde sunt în generaţia mea, de a vedea şi auzi cam pe forţă poate nu ne dăm seama. Dar să revin, în Belgia, unde umblă poezia, ce mănâncă, ce bea şi ce fumează la Liège, delegaţia română din care au mai făcut parte ea. Dar cât curaj îmi trebuia să deschid uşa unei redac- Georgeta Adam, preşedinta Asociaţiei femeilor jurna- ţii! Cu ce emoţii pătrundeam în Casa Scânteii, azi Casa liste „Ariadna”, criticul şi istoricul literar Ioan Adam şi Presei, unde erau redacţiile principalelor reviste literare poeta Mariana Pândaru din Deva, a fost primită la Pa- pentru a lăsa spre publicare câteva poezii dactilogra- latul guvernatorului, sub ale cărui bolţi s-a auzit poezie fiate, eu fiind o norocoasă deţinând o maşină de scris, în limba română. Am citit şi poeziile pe care mi le tradu- pentru care trebuia să obţii aprobare de la Miliţie... Câte sesem în engleză, pentru a fi receptate de publicul de griji când mă îmbarcam în trenuri de noapte să ajung la faţă, dar acesta a avut ocazia să-şi facă şi o bună im- Botoşani la „Porni Luceafărul...”, la Satu Mare la Festi- presie despre sonoritatea limbii române, după cum valul Internaţional „Poesis”, câte drumuri la Deva, Bis- ne-au spus ulterior cei ce ne-au ascultat. La fel, am citit triţa, Timişoara, cu festivaluri, ce frumoase regăsiri cu poezii la librăria Livre aux trésors, la Casa poeziei etc. prietenii de peste tot... Multe dintre poeziile pe care le-am scris direct în limba engleză au apărut în antologiile din Canada, editate de „nici în viaţă, nici în poezie, nu-mi plac Brian Wrixon, între care cea mai frumoasă este antolo- neclarităţile, dezordinea…” gia de haiku. Am avut lansări în diferite locuri ale cărţilor mele, cum şi eu am prezentat cărţile unor confraţi, am participat la câteva festivaluri, am fost fie concurentă, – Observ că lucrai… Ce pregăteşti pentru anul care la Concursul de poezie şi proză „Vis de toamnă”, unde vine? am primit Trofeul Apollon, fie jurizând alţi concurenţi, şi – Lucrez la o nouă carte de versuri, un travaliu in- mă refer la Concursul de poezie şi epigramă „Romeo şi tens, lung, nevăzut, fiindcă reiau de foarte multe ori tex- Julieta la Mizil”, ce adună în fiecare an mari personalităţi tele până când sunt mulţumită de claritatea ideii, de ale culturii noastre. În 2014, cea mai importantă apariţie acurateţea exprimării, elemente care, după mine, ca- a fost Cununa de flăcări, o antologie de versuri, apărută racterizează poezia adevărată. Nici în viaţă, nici în poe- la eLiteratura, lansată recent la Centrul Cultural Calde- zie, nu-mi plac neclarităţile, dezordinea, deşi fără ron din Bucureşti. Am mai publicat poezii, interviuri şi umbre, fără clar-obscur n-ar mai exista acel mister sub- cronici în revistele din ţară şi din străinătate, dar asta sidiar marilor creaţii. Poezia este regina artelor şi, cu face parte din obişnuinţă, deoarece cam asta fac tot tim- mijloacele ei invizibile, ne atinge sufletul, vorbeşte esen- pul. ţei noastre divine, de aceea ea ne tulbură cel mai mult. Sper că nu te superi dacă din superstiţie nu îţi voi dez- – Chiar aşa. Ce faci în timpul liber? Ce-ţi place să vălui titlul cărţii în lucru, pe care de altfel nu mi l-am sta- faci cel mai mult? Ce prieteni ai? bilit încă. – Cel care s-a dedicat scrisului, ori a fost ales de pro- nie să facă acest lucru, nu e liber niciodată. Nu pot să

PRO SAECULUM 7-8/2014 39 contemporanii noştri spun că am prea mult timp liber, cum nu pot să spun că crificiu, dar eu n-am auzit de un bărbat care să preia mă plictisesc, iar de singurătate nici nu poate fi vorba. toate treburile gospodăriei şi să o lase pe soţie să scrie Chiar nu-mi ajunge ziua să fac atâtea câte mi-aş dori. în linişte, aducându-i eventual şi ceaşca de cafea pe Simt fizic că, aşa cum se spune, ziua s-a micşorat, că birou. Se pare că altfel nu se poate. Regrete? Cine nu orele sunt mai puţine, iar obligaţiile sociale, tentaţiile, are! Sunt zile în care regreţi tot ce-ai făcut, nopţi în care lucrurile cronofage s-au înmulţit. Ce-mi place cel mai nu regreţi nimic. Regret că ziua nu e mai lungă, că nu mult să fac este să scriu şi să citesc. Cum îţi spuneam, am când să citesc atât cât aş vrea, căci azi se scrie şi eu scriu încet, revin de zeci de ori asupra textului, aşa se publică mai mult ca niciodată. Regret că din cauza că scrisului îi dedic cea mai mare parte a timpului. Sigur, firii mele visătoare am pierdut multe trenuri, că nu aş putea să fac şi altceva, dar nu-mi plac improvizaţiile, mi-am folosit mai util acea perioadă a tinereţii, când ai impostura. Nu mă bag unde nu mă pricep. Ascult mu- puteri fabuloase, imaginaţie debordantă şi aripi până la zică, merg la teatru, observ spectacolul străzii care îmi cer şi că atunci când aveam 20 de ani nu m-am putut oferă atâtea motive de inspiraţie, atâtea asocieri neaş- bucura de libertatea şi deschiderea care există acum, teptate. Poezia mea este eminamente citadină, iar Bu- de tehnologia care ne uşurează munca şi contactele, cureştiul este un oraş extrem de ofertant în plan artistic. dacă e să mă gândesc doar la computer, instrument de Mintea scriitorului este mereu în alertă: înregistrează, lucru şi prieten fidel, cum regret că acum unele lucruri asociază, filtrează, compune, recompune. Niciodată nu bune se mişcă prea încet, iar oamenii sunt din ce în ce se odihneşte, niciodată nu se plictiseşte. Prieteni am, mai trişti, mai sceptici, mai lipsiţi de curaj şi speranţă. în special din zona literară. Vorbim aceeaşi limbă, par- Sigur, n-am făcut multe lucruri din cele pe care mi le-aş ticipăm la aceleaşi evenimente, facem proiecte, ne con- fi dorit, dar poate că nu le-am dorit prea mult. fesăm. Dar cum scrisul ne ia foarte mult din timp, mai pierdem pe traseu din prieteni, rămânând puţini sau cei „nu înţeleg de ce tristeţea este mai productivă care ne sunt apropiaţi cu adevărat. Uneori ai nevoie decât bucuria” doar de un prieten-doi, dar pe care te poţi bizui. Şi atunci e ca şi cum ai avea o lume întreagă. Ştii cum se spune: Prietenii sunt ca stelele, uneori poţi să nu-i vezi – Dialogul nostru nu se va opri aici, vom lua o pauză, cu anii, dar ştii că ei există. Pentru mine, atunci când ne pregătim pentru o a doua cafea cu gust de scorţi- un scriitor moare e ca şi cum mi-am pierdut un prieten, şoară… până atunci, te rog să reciţi un poem drag ţie pentru că breasla scriitorilor e familia mea mare, căreia şi să transmiţi un gând celor ce vor citi acest dialog... îi aparţin, aşa cum este ea, cu care sunt solidară la bine poate şi un gând mie… şi la greu. Cu cât înaintezi în vârstă, ai mai puţini prie- – Să-i dăm o şansă şi cafelei de a ne produce măr- teni. Cei vechi se duc, dar nici cei din generaţia tânără turisiri, nu numai vinului, despre care se spune ce se nu-s de ocolit, fiindcă şi de la tineri ai uneori câte ceva spune. Am mai multe poeme care îmi plac, pe unele de învăţat. le-am scris când am fost dezamăgită, ca paliativ, pe al- tele când am fost fericită, să nu mi se facă rău, fiindcă – Cum arată o zi din viaţa ta, a unei femei scriitoare? fericirea e greu de suportat; e ca un fel de uraniu, de Ai regrete? E ceva ce nu ai făcut până acum şi ţi-ai aceea ni se dă în cantităţi atât de mici şi în cele mai ne- dori? aşteptate momente. Şi totuşi, prima stare menţionată – În viaţa de toate zilele, pe stradă, în magazin, la mi-a inspirat cele mai multe poezii. Nu înţeleg de ce tris- piaţă, o scriitoare arată în cele mai multe cazuri ca ori- teţea este mai productivă decât bucuria. Iată o poezie care altă femeie, dar poate cu un ochi mai ager şi o ure- scurtă, pe care ţi-o dedic, Steaua de ieri, „Voiam să che mai receptivă la cele din jur. Vrei, nu vrei, la merg pe strada ce duce la iubitul meu / voiam să merg cumpărături, în autobuz, te frapează expresii, tipologii. desculţă prin florile de tei / nimic nu se clintea / în steaua Nu sunt o matinală, abia după micul dejun şi o cafea în neagră / rămasă pe cerul de ieri / voiam să merg pe faţa calculatorului, mintea mea se trezeşte de-a binelea strada / pe care odată / a mers Dumnezeu.” Ţie îţi do- lucrând ad libitum, atunci când nu am termene fixate: resc să mergi mai departe pe drumul tău frumos şi lu- scriu cronici, poezii, fac traduceri. O femeie scriitoare, minos, cu multe bucurii şi iubire. Iar celor care vor avea cu vizibilitate, paradoxal, este de obicei singură. Este timp şi pentru mine, le spun în final că viaţa e frumoasă, foarte greu dacă nu imposibil să-ţi îndeplineşti obligaţii deşi poate că au aflat acest lucru până acum, că raiul familiale, să fii soţie şi mamă şi să şi scrii, să fii la curent şi iadul se află aici, pe pământ, că pot alege să fie feri- cu noutăţile, să participi la viaţa literară. În toată lumea ciţi, fericirea fiind un drept şi o îndatorire pentru fiecare există atâtea exemple de femei care şi-au ajutat şi spri- dintre noi. jinit soţii scriitori, cu un devotament, uneori până la sa-

40 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Theodor Codreanu

„ANTIGENEZA” LUI D.R. POPESCU (I)

i. în faţa justiţiei literare de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea 1. Metamorfoza proletcultistă sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu Exegeza operei lui D.R. Popescu este dintre cele tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, mai impresionante, oglindă a importanţei sale în litera- ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să 3 tura română postbelică. Cele mai importante istorii lite- devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi.” rare din ultimele decenii îl aşază cap de generaţie între Această primejdie, cu preludiu în „săptămâna roşie” prozatorii şaizecişti. Monografia Mirelei Roznoveanu1 de la 28 iunie 1940, pecetluită la 23 august 1944 (cu din 1981 reţinea nu mai puţin de 200 de studii, articole, hăcuirea teritorială a ţării), a început să devină efectivă cronici şi eseuri despre scrierile sale. Cea a Mirelei odată cu alungarea de pe tron a regelui Mihai I şi cu Marin2, din 2003, număra aproape încă vreo sută în proclamarea Republicii Populare Române, la 30 de- plus. Până acum s-au scris şase cărţi despre autor, cembrie 1947. În cultură, a urmat, pe căile deschise de semnate de Mirela Roznoveanu, Valentin Taşcu (Din- „experimentul Piteşti” (Paul Goma), ceea ce Marin colo şi dincoace de „F”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, Preda va numi „obsedantul deceniu”, instaurator draco- 1981), Marian Popescu (Chei pentru labirint, Bucureşti, nic al proletcultismului. Se ştie, chiar şi uriaşii literaturii, Editura Cartea Românească, 1986), Andreea Vlădescu de la Camil Petrescu la Mihail Sadoveanu şi G. Căli- Lupu (Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, Editura Emi- nescu, n-au putut scăpa de sorbul acestei maladii spi- nescu, 1987), Sorin Crişan (Circul lumii la D.R. Po- rituale, încât se confirma prezicerea monstruoasei pescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002), Mirela Marin. hibridări culturale. Dar tot Mircea Eliade, în acelaşi text, Radiografierea care urmează nu-şi propune un inventar îşi exprima speranţa că spiritul românesc va reacţiona, al scrierilor critice despre scriitor, ci va contextualiza îm- în cele din urmă: „Dar s-ar putea, totuşi, ca această pri- prejurările istorice şi estetice ale evoluţiei lui D.R. Po- mejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară pescu, strâns legate de ale generaţiei sale, reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea focalizându-se, îndeobşte, asupra prozei, vocaţia primă unui nou «mod de a fi» şi să provoace în planul creaţiei a autorului. Mai mult de atât, referinţa centrală va fi Vâ- culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, nătoarea regală, miezul de foc al ciclului de romane F. «descălecarea» de acum şapte veacuri, provocată de 4 De aceea, mă văd nevoit să apelez din nou la argu- marea năvălire a tătarilor.” mentul lui Mircea Eliade din 1953 privitor la marile pri- Aşteptata „reacţie spirituală” s-a produs prin gene- mejdii pentru viitorul neamului românesc şi, evident, raţia ’60 al cărei deschizător de drum s-a dovedit a fi Ni- pentru al culturii lui, în condiţiile uriaşei agresivităţi asia- colae Labiş, cu moartea lui rapid mitizată, de o profundă tice a imperiului sovietic victorios în cel de-al Doilea rezonanţă publică. Moartea lui Nicolae Labiş anunţă de- Război Mondial, la umbra inocenţei politice a Unchiului cesul proletcultismului, simbolizat de evoluţia poetului Sam, care, prin vocea preşedintelui Franklin Delano de la poemele comuniste la Moartea căprioarei şi Ba- Roosevelt, era dispus a lăsa întreaga Europă civilizată ladă. Marea ciudăţenie în cazul lui Nicolae Labiş vine pe mâinile Tătucului Stalin, cu care s-a înţeles de mi- de acolo că „revoluţia” din 1989, „demitizându-l”, s-a nune. Iată ce spunea Eliade în conferinţa-eseu Destinul grăbit să arunce din copaie, odată cu apa, şi poemele culturii româneşti din 1953: „Adevărata primejdie în- destrămătoare de comunism, precum sumbra Baladă, cepe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după scrisă chiar în anul morţii în urma călătoriei din Delta ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară Dunării, realităţile întâlnite şocându-l adânc precum în în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un ad- experienţa lui Panait Istrati din Spovedania unui învins versar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât (1929). De peste două decenii, Labiş este un prigonit să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiri- de către „disidenţa autocronică” (Goma) care s-a înstă- tualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din pânit în instituţiile de cultură postdecembriste, dar „una- urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele nimitatea” în contra victimei ispăşitoare (René Girard) moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de po- a fost spartă destul de repede prin cartea lui Cezar Ivă- pulaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o nescu şi a Stelei Covaci, Timpul asasinilor (1997), ur-

PRO SAECULUM 7-8/2014 41 eseu mată de alte gesturi reparatoare, culminând cu masi- inte, cu unele ezitări şi concesii vizibile până la Vara ol- vele ediţii critice semnate de Nicolae Cârlan5 şi Mircea tenilor (1964), D.R. Popescu va înainta, cu talentul său Coloşenco6. excepţional, în ceea ce voi numi antigeneza viziunii ar- Am zăbovit asupra „cazului Labiş”, fiindcă este em- tistice şi sociale care va culmina cu Vânătoarea regală, blematic pentru întreaga generaţie ’60, cea mai strălu- cu întreg ciclul de romane F. Mai precis, scriitorul se cită de după aceea interbelică, cu lideri de anvergură arăta un reacţionar de anvergură eminesciană, opu- europeană precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, nând utopicei naşteri a unei lumi „noi” adevărata ei faţă Nicolae Breban, D.R. Popescu sau Paul Goma. Desti- de antinaştere apocaliptică. Citind atâtea texte critice nul literar al unora dintre ei seamănă cu al lui Nicolae despre D.R. Popescu, am fost izbit să constat că, la Labiş. D.R. Popescu s-a bucurat de gloria unui clasic umbra, fie a laudelor, fie a sublinierii defectelor, această în viaţă, după care a urmat „demitizarea” postdecem- dimensiune estetică fundamentală a operei a fost cu ob- bristă. Primele sale cărţi au trecut prin proba proletcul- stinaţie ocultată deopotrivă cu argumente estetice sau tistă, succedată de revirimentul estetic, oblăduit însă, în ideologice. Cu puţine excepţii. bună parte, de aceiaşi teoreticieni şi promotori ai pro- Întorcându-mă la romanul lui Friţă-Firimiţă şi la cri- letcultismului sovietic care au înţeles, cu un ceas mai tica dură a lui H. Zalis, cel dintâi care i-a luat apărarea devreme, că maladia nu putea supravieţui „obsedantu- a fost Eugen Simion. Admiţând că romanul nu este lipsit lui deceniu”. Între ei, la loc de frunte Paul Georgescu şi de „slăbiciuni”, tânărul critic neagă faptul că „proza Ovid S. Crohmălniceanu. Fenomenul este straniu şi ar nouă” ar fi incompatibilă cu eroi complecşi şi, mai mult merita o investigaţie specială. Deocamdată, să ne mul- de atât, Friţă-Firimiţă avea şi o contrapondere în ţăranul ţumim a vedea cum a fost, în context, receptată opera Matei Călăraşu, care şi-a găsit calea în gospodăria co- tânărului D.R. Popescu. Talentul i-a fost remarcat încă lectivă, chiar dacă la modul simplificator-festivist. Con- de la debutul editorial din 1958, Fuga, proză scurtă. cluzia era că nu construcţia epică a romanului este Mihai Gafiţa, remarcându-l, îl subordonează, inevitabil, fragilă, ci critica sociologică a lui H. Zalis10. Evident. Însă problematicii „legate direct de formarea conştiinţei so- acum putem reitera ideea că, deseori, detractorii sur- cialiste”7, chiar dacă, încă de pe atunci, existau semne prind adevăruri despre un scriitor vecine cu „expresivi- că e vorba de ceva mai mult. Paul Georgescu, în cro- tatea involuntară” descoperită, peste ani, de Eugen nica din România liberă, vrea să sublinieze ceva în Negrici. În cazul nostru, teama-obiecţie a lui Zalis că în acest sens, identificând în proze „comedii triste sau mici proza lui D.R. Popescu se prefigurează elemente sfidă- drame vesele”, susţinute de „un talent deosebit”, cu un tor antisocialiste s-a dovedit o intuiţie precoce de paznic umor ţărănesc „bazat pe disimulare” (Logodna), pe al culturii homo sovieticus. când în Cutia de conserve „satira atinge tragismul”8. Apariţia volumului de nuvele Umbrela de soare Imediat însă are grijă de a subordona aceste trăsături (1962) înseamnă consacrarea definitivă a scriitorului, tot literaturii socialiste, invocând spusa „celebră” a lui chiar în anul în care s-a anunţat, triumfal, încheierea co- Marx că trebuie să ne despărţim de trecut prin arma râ- operativizării agriculturii. De-acum încolo, se spun lu- sului. Că Paul Georgescu recurgea la un subterfugiu crurile „fundamentale” despre proza lui D.R. Popescu. ideologic marxist inadecvat, o spune, tranşant, H. Zalis, Începutul e făcut, între alţii, de Ovid S. Crohmălniceanu, a cărui critică mi se pare mai semnificativă din perspec- cu avantajul unui bun istoric literar. Lumea satului, ob- tiva timpului. Şi Zalis venea cu argumentul „estetic”, de- servă Crohmălniceanu, îşi găseşte în tânărul prozator clarând, încă din titlu, că proza lui D.R. Popescu (în un înnoitor, abandonând definitiv realismul rebrenian, 1959, autorul publicase al doilea volum al său, romanul trecând prin experienţa lui Marin Preda, „care a de- Zilele săptămânii) este „fragilă” din punct de vedere monstrat în modul cel mai categoric câtă complexitate epic9. „Fragilitatea” consta tocmai în faptul că prozele ascunde universul moral al ţăranului”11. De la Preda, cu lui D.R. Popescu nu slujesc nicicum formarea conştiinţei ascendent în „suciţii” lui Caragiale (v. Cănuţă, om sucit), socialiste, ba, dimpotrivă, scriitorul se hazarda „să cize- D.R. Popescu ar fi luat „excentricitatea” eroilor (pe care leze îndelung portretul unui mijlocaş, şovăielnic, Friţă- „n-o foloseşte în spirit epigonic”), tipologie care abundă Firimiţă, adept al vechiului fel de viaţă, legat puternic de de-acum încolo opera, încât şi personaje ca Firiţă-Firi- haturile şi tabieturile moştenite”, ratând, astfel, rostul miţă o prefigurau. Dar, precizează imediat criticul, me- luptei cu vechiul în „fixarea adevăratei esenţe umane şi ritul acestei metamorfoze în lumea satului este, sociale pe care realitatea prezentului o învederează.” exclusiv, al socialismului: „El desfiinţează inegalităţile Aşadar, ce afirmă H. Zalis? Anume că un foarte tânăr economico-sociale, dar creează individualităţilor condiţii prozator, în loc să contribuie, cu entuziasm, la formarea de afirmare nemaiîntâlnite vreodată în mediul rural, lăr- variantei româneşti a lui homo sovieticus, se încăpăţâ- gindu-i acestuia considerabil sfera îndeletnicirilor şi în nează să portretizeze tipologii „expirate” istoric, ca genere orizontul uman. Interesul lui D.R. Popescu pen- Marin Preda în Întâlnirea din pământuri şi în Moromeţii. tru formele de manifestare ale personalităţii omeneşti Altfel spus, H. Zalis, între alţi zeloşi critici proletcultişti, într-o astfel de ambianţă e în măsură, cum se vede, să observă că unii scriitori români dau semne că reacţio- conducă la dezvăluirea unor aspecte din realitatea nează conform previziunii din 1953 a lui Mircea Eliade: noastră de o mare actualitate.”12 rezistenţă prin cultură. Păcat intolerabil. Or, de aici îna- E în judecata lui Crohmălniceanu un straniu elogiu

42 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu mistificator, specific gândirii ideologice a materialismului operativizat în întregime”, dar în mentalitatea ţăranilor dialectic şi istoric. De astă dată, el se vede în situaţia supravieţuind vechiul, în pofida cadrului istoric generos ingrată de a oculta punerea în relaţie cu „suceala” din de după… Eliberare. Noul e reprezentat de eroi ca Vică, lumea lui Caragiale şi cu aceea din Moromeţii. „Excen- „un conducător de nădejde” cu care ţăranii eliberaţi se tricitatea” lui Ilie Moromete, pur şi simplu de ordinul evi- mândresc, pe când Silviu Lungeanu e un purtător al „ve- denţei, nu este opera mediului socialist. Dimpotrivă, chilor mentalităţi individualiste”16. Cu siguranţă, infuzia socialismul, cum se va vedea în volumul al doilea, i-o de est-etică, atâta câtă există în primele cărţi ale lui va înăbuşi, însingurându-l până la dispariţie. Aşadar, cri- D.R. Popescu, se datorează încă insuficientei sale ma- ticul, aflat în faţa unei opere de excepţie, încearcă im- turizări, dar nu fără legătură cu presiunile mediului critic posibilul: să ascundă adevărul sub masca ideologică a croit după standarde proletcultiste. În realitate, în cele unui elogiu, după ce acceptă că simplismul realismului mai bune texte ale perioadei, premisele stilului său deja socialist trebuie să fie amendat. Drama sofistică a aces- se cristalizaseră pe viziunea antigenezei, fie şi numai tei critici este că nu poate părăsi utopia în condiţiile as- pentru faptul că eroii „negativi” sunt mai complecşi şi cendentului criteriului estetic în faţa celui sociologic. Din mai vii decât cei „pozitivi”. contră, crede că esteticul este menit să slujească utopia Surpriza vine de acolo că trecerea spre o abordare socialistă, chit că preţul era transformarea lui în este- mai adecvată a lumii lui D.R. Popescu o realizează tism, care e contrariul esteticului. Şi aşa va rămâne din Mihai Ungheanu, în comentariul la Somnul pământului 1963 până în 1989, când se va recunoaşte deschis că (1965). Deşi nici el nu părăseşte total perspectiva estetismul elogiat de criticii din Ţară şi, deopotrivă, de est- etică, nu mai este tentat să valorizeze negativ „su- către parizienii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca tre- ceala” şi „excentricitatea” personajelor. Observă, mai buia să fie est-etică! Argument: „estetic” era şi Eugen întâi de toate, că D.R. Popescu „nu este un scriitor co- Barbu, dar nu şi „est-etic”. Tot despre o „est-etică” vor- mercial”. „Suceala” devine o formă de rezistenţă în faţa bea, în definitiv, şi Crohmălniceanu, care, după aparen- vicleniilor istoriei, aproape în sensul eliadesc al cuvân- tul elogiu al individualităţii umane favorizate de tului: „Mai toate povestirile sale se constituie în jurul socialism, nu se poate abţine să nu revină în matca unor cazuri în care oamenii rezistă unor întâmplări din ideologică, afirmând că prozele lui D.R. Popescu sub- viaţă prin refugiul într-un plan foarte personal al conşti- minează, simultan „individualismul burghez de pe pozi- inţei. De aici, avalanşa de personaje sucite descoperită ţiile socialismului”13. de critică. Oamenii comit în nuvelele sale gesturi excen- Relativ la Vara oltenilor, G. Dimisianu va aborda pro- trice, aparent anapoda, dar susţinute de o logică inte- blema din perspectivă etică, desigur, estică! Or, nimic rioară. Fiecare are câte un asemenea semn distinctiv, mai imoral, în viziunea socialistă, decât modul de viaţă pe care îl poartă ca pe un blazon, ca pe o insignă sufle- burghez! Ovid S. Crohmălniceanu argumentează cu tească, şi fiecare din aceste insigne ale eroilor lui „simbolismul” mânzului Nabucodonosor, sau cu cel din D.R. Popescu înseamnă un efort de păstrare a echili- Umbrela de soare, care ar condamna excentricitatea ca brului psihologic.”17 Şi: „Cele mai bune din nuvelele şi rămăşiţe „individualiste din conştiinţa ţărănimii”. Paul povestirile sale sunt excelente naraţiuni de atmosferă. Georgescu va prelua cam în aceiaşi termeni semnifica- Elementele cu care lucrează scriitorul asupra cititorului ţia „reuşitelor artistice” din „proza de atmosferă” a „su- sunt în primul rând cele vizuale. Scriitorul este un vizio- ciţilor” lui D.R. Popescu (tot în 1963), ca laitmotiv al nar, un imagist cu ochi de grafician, un creator de ta- luptei dintre vechi şi nou: „Victoria noului asupra vechiu- blouri regizate cu ostentaţie spre a da o impresie unică. lui nu se realizează uşor, ci printr-o luptă reală şi dificilă. Trăsătura fundamentală a prozatorului rămâne lirismul De altfel, eroii lui D.R. Popescu – îndeosebi în recentul de care sunt îmbibate toate povestirile sale.” volum – sunt oameni greu de cunoscut. Unii dintre ei Este, prin lirismul prozei, dacă vreţi, supravieţuirea depun o anume rezistenţă la nou, vădesc o anume aco- lui ca poet realizat, în plan editorial, doar nesemnificativ, modare la vechi, care nu provine dintr-o încetineală a marca romantică a personalităţii sale de la debutul cu minţii sau dintr-o atitudine retrogradă, ci dintr-un ames- versuri din 1953, în publicaţia Crişana din Oradea. De tec de mândrie rău înţeleasă cu dorinţa de a nu face ca altfel, o mare reuşită, sublinia Mihai Ungheanu, poeti- alţii, de a atrage atenţia asupra lor printr-o comportare ceşte vorbind, era nuvela cu titlul liric Dor. deosebită.”14 Valeriu Cristea va recunoaşte în proza lui D.R. Po- 2. Critica şi biruinţa esteticului pescu lirismul şi latura de „analist penetrant şi subtil”, Nu întâmplător nuvela Dor va da şi titlul unei anto- dar nici el nu este dispus a-i trece cu vederea „ezitările logii din 1966, naraţiune considerată cea mai înaltă reu- de concepţie”, ca în construcţia personajului Lena din şită şi de G. Dimisianu, invocând argumente ce ţin de Fata de la miazăzi (care dă şi titlul volumului de nuvele poezie, de simbol, de viziune plastică, de dramatismul din 1964), cât şi „obscuritatea ideii artistice”15. Al doilea hamletian în faţa crimelor etc.18 Apusul proletcultismului roman al scriitorului, Vara oltenilor (1964), atrage aten- fusese anunţat de perioada deschiderii de după Decla- ţia lui G. Dimisianu, care contextualizează lucrurile în raţia din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi „actualitatea imediată”, est-etică, a „etapei de consoli- continuată la începuturile epocii Nicolae Ceauşescu, dare a relaţiilor socialiste în agricultură, când satul e co- dar atenuată serios din 1971, după istorica vizită în

PRO SAECULUM 7-8/2014 43 eseu Orientul Îndepărtat chinez şi nord-coreean. România nocerita lui Eugen Ionescu, ci ceva cu mult mai devas- trăia o răscruce care arăta că rezistenţa prin cultură îm- tator, specific Estului, antigeneza sau apocalipsa fără potriva hibridării spirituale prindea contur şi la nivelul finalitate. După numai un an, apare romanul F (1969), politicii oficiale, cele două laturi interrelaţionându-se ca în faţa căruia critica se trezeşte intempestiv, încercând reacţie la dominaţia sovietică, momentul Primăverii de să-l coreleze cu proza anterioară a scriitorului, de astă la Praga din 1968 devenind cheia cvasiîmplinirii profe- dată strict sub semnul esteticului care devine armura tismului eliadesc. A fost clipa când scriitori rebeli ca Paul de apărare a sistemului comunist, dispus a lăsa deviaţia Goma (trecut prin puşcăriile comuniste şi prin deportă- spre substanţa ontologică numai pentru „obsedantul de- rile în Bărăgan) au intrat în rândurile Partidului Comu- ceniu”, de care regimul păruse a se lepăda, în conso- nist, unii având şi o ascensiune în ierarhia de partid, ca nanţă cu lupta pentru independenţă faţă de Moscova. Nicolae Breban şi D.R. Popescu19. În est-etica de după Între criticii tineri, cel care înţelege imediat că 1989, poziţia politică din acei ani a acestor scriitori a D.R. Popescu se află la răscruce de operă, încheind o fost aspru judecată, fără să se ţină seamă de contextul etapă şi începând o alta, este Mihai Ungheanu: „roma- istoric al renaşterii spiritului naţional în contra dominaţiei nul al cărui titlu este doar o iniţială, F, pare a încheia un imperiale bolşevice. A existat, în realitate, o luptă dură ciclu de creaţie însemnând un moment de sinteză.”23 în sânul puterii bicefale din partid între kominternismul Echivalentul în actualitate este găsit în romanul Animale supravieţuitor, fidel Moscovei, şi spiritul naţional. Din pă- bolnave, al lui Nicolae Breban, apărut în 1968, ceea ce cate, regenerarea naţională n-a mers până la capăt, nu era departe de adevăr. Asemenea, prin fabulos, face ciocnindu-se de sistemul comunist al cărui prizonier a o apropiere de Îngerul a strigat (1968) al lui Fănuş fost, în ultimă instanţă, Nicolae Ceauşescu20. Neagu. Într-adevăr, romanul românesc cunoştea, în În ajutorul generaţiei ’60, după amnistierea generală acei ani, un moment comparabil cu acela din mijlocul din 1962-1964, vor veni şi generaţiile anterioare „reabi- perioadei interbelice. „F – ne avertizează Mihai Un- litate”. Marii critici interbelici, supravieţuitori, vor sprijini gheanu – este istoria unui sat ameninţat în însăşi fiinţa ascensiunea tinerilor. În context, se va exprima despre sa la un moment dat, tragedie colectivă care se recom- D.R. Popescu, bunăoară, Vladimir Streinu, cu prilejul pune din povestiri şi mărturii diferite, întretăiate în cel apariţiei, în volum, a extinsei nuvele Duios Anastasia mai savant chip, oferind lumini noi asupra aceloraşi trecea (1967). Evaluând evoluţia de până atunci a scri- fapte. Ca precursor poate fi citat Camil Petrescu, dar sului prozatorului, Vladimir Streinu exprima supoziţia că mai ales Faulkner, ca model. Trebuie spus că F, roman D.R. Popescu îşi limpezeşte „unele constante ale vii- de o ambiţioasă compoziţie, este şi unul din cele mai toarei lui cariere de prozator.”21 Cum romanele ante- bine construite romane dintre cele apărute în ultimii rioare nu-l exprimau plenar pe scriitor, nuvela i se părea ani.”24 ca promiţătorul traseu către o posibilă proză de anver- Trimiterile la tehnica oglinzilor paralele a lui Camil gură, autorul ştiind să valorifice „complexele de cultură” Petrescu (dar şi la Gide), şi, mai ales, la universul lui la nivelul „complexelor de profunzime”, ca în cazul reîn- Faulkner, vor deveni constante ale criticii, până la, in- vierii mitului Antigonei. Deja nuvela schiţa confruntarea clusiv, Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Ma- dintre legile scrise (ale clipei istorice) cu cele nescrise, nolescu. Curios însă această tehnică compoziţională de rezistenţă morală şi spirituală, în contra „est-eticii” ti- (mozaicare din nuvele şi povestiri cvasiindependente, raniei de iz nazisto-bolşevic: „Momentele când Anasta- cu un pluriperspectivism derutant), care face lectura sia înfruntă legea nescrisă şi trecătoare cu rânduiala cărţilor lui D.R. Popescu extrem de dificilă, a putut fi pri- nescrisă şi eternă sunt numeroase şi toate se înalţă la vită şi ca principală defecţiune a romanelor. F are o con- meditaţia asupra soartei omului, la poezia datinilor şi la strucţie triadică, mai apropiată de arhitectonica tipul de lamento al corurilor tragediei antice. De altfel tradiţională, deşi în plină structură „corintică”, şi de însuşi unghiul de patetism, intim, rural, şi dunărean, aceea, probabil, Nicolae Manolescu îl va considera cel care dă sens vieţii şi morţii Anastasiei, ajunge să cu- mai bun roman al lui D.R. Popescu. Tehnicile narative, prindă între laturile lui, prelungite în istorie, situaţia tra- care sunt, de regulă, ale unei epoci literare, sunt puse gică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei. / Atunci şi de fiecare artist adevărat în slujba propriei viziuni. Acest acolo, biata inimă omenească a Antigonei a înfruntat cu aspect se vede cu asupra de măsură în cazul lui acceptarea morţii pe despotul, care nu era primul, după D.R. Popescu, încât diferenţele dintre lumea lui şi cea cum din nenorocire n-avea să fie nici ultimul. Căci tira- a modelului Faulkner, spre exemplu, ar fi trebuit să fie nia este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dis- ţinta disocierilor criticii. Afirmaţia frecventă că prozatorul pară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, român creează Yoknapatawpha lui, ne aruncă într-un urmăreşte oriunde se declară şi oricând să suprime comparatism de echivalare irelevant. Mihai Ungheanu mişcările conştiinţei la realităţi, fără de care omul nu mai încearcă se evite capcana, particularizând cu imaginea este om.”22 satului românesc aflat în agonie. Capitolul median Boul Streinu intuise bine: de-acum înainte, tema centrală şi vaca (de obicei, în romanele scriitorului, partea de a operei lui D.R. Popescu va deveni ciuma de ev mediu, mijloc fiind cea mai lungă), îi dezvăluie criticului sensul culminând cu ciclul de romane F. Dar nu ciuma din vi- foarte apropiat de apocalipsa biblică, care este însă cu ziunile scriitorilor occidentali, de la Albert Camus la ri- finalitate, ca Judecată de Apoi: „În acest lung capitol, de

44 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu mijloc, sunt strânse toate acele elemente care împing din realism patosul pentru adevăr al romancierului: „Vâ- povestirea în fabulos. Şoarecii au invadat apocaliptic nătoarea regală este în acelaşi timp o meditaţie asupra satul, de multă vreme şi preotul îi consideră un semn adevărului şi demnităţii. Demersurile lui Tică Dunărinţu biblic. Noe, făcătorul de cruci, este cel ce crede în moar- reeditează, în condiţii şi cu aparatură modernă, căuta- tea iminentă a lumii şi dăruieşte cruci ca pe un memento rea lui Hamlet, aspiraţia lui dârză, irepresibilă, la adevăr. mori. Podul său e plin de coşciuge pentru întregul sat, În virtutea acestei căutări, a credinţei în putinţa despi- şi într-un colţ al curţii sale, acest priceput meşter care cării necunoscutului, în triumful binelui, al raţiunii, roma- este şi vraci, un fel de mag local cu puteri divinatorii, a nul devine o replică la literatura «absurdului» din clădit o arcă în care vieţuiesc, aşteptând potopul, tot perspectiva înţelegerii revoluţionare a lumii, a existen- felul de vietăţi. Prin Noe, se subliniază ideea de irepa- ţei.”29 rabil, de traumă definitivă şi de agonie a locurilor.” 25 Îmi imaginez că Vânătoarea regală a putut trece pe Într- adevăr, romanul F încă mai concepe agonia satului sub furcile caudine ale cenzurii numai graţie unor refe- românesc din perspectiva arcei lui Noe, simbolul salvării rate cu astfel de argumente tari, formă de complexifi- vieţii lăsate de Dumnezeu pe pământ. Fabulosul, ob- care a vechiului realism socialist. Într-o publicaţie ca servă, Mihai Ungheanu, devine, în romanul F, formă de Scânteia, unde a apărut articolul, nu mergea altceva refugiu din faţa anomaliilor sociale. În rest, ceea ce cri- decât în spiritul est-eticii. Paradoxul e că Dumitru Micu ticul nu poate încă lămuri este pus pe seama imperfec- avea perfectă dreptate: Vânătoarea regală este de un ţiunilor naraţiunii lui D.R. Popescu, soluţie de avarie patos al căutării adevărului demn de absolutismul lui critică, desigur, preluată şi de Magdalena Popescu. Au- Hamlet, realismul autorului român fiind de o cruzime pe toarea restrânge nepermis, recăzând în est-etică, care niciodată tradiţionalul naturalism nu l-a putut lumea romanului la un caz particular de moment istoric, atinge, fiindcă naturalismului îi lipseşte esenţialul: di- focalizându-se doar pe moda „sucelii” lansate de Marin mensiunea ontologică. În istoriile literare30 publicate Preda, întrebându-se de ce moda „a prins” doar pentru între 1994 şi 2000, cât şi în imaginea „definitivă” din Dic- literatura ruralului. I se reproşează scriitorului că, în F, ţionarul general al literaturii române (2006), Dumitru s-a expus „într-un punct nesigur, între reuşită şi eşec”. Micu aduce nuanţări asupra întregii opere a lui D.R. Po- Est-etica vremii o determină pe Magdalena Popescu pescu. Universul din Vânătoarea regală („cel mai izbutit” să-l bănuiască pe romancier de… „estetizare, de for- roman din ciclul F) apare altfel decât în 1974: „Consi- malizare a unei materii dure”, ceea ce ar lăsa „o persis- derate în sine, faptele narate sunt numai pretexte şi în- tentă senzaţie de plăcere şi indiferenţă”26. cifrează semnificaţii depăşind cu mult materialitatea lor, Între cronicarii de primă linie ai momentului, Nicolae multe episoade includ simbolul, metafora sau capătă Manolescu pare să se aplece târziu asupra scrierilor lui caracter de alegorie, de parabolă. Discontinuităţile, ru- D.R. Popescu. Antologatoarea volumului D.R. Popescu perile de nivel, derogările de tot soiul de la normal, an- interpretat de… reţine reacţia la romanul Cei doi din corarea în excentric, amestecul de tragic şi grotesc, de dreptul Ţebei (1973), fixat, tematic, de critic în tradiţia sublim şi ilar au rolul de a compune o lume în care totul shakespeariană a dragostei imposibile din Romeo şi Ju- e răsturnat, în care nu funcţionează reguli, criterii. O lieta, rivalitatea de familie ţinând, aici, de şovinism. Ni- lume în acelaşi timp încordată într-un crâncen efort al colae Manolescu insistă asupra consecinţei principale ieşirii din sine, al autodepăşirii, o lume străbătând hăţi- din pluriperspectivismul naraţiunii, anume relativismul, şurile unui timp presupus a fi al unei geneze, dar care care va deveni loc comun în gândirea şi arta postmo- duce (cum avea să se dovedească mai târziu) la o fun- derniste. Criticul se referă, cu precădere, la nuvela Dor, dătură istorică. Deocamdată se speră în evoluţii bene- la romanul F şi, desigur, la Cei doi din dreptul Ţebei. fice. Temeliile vechii societăţi au fost sfărâmate, oamenii Surprinzător, ar fi vorba, prin relativizare, de atingerea trec dintr-o existenţă în alta.”31 „unui sens moral explicit”. Altfel spus, ne regăsim în Pariul pe estetic, adică pe adevărul de ordin ontolo- plină est-etică, particularizată pentru universul rural al gic, îl îndrumă pe critic, de astă dată, să ajungă la con- autorului. Aşa îşi explică de ce, deşi bine „construit, cap- cluzia inevitabilă a unei geneze, dar care duce, tivant, dezvăluind realităţi cumplite”, romanul i se pare paradoxal, „la o înfundătură istorică”. Se mai poate numi „totuşi uşor pretenţios şi chiar tezist”, existenţa perso- aceasta însă o geneză? Nici vorbă. Numirea adecvată najelor ţinând de „un univers bizar şi simbolic şi sunt o nu poate fi decât o antigeneză, o invazie cancerigenă. formă discretă de protest contra lumii rău întocmite.”27 Din păcate, Dumitru Micu se opreşte la înfundătura is- Cu Vânătoarea regală, apărut tot în 1973, critica torică depistată atât de târziu, imposibil de numit astfel simte că arta lui D.R. Popescu ajunge pe culme. Dumi- în 1974. Mai mult, dă senzaţia acută că nu ştie ce să tru Micu remarcă faptul că, deşi autorul a renunţat la facă cu noua decriptare, oprindu-se la vechiul slogan al „perspectiva naratorului unic”, la „arhitectura sobră, se- „sfărâmării vechiului”, cu trecerea la… noul căutat cu veră, a romanelor lui Rebreanu”, pe urmele lui André disperare! Gide, totuşi noul roman „e în tradiţia lui Ion şi a Răscoa- Să vedem ce spune despre Vânătoarea regală un lei în mult mai mare măsură decât atâtea cărţi îndato- critic cu 11 ani mai tânăr (n. 1937), Valeriu Cristea. El rate direct lui Liviu Rebreanu sub aspectul construcţiei! se arată cu mult mai bine desprins de est-etică decât Trăsătura de unire: realismul.”28 Dumitru Micu deduce Dumitru Micu, în favoarea esteticii. Cartea i se pare un

PRO SAECULUM 7-8/2014 45 eseu „conglomerat” alcătuit din „mai multe blocuri epice”, ori- D.R. Popescu şi Paul Goma (Marin Preda însuşi va care dintre ele putând lipsi „fără ca întregul să sufere”. evolua la fel în Cel mai iubit dintre pământeni), vor crea Fiecare capitol al romanului (şase la număr), fiind auto- romanul cinic, la care numai parţial poate fi valorificată nom, poţi citi de oriunde vrei, facultativ. Eventual, o sin- categoria verosimilului. Dacă însă Breban şi Goma sunt gură povestire din cele şase. Am mari îndoieli că e aşa, cu mult mai anticalofili decât precursorii lor Liviu Re- fiindcă o judecată în deplină cunoştinţă de cauză nu poţi breanu şi Camil Petrescu, D.R. Popescu va conserva, emite decât după ultima frază a cărţii. Lipsa de „co- simultan, dimensiunea lirică, în ipostaza miraculosului: erenţă” epică este ea însăşi substanţă hermeneutică. „Din această confuzie a miraculosului şi realului se nasc Criticii s-au ciocnit de acest haos arhitectonic şi narativ cele mai frumoase pagini ale lui D.R. Popescu, cu atât cu disperare. E o caracteristică generală a romanelor mai frumoase cu cât, în niciun moment, nu avem certi- lui D.R. Popescu, difuzând şi în teatru, ceea ce-l va sili tudinea că personajele însele cred în miracolul rela- pe Nicolae Manolescu să declare piesele ilizibile şi lip- tat.”35 Şi lămurirea: „Nu este vorba de încălcarea site de orice valoare dramatică. normelor verosimilului, de violarea graniţelor realităţii, Fidel punctului său de plecare secvenţial, Valeriu ci de descrierea unei realităţi: imaginaţia. Cărţile lui Cristea apreciază că partea cea mai împlinită estetic D.R. Popescu, un univers în care ordinea firească şi mi- este subcapitolul 9 din capitolul Vânătoarea regală, care raculosul au o putere egală de seducţie, sunt în fond un „oferă cele mai bune pagini ale cărţii, constituind miezul elogiu adus imaginaţiei.” Din păcate, se insinuează aici ei cel mai consistent. Capacitatea invenţiei epice şi de limitele estetismului, tentat să reducă totul la structurile reprezentare a realului, proprie lui D.R. Popescu, ştiinţa imaginarului, reducţie care, observam, convenea con- de a crea atmosferă, resursele unui suflu poetic, talentul tracarării tendinţei scormonitoare a hermeneuticii, blo- expresiei orale se concretizează în numeroase scene cată, astfel, la nivelul de suprafaţă a formelor. Est-etica şi pagini, de-a lungul întregului volum.”32 E şi o parte iro- se rezolva în estetism. nică aici, întrucât criticul se vede în situaţia de a con- Cele mai semnificative pagini de analiză naratolo- stata că virtuţile estetice din subcapitolul 9 „se gică ale cărţilor lui D.R. Popescu vor fi scrise de Ion concretizează în numeroase scene şi pagini, de-a lun- Vlad, culminând, din perspectivă diegetică modernistă, gul întregului volum”. Aşadar, şocul narativ al miezului cu lucrarea Mirelei Marin, Antiutopia şi utopia valorilor ajunge până la coajă, ba chiar în majoritatea scrierilor (Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 2003), amplă ra- lui D.R. Popescu, ceea ce ne duce cu gândul că, în de- diografie a tuturor modalităţilor estetice ale prozatorului. finitiv, scriitorul scrie o singură carte, care e întreaga În 1976, Ion Vlad, totuşi, nu se putea desprinde de pre- operă, perspectivă pe care viitorii interpreţi vor trebui dominanţa est-eticii hibridată cu estetism, considerând s-o expună în toată complexitatea ei. Pecetea pusă, de- naraţiunile din romane ca spectacole influenţate de sim- ocamdată, de Valeriu Cristea este sintagma proză-şoc, bolismul nuvelei lui Ernest Hemingway (Zăpezile de pe încât „se poate vorbi la el de o violenţă a epicului, de o Kilimandjaro) şi de „discursul narativ” al lui William Faul- obstinaţie a bizarului, căutat pretutindeni, în întâmplările kner şi Gabriel García Márquez. „Un mare spectacol se prin care trec personajele, în atitudinile, reacţiile sau joacă şi lungi monologuri sunt vocile eroilor chemaţi să chiar onomastica lor. Senzaţionalului caracteristic nara- se justifice, să explice, să revadă, să examineze şi să ţiunii poliţiste i se adaugă macabrul romanului «negru». stabilească adevărul în virtutea legilor morale ale istoriei În Vânătoarea regală, moartea deţine partea leului.”33 contemporane şi, deci, ale revoluţiei.”36 Criticul demon- Pe de altă parte, deşi vorbeşte de capacitatea puternică tează „mecanismul narativităţii”: „Dacă e să explicăm de reprezentare a realului la D.R. Popescu, Valeriu Cris- mecanismul narativităţii, fenomenul cel mai elocvent ni tea constată, în acelaşi timp, o invazie e neverosimilului, se pare a fi prezenţa unor nuclee narative, grupuri de pe care i-o va reproşa şi Nicolae Manolescu, apoi re- unităţi (evenimente, situaţii, personaje, legături interne marcă uniformizarea inflaţionară a vorbirii tuturor per- etc.) cu valoare generatoare, declanşând în lanţ serii sonajelor („Cu toţii vorbesc mult şi la fel”34), dar şi de narative neaşteptate, noi enunţuri, noi propoziţii, ce con- „miresmele prea violente ale unui lirism câteodată fac- ţin sinuoase asocieri, referinţe cu multe rezonanţe din- tice”. În final, recomandă „o energică acţiune de simpli- colo de textul spus sau dezlegat.” E de mirare că Ion ficare, degajând direcţiile valabile, vii ale scrisului Vlad nu invocă şi gramatica generativă a lui Noam său… ” Fireşte, prozatorul n-avea cum să-l asculte, fiin- Chomsky. De la Vânătoarea regală la Împăratul norilor dcă astfel de sfaturi reprezentau, totuşi, exigenţele es- (1976) spectacolul labirintic este recunoscut, altminteri, teticii tradiţionale. şi de prozator. Tot în Tribuna, criticul publicase, pe 2 O replică va veni din partea unui critic din septembrie, eseul Romanul ca reprezentare a lumii, in- generaţia ’80, Val Condurache, care abordează altfel sistând asupra tehnicii succesiunii de povestiri ca fas- „realismul”, contestând acuza de invazie a neverosimi- cinaţie sadoveniană sau decameronică, am zice. Şi, ca lului în proza lui D.R. Popescu. În primul rând, Val Con- să nu se reducă arta lui D.R. Popescu la gratuitatea es- durache are intuiţia că o nouă dimensiune adusă de tetizantă, insistă asupra pasiunii adevărului, pariu al romancierii şaizecişti este cinismul (pe care criticul nu- l memoriei istorice: „Avem să observăm la D.R. Popescu aprofundează, din nefericire). Într-adevăr, cei mai vigu- o pasionantă şi vibrantă pledoarie pentru marile principii roşi prozatori ai generaţiei, îndeobşte Nicolae Breban, care ne guvernează, replică, la erorile primilor ani de

46 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu prefaceri sociale şi morale.”37 12 Ibidem, pp. 58-59. Tot pentru un umanism al viziunii, cu referire la întreg 13 Ibidem, p. 59. 14 ciclul F, pledează şi Alex. Ştefănescu, în 1979, în Lu- Paul Georgescu, [„Umbrela de soare”: o proză de at- ceafărul. Ca la Faulkner, tărâmul creat de prozator este mosferă], în „România liberă”, an. XXI, nr. 5724, 10 martie „inexistent pe hărţi”, considera autorul. Ceea ce sur- 1963, p. 2. 15 prinde foarte bine Alex. Ştefănescu este jocul labirintului Valeriu Cristea, „Fata de la miazăzi” sau farmecul fiinţe- de oglinzi: „…proza lui Dumitru Radu Popescu sea- lor solare, în „Gazeta literară”, an XI, nr. 40 (551), 1 octombrie 1964, p. 2. mănă cu un joc de oglinzi care multiplică la nesfârşit 16 portretul uman. Fiecare individ este jucat de un altul, G. Dimisianu, [„Vara oltenilor”: procesul unor structuri etico-sociale], în „Scânteia”, an. XXXIII, nr. 6319, 16 iulie pentru ca amândoi să fie judecaţi de un al treilea şi aşa 1964, p. 2. Citatele după D.R. Popescu interpretat de…, mai departe. /…/ Ce semnificaţie are tot acest labirint pp. 70-71. de reprezentări? La prima vedere s-ar putea crede că 17 Mihai Ungheanu, Naraţiunea circulară, în „Ramuri”, Cra- exprimă un anumit scepticism în ceea ce priveşte posi- iova, an. II, nr. 12 (17), 15 decembrie 1965, p. 15. bilitatea constituirii unei imagini obiective despre fiinţa 18 G. Dimisianu, Sarabanda măştilor, în „Gazeta literară”, umană. Adevăratul scepticism s-ar manifesta însă prin an. XIV, nr. 12, 23 martie 1967, p. 2. renunţarea definitivă la orice tentativă de acest gen. 19 În 1968, D.R. Popescu era membru supleant al Comite- Frenezia cu care se caută adevărul denotă, dimpotrivă, tului Central al P.C.R., ca şi Nicolae Breban, iar în 1975 – de- o mare încredere în capacitatea oamenilor de a-şi cu- putat în Marea Adunare Naţională. noaşte condiţia. Ce forţă justiţiară transcendentă inter- 20 Pentru limpezirea adevărului istoric, a se vedea cărţile vine în Împăratul norilor? Niciuna. Sarcina divulgării de o vastă documentare şi arguţie ale americanului Larry L. nedreptăţilor şi pedepsirii vinovaţilor revine exclusiv fra- Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin gilelor, ezitantelor, dar mereu lucidelor făpturi ome- al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia neşti.”38 Adevărat, numai că nu doar un simplu reflex Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, 2012; Cei dintâi vor fi cei „raţionalist” îi împinge pe oameni către căutarea adevă- din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, rului şi justiţiei, toate venind din firea umană insuflată Editura Rao, 2013, trad. din engleză, de Adriana Bădescu. de Creator în chipul de lut. De aici şi actul neostoit al 21 Vladimir Streinu, O Antigonă locală, în „Luceafărul”, an. memoriei arheice, ca reacţie la „teroarea istoriei”, în XI, nr. 12 (308), 23 martie 1968, pp. 1, 7. 22 sensul eliadesc al cuvântului. În D.R. Popescu interpretat de…, pp. 84-85. 23 M. Ungheanu, Frecvenţe semnificative, în „Luceafărul”, an. XII, nr. 17 (365), 26 aprilie 1969, p. 2. 24 Note În D.R. Popescu interpretat de…, pp. 87-88. 25 1 Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, Editura Al- Ibidem, p. 89. 26 batros, Bucureşti, 1981. Magdalena Popescu, Literatura „suciţilor”, în „România 2 Mirela Marin, Universul prozei contemporane, I. Antiuto- literară”, an. II, nr. 18 (30), 1 mai 1969, p. 9. 27 pia şi utopia valorii, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, Nicolae Manolescu, Viziune grotescă, în „România lite- 2003. rară”, an. VI, nr. 39, 27 septembrie 1973, p. 9. 28 3 Mircea Eliade, Profetism românesc, I, Editura „Roza vân- Dumitru Micu, Triumful valorilor morale, în „Scânteia”, turilor”, Bucureşti, 1990, p. 143. an. XLIII, nr. 9908, 30 iunie 1974, p. 4. 29 4 Ibidem, pp. 143-144. În D.R. Popescu interpretat de…, p. 103. 30 5 Cf. Nicolae Labiş, Opera magna, ediţie îngrijită, text sta- Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, bilit, cuvânt înainte, note, precizări şi comentarii, de Nicolae Editura Iriana, Bucureşti, 1994-1997; Istoria literaturii române: Cârlan, Editura Lidiana, Suceava, 2013, 1295 p. de la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum, 6 Cf. Nicolae Labiş, Opera poetică, I, Editura Timpul, Iaşi, Bucureşti, 2000; Istoria literaturii române în secolul XX, Fun- 2013, 600 p., ediţie critică şi introducere, de Mircea Colo- daţia Culturală Română, Bucureşti, 2000. 31 şenco. Dumitru Micu, articol din Dicţionarul general al literaturii 7 Mihai Gafiţa, Debut promiţător. Pe marginea schiţelor române, P/R, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, studentului Dumitru Radu Popescu, în „Viaţa studenţească”, p. 349. 32 an. III, nr. 9/22, septembrie 1958, p. 5. Vezi D.R. Popescu in- Valeriu Cristea, În căutarea adevărului pierdut, în Do- terpretat de…, antologie, prefaţă şi aparat critic, de Andreea meniul criticii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, Vlădescu Lupu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 47, col. pp. 219-220; D.R. Popescu interpretat de…, pp. 105-106. 33 „Biblioteca critică”. În D.R. Popescu interpretat de…, p. 107. 34 8 Apud ibidem, pp. 50-52. Ibidem, p. 110. 35 9 H. Zalis, O construcţie epică fragilă, în „România liberă”, Val Condurache, Romanul anchetă, în „Convorbiri lite- an. XVII, nr. 4670, 18 octombrie 1959, p. 2. rare”, nr. 10, octombrie, 1974, p. 6. 36 10 Eugen Simion, O construcţie critică fragilă, în „Gazeta Ion Vlad, Semnele eposului, în „Tribuna”, an. XX, nr. 50 literară”, a, VI, nr. 44 (294), 29 octombrie 1959, p. 3. (1042), 9 decembrie 1976, p. 2. 37 11 Ov. S. Crohmălniceanu, [O tipologie a excentricităţii], în În D.R. Popescu interpretat de…, p. 131. 38 „Gazeta literară”, an. X, nr. 9 (468), 28 februarie 1963, p. 2. Alex. Ştefănescu, Umanismul viziunii, în „Luceafărul”, Vezi D.R. Popescu interpretat de…, p. 58. an. XXII, nr. 35, 1 septembrie 1979, p. 3.

PRO SAECULUM 7-8/2014 47 eseu

Radu Cârneci

SENGHOR ŞI FRANCOFONIA NOASTRĂ

Cărţile din lirica altor neamuri, aşezate în grai româ- unică conştiinţă de breaslă pe poeţii lumii în Organizaţia nesc (şi care mi-au împodobit sufletul!) le-am împlinit Mondială a Poeţilor, militând pentru eternele precepte prin mijlocirea distinsei Doamne Limba Franceză! Bo- de bine şi adevăr pe calea frumosului esenţial, îmbogă- găţiei, frumuseţii şi eleganţei sale mă înclin cu admira- ţind cu noi perspective cultura secolului XX, cu prelun- ţie, rămânându-i slujitor credincios. Citind-o. citind-o, giri benefice, în timpul de faţă. citind-o!, căutând şi aflându-i unele taine, am intrat (de Vorbind de Senghor, trebuie subliniat că personali- unul singur!) în puternicia împărăţiei sale. tatea sa a fost şi a rămas exemplară prin iubirea-i totală Poeţii francezi cărora le-am tălmăcit harul şi temei- pentru popoarele Africii negre, şi prin iubirea în admira- nicia scrisului, dar şi pe cei din alte naţii venind, i-am în- ţie faţă de spiritul şi limba franceză, prin care (şi în care) ţeles şi i-am ales tot din (şi prin) generoasa limbă în s-a exprimat şi s-a împlinit va Om cultural şi universal care s-au desăvârşit Villon şi Baudelaire. Începutul a (Hommo universal) de la care timpul şi oamenii mai au fost greu, foarte greu, întrucât Senghor (cel care, primul încă de învăţat spre înnobilarea planetei. a primit botezul limbii române) are o zicere poetică În octombrie 2006, adunarea la vârf (sommet-ul Or- foarte elaborată, folosind multe africanisme (din limbile ganizaţiei Internaţionale Francofone, OIF) s-a ţinut la sérére, peul sau wolof, ce se vorbesc în Senegal şi în Bucureşti, potrivindu-se fericit cu manifestările prilejuite ţările vecine) trebuindu-mi, deci, timp, dicţionare şi de Anul Centenar Senghor (1906-2006). Secretar ge- multe, multe nopţi albe. Până la urmă am izbutit! Hos- neral a fost reales Abdou Diouf (fost preşedinte al Se- ties nories (Jertfe negre, Editura Univers, 1969) fiind negalului după retragerea lui Senghor – 1980). Cu prima carte de poeme din literaturile Africii Negre dă- acest luminos prilej, Editura Gallimard a închinat mare- ruită cititorilor din ţara noastră. Léopold Sédar Senghor lui sărbătorit o amplă monografie – tipăritură de lux – a onorat ediţia princeps cu un emoţionant Cuvânt către intitulată „Léopold Sédar Senghor” – Genèse d’un ima- cititorii români (izvorât dintr-o empatie ce pornea de la ginaire francophone, prefaţa (elogiu) semnată de actua- studiile-i universitare de filologie clasică (greacă, latină, lul secretar general al OIF, autorul cărţii fiind cunoscutul franceză), încheindu-se în referiri la devenirea noastră publicist Jean Michel Djian. romanică…). Volumul Jertfe negre a fost primit cu de- * osebit interes, cunoscând, mai apoi, trei ediţii, ultima, Relaţiile mele literar-colegiale şi, mai apoi, priete- sub titlul Totem, cuprinzând marea parte a poeziei sen- neşti cu marele Poet-Preşedinte mi-au prilejuit cunoaş- ghoriene. terea unui om cu totul deosebit: modest şi deschis, Léopold Sédar Senghor – mare poet, eseist şi filosof sobru, de o eleganţă reţinută, vorbind o franceză largă, al culturii – umanist înţelept, dar, în acelaşi timp, lider aproape cântată. Cele câteva întâlniri (au fost cinci): ideologic şi politic de anvergură, rămâne în istoria se- prima la Bucureşti, în vara anului 1975, când Excelenţa colului al XX-lea şi prin două iniţiative unice: prima fiind Sa a călătorit neoficial în România, un fel de documen- mişcarea La Negritude pentru eliberarea culturală (şi tare pentru Vizita de Stat din anul următor (cu acest pri- politică) a popoarelor africane, şi, a doua, Francofonia lej mi-a făcut în scris invitaţia de a merge în Senegal); (organizaţia mondială pentru apărarea valorilor de sor- a doua, la Dakar, capitala Senegalului, protocol grad ginte franceză, atât din Hexagon, cât şi – mai ales – din zero, invitat al Preşedintelui, primire la Preşedinţie etc., majoritatea ţărilor a căror cultură şi civilizaţie s-au for- etc.; a treia întâlnire, tot la Dakar, în octombrie 1976, mat sub incidenţă franceză. Deci, nu un francez ori spa- când a fost sărbătorit cu mare fast la împlinirea vârstei niol, nu un portughez sau român (ori altcineva din de70 de ani; peste o sută de invitaţi (preşedinţi şi şefi latinitate) s-a ridicat întru protejarea şi revigorarea spi- de guverne, oameni politici, scriitori, artişti, traducători ritului francez, ci un mare cetăţean al Lumii negre, Sen- ai operei sale); a patra oară l-am întâlnit la Festivalul In- ghor! ternaţional Serile de Poezie – Struga Macedonia, când Negritudinea şi Francofonia au prins viaţă şi s-au i s-a aşezat pe frunte Coroana de Aur, semn de preţuire dezvoltat în plan african şi mondial prin munca imensă pentru poeţii însemnaţi cu nemurire; ultima revedere a şi lupta îndârjită a acestui mare bărbat, personalitate fost la Paris, în vara anului 1986 (eram într-o călătorie complexă, care, după retragerea din funcţia de condu- culturală cu fiica mea, muziciana Carmen Cârneci şi, cător al statului senegalez (1960-1980) a devenit pre- salutându-l, la telefon, Poetul ne-a invitat la cină şi astfel şedintele Organizaţiei Internaţionale Francofone, am petrecut o seară minunată, acasă la Excelenţa Sa). mărindu-i cuprinderea şi lărgindu-i calitativ atribuţiile În relaţiile noastre se mai înscriu: o bogată corespon- cultural-sociale. Paralel, marele scriitor i-a strâns într-o denţă (scrisori, diverse felicitări), cărţi cu dedicaţie, re-

48 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu feriri în presa literară etc. Baobabul, ca o uriaşă hidră vegetală, Scriu toate acestea, retrăindu-le. În fond, sunt un închide în sine sufletele strămoşilor, sentimental şi doritor de armonii creatoare. Senghor, trunchi al vieţii fără moarte Poetul-Preşedinte, este în permanenţa mea unul dintre şi al morţii fără de moarte. cei câţiva care m-au împodobit cu gloria Cuvântului scris, dătător de putere şi înţelepciune. O istorioară: am Acolo, imens e corul păsărilor strălucitoare aici, în Bucureşti, un prieten senegalez, om încă tânăr, şi-asemenea stelei fructul palmierului, absolvent a două discipline universitare, Amadou acolo sânii fetelor se coc devreme, Niang, căsătorit cu o româncă frumoasă, având ca rod al iubirii o mândreţe de copil (ca un înger aproape iar mersul le este regesc negru!), Daniel. La o adunare, cu mai mulţi africani, am înspre seara de cântece, la jocul atleţilor, fost prezentat, de către Niang, celor de faţă, zicând: acolo inima mea s-a bucurat Domnul scriitor Radu Cârneci, tatăl meu din România! ca într-o adolescenţă fără întoarcere. M-am uimit, iar cei de faţă m-au salutat cu deferenţă, iar eu am înţeles că, acolo, la ei, un prieten mai vârstnic Ţară a soarelui veşnic, Senegal, este considerat ca un tată proteguitor, mai ales când fiii tăi m-au primit surâzători, acesta este dintr-un neam diferit. În această idee (ruptă, ochii lor, diamante adânci, de departe sosind, parcă, din Creanga de aur a lui Leo Frobenius) deseori şi chipuri demne, braţe frăţeşti mi-l aşez pe Senghor ca pe un părinte spiritual la care, chemându-mă, cuprinzându-mă ca un fiu risipitor ce sunt, revin din când în când, spre a şi cântece şi ritmuri de cântece mă împuternici, la poemul său La retour de l’enfant pro- şi tam-tam-ul, rege peste viaţă şi moarte. digue („Întoarcerea fiului risipitor”). Da, Senghor, prin tot ce a gândit şi înfăptuit – inclu- siv cele două mari căi spirituale: Francofonia şi Negri- tudinea – rămâne al timpului deschis către Libertate şi 3. Tam-tam de viaţă… un nou Umanism. Tam-tam de viaţă, tam-tam frumos, tam-tam de seară, vuind răcoros, „AFRICA DIN SUFLET…”* tam-tam de noapte, la capăt de drum, tam-tam de sânge pâlpâind ca un fum, 1 1. Această corabie cu Senegalul drept prora tam-tam de ape de la Saint Louis în dansul fetelor pătrunzi ca un vis, Acum vreau să vorbesc despre Africa, tam-tam de luptă de la Kaolack2 această imensă inimă a pământului, încununi luptătorii cu ramuri de mang3, despre această inimă care a hrănit tam-tam de junglă, depărtat şi afund foamea desfrânată, foamea de sânge şi glorie – sunetele tale gemete-ascund, acum, aici, la paralela 45o, la vremea echinocţiului, tam-tam de naştere cu dulce suspin. un cântec despre Africa! tam-tam de nuntă luminos ca un vin, tam-tam de luptă prelung tunător, Acolo, la tropice şi la ecuatorul de patimă tam-tam de cădere şi zbor, şi mai jos, în sudul însângerat, tam-tam de moarte, se mişcă popoarele către un soare anume, tam-tam de soarte, acolo încă oamenii mai mor pentru visuri, acolo tinereţea încă se seceră tam-tam limpede, străveziu ca un voal, la timpul iubirilor. de veşnicie tam-tam la Joal4…

Un cântec despre Africa, această imensă corabie de abanos 4. Gorée! insulă a spaimelor… strivind apele a trei oceane de veşnicie, această corabie cu Senegalul drept prora, Gorée! insulă a spaimelor, durere, luminos acest drapel de cântece, Senegal – terifiante visuri în somn şi-n nesomn, despre Africa Senegalului aceste poeme. poartă a sclaviei trei secole, milioane de negri spre junghiere, de-aici.

2. Ţară a soarelui veşnic, Senegal… Gorée! împrejur oceanul de lacrimi şi alizeul ca un steag pe mormânt: Ţară a soarelui veşnic, Senegal, sufletele bărbaţilor pieriţi, savană cu ochi pânditori spre cer sufletele femeilor pierite. şi dinspre junglă, taină din taine,

PRO SAECULUM 7-8/2014 49 eseu 7. Vulturul, pasăre-rege… Gorée! fortificaţii părăsite, zidiri în care muzele sunt de tăcere – Vultur alb al oceanului, pasăre-rege, turiştii americani uimindu-se foarte la ţărmuri de pază, la valuri de pază, şi-în urmă iarba, năvălind, năvălind… dedesubt corăbii înspre zări lunecând albele steaguri în alizee luminându-se dulce. 5. „…Iată, moare Africa imperiilor!” Vultur negru-pleşuv, vultur de timp Africa! acolo n-a fost naştere mai mare peste savană şi junglă, vultur de pază, decât cea de azi, nici tinereţe mai multă, iubiri dedesubt şi ploi şi-nflorirea acolo se învaţă libertatea odată şi toate cele ale neamului mândru 5 cu semnele alfabetului woloff după soare mişcându-se. şi raiul se descoperă în fiecare zi, acolo privirile oamenilor mai au puritatea ploilor din senin. 8. Dansul măştilor

O ceaţă mereu se desface acolo, „…Măşti din cele patru zări de unde adie Spiritul, iar luptele se liniştesc şi, iată, Vouă mă închin în tăcere!...” Senghor încep să dispară colibele şi foametea, oraşele înaintează victorioase La Dansul Focului dansul atleţilor: cu toată opunerea marilor ierburi, asemenea zeilor din întunericul alb, acolo, iată, moare Africa imperiilor6, în ritm de nuntă tăcute măştile Africa renăscând ca pasărea Phoenix! şi măştile toate în ritmul de nuntă –

Acolo, binele, de rău, desfăcându-se, Ce chipuri-minune sub chipul tăcerii, ca apele de uscat la facerea lumii, ce sânge de patemi în paşii ritmaţi! binevenit e cântecul de muncă şi pace, sămânţă din veacuri curgând mai departe, binefăcător soarele pentru copii şi turme, curgând mai departe sămânţa din veacuri – acolo Lumea Neagră cu sânge roşu, acolo Africa îmbrăţişând apele Nu plâng şi nu râd, pe chipuri de gheaţă a trei oceane de veşnicie… au urme de timp şi urme de cer; sub măştile toate merg chipuri spre moarte, se merge spre moarte sub măştile toate – 6. Le flamboyant…

Există un arbore cu flori arzătoare, La Dansul Focului, nebun e tam-tam-ul, cu flori arzătoare există un arbore şi luptă atleţii, superbii, ca zeii, în miezul verii le flamboyant7, iar jur-împrejur se leagănă moartea, ca sângele negrilor le flamboyant. frumoasă e moartea de jur împrejur –

Savana-i de purpură şi arde-n amurg Ce viaţă, ce arderi, şi ce vitejii! şi arde-n amurg savana de purpură, Iar ei, palmierii, se miră, dansează: împrejur focul şi jocul atleţilor sunt măştile lumii, sunt măştile vieţii, şi jocul atleţilor în preajmă de focuri. vii măştile morţii, tăcute, tăcute…

Femei de dorinţe, când noaptea pogoară *Poemul de faţă (inedit), tradus în limba franceză, i s-a când noaptea pogoară femei în dorinţe, înmânat preşedintelui Senghor în octombrie 1976, când a iubirea s-aprinde ca flori arzătoare, fost sărbătorit, cu fast internaţional, la împlinirea a 70 de ani. ca flori arzătoare s-aprinde iubirea. 1, 2 – Localităţi reşedinţe de regiune din Senegal. 3 – Prescurtare de la manguier, o specie de palmier. Pe ţărmur atlantic le flamboyant, 4 – Locul de naştere al poetului Léopold Sédar Senghor. ca sângele negrilor le flamboyant, 5 – Limbă preponderentă între celelalte limbi etnice din Senegal. mă arde-amintirea – le flamboyant 6 – Vers din poemul Rugă la măşti de L.S. Senghor. şi cântecul-purpură – le flamboyant … 7 – Arbore tropical, de mărime mijlocie, bogat împodobit cu flori roşii strălucitoare – de unde şi numele-i simbol al iu- birii.

50 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Iordan Datcu

PETRU URSACHE. SCHIŢĂ BIO-SPIRITUALĂ

De câte ori a fost întrebat, în ultimii săi ani de viaţă, misese colegului său, Pricop Stelian, fiu al unui deţinut despre momente esenţiale din biografia sa, din periplul politic, scrisori în care erau spuse „cuvinte nu prea fa- său didactic şi ştiinţific, Petru Ursache a evocat mai întâi vorabile noii puteri şi... cinematografiei sovietice”, este anii petrecuţi ca elev, începând din 1945, la Liceul Na- luat de la cursuri de un locotenent şi dus „sub amenin- ţional din Iaşi. De fapt, opţiunea dintâi a elevului din ţare” la sediul de la Copou al Securităţii, unde nu este Hărpăşeşti, comuna Popeşti, din judeţul Iaşi, sau, mai molestat, dar i se bagă pistolul între ochi şi este şanta- precis, a învăţătorului său Mihai Simionescu şi a preo- jat ca să dea informaţii despre colegi. A fost preluat, tului Vasile Dumitraş a fost ca elevul să devină preot. succesiv, de un locotenent, căpitan, doi colonei. Mai târ- Numai faptul că Seminarul Teologic „Veniamin Costa- ziu, într-o şedinţă de consiliu, şeful Catedrei de litera- che” s-a mutat, după război, la Mănăstirea Neamţ, deci tură română a prezentat dosarul de promovare a lui prea departe, i-a determinat pe mentorii săi să-l în- Petru Ursache de la lector la conferenţiar. Membrii con- demne să dea examen de admitere la liceul amintit. De siliului au votat favorabil. Imediat după vot, decanul de aici n-a uitat aroganţa cu care fiii de evrei industriaşi, atunci, un A..., s-a ridicat şi a spus că promovarea nu negustori, medici, avocaţi îi tratau pe cei câţiva fii de ţă- se poate face întrucât Petru Ursache este sub anchetă, rani. N-a uitat ravagiile pe care le-a făcut reforma învă- ceea ce era o minciună. Dosarul a fost respins. ţământului din 1948, când mulţi profesori de seamă, Datele carierei sale didactice sunt următoarele: pre- „nişte «uriaşi» ai învăţământului”, au fost alungaţi, când parator (1958-1960), asistent (1960-1969), lector (1969- chiar elevi au avut de suferit pentru că au cântat Doina 1974), conferenţiar (1974-1992), profesor (1992-2001), lui Mihai Eminescu, după o seară de vizionare de filme mai întâi la Catedra de literatură universală (desfiinţată sovietice; atunci, în 1948, „nişte elevi din clasele mari din motive politice la începutul anilor ’70), apoi la Cate- au început să cânte Doina. O auzeam pentru prima dra de literatură comparată şi estetică (din 1997). A trăit oară. Imediat, dintr-o sală din apropiere, a venit un răs- mulţi ani într-un mediu universitar plin de ură, fiind sis- puns: o voce plăcut modulată, recitând. A urmat vânzo- tematic obstaculat de „cei trei cavaleri ai Apocalipsei”: leală cumplită. Tinerii aceia inimoşi n-au mai terminat V. Arvinte, V. Adăscăliţei şi Al. Andriescu. La începutul anul şcolar şi n-au mai fost văzuţi multă vreme”.1 Un periplului său universitar, nu doar el era urmărit: „Părea bun prieten al său a dispărut fără urmă. Era fiul unui un moment de normalizare, de acalmie, privind lucrurile condamnat politic. Elevul Ursache însuşi a fost admo- de la distanţă. Dar din interior […] realitatea se arăta fri- nestat pentru că purta un jerseu de culoare verde, in- sonantă. Mai întâi, cadrele «vechi» erau terorizate de terpretată politic de către cenzorii din liceu. Din aceiaşi comandoul securistic, instalat «sus» şi dirijat de un ani ai studiilor sale liceale n-a uitat teroarea care fusese «consilier» sovietic, un anume Batcu..., fost colonel şi instalată în comuna sa natală, în care oamenii „se res- bătăuş (da, bătăuş), cu stadii temeinice la Canal şi in- pectau şi se iubeau între ei şi aveau un adevărat cult stalat la serviciul cadre, făcea ravagii.”6 pentru învăţăturile morale şi pentru legile juridice” 2, sat Pe Ursache l-a urmărit „ca o năpastă interdicţia de care „era croit după chipul bisericii şi al şcolii”3 Imediat a opta pentru materia îndrăgită”. Când se aştepta, cu după 1944, satul a fost terorizat de „o căzătură de om, îndreptăţire, să fie avansat la gradul de asistent şi să i ţiganul Vasile Apetrăchioae, o figură sinistră, care umbla se repartizeze normă, a fost transferat la disciplina fol- prin sat după cote, impozite şi corvezi, însoţit perma- clor, la cursul acaparat de Vasile Adăscăliţei, după ce nent de un ostaş sovietic înarmat până-n dinţi”4. Tot din prin manevre oneroase îl înlocuise pe cel care predase acei ani, şi din alţii mulţi care au urmat, şi-a adus aminte literatură veche şi folclor, I.D. Lăudat. Vasile Adăscăliţei de „maşina neagră”, care aştepta la marginea satului: – scrie Petru Ursache – „venea direct de la partid; era „Echipajul făcea expediţii noaptea cu automatele pre- incredibil de incult pe deasupra. Fusese secretar doi cu gătite. Indivizii nici nu vorbeau bine româneşte. Din propaganda la comitetul judeţean şi preda cultura po- când în când, se vestea prin sat cine a fost înhăţat şi pulară, anonimă şi multiseculară de pe poziţia luptei de dus în cursul nopţii. Când mă întorceam în vacanţe, mi clasă. Nenorocire pe capul bieţilor studenţi, puşi să stu- se relatau lucruri întristătoare.”5 dieze Pluguşorul cu motor şi alte trăsnăi fabricate so- Evenimentele de la Liceul Naţional din Iaşi n-au fost cialist”.7 Au urmat concursuri după concursuri: „Am uitate. Student în anul întâi, în 1951, la Facultatea de început prin a mă pregăti pentru Istoria literaturii române Filologie a Universităţii ieşene, Petru Ursache, care-i tri- (dat concurs) şi m-am trezit la Folclor (dat concurs), ca

PRO SAECULUM 7-8/2014 51 eseu în scurtă vreme să mi se pună în sarcină Estetica (dat sel au luat calea străinătăţii. Alţii, adaugă Petru Ursa- concurs), când am ajuns conferenţiar şi apoi profesor, che, au murit prematur: Mihai Drăgan, Ion Apetroaie, s-a adăugat în norma didactică şi Etnologia (dat con- Ariton Vraciu, Ion Tiba. curs pentru fiecare treaptă în parte). Acuma, în anul Petru Ursache, care a predat o vreme estetică, apli- pensionării, m-am pomenit şi cu un curs de Antropolo- cată la creaţia populară, s-a confruntat cu programa gie”. analitică în care predominau prăfuitele poncife marxiste, După specializări, „bine rostuite” la Mihai Pop şi teme de neclintit, precum spiritul de partid în literatură Tudor Vianu, la Universitatea din Bucureşti şi la Institu- şi artă, realismul socialist, lupta de clasă, trebuiau să tul de Folclor, a cerut, fără succes, scurte specializări fie abordate pe baza bibliografiei în care figurau, iarăşi în Suedia, Elveţia, Coreea. A dorit cu deosebire să ob- obligatoriu, Marx, Engels, Lenin, Plehanov, Jdanov, ţină un lectorat de doi ani la Chicago, unde din 1957 Gorki, Cernîşevski, Gherea şi... Ivan cel Groaznic. Lip- Mircea Eliade era Visiting professor şi apoi titular la De- seau cu desăvârşire, la capitolul istoriei ideilor estetice, partamentul de istorie a religiilor. Un filolog, Constantin Platon, Kant, Hegel, Tudor Vianu, G. Călinescu. Profe- Otobâcu, care editase două volume de documente lin- sorul Petru Ursache a căutat varii căi pentru a se mani- gvistico-dialectale, recenzate de Petru Ursache, a voit festa în normalitate, fie forţând programa închistată, să-l cunoască pe acesta. A făcut demersuri la Ministerul aducându-le studenţilor, la cursul de estetică, opiniile Învăţământului, unde era funcţionar, de a i se face dosar unor Maiorescu, Freud, Dufrene, Souriau, Tatarkiewicz, pentru obţinerea lectoratului dorit la Chicago. Ministerul fie metamorfozând cursul de literatură populară în poe- a aprobat plecarea, însă ea a fost retrasă de Vasile Ar- tică folclorică. A predat cursuri de estetică, teoria litera- vinte, decan al Facultăţii de Filologie din Iaşi. Încă o turii, literatură comparată şi a iniţiat discipline precum aprobare, pentru Universitatea din Seattle (SUA) a fost mitologie generală, etnologie, antropologie culturală, în stopată de manevre oculte, în final plecând cineva fără fine, un curs despre Mircea Eliade. lucrări publicate, fără doctorat, un carierist. Un alt dosar, Profesorul Ursache n-a dorit să aibă emuli şi i-a în- de data aceasta pentru Sorbona, n-a avut un alt rezul- demnat pe doctoranzi să se despartă de el în mod crea- tat, ca şi altul pentru Berlin (R.P. Germană). Acum, se- tor. Câţiva dintre foştii săi studenţi au lăudat darurile curitatea, care fusese la sursa tuturor interdicţiilor profesorului, ale scriitorului Ursache. Adrian Crupa8, că- anterioare, a ieşit să facă un târg cu cel care voia să ruia profesorul i-a fost coordonator al tezelor de licenţă plece: „Dar m-am pomenit – scrie Petru Ursache – cu (2000), de disertaţie (2002) şi de doctorat (2009), opi- un colonel, Nica pe nume, care mi-a propus direct şi cu nează că acesta a fost „pildă în arta didactică şi mentor răsplată (bani, călătorii) să cădem la învoială. N-am în domeniul gândirii”. Adrian G. Romila9 l-a evocat cu căzut, dar nici n-am plecat”. mare respect pe profesorul său, despre care a scris, Selecţia inversă funcţiona şi în aprobarea plecărilor între altele: „Deşi a predat antropologia şi folclorul, ani la centre universitare din străinătate: „Nu conta – scrie de zile, la universitatea ieşeană, Petru Ursache s-a nu- Petru Ursache – valoarea profesională. Mai rău: unii mărat printre figurile rare între umaniştii vechii capitale erau sub orice nivel (fii, soţii de activişti), alţii bâlbâiţi moldave: pe cât de strălucite, pe atât de discrete. Afară (da, filologi bâlbâiţi), trimişi, totuşi, să predea limba ro- de colocvii ştiinţifice şi conferinţe, nu-l prea vedeai pe mână la Sorbona, Lyon, Oxford. Aceştia inspirau încre- la aniversări prea seculare şi momente prea festive. Îl dere tovilor de la secu-partid. Se întorceau după 4-8 ani cunoşteai bine numai dacă îi audiai cursurile, îi citeai în fală, cu autoturisme second hand, dar fără nicio carte cărţile şi articolele sau dacă îi deveneai apropiat. M-am mai de doamne ajută (Arvinte, Andriescu, Leonte, numărat, din fericire, printre aceştia şi mai ales printre Zugun, Ecaterina Alexandrescu, Tinca Ţăranu)”. ultimii, ca tânăr student şi discipol. (...) Erudiţia, căldura Mulţi profesori, mulţi scriitori de reală valoare n-au umană, solicitudinea, deschiderea sufletească şi inte- putut să reprezinte cu cinste cultura şi limba română în lectuală erau daruri care se revărsau din belşug peste străinătate. Între ei, şi Ion D. Sîrbu, care citea şi gândea cel ce-i intra în intimitate. (...) Ca reputat specialist, se în cinci limbi: franceză, germană, engleză, scria cu mişca uşor în domenii interconexe şi putea să se refere mânie într-o epistolă din 1983, către soţii Eta şi Puiu Bo- competent la idei şi autori destul de depărtaţi, ca areal. ieriu: „Roma nu am s-o văd: am cerut aici un post de L-am auzit pomenind nu numai referinţele obişnuite ale lector, a fost trimis un bou de învăţător cu licenţă la istoriei literare, folclorului şi esteticii generale, care ţi- seral, o lichea sinistră, predă Româna la Pisa, stă la neau, oricum, de obiectul cursurilor sale. Platon, Kant, Roma, la Academie, a învăţat italiana în tren, nu m-aş Freud, Jung, Lossky, Stăniloae, Filocalia erau tot atâtea mira, tocmai fiindcă nu ştie nimic, să nu fie ales membru locuri comune ale discursurilor sale, în cărţi şi la cate- al unei Academii, acolo”. Autorii ediţiei Ion D. Sîrbu, dră. Etnosofia, etnoestetica şi estetica teologică au fost Opere, II, Corespondenţă (Academia Română, Funda- domenii inedite, deschise de numeroasele sale contri- ţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, p. 146) preci- buţii publicistice interdisciplinare”. Adrian Alui Gheor- zează într-o notă de subsol că Ion D. Sîrbu se referă la ghe10 a evocat cu cât tact l-a îndrumat profesorul Florea Firan. Ursache în alcătuirea tezei sale de doctorat. Într-un sistem de învăţământ, ca acela de la Univer- A crezut, cum a declarat într-un interviu, „în forţa for- sitatea din Iaşi, în care legea o făceau pica, ura, invidia, mativă şi directoare a modelelor, a personalităţilor şi cadre didactice „de mare valoare”, precum Herta operelor cu valoare estetică, educative în sens moral, Pe retz, Simina Noica, Gertrude Sauerm, Luminiţa Fas- patriotic, activ şi creatoare”11. Spunea că îi stau la inimă

52 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Lucian de la el specialiştii de mai târziu Nicolae Constanti- Blaga, Gheorghe Brătianu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, nescu, Sabina Ispas, Pavel Ruxăndoiu, Ioan Şerb, Sil- monseniorul Ghika, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Mir- viu Angelescu, Stanca Fotino, Sanda Golopenţia, cea Eliade, Emil Cioran, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Constantin Eretescu, Valeriu Rusu, şi specialiştii străini Ştefan Baciu. Jean Cuisenier, Marianne Mesnil, Gail Kligman, Cathe- Când, în 1958, devine preparator la Catedra de lite- rine Verdery. Între modelele sale, Petru Ursache l-a tre- ratură universală, nu mai existau în universitatea ie- cut şi pe Gheorghe Vrabie, pe care l-a admirat pentru şeană profesorii Petru Caraman, Teofil Simenschy, meticulozitatea, subtilitatea şi erudiţia pe care le-a ară- Şerban Cioculescu, Dan Simonescu, Giorge Pascu, tat în Retorica folclorului, operă a unui retorician meti- Ştefan Berechet, înlăturaţi toţi, cu un deceniu în urmă, culos. de reforma învăţământului. În cadrul catedrei îi admiră Mâhnirea sa cea mare, pe care a declarat-o răspicat pe Alexandru Dima, Constantin Ciopraga12, Herta Pe- în ultimele interviuri, a fost aceea că doar timp de doi retz, Alexandru Husar şi Maria Platon. Despre aceasta ani a predat Folclor, când titularul cursului a fost plecat din urma a scris că era „un distins om de catedră (şi o la un lectorat în străinătate. Nici după pensionarea lui raritate în seceta momentului)”. Peste ani, va scrie o Vasile Adăscăliţei nu i-a fost transferată în contul normei evocare a profesorului Constantin Ciopraga, care i-a sale disciplina Folclor: „Asta ca o reparaţie morală, la impus prin faptul că nu şi-a politizat cursurile, nu a citat bătrâneţe. Refuz total, şi cu o rea-voinţă mai mult decât în cărţile sale vreun politician, a avut un „comportament vizibilă”. A fost normat numai la cursuri fără frecvenţă, moral, unic şi continuu, ferm şi hotărât”. „Dacă mi-aş facultative şi opţionale. Un curs de estetică l-a ţinut la pune întrebarea (de fapt am făcut-o) – scrie P. Ursache secţiile mixte (Teologie-Litere) de la Facultatea de Teo- – ce principiu de conduită morală, intelectuală, profe- logie, reînfiinţată după 1989, iar un altul, de Antropolo- sională, ştiinţifică mi-a atras atenţia cel mai mult, pentru gie, l-a ţinut, la cererea decanului, Nicu Gavriluţă, la propria mea formaţie, ar trebui să aleg între cultul Pro- Facultatea de Filosofie. fesorului pentru catedră şi atenţia grijulie faţă de tânăra Cei care l-au cunoscut bine – mă prenumăr printre generaţie; între modul curajos de a-şi croi un destin ei – au fost surprinşi de nedemnul tratament pe care i întru slujirea ostăşească a valorilor române, el însuşi l-au rezervat unii din Universitatea ieşeană, în primul devenind creator autentic de valori, şi deschiderile pe rând „cei trei cavaleri ai Apocalipsei”. Un portret deplin care le operează adesea către largi orizonturi europene; credibil şi totodată expresiv îi face, în mai multe articole, între modul în care se revendică deschis de la orientări aceea care l-a cunoscut cel mai bine, care i-a stat ală- tradiţionaliste (Convorbiri literare, Viaţa românească) şi turi timp de o jumătate de secol, Magda Ursache. Omul, încrederea în spiritul modern.” Un alt model de om de un erudit, pentru care universitatea era o instituţie ştiinţă, de data aceasta dintre cei alungaţi din Universi- sacră, pentru care datoria profesională era lege, era tate de statul poliţienesc, a fost Petru Caraman, în care amabil, plin de solicitudine, cumpătat, măsurat. vede un reprezentant în etnografie al „pozitivismului in- Cu mulţi ani înainte de a îmbătrâni, soţia sa şi prie- terbelic”, care, în lucrările sale, procedează descriptiv, tenii îi spuneau Bătrânu, apelativ care nu viza anii săi, folcloristico-etnografic şi nu interpretativ, adică etnolo- ci temperamentul său egal, blândeţea, umorul său, gic, în spiritul filosofiei culturii prealfabete, cum cerea comportamentul său urban. „Bătrânu – scrie Magda Ur- ştiinţa în poziţia ei de vârf de lance în timpul în care şi-a sache – n-a fost niciodată bătrânicios. N-a fost nici acrit, redactat în limba polonă, în 1933, lucrarea sa de doc- nici posac, nici absent, nici apatic, nici inactiv, nici inutil. torat, susţinută la Cracovia, Colindatul la români, slavi Era un tânăr de 82 de ani. Mie Petru nu mi s-a părut ni- şi la alte popoare, tradusă şi tipărită de Hanna Volovici, ciodată bătrân. Era mai tânăr decât mine. N-am simţit Dumitru Trocin şi Ştefan Popa în româneşte abia în anul niciodată diferenţa de aproape 13 ani dintre noi.”15 1983, la câţiva ani după decesul autorului. Petru Cara- Adversităţile nu l-au învins. „Petru Ursache – scrie man, scrie P. Ursache, „vine din slavistică să dinami- soţia sa – a avut de parcurs o cursă cu obstacole şi a zeze cercetarea culturii tradiţionale cu o energie câştigat-o. N-a pierdut-o el, ci cei care l-au luxat, poli- hasdeiană greu de imaginat încă”, fiind „«un om al tim- trucii. A fi un cărturar, un erudit, un savant şi a nu fi re- pului său», şi unic într-un anumit spaţiu al etnografiei cunoscut ca atare, iar ca faptul acesta să nu te doboare ca ştiinţă etnologică.”13 La Mihai Pop, pe care-l soco- înseamnă să ai o putere peste cea a unui ins oarecare. teşte un folclorist total14, admiră consecvenţa cu care Pentru neverosimilul Petru U. n-a fost o tragedie, o s-a format, mai întâi ca student la seminarul de filologie sursă de nefericire lipsa premiilor, medaliilor, indemni- al lui Ovid Densusianu (1925-1928), apoi la şcoala filo- zaţiilor. N-a avut pretenţii, deşi se cuvenea să aibă. De- logică a lui D. Caracostea, la şcoala sociologică a lui fectiv de pragmatism, atât de stingher într-o lume Dimitrie Gusti, în fine subliniază importanţa pe care a pragmatică în exces, a trecut prin două orânduiri şi, to- avut-o pentru el întâlnirea cu Jakobson şi Bogatyrev. todată, prin două nereuşite sociale pe potriva calităţilor Mihai Pop „şi a însuşit cea mai bună experienţă în do- lui. Cu toate astea, nu s-a considerat un învins, vă rog meniu în toate direcţiile posibile la acea dată”, „şi-a asi- să mă credeţi.” milat deopotrivă toate cele trei direcţii, le-a armonizat şi Trimiterea sa, „împotriva oricărei etici universitare”, le-a dat un înţeles propriu, în acord cu cerinţele mo- pe linie moartă n-a făcut din el o victimă, nu l-a deter- derne ale ştiinţei”. Menţionează, ca un fapt remarcabil minat să cedeze aranjamentelor, compromisurilor poli- pentru influenţa profesorului Mihai Pop, că se revendică tice, pe care le-a respins în numele intransigenţei sale

PRO SAECULUM 7-8/2014 53 eseu morale. A trăit, cum scrie Magda Ursache, „după mode- Maria Spiridon, Radu Theodoru, Stelian Tănase, Petre lul biblic”, „a trăit cu răspunderea faptei sale”, a urmat Ţuţea, Andrei Vartic ş.a. îndemnul Sfinţilor Părinţi: „Ora et labora” (Roagă-te şi Participant la viaţa literară, a cunoscut mulţi scriitori munceşte). S a dedicat cărţilor pe care le-a scris, „care şi s-a făcut cunoscut. Unul dintre cei care l-au cunoscut au dat vieţii lui – scrie Magda Ursache – şi durată, şi cu- foarte bine este Gheorghe Grigurcu, care a scris pagini prins, şi sens”. A învins, datorită unei calităţi de seamă definitoriii despre el în evocarea Un cărturar, un carac- a sa, lăudată de Adrian Dinu Rachieru: „Un om aprig (în ter, din care cităm un pasaj: „Un mare cărturar, un om sensul neîncovoierii) a fost Petru Ursache. Altminteri, ales. E necesară a doua precizare, întrucât nu tot- privirea lui albastră te dezarma”. deauna în lumea noastră înţesată de contradicţii cele Alături de firea sa, a mai fost un factor major care l-a două calităţi se conjugă. Am întâlnit erudiţi maceraţi de susţinut, soţia şi colaboratoarea sa, Magda Ursache, vanitate, cu ondulaţii ale caracterului în funcţie de inte- pentru care a avut o preţuire deplină, ca om şi ca scrii- rese variabile, complexaţi de propriul lor venin. Perso- toare: „este o scriitoare excepţională, un talent natural, nalităţi reputate, care însă nu puteau să-mi lase decât un temperament puternic şi o voinţă de fier”. Când, în un gust amar... În măsura în care l-am cunoscut, din 1976, Magdei Ursache i-a fost desfăcut contractul de scrierile sale mereu substanţiale şi atrăgătoare la lec- muncă la revista ieşeană Cronica, în urma unei greşeli tura, dar şi în persoană, Petru Ursache nu înfăţişa ni- de tipar pentru care n-a fost vinovată, Petru Ursache ciun fir de impuritate. Astfel încât m-a impresionat şi-a consolat soţia spunându-i că măsura, profund ne- profund. Spunea ce avea de spus, cu o coerenţă a vi- dreaptă, a fost, totuşi, spre binele ei: a fost scutită, ast- ziunii, cu o consecvenţă, cu o fermitate stilistică fără fel, să fie schilodită moral, să scrie editoriale cusur, în relaţia cu semenii arătându-se de o amabilitate conjuncturale, să promoveze scribălăi. Un scriitor care de fel artificioasă, drept un reflex al bunei credinţe, al, l-a cunoscut bine, Adrian Alui Gheorghe, a văzut astfel pur şi simplu, bunătăţii. Era un veritabil om de dreapta. familia Ursache: „Pentru că erau de fiecare dată «una». Eşantion întârziat al «lumii vechi», puse în zilele noastre Rar mi-a fost dat să văd atâta armonie intelectuală între la grea încercare”.17 doi oameni. «Bătrânul şi Magda» îi alintau prietenii. Dar şi neprietenii spuneau la fel. Căci vorba academicianu- Note lui Valeriu Cotea: «Pe Magda şi Petru Ursache ori îi iu- 1 „Suferinţa înalţă şi întăreşte atunci când se săvârşeşte beşti cu patimă, fără rest, ori îi respingi cu teamă, tot în numele dreptăţii şi adevărului.” Petru Ursache în dialog cu fără rest. Ei nu cultivă relaţiile călduţe, sunt oamenii Mircea Dinutz, „Pro Saeculum”, nr. 1-2 (85-86), 2013, p. 24- care ard fără cenuşă. [...] Cei doi îşi vorbeau continuu, 32. discutau continuu. Chiar când ieşeau în lume, la adu- 2 loc. cit. nări mai mult sau mai puţin literare, cei doi se izolau 3 loc. cit. într-un colţ şi continuau să discute tot între ei, cu 4 loc. cit. aplomb, ca şi când atunci s-ar fi văzut după o despărţire 5 loc. cit. de ani. Contrariau pe cei din jur. Cam aşa apărea lumii 6 loc. cit. noastre, până acum câteva zile, cuplul «Bătrânul şi 7 loc. cit. Magda».”16 8 „A trăi un trai şi cu al morţii două”. Petru Ursache (1931- Spre deosebire de mulţi confraţi ai săi care s-au 2013), în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei. preocupat doar de opera folcloriştilor, etnografilor, an- 9 „Amintirea «magistrului»” meu, Petru Ursache, în „Con- tropologilor, etnologilor, Petru Ursache a studiat opera vorbiri literare”, nr. 8, 2013. unor clasici români, ca Eminescu, Creangă, Sado- 10 „Profesorul”, în „Convorbiri literare”, nr. 8, 2013. veanu, a alcătuit două ediţii din opera lui Mihai Emi- 11 „Împotriva morţii nu se poate lupta cu ciomagul”. Petru nescu, Doina şi Luceafărul, a scris o carte despre Ursache în dialog cu Lucia Negoiţă, în „Acolada”, nr. 12, 2012, Sadoveanu şi a publicat trei ediţii din opera lui, Poezia p. 10-11. populară, Spre Emaus şi Fantezii culinare, a tipărit 12 „Constantin Ciopraga. Profesorul”, în „Convorbiri lite- (pentru biblioteca şcolară) câteva studii ale lui Titu Ma- rare”, nr. 5, 2001, p. 4. iorescu şi a scris o carte despre opera de estetician a 13 „In memoriam Petru Caraman şi Ariton Vraciu”, în „Studii criticului, a scris o carte despre Mircea Eliade şi a alcă- de slavistică”, IX, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, tuit două ediţii din opera lui. Nu s-a cantonat însă în Iaşi, 1999. zona clasicilor. A scris numeroase cronici despre un 14 „Folcloristul total”, în „Convorbiri literare”, februarie 2000, număr considerabil de scriitori: Ioan Adam, Adrian Alui p. 32-33. Gheorghe, Vasile Andru, Ion Beldeanu, Sorin Botnaru, 15 „Dalbul de pribeag”, în „Pro Saeculum”, nr. 5-6, 2013; Nicolae Breban, Mihai Buracu, Nicolae Cârlan, Con- „Confesiune despre «cărţarul» meu”, în „Confesiuni”, 2013; stantin Ciopraga, Aura Christi, Emil Cioran, Theodor „Un suflet e o teofanie”, în „Bucovina literară”, nr. 1-2, 2014; Codreanu, Răzvan Codrescu, Andrei Ciurunga, Sorin „Grădinar în grădina de sus”, în „Actualitatea literară”, nr. 39, Dumitrescu, Neagu Djuvara, Nicu Gavriluţă, Paul 2014; „Neverosimilul Petru U.”, în „Contemporanul. Ideea eu- Goma, Gheorghe Grigurcu, Vintilă Horia, Ovidiu Hurdu- ropeană”, iulie 2014. zeu, Nae Ionescu, Nicolae Mărgineanu, Dora Pavel, 16 „Profesorul”, în „Convorbiri literare”, nr. 8, 2013. Perpessicius, Marcel Petrişor, Mircea Platon, Liviu Pri- 17 În „Convorbiri literare”, nr. 8 (212), august 2013. cop, Adrian Dinu Rachieru, Gabriel Stănescu, Cassian

54 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Constantin Trandafir

FRAGMENT DESPRE POEZIA HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU. ÎNRUDIRI NEOROMANTICO-SIMBOLISTE ŞI ALTE ÎNRUDIRI

Despre poezie în general, Hortensia Papadat-Ben- tivismul, suprarealismul (Tristan Tzara, Adrian Maniu, gescu are opinii cam desuete, sentimental-patetice, Ion Vinea, B. Fundoianu), unele mişcări intens icono- chiar după ce a parcurs un traseu modern în literatură. claste, anticonvenţionale, care să intrige şi să constru- E drept că le afirmă adesea în anchete, interviuri, adică iască altfel, mai ales după 1914-1918. Radicalismul ocazional, dar nu sunt prea departe de convingerea ei acestora din urmă intră în conflict cu modernismul mo- estetică: „Poezia – ceea ce undeva în adâncimi e lao- derat, să-i spunem „lovinescian” la noi, cu atât mai puţin laltă durere şi fericire – nu una fără alta – voluptate a o cucereşte pe Hortensia Papadat-Bengescu din scrie- durerii sau suferinţa de a fi fericit – la măsuri nedefinite rile poetice de început, care, repet, vin înainte de toate şi infinite” (1). Aproape în aceeaşi tonalitate „emoţiona- din însuşi fondul ei creativ. „Fenomenul” Arghezi se va bilă”, discordantă faţă de structura liricii moderne, se re- impune puţin mai târziu decât începutul de secol XX. feră şi la propria-i stare poetică: „Poezia mă ameţeşte, Despre ecouri impresioniste şi expresioniste ale poetei o gonesc. Vine întâi muzică; apoi cuvintele. Şi pe urmă franceze de la nordul Dunării se poate vorbi cu atenţie. altele, alte cuvinte. Disperarea m-a făcut să scriu ver- suri; după cum multe lucruri am scris sub impresia fricii. Am fost epoci întregi bântuită de sentimente trainice, obsesii. Lirica mea s-a născut din tumult interior; alături o vecină făcea la pian game… Am considerat totdeauna versurile ca ceva extrem de personal. De aceea am ezi- tat mereu să le public. Mi se pare însă acum că le-am nedreptăţit; am faţă de ele tandreţă. Am comis şi ieri o strofă… dar am renunţat. Poezia mă tulbură, e un cu- tremur mare… Scriam pe vremuri corect, frumos, cu rimă, în vers tradiţional: aşa trebuie. Eu le concepeam însă altfel; mai târziu le-am scris aşa; cum veneau!” (2). Da, sunt notaţii nude, dar fondul lor surprinde prin atitu- dinea sentimental-romantică, după ce avusese deja loc mutaţia Poe, Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud şi când o nouă generaţie trece către Moréas,Verlaine, Henry de Régnier, Tristan Corbière, Rollinat, Laforgue, Gustave Kahn, René Ghil, Samain („Un coup de dés jamais n’abolira le hasard”, „Prends l’éloquence e tords son cou”, „Suggérer, suggérer – voilà le rêve”, „Poezia mo- dernă înseamnă expresia perfectă a sufletului steril, ce devine mai mult decât fantezie evoluând în vid”), pentru a nu mai vorbi de contemporanii reformatori Valéry, Apollinaire şi ceilalţi tineri continuatori ai liricii moderne din toată Europa, în secolul XX. În literatura noastră, dacă e să ne referim la noua conştiinţă şi la crearea unui stil pe potrivă, se aflau în acest plan Macedonski (teoretician), Ştefan Petică (la el, şi consecuţia cu pre- rafaelitismul englez), Dimitrie Anghel (în tranziţie spre poezia nouă), Bacovia care debutează editorial în 1916. Tot acum răbufnise avangarda cu dadaismul, construc- Andrei Negură - Legenda

PRO SAECULUM 7-8/2014 55 eseu Ele se vor găsi în proza ei. Într-adevăr, poeta Hortensia Papadat-Bengescu se Astăzi aceste „secrete” au intrat în sectorul locurilor situează mai cu seamă pe linia aşa-zis minoră a neoro- comune care, nefiind adesea băgate în seamă, merită manticilor-simbolişti, de care era plină lirica franceză la să fie reiterate. Esenţialmente, poezia, fiind inefabilă, întretăierea secolelor XIX-XX şi nu mai puţin cea româ- nu se poate defini, ci numai aproxima, o spusese încă nească. Dar ea are şi exemple de lirică evoluată, dacă Platon („cauza ce stârneşte orice lucru să treacă de la sesizăm, deocamdată, „magnifica orchestraţie păgână”, starea de nefiinţă la aceea de fiinţă”), „o specie de vră- care îl impresionează pe E. Lovinescu, şi cel puţin lec- jitorie evocatoare” (Baudelaire), „un fragment perfect turile din Baudelaire ca, de exemplu, în textul Maslova: constituit al unui edificiu inexistent” (Valéry), „magie a „Comme l’on aime Dieu dans la nature / Je t’attends limbajului” (Mallarmé), „insulă cu luciole” (Arghezi), pour te donner / La fleur de mon amour impur. / Toi qui „stare particulară a câtorva indivizi” (G. Călinescu); poe- fus mon maître dur / Mon apôtre inflexibile…” (cu gân- tul e „un hoţ de foc sacru” (Rimbaud), „prestidigitator al dul la tolstoiana Maslova). Însă şi despre reputatul poet unor elemente volatile” (acelaşi Mallarmé). A se reţine: francez s-a spus mai încoace, nici mai mult, nici mai „orice lucru” poate să fie poezia. Mai trebuie, în primul puţin, că e „antimodern” (3). În aceeaşi opinie binevoi- rând, vocaţie clară, apoi capacitatea de construire, prin toare a mentorului de la Sburătorul, sinceritatea o ajută cuvinte, care aduce „himera” pe pământ, dar astfel îi şi pe scriitoarea noastră să-şi „noteze fără înconjur, bătaia subminează din esenţă. De aceea se vorbeşte atât de inimii, în pagini pline de lirism” (4). O orchestră senzo- apropierea tăcerii. Despre poezie se poate spune doar rială el cărei ecou s-a extins în toată literatura ei lirică, cum este: sugestie, gratuitate, joc, emoţionabilă estetic, infiltrându-se şi în proza obiectivă, vârf al realizării ben- a naturii, a dragostei, a ideilor, disonantă, orfică, onto- gesciene. logică, monologală (confesivă), concretă, abstractă etc. „Franţuzoaica”, cum i se va spune în cercul Sbură- etc. Numai sentimentală, moralistică, retorică, filoso- torului, lasă în poezie cale total liberă sensibilităţii pro- fardă nu poate fi decât pentru compromiterea ei sau prii, în mişcare, luciditatea ei arhicunoscută fiind pentru a o face versificaţie la îndemâna oricărui diletant. rezervată pentru instrumentaţia expresivă. Şi să nu uităm încă un lucru: una din trăsăturile de bază Din cauză că n-a fost publicată şi tradusă decât par- ale liricii moderne este tocmai dezvoltarea reflecţiei asu- ţial (aşa se explică abundenţa citatelor din textul de pra ei însăşi. faţă), această poezie, cum am spus, n-a intrat în atenţia publicului mare şi a cititorilor profesionişti. Dar când Va- leriu Ciobanu i-a acordat un spaţiu special în monogra- fia sa (prima despre Hortensia Papadat-Bengescu) şi, normal, confluenţelor, s-au găsit unii care n-au citit această poezie să acuze „referinţele livreşti, unele hi- lare”. Despre eseul lui Ion Negoiţescu, axat pe aceste „referinţe”, nu s-a scos un cuvânt. De precizat că mo- nograful, critic, poet şi traducător din franceză, a pornit de la realitatea potrivit căreia „versurile în franceză n-au ajuns la o cristalizare”, că „se pot întâlni accente din mai toţi postbaudelairienii”, dar că „identificarea unei filiaţii certe pentru întreaga operă poetică a Hortensiei Papa- dat-Bengescu ar implica riscuri”. Autoarea a dat primul semnal când a pus pe frontispiciul fiecărui caiet epigrafe verlainiene şi din Musset. Nu ocoleşte nicicum „trans- poziţia” lui Mallarmé, nici rimbaldienele rătăciri spiri- tuale: „Mes mains, c’étaient mon bateau ivre…” (Offense). Şi, cu tot rafinamentul şi distincţia poetei noastre, se văd de la distanţă „întâlnirile” ei cu tematica şi atitudinile simboliste, care nu sunt numai de această natură. Cum ar fi, de exemplu, plictisul provincial, angoasa, melan- colia parcurilor şi grădinilor autumnale: „Oh, nostalgies flottantes de Dimanche d’automne! / Engurdie se dévi- dent les heures monotones…” (Dimanche); „Oh, mes jardins, pareils à moi, / à mes richesses, à mes bon- heurs… / à mes amours, à mes paresses. / Mes jardins suspendus dessus le faubourg de la vielle ville” (Jar- dins); (5). Clavirul, scrinul, mansardele, balcoanele, so- litudinea, vagul sugestiv amintesc de mai toţi simboliştii („decadenţi”): „Je suis triste ce soir des choses impre- cises / de ces choses si vagues qu’a peine je le sens nées / pour s’en aller mourir dans l’iréalité” (Mélalie); Andrei Negură - Neastâmpăr, tapiserie

56 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu „Aimez-vous les balcons où longtemps on s’accoude, / „Era acolo textul scris ca şi în caietul meu: «Aruncă po- Ouvertes sur les mondes – les fenêtres où le front ap- vara ta în mare, om!... Uită! Uită, omule! Divin e darul puie l’âme lourde, / Les larges terrasses d’où l’oeil dis- de a uita… Dacă vrei să te înalţi. Dacă vrei să fii stăpâ- pers son soupir?” (6). nitor pe culmi… Aruncă povara ta în mare!...» Da!... Tex- Chemarea infinitului, retorică, şi liniştea fecundă nu tual! Plăcut şi neplăcut! Surprinzător!... Măgulitor şi de mult timp la poeta noastră, „în cântec, în mângâieri, deposedător!”. Vibrant şi retoric din ambele părţi. în lacrimi”, este urmată de insinuarea aneantizării, ase- Târziu, inspiraţia ei cată să se înnoiască apelând la menea lui Gustave Kahn, să zicem: „Monter monter, limba română, cum ar fi, de exemplu, Creaţia, unde se planer au dessus de toute et de soi-même, / Boir, se resimte vocea argheziană: „Iar rana în nămol răscoli- nourir d’espaces, d’ilimité…” (L’Envol); „Dormir… Dor- toare / s-a năruit în putregaiuri iară, / Scurmând – spre mir… S’anéantir / Alors que le feu défaille dans le cen- a stârni din mâl – / o aripă… un fulg… / o ţandără de dre… // S’engourdir dans la létargie… / Creuser en soi soare!”. Sau o Matinală simplă şi pe voce proprie: „Cum un tombe pour coucher son coeur renseveli…” (Pré- stau s-ascult cuvinte – aduse din văzduh pe-un fir as- lude) (7). cuns – / Sunt ca şi nimeni… şi nimic nu-mi este, / Ascult Hortensia Papadat-Bengescu are întrevederi şi cu aşa cuvinte despre ce şi cine…” romantismul-simbolismul de structură mai profundă: re- Poeta Hortensia Papadat-Bengescu nu-i de cotă velaţiile subconştientului, adâncirea în vis, mitologia pă- în altă, dar e poetă veritabilă şi aşa va rămâne în gână, stările psihice solare sau crepusculare. În tot aproape tot scrisul ei. cazul, superioare laureatei Academiei Franceze, princi- pesa Anna de Noailles, din Le Coeur innombrable, Note L’Ombre des jours. Sincronismul prevede relaţia, dar nu 1. Ancheta Ce este poezia? în Vremea, an XV, 1942. exclude diferenţierea. Poezia contesei vine din Francis 2. N. Carandino, Un interviu care se rezumă la notaţii Jammes şi din pastişa elenică ilustrată de Moréas, nude…, în Facla, an XV, nr. 1302, 1935. 3. Antoine Compagnon, profesor la Collège de France, Rég nier şi Pierre Louys, aceştia curăţaţi de „excesul” teoretician şi critic literar de rang superior scrie într-un eseu noutăţii şi adaptaţi sensibilităţii publicului (feminin mai recent: „Inventator al modernităţii, Baudelaire opune o rezis- cu seamă). Temele ei obsedante sunt grădinile şi tenţă sălbatică lumii moderne. În acest sens, el e un antimo- umbra morţii sub care pune şi cântecul de dragoste: „O, dern prin excelenţă, adică un om lucid, pasionat de epoca lui, monde qui j’ai tant aimé, / Un jour mes yeux sont fermés dar conştient că orice progres antrenează o pierdere”. Le po- / Mon coeur chantant devra se taire / Le souffle un jour zează fotografilor, dar urăşte fotografia, publică în presa de me manquera / En vain j’agiterai mon bras! Je songe, mare tiraj, dar îi detestă canonul „progresist”. ardente et solitaire, / Au dernier objet sur la terre / Que 4. În Sburătorul, an I, nr. 220, 1919. mon regard rencontrera” etc. (8). Dimpotrivă, în Poème 5. „Vai nostalgia fâlfâitoare a duminicilor de toamnă! / Mo- leşite se împart orele monotone” (Duminici); „O, grădini ale barbare şi în ciclul Sanguines (Êté sensuel, Le serpent mele asemănătoare cu mine, / cu belşugurile, cu fericirile vert, Le diamant noir, Hymen) Hortensia Papadat-Ben- mele, / cu iubirile mele, cu răgazurile mele. / Grădinile mele gescu primeşte ecouri baudelairiene de erotism aprig- suspendate deasupra periferiei vechiului oraş…” (Grădini). neguros cu picuri de „otravă corosivă în vârf de stilet” 6. „Sunt tristă astă-seară din cauze imprecise, / din acele (E. Lovinescu): „Hier est arrivé sur mon seuil / ton mes- cauze atât de vagi că abia le simt născându-se / pentru a sager de deuil / me dire que tu mettais notre amour en pleca să moară în irealitate”; „Iubiţi balcoanele, unde îndelung cercueil…” (Chanson noire); „le lutteur come un loup stai rezemat în coate, / Deschise către lumi, ferestrele în care repu de sa victoire, / harassé, moitié ivre de gloire et de fruntea sprijină sufletul greu / Largile terase unde ochiul îşi boisson / s’en alla retrouver l’amante dans son terroir / împrăştie suspinul?” (Exilurile). 7. „Să urci, să urci, să planezi deasupra a tot şi a ta însuţi, pour à sa bouche charnue demander sa raison” / Să bei, să te hrăneşti cu spaţii, de nemărginit” (Zborul); „Să (Poème barbare) (9). La fel sunt invocaţiile magice, cu dormi… să dormi… Să te nimiceşti, / În timp ce focul se stinge farmecul lor antic sau medieval, care exprimă pe de o în cenuşă… // Să înţepeneşti în letargie… / Să sapi în tine un parte lugubrul, iar pe de altă parte vitalitatea solară: mormânt pentru a-ţi culca inima în giulgiu” (Preludiu). „Brandis ton sabre ardent, / Ta flèche – dont le soleil 8. „O, lume pe care atât am iubit-o, / Într-o zi ochii mei se brûlant / a dui le dard acéré… / Remusée dans ses re- vor închide, / Inima mea căreia îi plăcea să cânte va trebui să plis secrets // la terre attend. / Tu es Héllios-Dieu superb tacă / Într-o zi eu nu voi mai respira, / În zadar îmi voi mişca et cruel / du Soleil-Levant” (Invocation palenne); „Dans braţele! / Mă gândesc, arzătoare şi singuratică, / La ultimul la forêt muette au fabuleux instant / l’inanité fertile en- obiect de pe pământ / Pe care-l va cuprinde inima mea”. 9. „Ieri mi-a sosit în prag solul tău de doliu / să spună că gendre et vivifie… / Et c’est alors qui naissant le nym- puneai dragostea noastră în sicriu” (Cântec negru); „Luptăto- phes et les sylvain” (Silence fécond). Cybele şi rul, ca un lup mulţumit de victorie, / istovit de victorie, / istovit, Persefona, natura fabuloasă şi infernul. pe jumătate beat de glorie şi de băutură, / s-a dus să-şi gă- Meditaţiile religioase, unele intitulate Evangile, nu-s sească iubita în vizuina sa / pentru a-i cere dreptul buzelor străine de spiritul lui Verlaine. sale cărnoase” ( Poem barbar ); „Avântă sabia ta arzătoare, / Săgeata – căreia soarele arzător / i-a întărit tăişul de oţel… / Când mai trece de graniţa franceză (Nietzsche, Răscolit în cutele lui secrete, // Pământul aşteaptă. / Tu eşti Hugo von Hofmannsthal, ba şi mai mult, Tagore, de Helios-Zeul, superb şi aprig, / al Soarelui-Răsare” (Invocaţie exemplu), poeta îşi recunoaşte incidenţe. Primeşte de păgână); „În pădurea mută în clipa fabuloasă, / pustietatea fertilă zămisleşte şi dă viaţă… / E clipa când se nasc nimfele la Paris un volum de versuri al lui Nietzsche şi notează: şi silvanii” (Linişte fecundă).

PRO SAECULUM 7-8/2014 57 eseu

Dan Mănucă

EMINESCU ŞI MITE KREMNITZ

Nu cred să existe vreun exeget care să nege rolul cauzelor şi a consecinţelor acestora, ignorare provocată covârşitor al feminităţii în structurarea liricii emines- de limba germană în care au fost scrise textele celei de ciene. Dar, pe de altă parte, nu putem să omitem nici a doua. Pentru a înţelege mai exact acest episod, este rolul acesteia în structurarea biografiei sociale a poetu- necesar să luăm în considerare evenimentele sociale, lui. Două aspecte care adesea au fost însă confundate, culturale, literare şi biografice. din suprapunerea lor rezultând concluzii cel puţin hilare. După cum în genere este cunoscut, Mite Kremnitz a Este momentul să îndreptăm, pe cât se poate, lucrurile, locuit în capitala ţării noastre între anii 1875 şi 1898, reaşezându-le în matca lor firească. Ceea ce înseamnă alături de soţul ei, Georg Kremnitz. Acesta va ajunge, să eliminăm contrafacerile, interpretările de operetă sau în 1877, medicul familiei regale, iar soţia sa Mite – nu- de melodramă precum şi elanurile filozofarde şi să ne mită la naştere Marie Charlotte von Bardeleben – intră înscriem în realităţile biografiei, atât de bogate, a omului în anturajul reginei Elisabeta. La rândul lui, Titu Maio- şi a poetului. rescu era căsătorit cu Clara Kremnitz, sora amintitului Am subliniat de numeroase ori că Eminescu era o doctor Georg Kremnitz, care deci îi era cumnat. Cei doi personalitate complexă, structurată în jurul propriei soţi din anturajul regal sunt invitaţi la Iaşi, pentru a-l cu- axiologii. Cam tot ceea ce a întreprins, atât în existenţa noaşte pe cumnatul lor Titu, care, la rândul lui, se va individuală, cât şi în existenţa socială, a avut rolul de a muta (1876) în Capitală. Era ministru al Cultelor şi In- o conserva şi fortifica. Periodic aproape, erau create ob- strucţiunii Publice, va ajunge parlamentar şi va redeveni stacole care să verifice bunul mers al acestei înfruntări academician. În Jurnalul său întâlnim deseori numele lăuntrice. lui Mite Kremnitz. Spre exemplu, într-una din seratele Feminitatea a avut, între altele, şi o funcţie de verifi- amintitei vizite ieşene, Titu Maiorescu îi invită să desci- care a capacităţilor de dominare a impulsiunilor exte- freze trăsăturile unor persoane necunoscute după foto- rioare şi interioare. La acestea se cuvine să adăugăm grafiile aşezate în faţă-le, folosind, precizează el, structura societăţii româneşti a timpului, în care elita in- metoda lui Darwin. Mite i-a provocat iritarea, pentru că telectuală încă era subjugată unor tendinţe învechite şi „a trecut uşuratec cu ochii peste ele”. se afirma cu dificultate. Aducerea relaţiilor dintre com- Lucrurile se vor îndrepta însă curând, dacă urmărim ponenta feminină şi cea masculină ale acestei elite la însemnările din acelaşi Jurnal. Constatăm că Mite standardele moderne se desfăşura cu oarecare greu- Kremnitz, care probabil învăţase cum-necum româ- tate, ceea ce ridica oprelişti care îl vor fi satisfăcut pe neşte, începuse să traducă în germană câte ceva din Eminescu, deoarece apariţia acestora îi îngăduia să îşi Ioan Slavici şi Constantin Negruzzi, apoi alcătuise vo- pună la încercare forţele. lumul Rumaenische Skizzen, ale cărui corecturi pentru Se cuvine să ne oprim, în trecere, asupra legăturilor tipar le face Maiorescu însuşi. Au apărut în 1877. Trep- aşa zicând amoroase pe care Eminescu le-a avut, dar tat, Mite Kremnitz a prins să frecventeze cercurile cul- nu din curiozităţi de paparazzo, ci tocmai din asemenea turale bucureştene, să asiste la conferinţe, să scrie ea perspective. Cu alte cuvinte, − şi insist asupra acestui însăşi literatură: un roman, o nuvelă, din care îi citeşte lucru − Eminescu încerca să cucerească femei dificil de câteva pagini lui Maiorescu. Se constată lesne că Mite abordat, din diverse pricini. Mai întâi, pe Veronica Micle, Kremnitz se încadrase oarecum repede în viaţa socială adică pe o femeie deopotrivă soţie şi mamă. Apoi pe şi culturală românească a timpului. Cunoştea oameni Mite Kremnitz, situată pe o scară superioară social- de profesiuni diverse, dar care făceau parte, neapărat, mente, ca membră a alaiului regal. De-a lungul timpului, din înalta societate. Se apropiase şi de membrii Junimii despre legăturile cu Veronica Micle au apărut atât exe- bucureştene, dar nu era de faţă când Eminescu a citit geze de foarte bună calitate, precum aceea datorată acolo, pentru prima oară, Luceafărul, la 24 aprilie 1882. Elenei Vulcănescu (2012), cât şi pliante de o deplorabilă Cum notează Maiorescu, se citesc însă la diverse invenţiune turistică. De asemenea, au apărut, în 2000, serate mondene, „nesfârşit de frumoasele poezii ale lui − editate de Christina Zarifopol-Ilias − scrisorile schim- Eminescu” – însă în absenţa acestuia −, precum şi frag- bate între cei doi. Aceste ultime două lucrări scot relaţia mente dintr-un roman de Mite Kremnitz. În sfârşit, la 28 dintre Eminescu şi Veronica Micle din rândul foiletoa- octombrie (9 noiembrie) 1882, la o întrunire a Junimii la nelor de duzină şi o aşază – decent − la locul social şi care participă şi Mite Kremnitz, se citeşte „şlefuitul Lu- individual cuvenit. ceafăr al lui Eminescu” (cf. Titu Maiorescu, Opere, vol. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre deseori 1: Jurnal, ediţie critică coordonată de Bogdan Mihai invocata relaţie dintre Eminescu şi Mite Kremnitz. Moti- Dascălu, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi vul principal pare să fie ignorarea circumstanţelor, a Artă, 2013, passim).

58 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu Din legăturile de rudenie dintre Kremnitz şi Maio- fi putut fi încredinţat decât de autorul însuşi şi că, prin rescu au rezultat şi legăturile prieteneşti, consolidate urmare, între acesta şi traducătoare existau relaţii de prin voiajuri comune, întâlniri, un timp chiar cotidiene, colaborare cel puţin amicală. de tot felul, precum şi o adâncire a cunoaşterii reci- La un an după publicarea acestui articol în revista proce. Nu totdeauna favorabilă. Spre exemplu, în oc- germană, Mite Kremnitz va colabora cu regina Carmen tombrie 1882, Maiorescu notează următoarele despre Sylva în alcătuirea volumului Rumaenische Dichtungen cumnata sa: „este violentă, incorectă, într-un anume (adică Poezii româneşti), în care va include tălmăcirea sens intrigantă”. proprie a douăzeci şi şapte de poezii, dintre care cele Mite Kremnitz se mişca însă dezinvolt în înalta so- mai multe erau din Eminescu. Treizeci şi şase erau ale cietate bucureşteană şi intrase în legătură cu mulţi scrii- reginei. În versiunea germană a lui Mite Kremnitz apar, tori, dintre care unii făceau parte din Junimea. Printre tot în 1880 şi tot la Leipzig, Neue rumaenische Skizzen. aceştia se găsea şi Mihai Eminescu, de care, la început, Constatând un interes crescut al străinătăţii faţă de s-a apropiat nu foarte tare, doar atât cât să îi cunoască literatura noastră, Titu Maiorescu publică eseul Litera- unele particularităţi sociale şi literare generale. În aceste tura română şi străinătatea în „Convorbiri literare” din două domenii s-au desfăşurat întâlnirile dintre cei doi, 1882, prilej de a evidenţia rolul reginei Carmen Sylva, înlesnite şi de prezenţa frecventă a poetului în anturajul dar şi, discret, pe acela al cumnatei sale în accentuarea lui Titu Maiorescu. Aşa a ajuns Mite Kremnitz să alcă- acestui fericit proces (cf. Titu Maiorescu, Critice, ediţie tuiască articolul Briefe ueber die neuere rumaenische îngrijită de Domnica Filimon, studiu introductiv de Dan Literatur (adică Scrisori despre literatura română re- Mănucă, Bucureşti, Editura Elion, 2000, p. 463 urm.). centă), care a apărut în Germania, la Leipzig, în publi- După moartea soţului, Mite Kremnitz părăseşte Ro- caţia „Magazin fuer die Literatur des Auslandes”, an. 49, mânia în 1898, fără să-i fi uitat însă nici limba, nici cul- volumul 97, din 1880, pp. 238-240 şi 252-254. A rămas tura şi nici literatura. Scrie romane şi nuvele cu subiecte necunoscut, până de curând, când l-a descoperit, tra- şi personaje româneşti, ale căror prototipuri s-ar părea dus şi comentat pe larg Horst Fassel, în studiul Mite că ar fi lesne decriptabile. În 1910, publică eseul Der ru- Kremnitz: literatura şi istoria literară românească prin maenische Lenau (adică Un Lenau român), care, deve- prisma unui martor ocular din secolul al 19-lea. Studiu nit clişeu, a făcut şi încă mai face oarecare vâlvă printre publicat în revista „Convorbiri literare”, an. CXLVIII, unii eminescologi. 2014, nr. 11, noiembrie şi nr. 12, decembrie. În manuscris, a lăsat un text intitulat Fluechtige Erri- Se constată lesne şi de aici câtă influenţă au avut nerungen an Mihai Eminescu, care a ajuns să fie cu- Titu Maiorescu şi Junimea (cu deosebire prin „Convor- noscut la noi abia la câteva decenii după moartea biri literare”) în formarea judecăţilor de valoare ale lui scriitoarei. De-a lungul timpului, au fost făcute traduceri Mite Kremnitz. În articolul de la Leipzig, cititorului ger- româneşti, dar fragmentare şi inexacte. De curând, a man îi sunt prezentate in extenso concepţiile literare ale apărut volumul Amintiri fugare despre Mihai Eminescu, celui dintâi, influenţa pe care au avut-o în modernizarea ediţie bilingvă, traducere, prefaţă şi note de Horst Fas- literaturii noastre, precum şi masiva prezenţă a literaturii sel, Iaşi, Editura Muzeelor Literare, 2014. Este cu ade- germane în revista junimistă. Este discutată pe larg li- vărat un eveniment în eminescologie şi, în general, în rica lui Vasile Alecsandri şi amintită aceea a lui Th. Şer- istoriografia noastră literară, deoarece Amintirile…, ori- bănescu, S. Bodnărescu, Matilda Cugler-Poni. Atenţia cât ar fi de „fugare”, aduc o mărturie importantă asupra este îndreptată şi asupra prozei lui Ioan Slavici, Ion unui episod controversat din biografia lui Eminescu. Aşa Creangă şi Alexandru Odobescu, precum şi asupra cum reiese din textul de faţă, precum şi din cele, cu ca- Nopţii… lui I.L. Caragiale. Surprinzătoare este include- racter general, amintite anterior, constatăm că Emi- rea, în caracterizarea operei tuturor acestor scriitori, a nescu începuse a fi cunoscut în lumea noastră unor trăsături psihologice şi sociale ale acestora, des- intelectuală încă de pe când era student la Berlin (chiar cifrate, în mod cert, după o cunoaştere directă a lor şi un „student inteligent” − scrie Mite Kremnitz, după rela- nu din auzite. tările martorilor). Aşadar, din auzite. A survenit îndată şi Un loc deosebit de important i se acordă lui Mihai cunoaşterea poeziilor, înlesnită de Titu Maiorescu. En- Eminescu, studiat, cum se poate constata, cu atenţie, tuziasmat, acesta i le traduce în germană, spre pildă, ca poet, gazetar şi ca om. Mite Kremnitz insistă asupra poezia Melancolie. A survenit şi cunoaşterea personală, trăsăturilor artistice, intelectuale şi sociale mai mult oarecum dezamăgitoare. Eminescu „era butucănos în decât în cazurile celorlalţi şi conchide că „prin felul lui fiecare mişcare a lui, asemenea unui bărbat care nu a de a fi şi prin concepţia sa despre viaţă e mai degrabă cunoscut niciodată nici disciplina corporală, nici pe cea neamţ, dar nu ai voie să-i spui aşa ceva.” Şi mai de- spirituală. Era mai degrabă lat decât zvelt, mai mult parte: „Fericirea lui Eminescu a rămas studiul. Pentru scund decât înalt, cu un cap prea mare în raport cu tru- un manuscris vechi ar da orice”. Spre a exemplifica câ- pul. Pentru cei 26 de ani ai săi, era prea masiv, cu o faţă teva aspecte ale liricii eminesciene, Mite Kremnitz in- prea cărnoasă. Prost bărbierit şi cu dinţii mari şi galbeni, clude traducerea poeziilor Crăiasa din poveşti era îmbrăcat neglijent şi nu prea curat”. Aşa ar fi arătat (Maerchen Koenigin), făcută de Carmen Sylva, şi O, Eminescu la 1876. Discuţiile s-au purtat atât în ger- mamă…( O, Mutter…) făcută de ea însăşi „după un ma- mană, cât şi în română, iar Mite Kremnitz a constatat, nuscris”. cu satisfacţie, că, adresându-se fiicei lui Maiorescu − Reiese cu limpezime că acel „un manuscris” nu i-ar probabil Livia, atunci în vârstă de 13 ani − poetul folo-

PRO SAECULUM 7-8/2014 59 eseu sea, cu deferenţă studiată, apelativul moldovenesc anume „doamna Micle, o cucoană deloc distinsă”, că- mata, în loc de livrescul dumneata. reia i-ar fi dedicat, mai întâi, poeziile înmânate apoi şi Impresia generală a fost însă una defavorabilă, de- ei. Fapte cât se poate de adevărate şi care au afectat-o oarece – se spune răspicat – junele se comporta ca adânc pe Mite. Discuţiile dintre ea şi Eminescu pe unul „aparţinând unei clase sociale neinteresante”. Cu această temă nu au lămurit defel lucrurile, cu atât mai timpul, această părere s-a diminuat, proces favorizat de mult cu cât poetul inventa fel de fel de circumstanţe des- transliterarea din româneşte în germană a câtorva poe- povărătoare. Una dintre afirmaţiile făcute acum de Emi- zii. Deşi, lunar, primea „o sută de franci”, pentru a o nescu se referea la o presupusă îngrijire pe care ajuta pe Mite Kremnitz în cunoaşterea limbii române, Veronica Micle i-ar fi acordat-o când el era student bol- Eminescu nu a respectat convenţia, cei doi continuând nav la Viena. Or, cu adevărat, cei doi s-au cunoscut să discute în germană. Româneşte, poetul intervenea mult mai târziu la Iaşi. Eminescu notează undeva data doar atunci când avea satisfacţii de ordin artistic. Deve- primei lor îmbrăţişări. Decisă să întrerupă orice idilă cu nea taciturn când venea vorba despre familia sa şi des- Eminescu, Mite Kremnitz îi obţine un bilet gratuit de că- pre escapadele sale teatrale din adolescenţă. lătorie la Iaşi, de unde aşteaptă zadarnic vreo ştire de „A fost un român pătimaş, fiind convins că nici grecii la poet. Îl va întâlni mai târziu în Parlament, apoi acasă şi nici evreii n-au pricinuit daune de durată sufletului po- la Maiorescu, dar nu are parte de niciun alt semn decât pular, care va renaşte în puritatea lui originară, elimi- un salut protocolar. nând tot ce este putred. Tot ce era mai bun aştepta Din perspectiva timpului, cu mult mai important mi numai şi numai de la popor, iar în ochii săi păturile de se pare însă faptul că Eminescu a reuşit să o apropie sus nu valorau nimic”. de Mite Kremnitz de viaţa noastră socială şi literară, să Din conversaţiile celor doi, se constată îndată că o determine să renunţe la unele preconcepţii, chiar să Eminescu a reuşit să o intrige pe Mite Kremnitz, să o îi ofere sugestii pentru câteva din scrierile ei literare, determine să renunţe la unele din părerile defavorabile precum nuvela Ein Lebensbild (adică O viaţă) ş.a. Nu în ceea ce-l priveşte, de la primele întâlniri. Important putem ignora defel faptul că i se datorează numeroase este portretul de ansamblu al omului Eminescu, unul traduceri din literatura română, din care o parte au fost dintre cele mai verosimile şi mai impresionante pe care incluse într-un volum apărut în 1917, cu un an înaintea le cunoaşte istoria noastră literară. Nu suntem în faţa morţii ei. unei figuri de roman sentimental, ci în faţa unei perso- Nu se poate trece cu vederea nici faptul că memo- nalităţi profunde, originale din multe puncte de vedere. riile discutate până acum sunt şi o mărturie în plus pri- Discuţiile pe care le-a avut cu Eminescu, fie în particu- vitoare la procesul formării elitei intelectuale româneşti, lar, fie în conclavurile literare sau mondene, i-au revelat prin desprinderea dificilă a acesteia de elita nobiliară. lui Mite Kremnitz un tânăr bărbat care îşi depăşea Este vizibilă stratificarea care îl prinsese şi pe Emi- mereu, probabil ignorându-l, statutul unei condiţii so- nescu: era membru al Junimii, dar, totodată, participa ciale modeste. Atitudinea faţă de femeie ar fost influen- la reuniunile mondene şi era admis în anturajul casei ţată de concepţiile lui Schopenhauer. „Era convins că o regale. femeie e ahtiată după podoabe şi cochetă şi-şi petrece Punând în circulaţia actualităţii Amintirile… scrise timpul născocind intrigi. De fapt, genul acesta de femeie de Mite Kremnitz în urmă cu mai bine de un secol, Horst a şi fost idealul său”. În ceea ce o priveşte, Mite Krem- Fassel contribuie la rescrierea corectă a unui episod din nitz a fost repede intrigată de atitudinea lui Eminescu biografia eminesciană. faţă de dânsa, deoarece i se părea că ea „nu corespun- dea idealului său” feminin. Relaţiile dintre cei doi au ajuns la un punct oarecum delicat, dar care o atrăgea pe tânăra femeie, soţie şi mamă. „Eram prea tânără şi prea fantezistă ca să mă întreb încotro ne îndreptăm”. Într-o zi, pe când ei doi stăteau alături la masa de lucru, Eminescu ar fi sărutat-o pe neaşteptate, fără ca ea să se opună. Şi de o parte, şi de alta, situaţia era pe cale de a se agrava. Soţie şi mamă devotată, Mite a consta- tat că, din „prietenie”, atitudinea ei faţă de Eminescu risca să se transforme în patimă trupească. Într-o zi, poetul i-a înmânat o foaie cu poezia Atât de fragedă, din al cărei subtext reieşea că îi era dedicată. În fapt, cum s-a demonstrat, versurile fuseseră scrise înainte de întâlnirea lor. Versurile vor fi tipărite în „Convorbiri literare” de la 1 septembrie 1879. Calea apropierii dintre cei doi era larg deschisă, dar discuţiile dintre ei nu au mers mai departe de statutul de idilă. Faptul a fost re- marcat de Titu Maiorescu – scrie Mite Kremnitz. Cum- natul i-ar fi adus o ştire defel plăcută: cât timp a fost în Iaşi, Eminescu ar fi avut o legătură amoroasă cu o Ilie Berindei - Căpitan

60 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Mircea Braga

POEZIA ŞI „LUCRUL CEL MAI IMPORTANT: IDEILE”*

Revenind, cu deosebită insistenţă, în cea de a doua râre asupra, ca pe – simplist vorbind – o „aplicaţie”, ci parte a volumului Amurgul idolilor, la problematica apo- drept un instrument al filozofiei, Nietzsche nu depăşeşte linicului şi dionisiacului dezvoltată în Naşterea tragediei (cu siguranţă, nici nu o doreşte) nivelul unei schiţe „de- (atribuindu-i-se acum semnificaţia de „primă reevaluare duse”, eficientă (atât cât poate fi eficientă estetica) doar a tuturor valorilor”), schimbând însă accente şi prelun- prin asumarea filozofiei generatoare. Efectiv, starea res- gind-o într-un adagio – preluat din Aşa grăit-a Zarathus- pectivă de lucruri o ilustrează prin propria sa creaţie. tra –, Nietzsche închide de fapt jocul formelor, fie ele şi „Poetul Nietzsche nu este altceva decât filozoful orgiastice, de fapt contrage în text unic deopotrivă mu- Nietzsche...” – precizează Giorgio Colli în chiar primele zica, dansul şi poezia, reclamând ca spirit tutelar pe „fi- rânduri ale comentariului său consacrat Ditirambilor lui lozoful Dionysos” şi vorbind astfel, în consecinţa Dionysos. Şi continuă, explicativ: o „asemenea poezie „auscultaţiei” timpurilor şi a lumilor, ca „propovăduitor al se conjugă intrinsec cu toată proza lui Nietzsche şi cu veşnicei reîntoarceri”. multe alte lucruri pe fond, adică este lipsită în sine de o Până şi în cazul refacerii traseului excesului dioni- autentică autonomie expresivă”, încredinţată tiparului siac (pe care azi înclinăm a-l asocia unei practici oculte doar în vederea obţinerii unui „efect «arhitectonic»”, cu iz şamanic), invocator şi constitutiv al freneziei vita- pentru ca astfel „să accentueze ludicul şi zburdălnicia liste, restaurator – prin extirparea constrângerilor social- sau să slăbească o tensiune într-un mod efuziv, în ca- morale – al vibraţiei existenţiale „naturale”, suverană drul unor elaborate scrieri în proză”. Faptul că Nietzsche rămâne filozofia, dincolo de masca formelor care ne nu şi-a publicat niciodată poeziile în volum autonom, ri- vorbesc (oferindu-ne, totuşi, o imagine idealizată) des- sipite fiind prin diversele sale scrieri filozofice (Idilele din pre dans, muzică şi poezie. Evidenţa acestei realităţi Messina au apărut separat, într-o primă versiune, doar ne-a determinat, de altfel, să considerăm incursiunea în publicaţia „Internationale Monatschrift”, nr. 5/1882, iar filozofului în sfera teoriei artei ca pe un breviar hibridi- programatul de el volum Ditirambii lui Dionysos a văzut zat, de unde şi trimiterea către aliniamentele unei onto- lumina tiparului de-abia în 1891, de fapt ca apariţie qua- estetici, cu intenţia de a sugera că ne aflăm în faţa unei sipostumă), nu trimite, totuşi, către un efect al unui arti- „închideri” a problematicii esteticului care înlătură preo- ficiu dirijat cu premeditare nici ca justificare a poeziei şi cupări de demontare a tot ceea ce oferă, în mod amplu nici doar în acest fel ca mecanism de omogenizare a compozit, exterioritatea fenomenului artistic, de la ime- scriiturii. Ştim, deja, că Nietzsche vedea filozofia ca diatul constituirii sale ca evidenţe ale unui registru spe- „dans al ideilor” şi acceptase ca firească ideea că filo- cific, particularizant, până la „tehnica” de comunicare şi zofii sunt, în realitate, nişte poeţi. Mai mult, el înţelegea la formele de receptare. Cum, dintr-un anumit punct de lucrarea spiritului ca expresivitate obţinută pe temeiul vedere, orice filozofie se prezintă ca reducţionistă, cir- sincretismului absolut, de unde şi opţiunea sa târzie cumscrisă – prin chiar esenţa sa – unui singur (sau doar pentru ditiramb, sinteză dominată de viziunea întregului, câtorva, extrem de puţine) Grundlehre, ur-Prinzip, ge- a inepuizabilei dinamici a vieţii, solicitând trăiri şi gân- nerând totuşi o matrice proliferantă, dar în „adevărul” duri, invocaţii şi cale de înţelegere, totul alunecând con- său aproape monocromă, estetica – firesc dependentă tinuu între dans, muzică şi cuvânt, pentru a reface, a de mişcarea ideilor – se va conforma, în mare, tiparului reinstitui armonia originară. Se profila, astfel, o matrice, acestora, cu atât mai mult în cazul unei gândiri obse- un „model”, pe care Nietzsche însuşi îl precizează încă sionale ca a lui Nietzsche. Ne explicăm, în felul acesta, în cea de a IV-a Consideraţie inactuală: „Aşa după cum accentele determinante pe care le primeşte „estetica” ne-am putea reprezenta acum şi evoluţia dramaturgului sa, privind mai întâi substanţa şi, apoi, funcţia artei, ge- străvechi, el este, în maturitatea şi perfecţiunea sa, o niul, talentul sau inspiraţia (dar şi modalităţile de con- creaţie fără nici o piedică şi lacună: artistul cu adevărat cretizare a lor), ca nefiind altceva decât expresii ale liber, care nu poate gândi nicidecum altfel decât simul- acelor indefinibile energii care alimentează la fel de in- tan în toate artele, mijlocitorul şi împăciuitorul sferelor definibila voinţă de a crea în spiritul vieţii. Concretul şi aparent despărţite, restauratorul unei unităţi şi totalităţi individualul, „locuri” în care primesc formă impulsurile a capacităţii artistice, care nu pot fi deloc ghicite şi de- finalizate în creaţie, sunt exteriorizări ale unui general duse, ci doar arătate prin faptă. Dar pe acela în faţa că- „natural”, de fapt acesta fiind liantul întregului câmp ar- ruia se săvârşeşte brusc această faptă, ea îl va copleşi tistic şi, în acelaşi timp, valorizator la modul absolut. Dar precum cea mai înspăimântătoare şi mai captivantă înţelegând estetica nu ca pe o „epifanie”, ca pe o cobo- vrajă: el se trezeşte dintr-o dată înaintea unei puteri ce suspendă rezistenţa raţiunii, ba chiar face să apară ira-

PRO SAECULUM 7-8/2014 61 eseu ţionale şi de neînţeles toate celelalte lucruri; nu mai lui idolilor este aproape violenta coborâre în concret a avem nicio măsură în mână, tot ce este legic, tot ce este „ideii” (cu acea specificitate pe care am menţionat-o, fix începe să se mişte, fiecare lucru străluceşte în culori dar fără a intra în atingere cu principiile iluministe, în- noi, ni se adresează cu litere noi...”. Numai că, la data trucât „voinţa” teoretizată de filozof se află deasupra ra- la care filozoful aşternea pe hârtie elogiul adus creaţiei ţiunii, pe care o controlează), precum şi întreaga lui Wagner, rândurile de mai sus creionau mai degrabă mecanică a finalizării legice a oricărei creaţii artistice o perspectivă, o înţelegere a celui care încă nu-şi uitase prin efectul de „naturalizare” a existenţei. cu totul aplecarea asupra studiului filologic. Nici mai târ- De pe acest prag însă, dublu marcat în cazul poe- ziu, de altfel, tabloului „artistului cu adevărat liber”, ziei, în care „ideea”, în toată concreteţea ei, este im- Nietzsche, evident, nu-i va putea da replica pe deplin inentă nu doar ca „substanţă”, ci şi ca funcţie, obstrucţia adecvată, dar va putea să-l conceptualizeze („filozofia”), esteticului se defineşte, cel puţin în lumina teoriei mo- să-l intuiască şi să-l sugereze prin modalitatea aparte derne a artei, ca tezism. Nu altfel funcţiona sincretismul a scriiturii. De această modalitate vor ţine, printre altele, în ceremonialul dionisiac, conturul artistic fiind un „rost” ruperea cursivităţii textuale în versete (formă originară târziu al unei exteriorităţi neaderente la o ţintă a unei la el), „proza artistă” din Aşa grăit-a Zarathustra, exce- mentalităţi, pierdute azi, de căutare a împlinirii într-o altă sul aforistic (mergând până la a considera versul ca în- dimensiune a trăirii. Captiv registrului ideilor, textul filo- veliş al aforismului), introducerea poeziei ca atare în zofic al lui Nietzsche îşi apropriase şi elemente vitale spaţiul demersului filozofic etc. ale unei religii – repetăm: cea a vieţii –, de unde şi ne- Câteva însemnări cu caracter autobiografic, rămase cesarul relief al unei morale subiacente: este condiţia între manuscrisele filozofului şi reproduse doar în 1972 ciudatului izomorfism a două straturi care îşi revendică de Karl Schlechta (v., în acest sens, şi alte precizări în unitatea în contra perseverentului proces de separare Addenda lui Simion Dănilă, în Friedrich Nietzsche, a lor. Totuşi, altfel decât orice instituţie fundamentată pe Opere, vol. 1 – Poezia), ne arată că el însuşi fusese o religie, conferind primat unui text „lucrat” ca o cartă a conştient de faptul că stratificarea înţelegerii „naturii” şi ideilor exprimând vehement doar realul şi numai realul, a „practicii” poeziei s-a desfăşurat în timp, motiv pentru Nietzsche dă moralei subsecvente posibilitatea de a se care, bănuim, nici n-au fost introduse în Ecce homo, lu- afirma prin deducere, prin forţe „naturale” care exclud crare destinată cu precădere realizării unei imagini de constructul, deci anulând, relegând elaboratul şi con- sine deja stabile. Conform respectivelor mărturisiri, venţionalul statut al prezenţei individualului în social, într-o primă perioadă, a copilăriei, a scris „foarte multe adică artificialul ce ţine impenitent de orice „morală a versuri nereuşite”, „aproape fiecare poezie avea aspe- oamenilor”. Nefiind un instrument creat, ci o instanţă in- rităţi de limbă”, „materia primă a acestora” terioară, imanentă, morala în cauză se supune princi- reducându-se la scene spectaculoase, de climat sen- piului conform căruia, după Nietzsche, „a fi”, adică a zaţional romantic. Apoi, într-o a doua etapă, continuă aparţine fără rest vieţii, înseamnă deopotrivă a gândi, a Nietzsche, „am încercat să vorbesc într-o limbă înzor- simţi şi a te manifesta (raţiunea, trăirea, atitudinalul) zonată şi strălucitoare. Dar graţia se transformase în doar sub acest comandament originar. Şi tot în acest graţiozităţi, iar limba sclipitoare în aluzii frazeologice. Şi punct, arta – cu deosebire când îşi asumă mişcarea din toate acestea mai lipsea lucrul cel mai impor- ideilor – devine o ilustrare, un instrument ori, în cel mai tant, ideile” (subl. ns. – M.B.). De-abia după o a treia fericit caz, un „acompaniament” al gândirii, de fapt o altă etapă, în care „am încercat să reunesc pe prima cu a faţă a aceluiaşi obiect. doua, adică să împreunez graţia cu vigoarea”, „progra- mul poetic” (fiind-că poate fi vorba de un asemenea pro- SENTINŢELE LIRICE. La judecata de sine, aşadar, gram) al lui Nietzsche prinde contur ferm: „... adevărata Nietzsche îşi consideră poeziile de început ca menţi- poezie se sprijină pe fiecare cuvânt. O poezie lipsită de nându-se la nivelul unor versificări relativ corecte, dar idei, drapată cu vorbe şi imagini, se aseamănă cu un nu mai mult decât atât. „Materia primă” a acestora, cum măr care adăposteşte în sine viermele. Vorbăria trebuie deducem din chiar precizările sale, este evident roman- să lipsească total dintr-o creaţie poetică; deoarece abu- tică, jocul imaginar edificându-se pe „teribile aventuri pe zul de vorbe goale trădează un cap inapt să creeze mare”, cu „furtuni incendiare”, din recuzită nelipsind nici ceva de unul singur. În general, la scrierea unei opere regretul depăşirii vârstei copilăriei, tânărul Nietzsche trebuie avute în vedere cu deosebire ideile; o neglijenţă complăcându-se a se vedea ca „bătrân ca o pară, / stilistică se scuză mai repede decât o idee confuză”. Brăzdată / Şi ofilită-i faţa mea, / Podoabă altădată. / Sigur, teza prezenţei ideii în poezie nu fusese des- Ale-ndoielii brazde, dur, / Se afundară, / Uscat, noroiul coperirea lui Nietzsche, de-ar fi să menţionăm doar sta- vieţii sur / Pe toate le-nconjoară” (Acum şi-odinioară). rea actului contemplaţiei estetice aşa cum o vedea Prin „pâcla toamnei cenuşii”, care-i aminteşte de „spul- Schelling, mod de „descifrare” intelectuală a obiectului berate vremi şi fericiri”, lăsând să treacă „fantome pe pentru facilitarea întoarcerii către sine; apoi întreaga munte”, nu-şi înţelege încă rostul, nu-şi cunoaşte nici problematică romantică a teoriei artei axată pe surprin- gândurile, nici visul, „nu ştiu la ce să mă aştept” derea ideilor prinse în materie sensibilă (la Herbart şi, (Toamnă). Firesc, nu-i este străină nici poza fatalistă: mai ales, la Schopenhauer); sau formula de raportare „Sătul de lume, aş fugi a esteticului la iminenţa unui „spirit absolut” la Hegel. Departe. Ceea ce face diferenţa între aliniamentul idealismului Ca rândunici spre miazăzi, romantic, abstract şi desfăşurat cu puternică vocaţie Să mă retrag în moarte: speculativă, şi cel pe care se plasează autorul Amurgu- Zefir de vară-n cimitir,

62 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu Amurg, beteală, rău ne-apuce râsul, / Pân-om coborî în humă”. Cel de În jur, parfum de trandafir, al doilea dezvoltă, în fapt, un cod de lectură a unei com- Copii în zbenguială.” ponente a volumului, centrată pe dislocarea moralei no- (Acum şi-odinioară) cive, cultivată educaţional în climat anti-natural: „Mintea Dar ţine de „psihobiografia” sa, ca să zicem aşa, ca cum se-nvaţă, «minte»,-n / Tomul prost s-o desluşiţi!”. – la scurte distanţe în timp – Nietzsche să-şi abando- Poezia e văzută, va fi văzută astfel şi în următoarele neze vechile traiectorii ori, măcar, să le refacă pe alt su- două cărţi pe care le va publica, asemeni unui inter- port; nu le va refuza şi nu le va uita, însă, mezzo, a unui adaos „traducând” textul filozofic, facili- considerându-le – cum şi sunt, de fapt – ca episoade tându-i – prin mijlocirea stării de graţie – relaţia cu ale unei constituiri care, în ultima ei ipostază, îşi reven- cititorul sau, uneori, pur şi simplu, ca jubilaţie a autorului dică starea canonică. Răsturnările pot fi nu numai spec- (în relaţie cu momentul elaborării Ştiinţei vesele, îşi ex- taculoase, ci chiar şocante atunci când, bunăoară, primă „recunoştinţa pentru cea mai minunată lună ia- avem în faţă un text ca La aniversară (scris, probabil, nuarie pe care am trăit-o eu”). Acestui cadru îi aparţin la aniversarea mamei sale, în 1859): Idilele din Messina, „Glumă, viclenie şi răzbunare” şi „Pe unde firea daruri mândre-aşterne, Cântecele Prinţului Vogelfrei. Cu o precizare: Faptul că Iar munţi şi codri muze-adăpostesc şase din cele opt poeme aparţinând Idilelor... au fost re- Şi-albastrul cer mereu seninu-şi cerne făcute şi publicate, în Ştiinţa veselă, cu titlul schimbat Pe plaiuri verzi, şi-a Tatălui Ceresc (Cântecele Prinţului Vogelfrei), ţine de practica „defini- Slăvite-atotputernicii eterne tivării” unui text, a „versiunii ultime”. Aşadar, ne aflăm în Şi marea lui iubire se vădesc faţa a două grupaje de versuri oarecum autonome, nu Din nou, cu fiecare zi, paterne – departe, însă, de sugestia unei selecţii resimţite de Doar chipul lui acestea-i zugrăvesc. autor ca semnificativă, cu atât mai mult, cu cât Nietzs- Şi azi răsună imn cum altul nu-i che, privindu-şi retrospectiv creaţia, n-a văzut-o nicio- Spre Domnul, peste viaţă, peste moarte, dată altfel decât situată la cota cuvântului hotărâtor, iar Ca,-n veci drept laudă şi ofrandă lui, în Ecce homo, consacrând Ştiinţei vesele ceva mai De-un an mai mult să ai, prin mila-i, parte puţin de o pagină, insistă excesiv asupra versurilor in- Şi binecuvântarea-i să-ţi pogoare, cluse în volum. De altfel, singur considerându-şi cartea Încât din aspra noapte-a lui februar ca expresie a unei stări apropiate de cea a Saturnaliilor, Să-ţi crească falnic anul, cum un soare aducea implicit recunoaşterea unei „eliberări” în favoa- Se-nalţă din al dimineţii jar.” rea căreia lucra mai degrabă gramatica poeziei decât La puţin timp după aceea, prin 1863-1864, Tatăl Ce- cea a filozofiei. Gânditorul, totuşi, nu se dezminte: deşi resc devine doar „Zeul necunoscut”, pentru ca, spre rescrierea poemelor din Idile... aduce un plus de poeti- final, autorul versurilor de mai sus să-şi revendice cali- citate, înlăturată fiind expresia sacadată şi, nu o dată, tatea de „Anticrist”, iar în câteva pagini rămase printre eliptică, fluenţa versului conferă ceva mai multă preg- manuscrise să scrie fraze extrem de dure nu numai la nanţă ideii. Ilustrăm cu o strofă din Prinţul Vogelfrei, adresa sorei, ci şi a mamei sale, respingându-şi chiar poem reintitulat În Sud: etnicitatea dobândită prin linie maternă în favoarea unei „Gândirea? – e o proastă treabă: firave ascendenţe poloneze. Gândirea, limba piedici sunt! Perioada elaborării celor două volume din Omenesc, Zburând, primii putere-ntreagă, prea omenesc, una din „cele mai pline de boală şi de Deprins-am mai frumoasă treabă, durere din viaţa mea”, cum o considera chiar el, a re- Cuplet şi glumă, vesel cânt”, prezentat, totodată, „o modalitate supremă de conva- devenit: lescenţă (subl. aut. – n.n.) în sine”: Nietzsche „Gândire! Jalnice suspine! abandonează studiul filologic (de care, într-un fel destul Ne-mpingeţi iute spre soroc! de evident, ţineau atât Naşterea tragediei, cât şi o bună Zburând, văzui ce mă reţine, – parte din textele aparţinând aceleiaşi epoci, apărute Azi sângele-mi dă buzna-n vine postum, mai ales Filozofia în epoca tragică a grecilor), Spre-o nouă viaţă, un nou joc...”. pentru a se consacra filozofiei. Deşi încă aflate în ipos- taze, în expresii distincte, mutaţia „materiei” (e cuvântul De aici, şi abandonarea tiparului idilei, a tonalită- său, cum am văzut) are acelaşi traiect în ambele dome- ţilor evident minore dependente de aceasta („Tu taci – nii. Timid sau, poate, doar precaut, la finele primei cărţi dar lacrimi poartă, / Curată, faţa ta: / Tăcuşi – de doruri din Omenesc, prea omenesc, e introdus un „postludiu” moartă, / Amorosissima?”), creându-se spaţiu medita- intitulat Între prieteni. Putem vorbi şi de un experiment, ţiei, inclusiv uneia de prefigurare: de o provocare a cititorului, acolo unde Nietzsche nu „Tot aşteptând aici – dar ce? – nimic, ajunsese să vadă, să simtă şi să înţeleagă modalitatea Stam, dincolo de rău şi bine,-un pic topirii ritmurilor, paralele încă, în vibraţia „estetă” din Aşa Gustând lumini şi umbre-un pic, doar joc, grăit-a Zarathustra. Totuşi, în tiparul „postludiului”, miş- Amiază, lac şi timp fără soroc. carea ideii se face simţită, concentrând liric două dintre motivele textului filozofic. Cel dintâi este al râsului, ca Iubito, brusc! din unu furăm doi – exteriorizare a bucuriei vieţii, ca de-constrângere natu- – Şi Zarathustra-mi apăru apoi...” rală prin datul „prea omenescului”: „Bine-i a (Sils-Maria) tăcea-mpreună! / Mai plăcut însă e râsul... / [...] Tot mai Nu asemenea texte sunt însă majoritare. În „Glumă,

PRO SAECULUM 7-8/2014 63 eseu viclenie şi răzbunare”, predominante rămân „sentinţele tut al „supraomului” e manifestă, întărită fiind de nuanţa lirice”, destinate chiar de Nietzsche – cum precizează co-participării: Simion Dănilă – „spre a da ideilor forţă şi credibilitate”. „Strânşi prea puternic cu Dar, în acest fel, poezia îşi pierde vizibil autonomia, ne- Lumea vom sta! gându-şi condiţia romantică şi perspectivele deschise Virilul, veşnicu’, prin aceasta, revenind la un moment în care poemul în- Ne soarbe-n ea!”. semna, la propriu, „multitext”, sinteză de gând şi trăire Dar chiar precaritatea lirică a multor texte delimitate cu un puternic control formal şi de esenţă asupra unui formal ca poezie indică faptul că Nietzsche şi-a trăit cu soi de sincretism în care regenţa filozofiei este vitală co- patimă şi complet filozofia. Când reuşeşte să se des- municării. „Sentinţa” înseamnă verdict, acesta e condi- prindă de aceasta (nu este şi cazul din Aşa grăit-a Za- ţionat raţional şi etic, drept care versul îşi măsoară rathustra, unde filozofia creşte intempestiv în spaţii „eficienţa” în asigurarea unei receptări finalizate ca ecou „artiste”), iar poezia este aruncată în starea de de-limi- în primul rând raţional, apoi afectiv. De aceea, flash- tare a simţirii, episodul poate lăsa liber şi gândul că urile lirice din amintitul grupaj (dar şi din altele) nu se „poetul” Nietzsche – ca unică, singulară trăire – a fost îndepărtează nici de centrarea aforistică a expresiei şi, trecut cu premeditare în derivă: în unele cazuri, nici de uşoara extensie etică a epigra- „Tâlhari de drumul mare! Acuma sunt al vostru mei, aşa cum o întâlnim, mai pregnant, în literatura An- Cât vreţi să mă răscumpăr? tichităţii greco-romane. Doar rareori supravegherea Pretindeţi mult – aşa mă sfătuie mândria mea – atentă a textului liric lasă loc alternanţelor, alunecărilor şi repede: între semnificaţii, creând – la recepţie – o fereastră către mă sfătuie mândria cealaltă plurisemnificare: îmi place să ghicesc: uşor mă istoveşte asta „Sortită unui drum, o! stea, încotro să fug? Ce te priveşte bezna grea? Zac liniştit Prin vremea asta să scântei! şi întins, Departe de mizeria ei? asemeni muribundului căruia îi încălzeşti picioa- rele De lumi îndepărtate ţii: – gândacii toţi se tem de amuţirea mea Prin milă vei păcătui! – aştept

Un singur ordin: pură fii!” Numesc bun totul (Morală de stea) iarbă şi frunziş, fericire, binecuvântare şi ploaie”. Doar dimensiunea poemului şi câteva accente peri- (Poetul – chinul creatorului) ferice („mizeria” lumii şi „mila” faţă de aceasta) ne îm- Cert este că, în manuscrisele filozofului, îndeosebi piedică – nu la modul categoric, însă – la a-i atribui în cele din ultima perioadă a vieţii sale conştiente, în- calitatea de aforism. La nivelul catrenului sau, îndeosebi semnările ataşabile expresiei poetice nu se îndepăr- la al distihului, această ezitare e suprimată, tiparul afo- tează de ţinuta „exerciţiului de stil”, păstrate în stadiul ristic afirmându-se programatic, titlurile oscilând între primei consemnări în vederea, probabil, unei ulterioare aluzia transparentă (Vademecum-Vadetecum – a fi tu prelucrări (procedeu frecvent la Nietzsche). Uneori, e însuţi, a nu urma un model; În sus – esenţială e fapta, prezentă „epigrama”, cum este cea dedicată, generic, nu proiectul; Interpretare – a fi egal între egali; Drumeţul „pustnicului”: – a-ţi urma menirea indiferent de obstacole şi primejdii; „Să am eu gânduri? Bine – le voi fi stăpân. Prudenţă – a-ţi refuza apropierea de cei al căror spirit e Să-mi fac (sublinierile aut. – n.n.) eu gânduri, – în suferinţă etc.) şi definiţie (Împotriva îngâmfării, Pro- asta-mi place s-o amân! fundul, Principiul celor rafinaţi, Dorinţe pioase, Pictorul Altminteri, rob am să le cad curând realist, Oameni superiori etc.). Formula este, de cele Şi să robesc nu vrea nicicând”. mai multe ori, de insectar: „Suflete strâmte-mi displac; În multe cazuri, e păstrată forma aforismului: / Nici Rău, nici Bine aici nu-ncap” (Suflete strâmte). „aspră-i mila lui, Exceptând creaţia de început a filozofului, precum strânsoarea iubirii sale striveşte: şi unele texte aparent încheiate, dar pe care Nietzsche uriaşului să nu-i daţi mâna!” nu le-a încredinţa niciodată tiparului –, diferitele însem- Nu lipsesc nici simplele sintagme, reţinute, poate, în nări considerate, în ediţiile ce cuprind manuscrisele, ca perspectiva unor frazări viitoare: „albii secate, / suflete ţinând de exerciţiul poetic (de la variantele poemelor an- uscate, nisipoase”; sau: „am început cu asta: / m-am tume până la frazări incomplete şi bruioane, dar delimi- dezvăţat de mila pentru mine!”; sau: „ca dangăte de clo- tate ca vers) oferă imaginea unui amplu laborator de pot pierdute / prin pădure”. creaţie. Ceea ce reţinem, în linia pe care o urmăm (care Vor urma însă Ditirambii lui Dionysos... nu este cea a detalierii laboratorului), se supune, pe de o parte, obsedantei căutări a expresiei şi, pe de alta, în- * Fragment din volumul Ecce Nietzsche. Exerciţiu de lec- ţelegerii de sine, naturii pe-trecerii sale prin realitate sub tură hermeneutică, în pregătire. aura simţirii şi a decriptării momentului, uneori chiar an- ticipând teze ce vor fi dezvoltate ulterior. În 1884, de pildă, convocarea creaţiei, oricare ar fi aceasta, ca sta-

64 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Nicolae Havriliuc

In memoriam Alexandru Deşliu STAREA CA LUCRARE A MIŞCĂRII

1) Contrarietăţi în comunicare; 2) Elogiul credinţei; riscante denaturări. Dar ceea ce rămâne fasci nant, din- 3) În loc de concluzie colo de vorbele în stare să-nfricoşeze, este că viaţa curge. Ceea ce se denumeşte mişcare (prefigurând înte- Contrarietatea se păstrează surprinzătoare şi la meierea unui element de viaţă ce „nu poate fi decât nivelul condiţiei umane (deosebind omul de alte întru ceva, respectiv întru ceva ce ţine”1), impulsionată vieţuitoare). Sunt oameni care trăiesc în rău şi fac rău de necunoscutul ce se-nchide (sau în expansiune când altora. Această îndeletnicire, oricât i-ar antrena în lu - cugetul pătrunde în înălţimi şi-n adâncuri), chiar dacă crare, îi situează, totuşi, în afara voinţei lor. Sunt şi oa- nu se la să în întregime lămurită, statorniceşte în „casa” meni cărora li s-a tăiat calea ce duce spre binele ei evoluţia. Orice evoluţie presupune un punct de unde existenţei, uneori excedaţi de prea multa lor vrere. „Aria se pleacă. În funcţie de caracteris ticile acelui punct, în- libertăţii omului însă e atât de mare, încât există în ea demnat spre echilibru, spre împăcare, spre dezor dine posibilitatea şi riscul de a putea spune «nu» chiar şi sau spre toate la un loc, formele evolutive îşi constituie binelui”2. Unii se-ndatorează faptei spre a îndeplini o mi- contrarietăţile (ştiute ca fiind necesare întemeierii fiinţei, siune din obligaţie, alţii execută fapta spre a fi pilduitori. lucrului sau fenomenului), întreţinând relaţii între afir- Trăirea se consti tuie din modele pentru semeni şi mare şi negare, între emiţă tor şi receptor, între dislocare repere de moştenire pentru urmaşi, slujind noutăţii şi fixare. Nu se poate realiza, oricât efort s-ar depune (Noutatea poate fi găsită şi-n vrajba cuvintelor spu se (prin distanţare şi conştientizare) o relaţie constructivă cândva). între da şi nu, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, „Biverbe” apar şi unele situaţii aflate în administrare dacă aceste două elemente în confruntare au aceeaşi de către „pu ternicii” zilei dintr-un teritoriu sau din lume. origine sau comunul lor este naşterea sub aceeaşi stea. Într-o situaţie care poate aduce învinovăţirea pe termen Este ca şi cum s-ar produce o nunti re între frate şi soră, lung sau pentru totdeauna, se pre feră misterul în locul între mamă şi fiu, între tată şi fiică. Vieţui rea în acest certitudinii. Misterul iluzionează şi eliberează prin doza sistem va genera la nesfârşit conflicte, suspiciuni, de inaccesibil la dezvăluire, pe când certitudinea devoră demolări şi condamnări în folosul utopiei şi al comicului şi acuză. Până şi natura eforturilor umane se-ntreţine hohotit sau mocnit care îl vor iluziona pe Sisif să-şi reia prin delimitări: unele dintre eforturi, oricât de intense şi lucrarea de la capăt cu acela şi entuziasm şi cu acelaşi expresive ar fi, se desfăşoa ră în van, satisfăcând consum de energie în contul căderii continue. Natura deşertăciunea, altele, primind chiar de la înce put însem- acuză orice formă de incest, inclusiv incestul politic, şi nul rodului, aparţin lucrului viu prin noua direcţionare şi aşea ză acea lume sub semnul morbidului. Acestea sunt orientare ce le fertilizează creşterea. enunţuri formulate din observarea şi studierea mediului În sensul mişcării necesită să fie văzut şi in(di)viz- înconjurător şi includ în alcătuirea lor contrarietăţi ibilul ce se-ntâmplă şi se ascunde în raţiunea omului. esenţiale pentru domeniul de viaţă. Raţiunea (ca stare de gând în desfacere şi apoi în refacere, încorporându-l prin învelişuri alter-native pe 1) Contrarietăţi în comunicare ceva), cea care a guvernat lumea de la scolastici Într-o fază de studiu a mediului de viaţă se constată până-n secolul al XX-lea, secol de lacrimă, de „nici sfinţi că, prin regenerarea naturii şi trecerea omului în habi- şi nici ro uă” (potrivit lui Lucian Blaga), începând cu tatul resurselor naturale (după excedentul primul deceniu şi conti nuând cu al doilea deceniu din experimentărilor artificiale), viaţa se va reface pe ver- secolul XXI, asistă neputincioasă la propria risipire, alt- santul ce-i stimulează creşterile şi devenirile valide. fel spus, forţa ei de elaborare a proiectelor aparţine Natura între ţine şi activează substanţialitatea lumii. logicii devenită veche (fiind lipsită de consistenţă la înte - Într-o altă fază, ca o conclu zie sau înnodând legătura meierea şi alcătuirea formelor de viaţă), iar în marginea cu înţelesurile iniţiale, se admite supravieţuirea drept un ei o nouă logică e pe cale să se nască. Ordinea veche, fel de exersare cu capul în jos şi efectuarea lucrări lor odată abandonată, nu se va mai reface în totalitate, în de-a-ndoaselea. La încercarea de menţinere pe locul ei se vor osteni forţe pentru cre area noii ordini verticală, cu poziţio narea capului pe umeri şi stabilirea (considerând trecutul un precedent de unde s-a ple cat). de relaţii cu împrejurările, se do bândeşte înţelesul unei Prefacerea din natură ce se desfăşoară în perimetrul

PRO SAECULUM 7-8/2014 65 eseu transfor mărilor şi prefacerea ce se produce în limitele doi este un pretext pen tru singurătatea în doi, iar pro- raţiunii, prin schimbarea viziunilor şi a percepţiei, fac creatul, când apare, strigă după un alt procreat, asoci- mişcare prin excelenţă. indu-se ca într-un joc de atracţie a contrariilor, însă cu Sunt lucruri ce devin („întru care sunt ceva”3), după timpul tace intrând în obişnuit prin iluzionare. cum sunt lu cruri aflate doar în mişcare. Impetuozitatea Chiar dacă omul trăieşte în prezent şi face prezentul mişcării justifică deveni rea. Până să se-ntrevadă în zare să existe prin lu crarea sa, rar se-ntâmplă să fie ancorat vreo ridicătură de teren ca un tăp şan de ieşire din ştiutul în realitatea prezentului, pentru ca apare ceva ce îl în- deja, unde să se aşeze gândirea cu tot stafful ei (venit toarce spre un trecut, unde fiinţa şi-a încetat emisiile, şi din unghi tehnic, sonor şi vizual în preparaţiile mediei) sau îl îndreaptă spre un viitor ce întârzie să-şi ara te şi să focalizeze pe înţelesurile zăcând ilizibil în lipsa fiinţa. Cert este că se trăieşte cu prisosinţă prin iluzii, unor găzduiri din realitate (ea însăşi reticentă cu sine) decât prin realitate. Iluziile, ca nişte corpuri scufundate care să nutriţioneze învelişurile intacte ale definirilor (ce unele în altele, se ivesc la tot pasul şi întind capcane încep să mişte), intervin modificări în mentalitatea omu- fără putinţa de a mai scăpa de ele. Uneori din cauza rit- lui („variaţii ce survin în spiritul uman”4) şi influenţează murilor accelerate de dezvoltare sau a schimbărilor raportul dintre nou şi vechi. Din lipsa experi enţei şi a bruşte de proiecte şi repere, semn că, din afară (de unor formule proprii, necesare în accepţia realităţii ce firesc), cineva dic tează în dezacord (cu firea), soci- se doreşte revigorată practic, noul poate să staţioneze, etatea umană de pretutindeni cunoaşte anumite iar vechiul, ori cât de discutat ar fi, dar cunoscând ex- disfuncţii ce influenţează insul, creându-i blocaje, perimentul funcţionării, să preia mantia germinativă a dislocări de identitate printr-o haotică risipire a in- noului (probându-i angrenajele interioare ori stinctelor şi a simţurilor. Aceste „alcătuiri” interioare îi scoţându-le din poticneli) şi să facă funcţionabilă provoacă insului, cu o anumită sensibi litate sau predis- „maşinăria” vieţuirii. Pe tabla de şah, ca şi-n viaţă, put- pus hipersensibilităţii, impresia că în trupul său sălă - erea, ca principiu, îşi pune în miş care „pionii”, şluiesc două persoane de gen opus şi care nu-i dau dovedindu-se întru ceea ce vrea să fie: reper de stabil- pace, neliniştindu-l, sau că-l năpădesc forţe ce-l itate şi direcţionare printre obstacole. agresează. Ştiinţa, nemulţumită de sine, trăitoare fiind Secolul XXI (în ascunsele sale proiecte care şi ea într-o societate disfuncţională, îi propune insului transpiră), ca un flux de trăiri şi concepte, aduce per- debusolat (în locul unui riguros program de educare spectiva unei „epoci eliminatorii şi po lemice” (expresie spirituală şi cultu rală îndeaproape elaborat) unul din preluată din Ortega y Gasset). Se înlătură modelele in- programele sale „năstruşnice” (din nevoia unei comode şi infructuoase, chiar dacă trecutul se mai revigorări sau reîntemeieri originale): modelarea păstrează în unele privinţe ca un reper director, nu pen- estetică a trupu lui sau ajustarea unor organe. Lucrarea, tru a fi urmat, ci pentru a stabi liza baza de unde să însemnând o abatere de la nor mele imuabile ale crească specificul, particularul. Şi totuşi, ce-l bântuie pe moralităţii şi de la simţul natural înnăscut, văzută şi de omul XXI, în forme incipiente sau în forme împlinite care aproape şi de departe, are darul să mutileze viaţa, îi determină comportamentele şi deciziile, ridică un strivindu-i însemnul originar perpetuat în timp ca o taină. mare semn de întreba re. Se află omul, ca urmare a de- Dar ceea ce întăreşte, în aceste condiţii, sentimentul venirilor sale, pe treapta care să-i confirme statutul de realităţii este numai CREDINŢA. Dintre toate formele de fiinţă superioară sau treapta îi indică faza fiin ţei în de- trăire şi de comunicare, numai credinţa aşează în cen - generare? În ambele cazuri, forţele interne îi pot stimula tru sinceritatea. omului continuarea prin revigorări de sine. De aceea, Vremurile noastre se arată deficitare în planul apelul la raţiune devine strictul necesar. Se cere o de- educaţiei. Copilul nu mai este adus în preajma altarelor, prindere cu iubirea de raţiune. Numai că „eliminatorul” în sânul naturii spre modelarea aşe zării de sine, şi „polemicul” în lucrarea lor nu-şi pot atinge efectul fără pregătitoare a apetitului pentru cunoaştere, ci pus în o adâncire în credinţă. Reiterând mesajul lui Malraux, apropierea maşinilor, a calculatorului care, scoţându-l sun tem atenţionaţi că „Nu supravieţuim acestui secol „în afară” prin contactul cu lucruri, fiinţe şi fenomene fără spirit. Nu este un lux, ci o primă necesitate” (Lam- într-o iluzorie ştire a lor, îi strivesc frageda aşezare de bert Wilson). sine. Şcoală nu mai este liantul între afec tul copilului în evoluţie şi „ideea” în orizontul cunoaşterii, ci se substi- 2) Elogiul credinţei tuie unui program prestabilit, corespunzător, mai Nu suntem egali între noi, natura ne-a făcut pe degrabă, unor ca noane şi norme nu întotdeauna cu fiecare drept un uni cat. Suntem atraşi unul de altul după aplicaţii practice, decât firescului şi nutritivului din râvna pe care o depunem spre un centru comun. creşterea vlăstarului. Bărbatul se simte atras de femeie, femeia se simte Când realitatea devine potrivnică, omul încearcă s-o atrasă de bărbat (a se vedea şi diferenţierea categoriilor modeleze, îm blânzind-o. Cu voie şi fără voie, el devine gramaticale prin unicitatea genului) pentru a zidi interi- creator de realitate sau au tor de realitate. Însă bătălia orul, cuibul de convieţuire, unde opoziţiile să coincidă, modelelor ar continua printr-o susţinută împotrivire, nu numai prin egalizare, ci prin participare. Sub stindar- dacă lucrarea omului nu s-ar desfăşura sub veghea Lu- dul iluzionar al egalităţii (praful aruncat în ochii lumii, ca minii de Sus. „Toate prin Logos s-au făcut, căci toate orice praf, şi-a dovedit efectul prin tulburare, nu prin poartă în fiinţa lor o raţiune, un mesaj, o finalitate şi fără conştientizare), dar în absenţa conlucrării, vieţuirea în raţiune nimic nu s-a făcut. Lo gosul lucrează însă

66 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu împreună cu Duhul, neconfundat şi nedespărţit şi lu - aparenţă? Când mişcarea include privirea de sine şi crează atât de unitar, încât opera divină apare ca prospec tarea sinelui, se spune că apare drept îndelet- pornind dintr-un sin gur principiu: ca o lucrare a două nicire prospectarea nemişcării ce, printre zdruncinături, braţe, călăuzite de o unică minte” 5. Ceea ce înseamnă face să se ivească semnul de rodire nouă. că lumina ştiinţei este călăuzitoare omului, fiind ve - gheată de lumina credinţei în zorii noii creaţii prin care Note: omul XXI se îndreaptă spre viitor. 1. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, Eminescu, 1978, p. 180. 2. Părintele Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Bucureşti, 3) În loc de concluzie „Harisma”, 1991, p. 86. Prin cuget se prinde ceva din esenţa lumii, dar 6 3. Constantin Noica, Op. cit., p. 180. numai prin „mişcarea ce se închide” . E de presupus că 4. José Ortega y Gasset, Tema vremii noastre, Bucu- lucrurile au esenţă din moment ce ele există, se reşti, Humanitas, 1997, p. 76. manifestă, intră în relaţie, provoacă impulsuri şi reacţii. 5. Părintele Galeriu, Op. cit., p. 53. Dar esenţa nu se arată. Dacă vedem lucrurile prin 6. Constantin Noica, Douăzeci şi şapte trepte ale rea- formă, culoare, stare, miros, iar în plus le mai şi auzim, lului, Bucureşti, Edi tura Ştiinţifică, 1969, p. 17. oare să fie o iluzie? Sunt lucrurile percepute în

Nicolae Havriliuc

In memoriam Mircea Dinutz

EŞANTIOANE DE COMIC

Sunt scene care provoacă râsul nu numai în tice, stinghere, fără legătură între ele sau nonconforme răstimpul desfăşurării lor, ci şi-n clipa când, abia intrate la întâlnirea cu fiinţa de gen feminin. Rizibilul, în această pe cale, vor să înceapă. Fac această afirmaţie situaţie, se află pregătit să izbucnească, dar numai par- deoarece sunt îndemnat să consemnez câteva „pivo- ticular, printr-un ins oarecare. turi” de rizibil desprinse din realitate sau din „surplusul” Momentul 2. Spre a înţelege cum localnicul Veni- de realitate care este teatrul. De la Brook citire, „teatrul amin (un nume oferit la întâmplare) dintr-un orăşel de începe atunci când doi oameni se întâlnesc. Dacă unul munte (se pare că muntele îşi apropie localnicii dintre ei se ridică în picioare, iar celălalt îl pri veşte, aşezând în fiecare un ceva ascuns şi comun) se avem deja un început. Apoi, pentru a continua, e nevoie păstrează uni tar (adică băţos) în tipologia sa de vântură să apară o a treia persoană ca să se ivească un conflict. lume, se cuvine ştiut că diverşi localnici pe nume Veni- Atunci începem să vorbim despre viaţă şi e posibil să amin, reprezentativi pentru tipologia menţionată, ajungem foarte departe – dar cel de-al treilea element se-nscriu în relaţie, executând aceleaşi gesturi care îi este esenţial.”1 particularizează. De exemplu: În fiecare dimineaţă când ies din casă, urmându-şi dru mul în lume (dintr-un simţ Trei momente comice din realitate practic dezvoltat, iubesc aventura şi vână toarea ca pe Momentul 1. Hotărâtoare fiind întâmplarea, o fiinţă un firesc al vieţii), ei fac un semn la uşa sau la poarta de gen masculin din orăşelul X (de la munte, dintr-o de- casei şi privesc scrutător la ce-i în jur, respingând calm presiune sau de la câmpie) devine cen tru de atenţie şi gândul nărăvaş potrivit căruia s-ar putea întâmpla ceva de interes pentru o altă fiinţă, dar de gen feminin. Însă necuviincios în lipsă. Ştiindu-se că Veniamin este unitar relaţia fiinţei de gen masculin cu ea însăşi se tulbură, (ceea ce intenţionează să mai însemne egal cu sine ceea ce împiedică desfăşurarea deplină a contactului însuşi), apare previ ziunea că unitatea sa ar fi în cu fiinţa de gen feminin într-o anumită perioadă de timp. distincţie cu unitatea altui Veniamin, devenit prin alteri- De ce se produce tulburarea? În acele clipe încetează tate opusul. Şederea în unitate a lui Veniamin s-ar da - să mai acţioneze asupra fiinţei de gen masculin o forţă tora „înşurubării” sale în identitate. Privindu-l atent pe din afară (fie ca o privire, fie ca un gând) deprinsă să Veniamin, îţi vine să spui: „Văd în el «imaginea lumii» dirijeze în fiinţa de gen masculin o diversitate de stări revărsată pe străzile oraşului”. Se poate întrezări uni- în mişcare. Or, absenţa unui ordinal care să strângă versalul într-o singură fiinţă? Răspunsul poate fi dat ca într-un mănunchi diversitatea de stări, aşezându-le dintr-o întâmplare şi pare credibil mai mult decât unul ier arhic, provoacă fiinţei de gen masculin gesturi hao- înde lung elaborat. Uneori şi-ntr-un spectacol când se

PRO SAECULUM 7-8/2014 67 eseu produce efectul happening, ceea ce se arată neguros ochelarii şi-i ştergeam de transpiraţia venită de la ochii şi de neocolit se furişează şi determină brusc luminaţia încinşi de lacrima ce sta să se produ că). Numai că unei scene, dându-i un farmec aparte. Rizibilul, din si - această lume fiind predestinată să se zbată între aspira - tuaţia de mai sus, în manifestările sale fiind intrinsec, ţie şi eroare (făgaş ales de soartă), exemplarele ei adică având o cauză ascunsă şi comună, îşi pregăteşte umane îşi vor con strui salvarea sau ieşirea din impas făgaşul printr-un grup uman. prin căderea într-o altă iluzie. Lipsite de conştiinţa Momentul 3. Un individ uman, executând gesturi tragică (organic respinsă prin fuga pe deasupra senti- scurte, deplasându-se cu paşi mărunţi, mereu grijuliu mentelor, acceptată fiind plăcerea, sadica plăcere de a cu sine spre a nu păţi ceva, într-o mulţime grăbită, se încurca, punându-şi reciproc „strâmbe”), aceste tipuri zgomotoasă, dând din coate, stârneşte hazul. Dar „notabile”, prin esenţa fiinţei lor, aparţin unei existenţe acela şi individ uman, preocupat de sine, când îşi descojite, vulnerabile. Prinse în şuvoiul mişcării ce le notează ceva la repezeală în faţa vitrinei unui magazin face viaţa la întâmplare, ele se străduiesc să-şi calcifice aflat sub supraveghere video, va stârni suspiciune „rana”, dar se vor repeta, urmând acelaşi făgaş. Astfel vânzătoarei dinăuntru. Hulit de vânzătoare pentru că i-a se perpetuează comicul, deoarece, în punctul consi- murdărit vitrina, individul o ia la fugă şi trece printr-un derat izbăvitor, alte erori aşteaptă. Rizibilul se naşte şi parc unde, sub o bancă, doarme un câine. Speriat, din percepţia spectacolului de teatru văzut ca înscenare câinele fuge şi el, întorcând mereu capul şi lătrând să-şi a unor momente de viaţă oarecare. Când „divertismen- alunge urmăritorul. În „mentalul” său, unde verbalul nu tul”, care poate fi spectacolul de comedie la prima se poate întemeia ca să-şi exprime starea, din instinct vedere, intră în conflict cu „funcţia înţelegerii” de apă rare (presupunând îndepărtarea nărăvaşului manifestată la personaj, se amprentează clipa cu urmăritor), impulsurile in teligenţei îi amplifică lătratul, savoarea comicului de caracter. „Ce, pentru comediile care în „traducere” verbală ar suna cam aşa (Câinele alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. mai suportase şi alte fugăriri): „Să-ţi moară urmărito rul Ce, adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti? şi altul să-i ia locul, iar tu să nu fi încă prins. Chestia Merg numai aşa, de un capriţ, de un pamplezir...”, asta o întrece pe toate.” Veniamin (oricare dintre ei), spune Ziţa (Sorina Ştefănescu), încercând s-o convingă aflat prin zonă şi pri vind scena, îşi spuse, scuipând în pe Veta să revadă spectacolul de la grădina „Iunion”. sân: „Iată un câine de 9 uşi!” Dacă „nu există comic în afară a ceea ce este cu * * * adevărat omenesc”2, după cum spune Bergson, iată că Privite în concluzie, dintr-un alt punct de vedere, per- fenomenul rizibil, într-un ambient adunând omul şi ani- sonajele lui Caragiale sunt o plămadă vie din eroarea malul la un loc, se produce prin schimbarea de accent, întreţinută cu sârg. Şederea cu obstinaţie, într-o „iden- vizând animalul amprentat de „o expresie omenească”. titate” iluzorie, nu le permite acestora distan ţarea de situaţie, iar persistenţa în „fixaţie” nu le îngăduie Comicul în elaborare scenică conştientizarea, adică exersarea intelectului prin gândi- Spectacolul O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, rea formelor, ceea ce le-ar descoperi „tragicul” în viziunea lui Alexandru Mâzgăreanu de la Teatrul „Not- existenţei. Căderea în prezentul „se poate şi aşa” sau tara” din Bucureşti, se deschide cu schiţa de surâs (mai perspectiva consolatoare a viitorului, întreţinând o altă degrabă un rânjet) a „pripăşitului” Spiridon (Şerban iluzie, celebră fiind replica (dintr-un alt text) „nu-i cea din Gomoi), ieşind din gura de canal, pe secvenţe, la întâl- urmă Cameră”, a dus în planul creaţiei la o revărsare a nirea cu lumea. Este su râsul emblematic (declanşând comicului în tragic şi invers, prin liniştirea şi împăcarea râsul tăcut) adresat unei lumi pe dos, acu zată prin extremelor. Comicul şi tragicul de azi, în perimetrul cate- alcătuirea ei de starea deplorabilă în care se află goriei estetice, şi-au pierdut din „substanţa” iniţială. Dar tânărul. Văzând şi ştiind prea multe despre lumea în pentru că prezenţa lor este necesară, deoarece reali- care vieţuia, el va fi înlă turat, adică ucis de un glonte tatea se des făşoară prin croiala lor (în artă se păstrează slobozit din arma lui Chiriac (Dan Bordeianu), antrenat prin măşti), comicul şi tragicul sunt nişte simboluri (o în apărarea „onoarei de familist” a stăpânului său Du- derogare de la esenţialul iniţial), îndemnând la mitrache (Gabriel Răuţă), onoare pe care o va terfeli cu prospectarea prin alte faţete. Căutarea şi delimitarea încredere, după ce va intra în „sufletul” Vetei (Crenguţa comi cului şi tragicului din cotidian presupun un neîntre- Hariton), recucerită de scălâmbăierile cu „arma”, rupt contact cu realitatea. În acest sens se cere reiterat simulând sinuciderea. Numai că Veta, de „ruşinoasă” înţelesul: nu o imitaţie a vieţii în format fotografic, ci o ce era, trecută printr-un „grăunte de întâmplare”, devine transfigurare a vieţii în format scenic. Farmecul din lu- partenera de sex a lui Rică (Ion Haiduc). Astfel, această dicul scenic este indispensabil farmecului din cotidian. lume zgândărită în numele „onoarei de familist”, în Fără licărul de iluzie n-ar fi viu momentul adevărului. „noaptea” ce-i agită spiritele, „consimte” vie ţuirea în eroare. Am observat la Alexandru Mâzgăreanu intenţia Note: de a prepara comicul (ironizând o lume căzută în 1. Peter Brook, Fără secrete, gânduri despre actorie şi rătăcire din care nu poate ieşi) învelindu-l cu un strat teatru, Bucureşti, Nemira, 2012, p. 28. tragic nutritiv (Râsul ce mişcă spectatorul este unul 2. Henri Bergson, Teoria râsului, Iaşi, Institutul Euro- tăcut sau zvâcnit, dar printre lacrimi. Îmi aduc aminte pean, 1992, p. 24. că nu o da tă, în timpul spectacolului, îmi scoteam

68 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Dumitru Matală

CINEVA TREBUIA SĂ PIARDĂ

„Ţinând seama de o tendinţă recentă de a se identi- ciun secret. Este doar o muncă supraomenească [...] fica personajele din romane cu persoane reale, consi- Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: der necesar să declar că în cartea de faţă nu există o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă nicio persoană reală; atât personajele cât şi numele lor de bani.” sunt fictive”. Nimic de zis, exista o aşa-numită tendinţă, Pe de altă parte, de bună seamă, şi cititorii, şi criticii, numai că ea nu era de dată tocmai recentă. Nu se fă- la rândul lor, odată ce au la-ti-tu-di-nea să descopere cuse simţită nici în jurul anului 1937, când îi apăruse lui câtimea de ficţiune dintr-o carte, o pot avea tot aşa de romanul A avea şi a nu avea, nici ceva mai devreme, bine şi în sens invers. Atâta vreme cât eroul titular din prin 1930, când îşi câştigase deja notorietatea cu Adio, Adio, arme, locotenentul Frederic Henry, se înrolează arme. Cu toate astea, şi într-un caz şi în altul, Ernest voluntar în formaţiunile Crucii Roşii, pentru a lua parte Hemingway s-a simţit obligat să facă o distincţie nece- la Primul Război Mondial, şi cum îndeobşte se ştia deja sară – şi o delimitare, totodată! – între realitatea trăită că scriitorul însuşi participase în aceeaşi calitate la lup- şi cartea scrisă, chiar dacă de fiecare dată făptuitorul a tele de pe frontul italian, era chiar inevitabil ca toţi să fie fost unul şi acelaşi. Prin asemenea motto-uri, ca nişte convinşi de deplina lor identitate şi să caute şi mai de- semnale periodice, sau prin îndărătnice declaraţii, ros- parte alte corespondenţe, mai mult ori mai puţin adevă- tite cu diverse prilejuri, scriitorul îşi conjura şi cititorii, şi rate. Când, în 1940, îi apărea romanul Pentru cine bat criticii să nu traseze, grăbiţi, semnul egal între viaţă şi clopotele, scriitorul se afla deja, de câţiva ani, printre artă. Fireşte, pentru că şi una, şi alta au legile lor spe- combatanţii războiului civil din Spania, în calitate de co- cifice, par-ti-cu-la-re, care se pot întâlni – sau completa respondent de presă, dar practic angajat irevocabil în – sau contrazice, dar nu se pot niciodată substitui până efectivele armatei republicane. Nici nu mai era nevoie la pierderea propriei identităţi. de alte dovezi pentru ca Ernest Hemingway şi Robert „Mai întâi trebuie să cunoşti subiectul”, mărturisea Jordan să fie consideraţi drept una şi aceeaşi persoană. tot el, într-un articol. „După aceea, trebuie să ştii cum Singura deosebire părea să fie aceea că, la sfârşitul să scrii. Ca să deprinzi însă aceste două lucruri îţi tre- cărţii, Jordan îşi va găsi şi el sfârşitul. De aici mai de- buie o viaţă întreagă.” Şi se pot întrezări aici atât o anu- parte, tot felul de alte trimiteri şi similitudini, care de care mită distanţare faţă de realitate, care nu-ţi serveşte mai... semnificative, nici n-ar fi putut întârzia să apară. niciodată subiecte de-a gata, cât şi o, tot anumită, defi- Lui Nick Adams, un adolescent care circulă prin câteva niţie a profesiunii de scriitor. Deoarece şi scrisul este, proze scurte de tinereţe, i-au fost atribuite firesc întâm- în definitiv, o meserie, chiar dacă nu s-ar putea men- plări din existenţa scriitorului însuşi – şi fără îndoială ţiona, ca în atâtea cazuri, concesiv, „o meserie ca ori- destule din ele sunt autentice. Lui Harry, personajul ce- care alta”. Din contră: „Pentru un scriitor adevărat, lebrei povestiri Zăpezile de pe Kilimanjaro, i s-au pus în fiecare carte trebuie să fie un nou început, prin care în- seamă altele, cu atât mai mult cu cât era de profesie şi cearcă iar să atingă ceva ce nu poate fi atins. El întot- scriitor. Iar în ce-l priveşte pe Thomas Hudson, prota- deauna trebuie să caute să realizeze ceva ce n-a mai gonistul unui alt mare roman, Insule în derivă, şi el urma fost făcut niciodată sau ceva ce alţii au încercat şi n-au să suporte curiozitatea criticii şi a cititorilor, cu toate că reuşit.” În această veritabilă profesiune de credinţă, scriitorul a avut grijă să nu-i mai rezerve aceeaşi profe- care nu-i altceva decât o necurmată competiţie cu tine sie, ci pe aceea de pictor. I-a scăpat însă şi lui din aten- însuţi, „cititorul are latitudinea să considere fiecare carte ţie că şalupa lui Hudson este botezată Pilar, adică drept o ficţiune”, după cum tot el afirma şi mai târziu, tocmai numele pe care-l purta şalupa lui Hemingway; prin 1960, într-o prefaţă la volumul Sărbătoarea de ne- ca şi amănuntul că ferma lui, sau a lor, din apropiere de uitat. Şi nici atunci nu uita să adauge de îndată: „Dar e Havana, nu poate fi alta decât Finca Vigia, binecunos- totdeauna posibil ca o plăsmuire a imaginaţiei să cuta proprietate a scriitorului. arunce o lumină nouă asupra anumitor fapte autentice.” Poate părea cam exagerată perseverenţa prozato- Tocmai de aceea Hemingway s-a simţit întru totul în- rului de a contesta sau măcar ajusta fapte şi peripeţii dreptăţit ca, spre sfârşitul propriei cariere, să declare, reale din existenţa sa. Multă lume i-o cunoştea drept cu greutatea experienţei câştigate deja: „Sunt întrebat aventuroasă şi spectaculoasă şi-l aureolase deja cu o adeseori în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are ni- faimă greu de zădărnicit încă dinainte de a i se citi căr-

PRO SAECULUM 7-8/2014 69 eseu anecdotice, depistabile sau nu în opera sa, scriitorul descoperise o vână de nesecat, ale cărei ramificaţii aveau să-şi dezvăluie multă vreme fertilitatea. Numai că, din păcate, şi asupra acestui subiect aveau să persiste, tot aşa, multă vreme disputele – şi controversele – şi verdictele discreţionare, mai ales între critici de data asta. Fireşte, toată lumea cădea de acord, în principiu, că personajele lui Hemingway, cele mai multe, suferă de claustrare, de singurătate; prea bătea la ochi lucrul ăsta ca să-l mai pună cineva la în- doială. Când însă venea vorba de cauze – de motive – de jus-ti-fi-cări, de aici mai departe comentariile s-au complicat într-atât, încât aproape că nu mai suportau... explicaţiile. S-a vorbit, înainte de toate, de o singurătate ca o formă de protest împotriva unei societăţi nedrepte, ceea ce, de altfel, era cea dintâi concluzie, cea mai la îndemână după lectura oricărei cărţi. S-au grăbit însă s-o completeze comentatorii din fostele ţări comuniste, fireşte, trăgând spuza pe turta lor. Ei au fluturat ca pe o lozincă de culoare roşie simpatia scriitorului pentru Cuba şi Fidel Castro şi au decretat că acea societate, nedreaptă – şi ostilă – şi dezumanizantă, nu putea fi decât orânduirea capitalistă, clădită, nu-i aşa, pe ex- ploatarea omului de către om. A luat astfel naştere o ne- obosită concurenţă între cele două lagăre pentru revendicarea şi recrutarea lui Ernest Hemingway într-o tabără sau alta. O campanie care transfera, şi dintr-o parte şi din alta, pe plan politic o dispută ce trebuia să se dezvolte cel mult pe tărâm artistic. Ea nici n-avea Ilie Berindei - Sebastian 3 vreo şansă să izbândească decât atunci când o serie de state comuniste au devenit, la rândul lor, capitaliste ţile. Pentru numeroşi critici sau cititori romanele nu fă- şi s-au convins pe propria piele că destinul omului poate ceau decât să repete, sub forma unor naraţiuni ticluite, deveni oricând un eşec, în orice societate şi oricum ar lucruri pe care ei le cunoşteau dintr-o realitate mai plau- dori să-şi scrie numele. Nu era neapărată nevoie de po- zibilă. Ceea ce cunoşteau ei totuşi nu erau decât amă- litizarea operei unui mare scriitor pentru a ne convinge nuntele, cel mult unele puncte de plecare ale unor de adevărul ăsta, însă cu ajutorul ei l-am înţeles, în evenimente care, vrând-nevrând, în romane deveneau orice caz, mai temeinic. subiecte şi prin asta căpătau cu totul alte semnificaţii Cel dintâi exemplu nu-i poate şi cel mai potrivit în ar- decât acelea pe care le-or fi avut sau nu într-o vecină- gumentarea pe care mi-am propus-o, dar Adio, arme tate la vedere. Tocmai adevărul ăsta îl apăra cu atâta deschide o serie mai bogată a romanelor ilustrative străşnicie Hemingway şi despre el se pronunţa de câte pentru tema singurătăţii. Nu mi se spune nicăieri ce l-a ori avea prilejul, atunci când afirma că scriitorul nu poate îndemnat pe Frederic Henry să se înroleze ca voluntar trăi într-o societate totalitară pentru că, pur şi simplu, nu pe frontul din Italia, dar îmi pot imagina şi singur un poate minţi; sau că singura datorie a scriitorului este să anume spirit de frondă şi de aventură, pe care-l avu- rostească adevărul înaintea propriei sale conştiinţe. Era sese cu siguranţă şi corespondentul său în pragul vâr- vorba însă de adevărul literaturii, care de multe ori nu stei de 20 de ani. Mi se spune, în schimb, explicit, este deloc acelaşi cu cel al vieţii. Datoria literaturii nu-i altceva: „N-avea nimic de a face cu mine războiul nicidecum aceea de a copia realitatea, de a o zu-gră- vi, acesta. Şi nu mi se părea mai primejdios, pentru mine cum predicam într-o vreme şi noi, ci de a o interpreta şi personal, decât un război din filme”. Nici nu-i de fapt un a o redescoperi, fără încetare. Ca dovadă, când, în roman de război, cum sunt atâtea altele, celebre în lite- 1954, i-a fost acordat Premiul Nobel, unul din argumen- ratura lumii, ci mai curând un roman de dragoste. Din tele juriului a fost „măiestria artei narative”, iar celălalt nou locotenentul se destăinuie: „Dumnezeu mi-e martor „influenţa exercitată asupra stilului contemporan”. că nu voiam să mă îndrăgostesc de nimeni. Dar Dum- Amândouă raţiuni supreme ale unei literaturi de pro- nezeu mi-e martor că mă îndrăgostisem.” Aşa că ia sin- funde şi durabile semnificaţii. De-abia atunci şi-ori fi dat gura decizie la care-l obligă vârsta şi dragostea: seama mulţi dintre criticii şi cititorii lui, altminteri de bună reziliază, ca să zicem aşa, contractul pe care tot el îl în- credinţă şi ei, că dincolo de locurile minore sau faptele cheiase de bună voie; dezertează, pur şi simplu, de pe

70 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu frontul care nu era al lui şi caută să-şi alunge singură- ziere peste drum, la Havana. Prin urmare prea puţine tatea prin iubirea pentru Catherine. Pentru o bucată de coincidenţe pentru a căuta cu orice preţ, între ei doi, si- vreme gestul îi şi reuşeşte: cei doi îndrăgostiţi se refu- militudini sau trimiteri. giază promiţător în Elveţia. Finalul, însă, cu moartea so- Harry Morgan este de meserie pescar însă starea ţiei şi a copilului, la naştere, se ridică la o sfâşietoare materială îl obligă să comită, din când în când, esca- valoare de simbol. El îmi dezvăluie că nicio evadare nu pade clandestine dintr-o parte în alta a mării, pentru di- este posibilă, nicăieri, câtă vreme eşti încercuit, în toate verse transporturi de contrabandă. Are chiar o familie părţile, de propria singurătate. numeroasă, o soţie şi trei fete, dar în eternele sale că- Un alt exemplu ar putea fi ceva mai grăitor. Un lătorii nu-l poate întovărăşi decât şalupa. În plus, înde- roman de notorietatea lui Pentru cine bat clopotele nu-şi letnicirile sale pândite mereu de conflicte cu legea îl mai poate permite să-mi prezinte un adolescent ajuns îndeamnă şi ele să-şi ţină familia la o distanţă precaută. aventuros într-un război care nu era al lui. De data asta Se ţinea, tot aşa, la depărtare şi de alţi cunoscuţi în care Robert Jordan este un om matur, un luptător, intrat de- ar fi putut avea sau nu încredere, ca şi de propriile spe- liberat în rândul armatei republicane în timpul războiului ranţe într-o viaţă ceva mai comodă pentru el şi ai lui. civil din Spania. Se şi recomandă, de altfel, el însuşi: Ştia foarte bine că, până la urmă, cineva trebuia să „Sunt antifascist”, aşadar îşi defineşte şi o anume apar- piardă, iar acel cineva nu poate fi, de regulă, decât omul tenenţă politică. Mai mult decât atât, îi vine în ajutor şi singur. I se întâmplase şi până atunci, de câteva ori, şi-l autorul, atunci când îl încurajează printr-un motto învăţase pe de rost adevărul ăsta. Numai bogaţii nu transcris dintr-un autor englez: „Niciun om de pe lume pierd niciodată, un alt adevăr pe care Hemingway ţine nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător; fiece om să mi-l prezinte cu tot dinadinsul, introducând în roman este o bucată din continent, o părticică din întregul cel şi oameni bogaţi, cu suferinţele lor meschine şi cu rela- de căpetenie”. Şi totuşi, m-aş încumeta să susţin că se ţiile dintre ei, cinice, ca să-mi traducă până şi titlul, în amăgesc amândoi, unul pe altul, cu o lucidă bună şti- mod explicit: A avea şi a nu avea. inţă. Jordan ştie prea bine că se va alătura unui grup Dar în felul ăsta cartea capătă dintr-odată o turnură de guereillos necunoscuţi, care-l vor primi cu răceală şi tezistă, de-mon-stra-ti-vă, care mai mult strică decât cu rezerve alături de ei. Şi, deşi el îi va ruga să-l nu- adânceşte. Nici nu există, de fapt, o relaţie organică mească Roberto, pentru a-l considera şi mai mult un între cele două planuri narative, decât cel mult o alătu- companero, ei îi vor adresa frecvent apelativul ingles, rare prin antiteză, pentru a-mi dovedi mie vederile de adică englezul; adică străinul. În definitiv, el însuşi, cu stânga ale scriitorului. Romanul este practic al unui sin- toate că „lupta acum, în această încleştare, fiindcă răz- boiul începuse într-o ţară pe care o iubea şi fiindcă el credea în republică”, se simţea totuşi solitar între ei: „Pentru el era o trecere prin beznă, un drum către nică- ieri, din nou către nicăieri şi iarăşi către nicăieri, încă o dată către nicăieri, mereu şi de-a pururi către nicăieri, drum greu străbătut în coate către nicăieri.” Or asta în- seamnă că bezna prin care călătorea Robert era o sin- gurătate ce creştea din el însuşi. Era o solitudine pe care n-ar fi putut-o depăşi niciodată, câtă vreme se năş- tea din interior şi-l însoţea pretutindeni. Prin angajarea sa la o cauză nobilă, Jordan înlocuise de fapt o formă de claustrare prin alta. Practic, asta şi fac eroii lui Hemingway, în aproape toate romanele sale. N-au cum să scape de propria izo- lare, pentru simplul motiv că le este structurală, ţine de natura lor umană. Ceea ce fac ei toţi nu este nimic alt- ceva decât o traversare dintr-o formă de solitudine în alta. Dacă cititorul ori criticul o confundă cumva cu o formă de protest, împotriva nedreptăţii – sau a dictaturii – sau a umilinţei de orice fel, în orice societate, se în- şală şi el, din păcate. Protestul este cel mult îndreptat împotriva lor înşişi şi a propriei lor singurătăţi. Iar exem- plul cel mai concludent în acest caz este Harry Morgan, titularul romanului A avea şi a nu avea. Paradoxal ori nu, de data asta personajul nici nu mai are puncte co- mune cu biografia creatorului său decât eventual acelea că locuieşte la Key West – Florida şi face deseori croa- Ilie Berindei - Sebastian 2

PRO SAECULUM 7-8/2014 71 eseu gur personaj, aflat într-o neîntreruptă concurenţă cu crul cel mai simplu.” L-ar fi putut ajuta cu ceva şi mân- sine însuşi, în încercarea disperată de a se salva de să- dria: „Din mândrie am făcut uneori lucruri care ştiam că răcie şi de singurătate. Nici remuşcările sale târzii, din sunt imposibile.” Mai demult îşi oferise serviciile autori- final, nu mă prea conving însă. Rănit de moarte, în ul- tăţilor cubaneze pentru a contribui la înfrângerea hitle- tima sa expediţie de contrabandă, Harry Morgan abia riştilor în cel de al doilea război mondial. Îi fusese mai şopteşte, poticnit: „Un om... un om singur... niciun echipat în mod special iahtul, pe numele său Pilar, şi-şi om singur nu poate...” La rândul lui, naratorul intervine înjghebase o mică formaţiune de luptă, pentru a patrula cu o duioşie care se vrea neutră: „Se căznise mult ca cu succes în urmărirea submarinelor germane. Nava nu s-o spună şi-l costase viaţa ca s-o afle.” Dar era o mo- era totuşi „destul de mare pentru a se numi navă decât rală care nu prea mai slujea la ceva. Ştiau dinainte, şi în mintea celui ce-i era stăpân”, însă făcuse gestul unul şi altul, că tentativa lor nici n-ar fi putut avea un alt dintr-un exces de onestitate: „Crezuse că pe navă avea final. Odată ce, până la urmă, cineva trebuie să piardă, să ajungă la un fel de înţelegere cu propria lui durere, nici n-ar fi găsit o alta scăpare din încercuirea ce-l asalta fără să fi ştiut atunci că nu se poate ajunge la nicio în- din toate cotloanele. S-ar fi putut intitula şi romanul aşa: ţelegere cu durerea.” De fapt era mai curând o misiune Cineva trebuia să piardă. sinucigaşă, numai că el o alesese şi pe asta pe deplin Peste foarte mulţi ani, treizeci şi ceva de la apariţia conştient. Îşi asumase această datorie de neînvins acestui roman şi aproape zece de la dispariţia scriito- într-o totală cunoştinţă de cauză. N-avea cum altfel rului însuşi, în 1970, lui Hemingway avea să-i apară un evada din singurătatea lui benevol consimţită decât alt roman, poate cea mai bună carte a sa: Insule în de- printr-o înfruntare făţişă cu propria moarte. Şi nu-i ră- rivă. Personajul ei principal; Thomas Hudson, este un mânea decât s-o execute cu neclintită mândrie, deşi om întru totul realizat: e de acum un pictor de renume, ştia prea bine că cineva trebuia să piardă. locuieşte pe o insulă pitorească, are şi el un vas de De la Frederic Henry la Robert Jordan, iar de la el la croazieră – prin urmare cu totul altă condiţie socială Harry Morgan şi, mai departe, la Thomas Hudson sunt, decât înaintaşul său. Cu toate astea, va suporta exact evident, o serie de etape distincte, parcurse de fiecare aceeaşi soartă ca şi Harry Morgan, iar motivul esenţial personaj în felul său caracteristic. În linii mari, însă, pro- este, cu mici deosebiri, şi el acelaşi. Singur într-o vilă cesul este, dacă nu întru totul identic, în orice caz unul prea mare pentru doar un om, aflat neîntrerupt într-o se- în stare să-i cuprindă pe toţi. Toţi laolaltă se află sub lectă şi pasivă companie a lucrărilor sale, Thomas Hud- înlănţuirea unei recluziuni care le guvernează sever în- son „apelase la toate stratagemele şi tabieturile şi treaga existenţă. Şi care-i situează pe toţi în aceeaşi obiceiurile pentru a face faţă singurătăţii”. Mai mult galerie ca pe un alt exemplar ale cărui variante modifică decât atât: „izbutise să se salveze de singurătate şi prea puţin originalul. Până şi Santiago, bătrânul ce se chiar să ajungă la o stare complet opusă singurătăţii, luptă de unul singur cu peştele şi cu marea până la ne- şi-şi făcuse legi şi păstra reguli şi le respecta atât con- izbânda finală, până şi el poate fi aliniat în aceeaşi suită. ştient cât şi inconştient.” Erau totuşi numai nişte remedii De precizat ar fi totuşi că, prin asta, nu-şi împrumută ni- temporare şi nici de prea mare efect. Din când în când cidecum unul altuia trăsături sau deprinderi proprii, ci îi mai venea în vizită un prieten, un scriitor, dar era ori- rămâne fiecare cu singurătatea sa, nealterată. Cel ce cum un scriitor ratat, aşa că prezenţa lui mai mult îl in- le-a inoculat-o tuturor aşa cum a trăit-o el însuşi în acele dispunea. Vara, în vacanţă, îi mai veneau, tot în vizite momente când i-a creat, o fi avut intenţia expresă ca copiii, cei trei copii ai săi, rezultaţi din căsătoria cu două fiecare să întrupeze doar etapa ce-i fusese hărăzită. femei de care divorţase. După plecarea lor, însă, totul Procesul, în întregul lui, în evoluţia lui neîntreruptă, nu-l avea să intre în aşa-numitul normal: „ O vreme va fi plă- putea cunoaşte decât el. Aşa s-ar explica de ce, în cut să-şi revadă casa în ordine şi să gândească singur 1954, când i-a fost acordată înalta distincţie, după ce a şi netulburat, să citească fără să-i audă pe alţii vorbind, mulţumit cu modestia cuvenită pentru măgulitoarea cin- să se uite la lucrări fără să trebuiască să vorbească ste ce i se făcea, Hemingway a ţinut să mai adauge despre ele şi să lucreze ca lumea, fără să fie întrerupt, ceva; ceva ce poate nu şi-ar fi găsit locul între cerinţele dar ştia că pe urmă avea să vină şi singurătatea.” În de- festive ale protocolului de moment: „Scrisul presupune finitiv, era dreptul său şi condiţia sa supremă, pe care o viaţă solitară […] Un scriitor trebuie să scrie ceea ce şi le alesese de bună voie şi nesilit de nimeni, ca să-şi vrea să spună şi să nu vorbească despre asta.” De fapt poată vedea de vocaţia sa. era propria sa profesiune de credinţă, legământul so- Când însă îi mor, unul după altul, toţi cei trei copii, lemn pe care şi el avea să-l respecte, cu sfinţenie, până se răzvrăteşte în el ceva pentru care nu putea da vina în ziua când pesemne nici el nu şi-a mai putut îndura pe nimeni. Nu-i mai tihnea singurătatea pe care tot el o propria singurătate. Poate că şi prin acest ultim gest căutase. Simţea nevoia să şi-o rezeme, s-o consolideze voia să-şi respecte un alt angajament, însuşit încă din prin alte mijloace adiacente, dar ajutătoare. Sentimentul urmă cu trei decenii, când aşezase pe frontispiciul unui datoriei, de pildă: „Nu ştiu ce m-aş fi făcut de la moartea volum de nuvele totul, absolut imprevizibil atunci, Câş- lui Tom, de n-ar fi fost datoria. Ai fi putut picta, îşi spuse. tigătorul nu ia nimic. Sau ai fi putut face altceva folositor. Datoria totuşi e lu-

72 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Daniel Tache

MENDEBILUL ŞI FLACĂRA VIOLETĂ A NOSTALGIEI

Cu excepţia tradiţiei ezoterice, care a apelat uneori cu limbajul alchimic. Reconstituirea visului are loc pe la convenţii ludice pentru a-şi încifra mesajul, gândirea parcursul a trei luni: prin asocieri succesive, profesorul europeană a expediat tema jocului, timp de aproape reuşeşte să identifice imaginile remanente cărora visul două milenii, în zona reflecţiei minore. Intrat în atenţia le imprimase coerenţă şi sens, iar în jurul acestor frân- antropologilor abia cu un secol în urmă, jocul a fost turi de amintiri va reconstitui meticulos, cu infinite detalii, cur tat asiduu, pe parcursul ultimelor decenii, de către o întâmplare care avusese loc în copilărie, în jurul vâr- scriitorii postmoderni. Simultan cu recuperarea temei jo- stei de şapte ani. cului, postmodernii descoperă uriaşul potenţial tematic Textul lansează semne în rafală: jocul cu care copiii al universului copilăriei. Spiritul ludic, absenţa constrân- tulburau seară de seară liniştea locatarilor din Ştefan gerilor morale, capacitatea de a trăi cu aceeaşi intensi- cel Mare, vrăjitroaca, ce face trimitere, prin formantele tate evenimentul real şi cel imaginar, abilitatea de a numelui său, la fascinaţia pe care o exercită materia aluneca fără dificultate dintr-o lume în alta au asigurat im undă, este o dramatizare a proliferării în progresie copilului datele necesare pentru a deveni personajul geometrică a răului; Mendebilul, al cărui tată, absent, predilect al unei literaturi ce şi-a propus refuzul oricărei este tâmplar şi a cărui mamă are o siluetă longilină pre- mistificări. Astfel, pentru prima dată în istoria literaturii, cum sfintele din icoane şi umblă doar în haine purpurii, postmodernismul scoate copilul din literatura de nişă face figură de erou civilizator şi eliberează temporar co- care îi fusese dedicată şi îl transformă în personaj al li- piii de sub vraja răului prin puterea cuvântului, negus- teraturii „serioase”. torul de mărunţişuri este un ispititor etc. O posibilă explicaţie a absenţei jocului din cultura Dincolo de capacitatea scriitorului de a coborî în in- scrisă europeană ar putea fi furnizată de slaba repre- timitatea răului fără a-şi pierde cumpătul şi de a reuşi zentare a acestuia în Biblie. Rămâne destul de curioasă astfel să construiască o lume care îşi etalează maligni- disproporţia dintre numărul mare al contextelor prin in- tatea cu o seninătate hipnotică, nuvela propune, prin termediul cărora Biblia actualizează verbului (em)paízo explorarea celor două teme, cea a jocului (a ritualului) sensul de a batjocori şi numărul contextelor prin inter- şi cea a povestirii (a relatării mitice), şi o meditaţie asu- mediul cărora aceluiaşi verb îi este atribuit sensul de a pra disponibilităţii omului de a deveni protagonist al unei (se) juca. Chiar şi într-una dintre extrem de rarele referiri autentice transformări spirituale. biblice la joc, înţeles ca activitate recreativă, Răsfaţă-ţi Aflaţi la vârsta la care n-au apucat să interiorizeze copilul şi el te va tiraniza; joacă-te cu el, şi el te va în- un sistem minimal de valori morale, băieţii preferă jocu- trista (Sirah 30, 9), acesta este conotat mai degrabă rile de o indescriptibilă barbarie (omoară pisici şi schin- negativ. Dacă prima parte a versetului pare a face tri- giuiesc vrăbii, pe care le supun unui tratament diabolic), mitere la setea de putere, privită drept element defini- discută precum oamenii mari şi caută explicaţii lucrurilor toriu al naturii umane (potrivit tradiţiei, până la vârsta de pe care încă nu le înţeleg, construiesc lumi fantastice şapte ani copilul este incapabil să interiorizeze valorile şi plonjează în ele fără nicio ezitare (caii lui Luci sunt morale), semnificaţia celei de-a doua părţi a aceluiaşi îmbrăcaţi precum în basme, săgeata lui Mimi zboară verset, surprinzătoare cel puţin prin insolitul asocierii cât blocul etc.), în timp ce fetele, care în mod evident dintre joc şi tristeţe, este mai puţin evidentă. nu pot fi primite în gaşcă, fac desene pe asfalt sau se O interpretare a versetului biblic şi, de ce nu, o ex- îndeletnicesc cu jocurile lor cu năfrămioare, prinţi că- plicaţie a absenţei jocului din gândirea europeană pare lare, sărutări, odi-odi-oda… (Mircea Cărtărescu, Nos- să ne propună Mircea Cărtărescu în Mendebilul. Pen- talgia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 37). tru cei cărora textul nu le este familiar, un profesor care Cel care va încerca să le catalizeze procesul matu- face ocazional literatură le povesteşte prietenilor de ce- rizării (al transformării alchimice) şi să-i imprime o nouă naclu un vis şi anamneza la originea căreia a stat direcţie va fi Mendebilul. Prin intermediul povestirilor şi acesta. Textul are cusăturile la vedere, pentru că nara- miracolelor, acesta va dobândi, pentru scurtă vreme torului îi repugnă artificiile, iar visul este înţesat de sim- însă, deplină atenţie şi ascultare. Aşezat pe tronul său boluri cam străvezii pentru cititorul familiarizat cât de cât din curtea interioară, dar în vecinătatea unui transfor-

PRO SAECULUM 7-8/2014 73 eseu mator defect, Mendebilul îşi lansează teoriile şi îşi for- scrierea acestuia se impun a fi uitate. În epilogul nuvelei mulează decalogul: apare sugestia unei noi induceri a amneziei: Am dat azi- SĂ NU RÂDEM DE LUMPĂ dimineaţă, pe când căutam scotchul ca să lipesc o co- SĂ NU CHINUIM ANIMALELE pertă, de aceste pagini bătute la maşină, care, după SĂ NU NECĂJIM FETELE cum arată, par vechi de peste doi ani. Erau pe şifonier, SĂ NU NE JUCĂM VRĂJITROACA sub nişte poze caşerate. Le-am citit şi nu mă pot stăpâni SĂ NU NE MURDĂRIM să nu scriu chiar în continuarea lor cât de surprins am SĂ NU VORBIM URÂT fost. Nu există niciun dubiu, ele au fost scrise la „Erika” SĂ NU MINŢIM mea şi se referă la o perioadă din copilăria mea (ibidem, SĂ NU NE PÂRÂM p. 62). SĂ NU NE CERTĂM Formă degradată a ritualului sau simplă imitare a SĂ NU NE BATEM (ibidem, p. 51) adulţilor, jocul copiilor păstrează o dimensiune iniţiatică. Însă mai mult chiar decât de povestirile sale, pe par- Atât doar că, fiind o formă de eliberare din constrânge- cursul cărora copilul etalează o cultură neobişnuit de rile realului, jocul substituie moralei comune o morală bogată, sau decât de teoriile în care amestecă noţiuni proprie, care, imitând-o pe prima şi aruncând-o astfel în de astrologie, elemente de kabala şi elemente de dar- derizoriu, poate fi uşor deturnată spre rău. Mai degrabă winism ş.a.m.d., pe care le filtrează apoi prin modul in- decât oficierea unei iniţieri, Mendebilul iniţiase un joc. fantil de înţelegere a lumii, băieţii şi fetele sunt vrăjiţi de Cu mult mai elaborat decât vrăjitroaca, dar totuşi un joc: modul de a fi prezent al Mendebilului: Trebuia să-l fi jocul de-a iniţierea. Cele două semnificaţii ale verbului auzit vorbind şi mai ales să-l fi văzut gesticulând, trebuia (em)paízo, a se juca şi a-şi bate joc, rămân astfel destul să fi simţit farmecul şi spaima şi melancolia acelor seri de apropiate. (ibidem, p. 51). Procesului de accelerată mitizare a realităţii îi va urma însă, inevitabil, demitizarea. După întâlnirea cu negustorul de mărunţişuri, Mendebilul începe să-şi piardă puterea de fascinaţie, povestirile îi devin dezlâ- nate, copiii îl surprind executând ritualic mişcările vrăji- troacei, Mirciosu îi face o vizită şi descoperă ascunsă printre cărţi dovada infamantă a faptului că Mendebilul are aceleaşi curiozităţi ca şi ei, ba, supremă cădere în păcat, Mendebilul împinge curiozitatea dincolo de limita acceptabilă şi este descoperit de către ceilalţi băieţi în camera fochistului, unde se ascunsese cu Iolanda. Ime- diat, băieţii îşi reiau cu o şi mai sporită îndârjire vechile jocuri, iar în momentul în care Mendebilul îşi face apa- riţia, purtând o mască de vrăjitroacă mult mai înfioră- toare decât tot ce văzuseră ei vreodată, este alungat cu bulgări de pământ. Unde se sfârşeşte răul şi unde începe binele? Unde se sfârşeşte binele şi unde începe răul? Reuşeşte Men- debilul, copilul probabil epileptic, să oficieze o iniţiere în bine sau, în cele din urmă, este contaminat de rău? Cel care traversează indubitabil o iniţiere se dove- deşte a fi chiar naratorul, care, urmare şi a emoţiilor nostalgice, a flăcării violete ce îl fulgeră în stomac, tră- ieşte halucinat, iar pe măsură ce reconstituie întâmpla- rea are coşmaruri tot mai dese şi tot mai dese crize de plâns. Scrisă iniţial pentru a fi citită prietenilor de cena- clu, chiar şi povestirea se transformă într-o mărturie, într-o mărturisire a adevărului pe care acest nou profet trebuie să-l vestească lumii. Visul pare a-şi dezvălui acum ultimele semnificaţii: eliberat fără voia lui din alambic/din palatul de cleştar de către Iolanda, naratorul trebuie să devină profetul Mendebilului şi una şi aceeaşi persoană cu acesta. Jocul este împins până la consecinţele sale ultime. Punând în scenă practica magică a amneziei induse şi Ilie Berindei - Lancea destinului a deblocării amintirii prin intermediul visului, textul şi

74 PRO SAECULUM 7-8/2014 eseu

Lucia Dărămuş

PARANOIA

Mă opresc în dreptul editurii Oxford University Press piesă? Pentru că ea propune portretul unei paranoia şi în dreptul a doi autori, Daniel Freeman şi Jason Free- complete. Gelozia se împleteşte cu scenele alogice, cu man. Am ales cartea Paranoia din mai multe motive, pri- iubiri şi situaţii răsturnate, cu intrigi amestecate cu des- mul fiind acela al scrierii. Cartea este concepută de un potismul, cu iluzii şi false interpretări, toate descriind ta- psiholog, consultant pe probleme psihiatrice, Daniel bloul unei paranoia. Leonte, rege al Siciliei, este amuzat Freeman şi un scriitor şi editor în acelaşi timp, Jason de Polixenes, prietenul copilăriei lui, regele Bohemiei. Freeman. Structura cărţii este binară, pe de o parte Situaţia nu rămâne astfel, pentru că apare conflictul pro- avem evidenţele medicale, cu repercusiune în domeniul dus de o femeie, soţia unuia dintre ei, aflată în dragoste socio-uman, iar pe de altă parte ideile ştiinţifice sunt evi- cu celălalt. Drama unei iubiri călcate în picioare se răs- denţiate pe o serie de texte din literatura universală, frânge asupra întregii curţi, regele, bolnav de gelozie, cum ar fi textele lui Shakespeare. Paranoia, aşa cum dezvoltă o paranoia, căci Leontes ordonă lui Camillo reiese din carte, este un mod de interpretare eronat, o să-l ucidă pe Poilixenes. Tabloul unei paranoia, după citire altfel a realităţii. La o privire generală, în urma unor cum intenţionează cei doi Freeman să arate, e cum nu studii făcute, 8.580 de adulţi din UK au declarat că au se poate mai bine zugrăvit. Un alt exemplu luat în carte avut sau au fost vizitaţi de câte un gând paranoid, gân- este cel al lui Robert Burton, cercetător, scriitor şi vicar durile fiindu-le, conform declaraţiilor lor, fie controlate, în Oxford, care publică în 1621 Anatomy of Melancholy. fie au interferat cu ceva forţe externe. Studiile au fost Aici, în cartea acestuia, melancolia se împleteşte cu făcute pe adulţi şi studenţi în Statele Unite, în UK, în depresia. Canada. În urma comparării acestora s-a constatat că „Am locuit, scrie el, într-o viaţă silenţioasă, seden- oamenii, în general, sunt circuitaţi de un gând paranoic tară, solitară... cheltuind cea mai mare parte cu studiul cel puţin o dată în viaţă. De aici ideea că paranoia este meu”. Burton şi-a scris Anatomia ca parte a eforturilor răspândită, atât de răspândită, încât în jur de 15-20 de lui, având legătură cu recurenţa şi persistenţa melan- procente din populaţie au frecvent gândiri paranoide. coliei, simptome definite de Daniel Freeman ca fiind de- Cartea este foarte bine scrisă, în stil eseistic, cu dese presie. Pentru Burton, afirmă psihologul englez, trimiteri la aspectele culturale sau cazuistica medicală paranoia şi melancolia merg mână în mână. Şi totuşi, în perspectivă istorică. Făcându-se distincţie între pa- după excursul cultural făcut, autorii se îndreaptă din nou ranoia şi nevroză, autorii, D. şi J. Freeman subliniază spre latura medicală, încercând să configureze o defi- ideea că dihotomia dintre paranoia şi nevroză o face pentru prima dată Karl Jaspers: „the most profound dis- tinction in psychic life seems to be that between what is meaningful and allows empathy (neurosis) and what in its particular way is understandable, mad in the literal sense (psychosis)” – op. cit. p. 13. Dacă nevroza, afirmă cei doi Freeman, a fost văzută ca o boală afec- tivă, psihoza a fost percepută ca fiind nebunie. Dincolo de distincţia termenilor, dincolo de problematizare, din- colo de istoricitate, se ridică unele întrebări ce au ca- racter medical, ţinând şi de semantica terminologică. Întrebările sunt pertinente: ce este paranoia, care sunt cauzele, ce conexiuni există între aceasta şi alte incon- veniente mentale. La întrebarea ce este paranoia se răspunde cu exemple din literatura universală. Teatrul în discuţie este The Winter’s Tale, dar se aminteşte şi de The Tampest. Ni se spune că, precum în multe alte texte shakespea- reane, The Winter’s Tale oferă o mixtură de stiluri, os- cilând între comedia pastorală şi drama psihologică. Ilie Berindei - Reacție la un spațiu lichid Pentru ce atrage atenţia autorilor cărţii de faţă această

PRO SAECULUM 7-8/2014 75 eseu niţie a paranoiei. Paranoia este un tip de teamă, para- care, în 1944, a adus argumente în favoarea ideii că ilu- noia is a type of fear, not a form of lunatic delusion. Sco- ziile sunt rezultatul unui eşec şi al unui raţionament si- pul cărţii nu este acela de a face un excurs complet, logistic. Despre acest tip de raţionament care se poate istoric, al paranoiei, dar oglindirea în istorie o face mai înscrie într-o tipologie de logică eronată, despre percep- clară. Bine stabilită este descrierea terminologică a pa- ţii, despre caracteristicile acestora, despre predetermi- ranoiei, termenul, aşa cum reiese din cartea de faţă, a nările din mintea noastră a scris Francis Bacon în Noul fost introdus în circuit de Hippocrates, pentru a creiona Organon, în 1620. Jason Freeman, dezbătând pro- un fel de delir al oamenilor în momentul în care au febră blema paranoiei ca un mod comportamental, arată că înaltă. Cele două cuvinte greceşti alăturate, para şi rădăcinile acesteia se găsesc în cultură şi societate. La- nous, au format termenul paranoia, descriind un feno- tura socio-culturală a acesteia se oglindeşte şi în rapor- men prin care îţi ieşi din propriile minţi. Termenul trece tul dintre paranoia şi media, care prezintă experienţele pentru un timp într-o stare de uitare, fiind ulterior, în negative ale vieţii în dimensiuni hiperbolice, amplificate 1763, reînviat de Sauvage de Lacroix, în momentul în fără motiv. Însă se evidenţiază în carte, rata a ceea ce care publică Nostalgia Methodica. De data aceasta, el se prezintă la televizor depinde, este în directă legătură denotă o formă de deranjament, asociată cu febra înal- cu gusturile noastre, pentru că suntem înclinaţi spre un tă, dar nu cu demenţa. Cel care va redefini termenul, apetit pentru poveşti dramatice, doritori de pericol, dis- arătând că nu are nimic de a face cu febra, este Johann trugeri, moarte. În acest context, se pune întrebarea Heinroth. Acest scurt istoric terminologic vine să com- dacă paranoia se poate eradica. Răspunsul, conform pleteze configuraţia lui, paranoia, aşa cum arată autorii celor doi autori, este şi da şi nu. Însă se poate reduce discutaţi, este o iluzie, o credinţă ireală că cineva ar nivelul de suspiciune şi teamă în societate, în măsura putea să-ţi facă rău: paranoia is the unrealistic belief în care media poate influenţa negativ sau pozitiv nivelul that other people want to harm us – op.cit. p. 23. Datele de paranoia. De aici, Daniel şi Jason Freeman ridică o oferite de autori sunt extrem de bogate, implicând fac- serie de întrebări: torii medicali, culturali şi sociali. Studiile arată legătura 1. Cât de comună este paranoia printre publicul ge- dintre îngrijorare şi formele zilnice de paranoia, existând neral? o conexiune clară între anxietate şi paranoia. De altfel, 2. Ce determină conţinutul de gânduri paranoide? aşa cum descoperim în carte, o descriere este făcută 3. Care este impactul mediului social şi fizic în cercul şi de Freud pe baza cărţii lui Schreber, Memoirs of My nostru când noi avem gânduri paranoide? Nervous Illness. Cercetările privitor la paranoia sunt re- 4. Ce se petrece în creierul nostru când noi avem lativ recente, fiind încă un pionierat, deşi o echipă de gânduri paranoide? oameni de ştiinţă germani încearcă să creeze o legă- La toate aceste întrebări, conform celor doi autori, tură genetică între paranoia şi stările anxioase. Daniel se poate răspunde în funcţie de studiile făcute asupra Freeman ia în calcul factorul genetic ca predispoziţie, dimensiunii corelaţionare dintre paranoia şi o serie de nu ca fapt în sine, deşi citează din Bill Bryson care a factori sociali, cum ar fi: emigrarea, locuirea urbană, izo- susţinut că există gene responsabile pentru obezitate, larea, victimizarea. O societate în care oamenii sunt di- schizofrenie, homosexualitate, criminalitate, violenţă, al- vizaţi de diferenţe uriaşe este o societate fracturată, coolism... Cercetătorii s-au aplecat asupra studiului pri- conflictuală şi nefericită, se arată. Această relaţie dintre vind relaţia dintre gene şi iluzia persecuţiei, examinând sănătatea mintală a individului şi mediul înconjurător ca un grup de oameni cu tulburări bipolare. Echipa a iden- aparţinând unei culturi a fost cercetată de Scott Weich, tificat o genă particulară care, au crezut ei iniţial, ar fi în 1992. După cum reiese din carte, paranoia pare a fi responsabilă de dezvoltarea paranoiei. Această genă, un fenomen al contemporaneităţii, fenomen produs de au arătat cercetătorii germani, ar putea fi asociată cu factorii externi nouă, determinaţi socio-cultural, dar cu tulburarea anxioasă. Legătura dintre anxietate şi para- rădăcini în modul nostru de gândire, în modul în care noia este una genetică. Însă, după cum găsim scris în traducem şi gândim lumea în care trăim. După cum am cartea concepută de Daniel şi Jason Freeman, para- arătat, cartea Paranoia, Oxford University Press, autori noia poate fi indusă de o serie de experienţe malefice. Daniel şi Jason Freeman, propune o viziune nouă a pa- Conexiunea dintre experienţele negative şi simptoma- ranoiei, plasând-o în mediul cultural, judecându-i şi ana- tologie poate fi tradusă prin fluturi la stomac şi alte reac- lizându-i radăcinile atât din punct de vedere medical, ţii de acest fel. Însă aceste experienţe, afirmă cartea cât şi din punct de vedere cultural, cei doi autori fiind Paranoia, pot consta şi într-o interpretare falsă, expe- unul psiholog, celălalt scriitor şi editor. Ca o apreciere rienţele negative putând avea legătură cu percepţia asupra cărţii, prof. Richard Bentall, de la Bangor Uni- noastră negativă, ireală, pe care o avem în legătură cu versity afirmă: „this engaging and eccessible book, writ- alţii. O anomalie poate fi halucinaţia auditivă sau vi- ten by one of the world’s leading experts on the subject, zuală, o experienţă unică pe care o trăim doar noi, fără show how paranoia is at the heart of twenty-first century a avea corespondent în lumea reală. Însă, după cum society and culture. Wide-ranging, up-to-date and en- se arată în carte, paranoia este strâns legată de raţio- joyable, it is a must-read for anyone curious about namentul pe care-l face zilnic. În sprijinul acestei idei, human psychology and modern life.” este amintit psihiatrul german Eilhard von Domarus

76 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări LA MULŢI ANI, DOAMNĂ ILEANA MĂLĂNCIOIU!

Daniel Cristea-Enache

ÎNTÂMPLĂRI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ

Familiarizarea cu versurile Ilenei Mălăncioiu nu ni le iată a Ilenei Mălăncioiu, este un interval al adeziunilor simplifică. Le parcurgem astăzi cu aceeaşi admiraţie ca grăbite şi profitabile, cu multiple beneficii în imediat. Re- şi ieri; dar cu convingerea că le înţelegem mai bine, în versul medaliei „şaizeciste” fiind că aproape toţi com- sistemul lor complex de reprezentări şi în formele atât ponenţii de marcă ai acestei generaţii se vor ruşina, de originale ale densificării lirice. ulterior, de începuturile lor. Avantaje într-o etapă, re- Dacă pariul scriitorului este rezistenţa în timp a pa- grete în următoarele... ginilor sale, perpetua lor tinereţe, clasicitatea, pariul cri- Nu şi la Ileana Mălăncioiu, care, neplătind obolul, re- ticului nu poate fi decât progresiva adecvare la datele fuzând oferta de colaborare, chiar nu va avea ce să-şi unei Opere. Creaţia Ilenei Mălăncioiu îmi pare acum reproşeze. Şi mai târziu, atunci când regula jocului se mai sistematică, turnată în cercuri concentrice şi se- schimbă, ea va rămâne în afara jocurilor. În deceniile cante; şi totodată desfăşurată istoric, serializată nu con- opt şi nouă, când regimul Ceauşescu intră în faze tot junctural, dar contextual. mai sinistre, soluţia de salvare în lumea intelectuală ro- E foarte interesant de urmărit felul în care poeta se mânească este cea a rezistenţei prin cultură. Mulţi scrii- poziţionează între cele două tabere: a artiştilor implicaţi tori pun însă accent mai degrabă pe cultură decât pe (fie ei colaboraţionişti ori disidenţi) şi a evazioniştilor re- rezistenţă şi scriu cărţi vătuite, în care realitatea mize- fugiaţi într-un turn de fildeş literar. Ileana Mălăncioiu rabilă de afară nu mai pătrunde şi nu mai contează. iese mai mereu din rând, adoptând postùri şi poziţii pu- Fo ştii implicaţi au devenit autişti. Multe dintre persona- blice care contrazic curentul de opinie şi contrariază lităţile şi persoanele care, în anii ’60, intraseră în Sistem majoritatea. Două exemple sunt semnificative. La sfâr- prin bifarea unor puncte şi linii de compromis rămân şitul perioadei Dej, în anii de relativă liberalizare a regi- acum în Sistemul degradat, cu preţul abstragerii lor toc- mului politic, cuvântul de ordine al literatorilor români mai din lumea nouă pe care o celebraseră. Şi, întrucât este publicarea. Apariţiile cât mai frecvente şi mai înşu- ei s-au adaptat într-un fel sau altul la regimul comunist, rubate în coloanele revistelor şi între coperţi de cărţi cu au evoluat odată cu el, acesta nu-i atinge, în ultima sa tiraj mare urmează şi exploatează cursul favorabil al li- decadă, decât pe cei care trec dincolo de cercul de beralizării, al dezgheţului – dar cu unele costuri com- cretă (auto)impus. Printre autorii puşi pe linie moartă, promiţătoare. Tinerii „şaizecişti” care pătrund impetuos cenzuraţi, tracasaţi şi penalizaţi de autorităţi se numără, în arenă, la finele epocii realismului socialist, scriu şi evident, aceeaşi obstinată Ileana Mălăncioiu, a cărei editează numeroase texte pe linia oficială, înălţând cân- poezie se apropie de realitatea socială şi se radicali- tece de slavă Partidului, compunând ode lui Lenin şi lui zează. Atunci când mulţi colegi, din toate generaţiile de Stalin, indignându-se împotriva duşmanului de clasă şi creaţie, preferă jocul cu mărgelele de sticlă, parabola glorificând „omul nou” comunist. Aceste compromisuri absconsă, textualismul, „gratuitatea”. care au pătat, cum arăta Gabriel Dimisianu, începuturile Cea care nu se grăbise, în tinereţe, la publicare cu literare ale generaţiei sale erau într-adevăr inevitabile orice preţ se simte acum obligată să scrie şi să editeze, în sistemul închis de atunci. Ele constituiau preţul ce după lupte dure cu cenzura, versuri contondente, net şi trebuia plătit pentru debut, afirmare, individuare. vizibil antitotalitare. Strategia mai veche a abţinerii şi Înţelegând aceasta şi debutând, eu, într-un alt con- amânării, care ar fi atât de comodă în acest context, text istoric, într-un sistem deschis, nu le-o pot reproşa este abandonată; iar în locul ei vedem o implicare poe- „şaizeciştilor”. Dacă voiau să se afirme ca scriitori ro- tică şi civică decisă, cu riscuri majore asumate prin vo- mâni, nu aveau alternativă. Spre deosebire însă de ma- lumele Linia vieţii (1982) şi Urcarea muntelui (1985). O joritatea colegilor de generaţie, Ileana Mălăncioiu s-a implicare pe care, din păcate, n-o regăsim la majoritatea individualizat inclusiv prin refuzul acestor compromisuri deodată foarte tăcută şi rezervată a breslei. În fine, pen- de lansare. În timp ce prozatori şi poeţi de valori diferite, tru a adăuga la cele două secvenţe ilustrative un al trei- uneori discutabile, dar care plătiseră preţul oficial, erau lea exemplu de neîncadrare în „câmpul muncii” şi în incluşi în manuale şi intrau, de foarte tineri, într-un cir- spiritul obştesc, să observăm cum după Revoluţia din cuit ce avea să-i propulseze la vârful canonului postbe- 1989, când atâţia oameni de cultură au devenit extrem lic, autoarea noastră a preferat să aştepte şi să de curajoşi, vocali şi apucători, Ileana Mălăncioiu a debuteze editorial după mai mulţi ani. Între 1960, când rămas consecventă cu sistemul său de valori, fundat pe apar primele volume ale lui Nichita Stănescu, Cezar o morală ţărănească incasabilă. Fără funcţii, fără avere, Baltag şi Ilie Constantin, şi 1967, când iese Pasărea tă- fără diversele avantaje ale altora: „doar” cu poezia şi

PRO SAECULUM 7-8/2014 77 aniversări publicistica sa, ambele excepţionale şi ambele inclasi- niştitor al găinilor recreează o atmosferă blândă, ficabile. aproape edenică, poeta „şaizecistă” surprinde şi sca- La această poetă de excepţie şi excepţii, biografia nează episoade terifiante, amplificate psihologic şi pro- curată nu este chemată să valorifice superior o operă iectate în plinul conştiinţei cititorului. Frecvent invocat şi mai perisabilă, să-i aducă, în conştiinţa publicului, citat de critică, poemul titular este cel mai bun exemplu: puncte suplimentare (cazul poeziei lui Vasile Voicu- „M-au ascuns bătrânii, după obicei, / Să nu uit de frica lescu, bunăoară, evaluată prin prisma exemplarităţii păsării tăiate, / Şi ascult prin uşa încuiată / Cum se tă- omului). Iar creaţia de vârf nu este menită să răscum- văleşte şi se zbate. // Strâmb zăvorul şubrezit de vreme, pere o viaţă orientată după cursul vremilor (cazul lui Ar- / Ca să uit ce-am auzit, să scap / De această zbatere în ghezi, al lui Nichita Stănescu şi al altor mari poeţi care / Trupul mai aleargă după cap. // Şi tresar când români, salvaţi de operă). Biografia şi bibliografia se ochii, împietrind de groază, / I se-ntorc pe dos ca să al- susţin aici reciproc şi se luminează printr-o serie de co- bească / Şi părând că-s boabe de porumb / Alte păsări respondenţe, analogii, elemente de apropiere şi con- vin să-i ciugulească. // Iau c-o mână capul, cu cealaltă tact, glisări şi distanţări programatice. Aş spune că restul, / Şi le schimb când mi se pare greu, / Până nu volumele Ilenei Mălăncioiu, în succesiunea lor cronolo- sunt moarte, să mai stea legate / Cel puţin aşa, prin tru- gică, îi punctează nu numai traseul creator, ci şi pe cel pul meu. // Însă capul moare mai devreme, / Ca şi cum existenţial; după cum, etape şi episoade din „linia vieţii” n-a fost tăiată bine, / Şi să nu se zbată trupul singur / îi structurează şi îi jalonează opera. Stau să treacă moartea-n el prin mine.” Înainte de a Experienţele şi rezultatele de pe terenul artistic nu trece la interpretare, să mai vedem o mostră de poezie sunt făcute ori obţinute în vid, într-un laborator poetic pe deplin maturată artistic, deosebit de pregnantă: aseptic, în formula exclusivist-estetică a artei pentru „Stăm la rând la moara dintre munţi, / Unii sus pe artă. Pe de altă parte, ele nu sunt nici determinate, ca boabe, alţii pe proţap / Şi din când în când ne schimbăm faimoasa suprastructură, de o bază socio-istorică pe locul / Să nu amorţim cu noaptea-n cap. // Mulţi suntem care s-o aplice mecanic şi s-o convertească simbolic. câţi saci avem în sănii, / Am trecut prin miezul nopţii pla- Realismul rural şi onirismul livresc interferează, Emi- iul, / Fiecare după sacul lui, / Să nu-i schimbe cineva nescu şi Poe, Bacovia şi Blaga, Emil Botta sunt printre mălaiul. // Roata morii stă înţepenită, / Râul îngheţat influenţele recognoscibile, Vechiul şi Noul Testament trosneşte-n vânt, / Boii i-am legat de stâlpii porţii / Şi aş- alimentează din vechime – şi dintr-un plan spiritual înalt tept să-i scoată din pământ. // Gerul se aspreşte şi le- – „reportajele” naturaliste şi „vedeniile” suprarealiste ale ngheaţă botul, / Întunericul e neclintit, / Parc-a mers şi unei poete de mare forţă. O forţă vizionară ce dislocă timpul după roata morii / Şi la miezul nopţii s-a oprit. // universul sensibil şi-l recompune într-un mod propriu; şi Mă agăţ de spiţele-ngheţate / Să pornească roata, să o remarcabilă capacitate de expresie, adaptată la vec- se facă zi, / Şi se subţiază şi mă tem că lemnul / Măcinat torul unei etape artistice, modulată imprevizibil şi per- de ape va pieri” (La moară). suasiv. Fiecare volum seamănă şi nu seamănă cu Faza întâi, în amândouă textele, este cea a imersiu- celelalte. Comunică, la vedere sau subteran, cu restul, nii într-o lume foarte bine cunoscută, percepută şi ex- dar mizează pe o particularizare adusă la note izbitoare. plorată cu antenele senzoriale ale copilăriei. Diferenţierea unităţilor, operată într-un registru atât de Personajul-martor este unul mărunt, dar cu ochii mari bogat şi într-un sistem poetic de mare complexitate, şi urechile ciulite: o fetiţă curioasă, pe care „bătrânii” n-o poate fi urmărită şi la scara fiecărui volum în parte. Poe- pot ţine prea multă vreme departe de locul faptei. ziile se atrag, se continuă (în câteva cazuri) şi îşi răs- Scoasă din logica strict alimentară, tăierea gâtului oră- pund (în toate), distingându-se în acelaşi timp unele de taniei, în vederea preparării ei ulterioare, este o crimă altele. Autoarea configurează o lume cu articulaţii tari şi oribilă. Micul martor ajunge să asiste la ea, urmărind cu elemente flotante, însă ea reuşeşte să nu cadă în fascinat-terorizat toate detaliile convulsive: zbaterea tru- manieră, să nu alunece în propria plasă lirică. pului ce pare că aleargă după cap, întoarcerea ochilor Iată, ca primă experienţă poetică, tatonarea şi fixa- pe dos, năvala celorlalte păsări, doritoare să-i ciugu- rea unui simbolism ţărănesc, desprins, în Pasărea tă- lească... Secvenţele pe care adulţii, membrii responsa- iată, din însuşi actul rememorării copilăriei. Anii dintâi bili ai familiei, încearcă să le ignore, să le pună între au fost, neîndoielnic, scăldaţi în acea lumină solară a paranteze, pentru a se concentra pe rezultatul palpabil copilului universal despre care vorbeşte. Călinescu ana- al operaţiunii (prânzul asigurat), sunt focalizate şi dila- lizându-l pe Creangă; însă amintirile ca atare nu sunt tate de copilă. Pentru ea, suferinţa păsării, şi nu hrana deloc duioase, dulcege la modul sămănătorist. De la ti- pe care aceasta o poate reprezenta, contează – şi re- tlul frisonant al volumului ce le reuneşte şi până la ul- verberează. Moartea văzută în direct, de foarte tima celulă a textului, poemele captează şi exprimă o aproape, o izbeşte şi o marchează. Efectul acestei suferinţă acută, atroce, pentru care eul liric şi supraeul scene domestice regăsite la scară largă în lumea noas- poetic dovedesc o sensibilitate specială. Aceasta nu în- tră ţărănească poate fi cuantificat, peste ani, prin re- seamnă, la Ileana Mălăncioiu, evitare, ocolire, ambigui- ţeaua de asociaţii şi simboluri dezvoltate, la cea mai zare. Ochii nu caută în lateral, privirea nu se întoarce înaltă tensiune, în poemele naturalist-expresioniste ale în altă parte. Dimpotrivă, reţeta utilizată este cea, crudă, Ilenei Mălăncioiu. Ultimele două strofe din Pasărea tă- a reportajului în (i)realitatea imediată, cu efecte poten- iată au, poate, suportul unui gest copilăresc, dar ele ţate prin insistenţa asupra unor scene teribile. În univer- sunt amprentate în mod clar de viziunea formată a poe- sul domestic, în care alţi scriitori se contemplă la vârsta tei, de perspectiva pe care ea o adoptă conştient. Micul întrecerii cu greierii şi a fugii după fluturi, şi unde mieu- personaj, cu reacţiile sale de atunci, lasă loc conştiinţei natul pisicii, lătratul câinelui credincios, cotcodăcitul li- umane şi auctoriale de mai târziu, pentru care tema

78 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări morţii este o blestemată problemă insolubilă. cioiu seamănă mai mult cu cea a prozei lui Marin Preda, Din acest punct de vedere, supraadăugat, nu copila din Întâlnirea din pământuri şi Moromeţii, I. Ca şi în ţine în mâini capul şi trupul păsării tăiate, pentru ca aceste capodopere ale prozei noi, dar vechi, observaţia moartea lor, adusă de separare, să mai fie puţin amâ- şi disecţia realităţii înconjurătoare sunt făcute simultan. nată. Iar atunci când capul îşi opreşte zvâcnetul, nu ea La ele se adaugă reconstrucţia imaginativă şi, la limită, continuă să facă legătura între părţile secţionate, din invenţia ei. care viaţa se scurge în ritmuri diferite. Nu prin ea va Personajul liric ori epic îşi contemplă lumea care îl trece moartea de la capul deja inert la trupul păsării sa- conţine, răsturnând în cele din urmă raportul. Deşi crificate. Pe senzaţia iniţială, probabil obscură, a fetiţei această lume rurală l-a născut, nu ea îl explică pe el, ci se construieşte, retroproiectiv, o întreagă suprasarcină invers. O sensibilitate ascuţită şi o conştiinţă în avans poetică, un cod de acceptare şi integrare a morţii. ajung să ia în posesie universul de extracţie, să-l remo- Acesta e pe jumătate extras din filozofia, paradoxal, vi- deleze, să-l reinterpreteze creator. Pentru ceea ce va talistă şi fatalistă a ţăranului român; iar pe cealaltă com- urma în creaţia Ilenei Mălăncioiu, ca şi pentru prezenta pletat şi edificat de puternica imaginaţie a autoarei. fază, pe deplin conturată, a debutului editorial, foarte Faza a doua a poeziei sale este prin urmare cea a des- relevante sunt versurile din Negru-Vodă. Citându-le, am prinderii de planul domestic, familial şi familiar, şi a senzaţia că radiografiez o întreagă, formidabilă, operă translării faptelor, gesturilor, senzaţiilor prime într-o lume poetică: „Se subţiază oasele lui Negru-Vodă, / În Argeş, proprie de semne. Aici, marcajele realului sunt înşelă- la Biserica Domnească, / I se preface trupul mort în su- toare şi ele trebuie descifrate altfel. flet / Şi intră-n noi, să nu se risipească. // Şi sângele, de La moară începe tot printr-o descriere „cuminte” a suflet îngroşat, / Ca de pământ începe să se facă; / unui episod din copilărie, urmată de comutarea într-un Parcă ne cade carnea de pe noi / Şi oasele din humă le plan simbolic manifest. Acesta este destul de explicit, îmbracă. // Un Negru-Vodă viu mi-apare-n faţă, / Cu dar nu într-o grilă realistă. Stând „la rând la moara dintre zece meşteri după el trecând, / Mă uit la ei prin sticla munţi”, cu ochii-n patru, ca toţi ceilalţi, după sacul per- prăfuită / Şi-mi pipăi trupul cald şi mă-nspăimânt. // Cu sonal („să nu-i schimbe cineva mălaiul”), fata evoluează piatră şi cu iarbă-amestecată / Mi se adună carnea în în coordonatele şi în logica vieţii rurale. Deodată însă, sfârşit, / Mă sprijin în pământul plin de meşteri / Şi plec, în curgerea firească a acesteia, în desfăşurătorul bana- lăsând mormântul răscolit.” lizat prin reiterare, se produce un declic şi lucrurile par E o poezie pe care, citind-o de mai multe ori, o poţi suspendate. „Roata morii stă înţepenită”, „râul îngheţat înţelege de fiecare dată altfel. Patru strofe, perfect ri- trosneşte-n vânt”. În fluxul egal, liniştitor al existenţei co- mate şi ritmate, fac să joace în faţa ochilor fragmente munitare a apărut un obstacol invizibil. „Gerul se as- de real şi sinusoida fanteziei ce distorsionează, dislocă preşte”, „întunericul e de neclintit”, iar la miezul nopţii, şi reconfigurează totul prin halucinante deplasări de linii timpul, care ar fi mers după roată, s-a oprit o dată cu şi transgresări de planuri. Oasele subţiate, mâncate de ea. timp, ale domnitorului devin o pastă, un abur, un suflet Suntem în plin fantastic nocturn, într-o stare de in- nobil intrat în noi, „să nu se risipească”. Îngroşat de determinare. Nici spiţele roţii, nici secundele nu se mai acest suflet care-şi caută un nou adăpost, sângele nos- succed. Asociaţia infantilă pe care martorul feminin, tru devine greu ca lutul din groapă. Moartea dă târcoale, dintr-odată speriat, o face, va fi întărită prin acelaşi tip acum, depozitarului colectiv, într-o fantasmă de roman de simbolizare centripetă. Din nou, eul poetic, exprimat gotic: „Parcă ne cade carnea de pe noi / Şi oasele din şi dramatizat prin eul liric, intervine în cadrul dat, coa- humă le îmbracă”. gulând şi structurând realitatea prin forţarea semnifica- Aşadar, procesul pe care l-am urmărit în Pasărea tă- ţiilor ei de adâncime. Imaginaţia acţionează resorturi pe iată şi La moară este aici inversat. Întâi parcurgem vi- care, la lumina zilei, nu le vedem. Ca un mic demiurg, ziunea tare şi încercăm să-i asimilăm nucleul dur; după personajul crescut pe tulpina subţire a fetiţei înfricoşate care fantasmaticul se rarefiază, până la finalul limpezi- se agaţă de „spiţele-ngheţate” pentru a urni din loc tor. Strofa a treia începe cu un Negru-Vodă „viu”, tre- lumea. Când roata se va învârti, se va face zi. Forţarea când „cu zece meşteri după el”; şi se încheie cu notarea timpului încremenit şi revenirea la viaţă se văd însă ia- unor reacţii omeneşti ale martorului, pe care le putem răşi ameninţate. Fantasticul rural capătă în finalul poe- împărtăşi: „Mă uit la ei prin sticla prăfuită / Şi-mi pipăi ziei o notă sumbră, bacoviană: „se subţiază şi mă tem trupul cald şi mă-nspăimânt”. Groaza subiectului care că lemnul / Măcinat de ape va pieri”. asistă la o asemenea apariţie are darul să ne convingă În cuvintele cele mai simple şi într-un registru al co- asupra normalităţii în care eul poetic se plasează. Abia municării uzuale, fără retorici discursive şi tropi care să calmul cu care ar fi continuat să relateze grozăviile „poetizeze” textele, Ileana Mălăncioiu desfăşoară şi ne-ar fi făcut să-l luăm ca parte a lor. Strofa de final, atât condensează o lirică majoră. Ea ignoră repertoriul de de frumoasă şi ea, trage cortina peste halucinaţia isto- teme înalte al Poeziei (majuscula e aici ostentativă), ca rico-metafizică. „Şi plec, lăsând mormântul răscolit”, în- şi versificările pedestre, rizibile, din stocul realismului cheie Ileana Mălăncioiu, după ce şi-a pus martorul să socialist. Autoarea găseşte şi ilustrează o formulă per- cerceteze, să delireze, să desluşească, să vadă. Să i sonală, defazată, dacă nu chiar anistorică, prin rapor- se pară că a văzut, să creadă şi să nu creadă într-un tare la glorioasa producţie contemporană obţinută în mormânt răscolit... ritmuri stahanoviste şi în cadenţa triumfului social. Sau, în sfinte pagini trecute şi în splendide poeme Nimic aurifer-industrial, nimic progresist, comunist viitoare, să vadă şi să creadă în adevărul unui mormânt sau, horribile dictu, burghezo-moşieresc în Pasărea tă- gol, cu lespedea dată deoparte. iată. Lumea poetică, din această etapă, a Ilenei Mălăn-

PRO SAECULUM 7-8/2014 79 aniversări

TOAMNA PATRIARHILOR

Există, în istoria culturală a unui popor, patriarhilor culturii române. perioade faste, pe care ne-am obişnuit şi ne place să După ce, în numărul precedent, am adus un mo- le asociem cu metalul preţios nu doar pentru valoarea, dest elogiu academicianului Alexandru Zub şi edito- ci şi pentru culoarea lui mierie, solară, învăluitoare. Am rului şi scriitorului Niculae Gheran, îl omagiem acum traversat, în această toamnă, anotimp, prin definiţie, pe distinsul universitar clujean Ion Vlad. de aur, o astfel de perioadă de graţie. La mulţi ani tuturor, cu toată dragostea şi recunoş- Septembrie, octombrie, noiembrie – „Auzi ce som- tinţa noastră! noros foşneşte soarele / Prin ierbi uscate, / Cerul e moale şi lasă pe degete / Un fel de polen”1 – toamna 1 Ana Blandiana

ION VLAD – 85

Constantin Cubleşan

TRIBUNISTUL ION VLAD

Pe fundalul unor răzmeriţe interne, ale redactorilor o integritate morală ireproşabilă, cu o scriitură elegantă, de la „Tribuna”, care în febra generală de înnoire a men- dar incisivă, având largi cunoştinţe (bibliografice) euro- talităţilor, dacă nu şi a atitudinilor politice, în anii înce- pene în domeniul disciplinei sale, bine văzut şi în ori- putului de deceniu ’70, urmărind a-l înlătura de la zontul puterii. Celălalt venea de la „Steaua”, unde îşi conducere pe Dumitru Mircea, un om la locul lui altfel, dobândise, de asemenea, o unanim recunoscută auto- înţelegător şi gospodar, însă cantonat în canonul rea- ritate ca poet, bine receptat în ţară pentru viziunea lismului socialist, de care, din păcate, n-a reuşit să se modernă şi pentru caligrafia elegantă a versurilor sale, elibereze, toată viaţa, în ciuda eforturilor vizibile făcute dar şi ca un excelent critic de poezie, rafinat, subtil, în acest sens, forurile tutelare (de partid şi de stat) au cunoscător la rându-i a marii poezii clasice şi contem- hotărât să aducă în fruntea revistei un alt scriitor clu- porane, din lumea largă. Aceştia aveau să înlocuiască jean, în plină ascensiune profesională, pe Dumitru Radu tandemul, ce părea, până atunci, de neclintit, Ion Lungu Popescu, cu o carte de vizită (ca să nu spun sivi, cum şi Ion Oarcăşu, cei care conduceau destinele criticii tri- se obişnuieşte azi) extrem de galonată, ce scria o altfel buniste, dând tonul şi nota agresivă în polemicile pur- de literatură, înnoitoare, polemică şi de o calitate este- tate cu (mai ales) revistele bucureştene. Mai blând, tică unanim recunoscută. Intenţia acestei mişcări, des- Victor Felea a luat lucrurile cu binişorul. În schimb, pro- pre care s-a auzit în târg încă din primul moment al fesorul Vlad, prin firea sa activă, fiind şi un temperament demersurilor, n-a fost agreată în redacţie şi pe faţă s-a voluntar, ştia că orice schimbare de direcţie trebuia coagulat o grupare de atac, ce-l avea ca lider pe Vasile făcută cu fermitate. Ceea ce a şi executat, fără mena- Rebreanu, şi el aspirant la fotoliul pe care trebuia să-l jamente. Cei doi devenind titularii rubricii de cronică elibereze, fără pardon, Dumitru Mircea. Aşa că, în mo- literară şi propunând un alt compas al receptărilor cri- mentul în care a fost instalat în funcţie noul redactor- tice, au arătat dintr-odată că sociologismul şef, adus de la revista (rivală?!) „Steaua”, atmosfera la interpretărilor, în care excelau cei doi de până atunci, „Tribuna” era una tensionată la maximum. D.R. Po- nu mai putea face casă bună cu orientarea modernă a pe scu n-a venit însă de unul singur. Avea nevoie de o noii conduceri. Aşa că Ion Vlad şi-a luat asupra sa un altă echipă, cu care să impună un nou profil revistei. rol decisiv în asanarea solului. Ceea ce s-a văzut nu- Aşa că şi-a adus doi adjuncţi, foarte bine ochiţi, pe care maidecât, devenind mâna executorie, forte, a progra- nu putea nimeni să-i conteste, având recunoaştere mului afişat de D.R.P. şi era bine şi normal să fie aşa. profesională atât în cadrul breslei scriitoriceşti, cât şi al Aducerea între colaboratori – pe linie exegetică – a unor angajamentului civic. Aceştia au fost profesorul Ion Vlad tineri universitari de perspectivă, ca Liviu Petrescu şi şi poetul Victor Felea. Primul venea de la Facultatea de Ion Pop, a arătat cu claritate că orizontul cultural (ca să Filologie, unde i se dusese faima pentru severitatea şi nu spun altfel) pe care se aşeza programul revistei avea disciplina profesională, un teoretician şi critic literar de o altă miză. A intrat astfel în conflict deschis cu Ion

80 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări Oarcăşu, cu Ion Lungu, cu Mircea Vaida şi, inexplicabil, toare ale lui D.R. Popescu, cu care, de altfel, au conlu- cu Domiţian Cesereanu, pe care gruparea tradiţională crat excelent. Articolele şi cronicile literare semnate de îl împinsese, strategic, în faţă. Au urmat o serie de… Ion Vlad au impus „Tribunei” o ţinută academică în de- divorţuri, într-un fel benefice pentru viaţa literară (şi nu mersurile de interpretare literară şi culturală, în general, numai) clujeană. Vasile Rebreanu a plecat de la „Tri- iar în paginile revistei respiraţia unui aer proaspăt n-a buna”, instalându-se în fotoliul de director al Radioului întârziat să apară. Bun organizator, cu mână forte, însă clujean, Al. Căprariu a tras toate sforile posibile, într-un şi excelent profesionist al analizei literare, Ion Vlad şi-a moment favorabil, de generozitate faţă de cultură a Par- pus o pecete marcantă pe întreaga dezvoltare a tidului, înfiinţând Editura „Dacia”, Ion Rahoveanu s-a publicaţiei. Ardelean autentic, în tot scrisul său nu a fost mutat la Sebeş pe un post, acolo, de conducere în altceva decât un misionar, în spiritul angajamentului ple- cultură, Grigore Beuran s-a mutat la ziarul armatei, iadei înaintaşilor ce au scris istoria acestei părţi de ţară, Radu Enescu (cu fler anticipativ) a luat drumul „Fami- însă purtând cu evidenţă marca unui program de eman- liei” de la Oradea – desigur, toate acestea, într-un cipare spirituală, de ideologie literară, cu deschidere răstimp nu prea tergiversant. Vreme în care Ion Vlad aplicată spre curentele moderne care au fecundat devenise un tribunist împătimit, desfăşurându-se în pa- creaţia contemporană. Tribunistul Ion Vlad a rămas ginile publicaţiei, cu arme şi bagaje, cum se zice. A fost, până azi (în ciuda absenţei sale din paginile actualei for- de fapt, însemnul cel mai evident al noii orientări pe mule reacţionale) un model şi un reper de urmat pentru care tribuna clujeană se oferea s-o impună discursului tânăra generaţie de scriitori, nu doar de critici literari, critic. El a fost artizanul, în plan teoretic, al ideilor nova- clujeni.

Petre Isachi

ÎN PALATUL DE GHEAŢĂ AL CRITICII LUI ION VLAD

Profesorul univ. dr. Ion Vlad (doctoratul cu teza Po- Marian Popa, Al. Călinescu, Livius Ciocârlie, Eugen Ne- vestirea. Destinul unei structuri epice) îşi află rădă- grici, deşi erudiţia, calitatea referinţelor, surselor, acribia cinile concepţiilor sale din domeniul esteticii, teoriei şi filologică a expunerii, fervoarea ideatică, eleganţa ştiin- criticii, în Ştiinţa literaturii şi Integralismul lui Mihail ţifică, lăuntrică a expresiei critice etc. l-ar fi putut deter- Dragomirescu. Ca şi aceasta, situează esteticul (capo- mina pe lovinescianul Grigurcu să-l situeze, fără să dopera) în centrul preocupărilor de analiză şi recompu- greşească, în familia eseiştilor (Mircea Martin, Al Geor- nere a identităţii şi integrităţii operei, după o riguroasă ge, Liviu Petrescu, Marian Papahagi, Al. Paleologu, şi atentă operaţie de selectare, clasificare, optează pen- Gelu Ionescu, Ion Vartic ş.a.). Eseurile teoreticianului şi tru premisa exprimată de Proust în cartea sa, Contra criticului literar Ion Vlad îi configurează biografia inte- Sainte-Beuve: opera „este produsul unui alt eu rioară (mai precis: gândirea critică şi poetică) în maniera decât acela pe care îl manifestăm prin deprinderile în care Ulrich, personajul principal din romanul lui Musil, noastre în societate sau prin viciile noastre”, res- Omul fără însuşiri, definea acest tip de scriitură: pinge identificarea scriitorului cu omul cotidian (infirmă „eseul este structura unică şi inalterabilă pe care a premisa: „omul explică artistul”) şi propune recepta- căpătat-o viaţa lăuntrică a unui om formulată într-un rea operei ca un univers atipic, unic, ce reflectă plural gând decisiv”. datele ireductibile ale actului artistic. Optând pentru Nu atât decisivitatea vocii care povesteşte/gândeşte principiul separaţiei sferelor pe o direcţie în care se în- la nivelul înalt al intelectualităţii critice, poetice, particu- scriu (pe lângă Proust) Dilthey (personalitate „crea- larizează eseul marca I. Vlad, cât atributul de „roman- toare” şi „privată”), Croce (personalitate „poetică” şi cier al unei idei” (v. Lucian Blaga, Din duhul eresului), „practică”), Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, G. Căli- al ideii utopice, dar frumoase, de a (re)găsi „esenţa li- nescu, Adrian Marino ş.a., autorul volumului Romanul teraturii” (v. Maurice Blanchot, Spaţiul literar, Ed. Uni- universurilor crepusculare (2004) evită pericolul ca vers, 1980, p. 280) care constă „tocmai în a se în demersul critic să transfere valoarea estetică asupra sustrage oricărei determinări esenţiale, oricărei afir- unor sisteme de referinţă extraliterare: mediu social, mări care să o stabilizeze sau chiar să o realizeze” biografie, rasă, structură psihică, politologie, psihana- (M.B.). Desigur că tocmai ideea că povestirea, nuvela, liză, teologie, sociologie etc. Fundamentarea şi condi- romanul, eseul etc. trebuie mereu găsite şi (re)inventate ţionarea momentului obiectiv al operei/capodoperei pe îl va fi determinat pe ilustrul universitar clujean de a face sfera axiologiei explică de ce Gheorghe Grigurcu din critica literară ştiinţa, dar şi arta de a-i învăţa pe alţii (v. Critici români de azi, 1981) îl situează în capitolul să citească (şapte cărţi despre ştiinţa lecturii) şi să in- Teoria criticii (pp. 188-234), alături de Adrian Marino, terpreteze fenomenul literar european.

PRO SAECULUM 7-8/2014 81 aniversări Cei ce i-au citit, studiat volumele: Între analiză şi codificarea sistemelor de lectură complică fantoma lec- sinteză, 1970; Descoperirea operei, 1970; Conver- torului/criticului în palatul de gheaţă al criticii lui Ion Vlad, genţe. Concepte şi alternative ale lecturii, 1972; Po- un „homo narrativus” ce pledează borgesian pentru vestirea. Destinul unei structuri epice, 1972; Lecturi eternitatea acestei ipostaze umane. Interesat nu atât de constructive, 1975; Lectura – un eveniment al cu- vocea care povesteşte, ci de cea care gândeşte, autorul noaşterii, 1977; „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu, Romanului universurilor crepusculare rămâne fasci- 1981; Lectura romanului, 1983; Pavel Dan. Zborul nat de scriitorii „decişi să situeze în planul ideilor şi frânt al unui destin, 1986; Lectura prozei, 1991; al reflexivităţii invarianţii structurali ai romanului” Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genu- interpretat ca o construcţie, o elaborare programată şi rilor”, 1996; În labirintul lecturii, 1999; Romanul uni- un efort lucid arhitectural. versurilor crepusculare, 2004 şi Orizonturile lecturii, Atenţia distributivă a hermeneutului clujean asupra 2007 etc. au remarcat predilecţia eruditului Profesor, construcţiei polifonice, asupra contrapunctului, posibili- pentru aspectul teoretic şi metodologic, pentru critica tăţilor combinatorii, digresiunilor narative, spaţiului ana- imanentă a Textului, pentru voinţa de a descoperi uni- litic, punerii în abis (viziunea proustiană a timpului citatea Operei (actualizează permanent îndemnul lui memorie este părăsită în favoarea punerii în abis a Thibaudet: „atenţie la unic”), pe scurt, pentru o viziune „existenţei heraldice”), focalizării şi (auto)referenţialităţii, inter- şi transdisciplinară asupra artei şi ştiinţei literatu- jocului figurilor şi al măştilor, naratorilor semiotici, ana- rii. morfozelor etc. propune cititorului viziunea unei lecturi „Întoarcerea la text” îşi are punctul de plecare în ce devine „un proces interdisciplinar”/transdiscipli- sfera teoriei literare, încât mişcarea spiritului urmează nar şi un act informaţional de un nivel impus de „relaţiile sensul de la abstract la concret. Tehnicizarea viziunii, interne” ale Operei. Cititorul virtual, ideal, model, impli- aspiraţia spre aşa-zisa „critică ştiinţifică”, limbajul cri- cat, informat etc., proiectat de Ion Vlad, conjugă în pro- tic sincronizat, rigoarea şi precizia, adecvarea citatelor, pria-i lectură interpretativă intenţia autorului (intentio voinţa critică a profesorului de elită de a epuiza (o ad- auctoris), intenţia operei (intentio operis), la care mirabilă iluzie!) nu doar aspectele structurale ale Ope- adaugă intenţia personală (intentio lectoris). Citind rei, ci şi procesele imanente actului creator, astfel Textul, receptorul îşi propune: ermetizează uneori textul critic şi-i conferă tonul pozitiv - să caute în Text ceea ce autorul a vrut să spună; al omului de ştiinţă ce (re)descoperă cu satisfacţie es- - să caute în Text ceea ce acesta exprimă indepen- tetică superioară, în fiecare Text o strategie inconfun- dent de intenţiile autorului său; dabilă, unică, a lecturii. Integrarea lecturii într-un sistem - să caute în Text ceea ce el exprimă în raport cu general de discipline formate prin multiple interferenţe propria-i coerenţă contextuală şi cu implicarea sisteme- (teorie literară, naratologie, lingvistică, semiotică, logică lor de semnificare la care se raportează; matematică, psihanaliză, sociologie, stilistică, filosofie - să caute în Text ceea ce găseşte El (destinatarul) etc.) individualizează hermeneutica operei punând-o prin raportare la propriile-i sisteme de semnificare şi/sau sub „semnul protector al criticii” (I.V.). raportat la propriile-i dorinţe, pulsiuni sau criterii arbi- Studiile, cronicile literare şi eseurile din revistele „Tri- trare. buna”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Ro- Desigur, mai întâi găseşti, apoi cauţi! Contaminat de mânia literară”, „Astra”, „Transilvania”, „Familia”, „Vatra”, ermetismul neoplatonic de tip renascentist al „conver- „Apostrof”, „Echinocţiu” etc. trădează aceeaşi voinţă si- genţelor” propuse de Ion Vlad, lectorul este convins sifică a scriitorului, teoreticianului şi criticului literar, Ion că-şi poate permite „n” interpretări exhaustive pe care Vlad, de a pleda explicit şi implicit, pentru „convergenţa” universitarul clujean le justifică în cheie naratologică: disciplinelor, criteriilor şi a metodelor de cercetare a fe- „În ecuaţia structurilor narative paradigma prozei nomenului literar, în condiţiile unui apel absolut necesar reflexive se realizează graţie mobilităţii naratorului la Text, Operă, sursă. Perspectiva teoretică este inves- şi potrivit cu alegerea făcută de prozator: auctorial tiţia argumentativă cu rolul de privire ordonatoare şi in- sau actorial, proclamându-şi Eul fără niciun element tegratoare. În acest sens, cercetătorul şi criticul clujean mediator, heterodiegetic sau celebrând istoriile ros- nu poate fi contrazis: „tendinţa spre cercetare care tite şi convocându-şi naratorul, adesea lector impli- raţionalizează impresiile, emoţiile şi reflecţiile ime- cit sau pur şi simplu interpret în mecanismul diate (semnul unei teorii şi al unei poetici cu adevă- combinatoriu al jocului epic, scriitorul îşi recu- rat ştiinţifice) vine din relaţiile interne ale literaturii”. noaşte apartenenţa la proza înnobilată de idee, de Spre disperarea lectorului comod ce limitează pro- vocea care gândeşte”. Deschise către poetică şi na- prietăţile discursului la pura semantică şi urmăreşte ratologie, interpretările lui Ion Vlad tind spre fixarea mo- doar povestea, individualitatea evenimentului, critica lui mentelor relevante „în aventura căutării unor Ion Vlad asupra prozatorilor români, de la I.L. Caragiale, universalii ale naraţiunii”. Observăm că orice text Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, la Marin este pentru receptor un idiolect deschis susceptibil de Preda, C. Ţoiu, N. Breban, D.R. Popescu, Gh. Crăciun, multiple interpretări semantice, motivate chiar din per- Ioan Lăcustă ş.a. şi a celor europeni: Robert Musil, Her- spectiva teoriilor critice contaminate de cercetători au- man Brock, Kafka, Hermann Hesse, Joyce, Thomas tohtoni ai formelor (teoria formelor constituită ca o Mann ş.a. (re)modelează demersul asupra Operei ca o poetică a narativităţii): Călinescu, P. Constantinescu, unicitate imposibil de receptat şi justificat fără „conver- Adrian Marino, Irina Mavrodin, Marin Mincu, Liviu Pe- genţe” inter- şi transdisciplinare, fără lyotardiana „nos- trescu, Tudor Olteanu ş.a., dar şi de teoreticieni euro- talgie a istorisirii pierdute”. Multiplicarea teoriilor în peni consacraţi (Claude Bremond, M. Bahtin, Roland

82 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări Barthes, Wayne C. Booth, Umberto Eco, Northrop Frye, se pare că a găsit paradigma care-i asigură cucerirea Gérard Genette, Iulia Kristevna, Milan Kundera, obiectivă a Operei, demersul critic şi eseistic din „Căr- V.I. Propp, Tzvetan Todorov ş.a. ţile”, studiile şi articolele lui Ion Vlad topeşte în el starea Cel puţin teoretic, un Text nu prevede numai un citi- de criză a modelului epistemic modernist marcat de un tor model, ci doi: cititorul model ingenuu (semantic) şi complex de tendinţe, trăsături şi note definitorii. Le rea- cititorul model critic. Lectura critică propusă de I.V. este mintesc cititorului, pentru ca acesta să remarce sincro- determinată de textul însuşi, adică de intentio operis. nizarea universitarului clujean, ce se impune (re)citit, cu Ca să nu fie hazardată, orice interpretare este confir- devenirea estetică pluralistă a prezentului literaturii: de- mată de ansamblul textului ca tot organic. Cooperarea păşirea modernismului (Luc Ferry), indeterminarea ima- interpretativă a cititorului în acord cu intentio auctoris nenţei (Ihab Hassan), pasiunea spectacolului, şi cu intentio operis reprezintă (v. U. Eco, Lector in generalizarea secretului (Guy Debord), simulare şi se- fabula) o condiţie structurală a (re)facerii textului. Criti- ducţie (J. Baudrillard), individualism (A. Renaut), infor- cul – captiv în „opera aperta” – simbolizează mitul lui matică şi comunicare (G. Vattimo), lipsa reperelor de Dedal, prizonier a propriului edificiu critic în corpul că- certitudine (Claude Lefort), criza identităţii (Marco ruia se transubstanţiază. Situarea lectorului „in fabula” Turchi), inguvernabilitate politico-economică (P. Porto- nu rezolvă „descoperirea operei” şi nici nu răspunde ghesi), sfârşitul istoriei (F. Fukuyama), multiplicitate şi orizontului de aşteptare al cititorului. Cum demonstra şi diferenţă (J.F. Lyotard) etc., din care niciuna dintre ten- Umberto Eco, captivitatea cititorului în text (el se află dinţe nu s-a impus ca decisivă pentru a defini radical deja dintotdeauna în Operă) reprezintă o închidere care poetica rupturii şi ofensiva continuă a postmodernismu- nu deschide. „Fatalitatea topologică” instituie o logică lui. binară: accesul în text condiţionat de situarea prealabilă „Seriozitatea” din „Cărţile” lui Ion Vlad continuă în el şi, simultan, lipsa de raport cu textul în sensul res- epistema modernismului văzută ca o reacţie tipică a tricţiei paradoxale a lui Derrida: „Un text nu este un academismului, a Universităţilor care se respectă şi-şi Text decât dacă ascunde privirii primului venit, respectă studenţii, împotriva acestui început de secol legea compoziţiei sale şi regula jocului său. Un text dominat de nelinişte, disconfort, provocare, căutare a rămâne, de altfel, întotdeauna imperceptibil. Legea unui modus explicativ care să convină tuturor, (neo)con- şi regula nu se adăpostesc în inaccesibilul unui se- servatorism ideologic, refuzul structurii narative, pas- cret, pur şi simplu, ele nu se oferă niciodată în pre- tişă, cinism, obsesia spectacolului, cultură schizoidă, zent, la nimic din ceea ce s-ar putea numi în mod comercialism, atitudine nihilistă, dispoziţie ludică exa- riguros o percepţie. Cu riscul veşnic şi esenţial de gerată etc. În acelaşi timp teoreticianul, criticul şi eseis- a se pierde astfel definitiv. Cine va cunoaşte vreo- tul de la Universitatea Babeş-Bolyai are grijă să dată o astfel de dispariţie?” stimuleze demnitatea cititorului prin cultivarea viziunii Spre deosebire de Derrida, teoreticianul, criticul şi ştiinţifice (obiective) asupra fenomenului literar, prin plu- eseistul Ion Vlad include în sfera textului ca ralismul interpretărilor, refuzul linearităţii, relativizarea producere/facere, „lectura critică”, adică acel tip de cunoaşterii, dezideologizarea discursului critic, accep- comentariu a cărui esenţă stă chiar în revelarea şi au- tarea, decalajelor, asincroniilor, fragmentarismului, dis- toevaluarea modalităţilor strategice. Astfel, orice lectură continuităţii, refuzul stereotipurilor de gândire, este, folosim limbajul lui Eco, întotdeauna „o reprezen- receptarea istoriei literaturii, culturii, civilizaţiei ca o sin- tare şi o interpretare a propriilor proceduri interpre- teză în devenire, revitalizarea interesului pentru surse tative”. Astfel, lectorul cooperant devine deopotrivă (Textul este, pentru Profesor, documentul-rege care arhitect şi victimă a labirintului Operei. Descoperim în susţine Adevărul, peste imaginea de criză, de anarhie „Cărţile” lui Ion Vlad fascinanta circularitate criptică a a valorilor, de haos), perceperea duratei reale, alune- „operei deschise”. Circularitatea secretă în deschi- carea scriiturii critice în baroc etc. dere şi vădită ca „fatalitate topologică” legitimează Cum am depăşit de mult spaţiul acordat de gene- suspensia sensului unic al lecturii. Inconştient, cititorul roasa revistă „Pro Saeculum”, închei prin a aminti că adoptă teoria conform căreia „o anumită unitate scrip- Ion Vlad a impus viitorului Literele clujene, alături de tică este în propria ei structură semantică un pro- Liviu Rusu, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Mircea gram narativ potenţial” (Greimas) şi actualizează la Zaciu, D.D. Draşoveanu, Carmen Vlad (semiotician, fiecare nouă lectură opera. Această dinamică a actua- soţia lui I.V.), Doina Curticăpeanu, George Mocuţa, lizării devine posibilă întrucât „textul posibil este în Theodor Bocşa ş.a., şi a contaminat prin efortul obiec- mod incoactiv sau virtual prezent în însuşi spectrul tivării, al acribiei filologice, al perseverenţei şi al probi- enciclopedic al sememelor care îl alcătuiesc” (v. Se- tăţii profesorale, o nouă „Şcoală Ardeleană” în critica memul ca text virtual şi textul ca expansiune a unui literară contemporană, reprezentată prin Ion Pop, semem din „Lector in fabula”). Al. Cistelecan, Mircea Muthu, Ştefan Borbély, Sandra Concepţia lui Eco explică şi confirmă „convergen- Cordoş, Mihaela Ursa, Alex Goldiş, Nicoleta Sălcu- ţele” teoretizate de eruditul Ion Vlad, dintre teoria codu- deanu, Ion Simuţ ş.a. rilor de lectură şi teoria textului. Posibilele erori Parafrazându-l pe Cioran, amintesc că Teologia n-a verbocentrice ale lectorului sunt provocate şi potenţate putut lămuri (până acum!) cine e mai singur: Dumnezeu de marile tendinţe semnificative pentru începutul mile- sau criticul? A venit postmodernismul/transmodernis- niului III, într-o lume care devine din ce în ce mai mult mul. Şi-am înţeles că este criticul. Singur, dar şi singu- un univers al conexiunilor infinite ce se mişcă deopo- rul! trivă sub presiunea lui „ante” şi fascinaţia lui „post”. Deşi

PRO SAECULUM 7-8/2014 83 aniversări Niculae Gheran

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE UN PRIETEN

Dragă Profesore, tine. Am avantajul de a mă fi născut cu 43 de zile înain- N-aş fi cinstit cu mine, dacă nu ţi-aş mărturisi că, de tea ta, o lună şi jumătate – fără ca în prietenia noastră la o vreme, m-am ferit ca de naiba de aniversări, când, să fi pretins vreodată să-mi zici „nenică” –, aşa că îngă- în loc să ne întristăm că s-a mai dus un an pe apa Sâm- duie-mi să cunosc mai bine ce-a fost când ai venit pe betei, trebuie să ne bucurăm. Desigur, la anii tinereţii e lume, într-o zi de marţi (eu, iarăşi înainte: luni, ocolind altfel, acum însă, cum scrie Fulga, „E noapte şi e frig, cele trei ore proaste ce şi s-ar putea lua în seamă). Din senior”. E greu să dai timpul înapoi, astfel încât deunăzi, nefericire, pe ambii ne leagă o cratimă gravă, „joia nea- când am citit un articol despre mine în care se afirma gră” (24 octombrie 1929), crahul bancar de pe Wall că-s născut la Botoşani – în loc de Bucureşti –, autorul Street, considerat a fi cea mai mare catastrofă finan- întinerindu-mă cu vreo şase ani, am tăcut mâlc. De ce ciară din toate timpurile, ce va declanşa prima criză să mă supăr? La urma urmei „nasc şi la Moldova oa- mondială din anii 1929-1932. (Alt prilej de mulţumire meni!” că n-am fost încă vizitați de mascaţi să dăm socoteală. Cu ani în urmă, când şi Gabriel Ştrempel s-a văzut Mai ştii?) Intrând în logica datelor, cum cea de a doua nevoit să devină octogenar, m-am pomenit invitat la criză în care ne aflăm nu dă semne prea bune, putem Academia Română, descoperind pe cartonaşul trimis presupune că ar mai fi ceva de trăit. Cum? Maica Dom- de organizatorii sindrofiei că figurez printre vorbitori. nului... Treabă afurisită, fiindcă mai toţi oratorii se prezentau cu Obişnuit să consult presa vremii, am deschis pagi- teme din istoria României, de la Burebista la Marea Re- nile ziarelor „Universul” şi „Adevărul” să văd ce s-o fi pe- voluţie din Decembrie. Mă uitam ca viţelul la poarta trecut mai acătării în ziua când te-ai născut. Ca nouă, picând, hodoronc, tronc, într-o sesiune de comu- întotdeauna, bune şi rele. Numai că o ştire din „Univer- nicări ştiinţifice, de tip „mélange”. N-aveam încotro, aşa sul” m-a îngrozit: în Italia, o văduvă din Laco Rotondo că m-am făcut frate cu dracu’, pregătind la rându-mi un şi-a înjunghiat amantul, pe care l-a prins cu o altă fe- referat de aceeaşi factură, deşi, după ritualul adoptat, meie, şi i-a băut sângele. Măi să fie!? Mult mai paşnic, nimeni nu m-ar fi oprit să vorbesc despre viaţa lui Liviu la Buzău, maiorul Atanasie Cristovici s-a sinucis tră- Rebreanu, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe, inclusiv des- gându-şi un glonţ în tâmplă. Dumnezeu să-i hodi- pre amorurile ratate în lumea artistelor ce se ofereau nească, de unde şi constatarea banală că unii vin şi alţii Maestrului pe tavă, ca vechi cronicar dramatic, director pleacă. În plus, accidente peste accidente: vaporul general al teatrelor şi soţ al unei femei cicălitoare. „Mrazec” s-a ciocnit cu vaporul „Barbu Ştirbei” în Dar- Folosind cadrul celor 80 de ani împliniţi de prietenul danele; vasul „Molesey” s-a scufundat pe coastele An- meu, majoritatea petrecuţi zi de zi pe coverta navei-ami- gliei, în Southwales – peremptorii semnale marinăreşti ral a bibliotecăriei naţionale, am schiţat istoria comună în materie de băgări la apă – cu ecouri în actualitate: prin cântecele copilăriei noastre şi de mai târziu, de la 47 prizonieri ucraineni sunt luaţi de armata rusă. „Trăiască Regele” la „Internaţionala”, fără să omit me- Alături de alte ziare de scandal, „Universul” şi „Ade- lodiile intermediare din repertoriul vremii, precum vărul” pisează cititorii, precum posturile noastre de te- „Sfântă tinereţe legionară”, melodioasa „Lili Marleen”, leviziune, cu incendii, calamităţi, ciocniri de vehicule, „A plecat la vânătoare Agarici, a plecat ca să vâneze explozii, ştiri de mică publicitate, printre care se stre- bolşevici”, drăgălaşele „Katiuşa” şi „Ociciornaia”, până coară şi două veşti mai bunişoare: la 26 noiembrie, ziua la mereu oportunul „Deşteaptă-te, române!” (de s-ar matale, se conferă titlul de doctor honoris causa în drept deştepta o dată). Fără să-mi propun un obiectiv anume, lui Frank Kellogg, fost secretar de stat în SUA, de către am reuşit întrucâtva să împletesc datele istoriei, lăsând Universitatea Oxford, iar la noi armata română primeşte muzicii dreptul de a sintetiza un destin naţional, hărăziţi o statuetă în dar de la guvernul Poloniei. De mai aştep- să trăim în bătaia vântului, la răspântie de drumuri, cu tai vreo patru zile, prindeai din prima zi şi declaraţia Par- fundul în toate luntrile. tidului Naţional-Ţărănesc, condus de baciul din Aşa că – invitat să colaborez la alcătuirea unui Bădăcin, cu bune măsuri de redresare a economiei na- volum omagial – nu m-am încumetat să elaborez un ţionale – fiindcă, trebuie să recunoşti, la propuneri de studiu doct despre laborioasa ta activitate, desfăşurată „trăit bine” am fost şi suntem tari. ca ilustru profesor, critic şi teoretician de frunte, într-un Vremea trece, rezultatele sunt chioare, aşa că aten- fel unic, aplecat deopotrivă pe literatura naţională şi uni- ţia e distribuită la 26 noiembrie pe mărunţişuri. versală. Şi, totuşi, ca istoric literar, mă simt obligat să Semnalez din „Universul”: mă refer la date biografice mai puţin luate în conside- În Westfalia, 3 morţi într-o mină inundată; la Bucu- rare, importante şi periferice, ultimele neştiute nici de reşti, dna Vlahu moare într-o explozie provocată de o

84 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări conductă de gaz; contrabandă cu somon sărat importat erau nevoiţi să câştige o pâine, stilizând cărţi traduse din Turcia de către Casa Brevermann din Galaţi; fată în- din patrimoniul rus, din fericire capodopere. Aşa se ex- junghiată în umăr la Zewen, în Germania; şofer tăiat la plică de ce „Donul liniştit” al lui Şolohov sună mai bine fel de un căruţaş pe Calea Griviţei; tramvaiul 216 a lovit în româneşte decât în limba natală. Compromisuri? Să un sergent şi o femeie la Piaţa Buzeşti. fim serioşi. Cam în aceeaşi vreme le-au făcut şi martirii Din „Adevărul”: din puşcării, marea majoritate determinaţi să semneze Credit de 13 milioane de lei deschis de guvernul că niciodată nu vor mai ridica mâna împotriva regimului, român pentru Comisiunea Europeană a Dunării; la Ga- invitaţi „să-şi aducă aportul” – ca să mă adresez în lim- laţi, incendiu la magazinul de rame şi oglinzi al dnei Ste- bajul asupritorilor. Ştiu multe din ce astăzi se vorbeşte lia Alexandru, ca şi la tipografia „Arta grafică” a dlui puţin. Decretul de eliberare a deţinuţilor era semnat din Goldenberg şi, mai interesant, dl Jaspar, din guvernul toamna lui 1963, numai că Securitatea a cerut să se belgian, şi-a depus demisia din cauza neînţelegerilor aplice mai târziu, în 1964, să aibă vreme de „lămuriri”. privind limba de predare la cursurile Universităţii din În acest interval, au apărut în închisori „oamenii buni”, Gaude. Hopa! Să vezi şi să nu crezi cum ne-a luat-o cu replici bine ticluite: „Dumneata stai degeaba aici. De în ainte de a ne ciorovăi şi noi pe aceeaşi temă. oameni ca matale ţara are nevoie. Am să mă interesez Că nu se scrie nimic despre naşterea pruncului din ce se poate face să scapi din iadul ăsta!” Şi au făcut să Archiud, de pe meleagurile bistriţene ale lui Coşbuc şi se poată, ca toată lumea să fie mulţumită şi, vorba lui Rebreanu înţeleg, mai puţin de ce astăzi nu auzi o Nea Iancu, „tot românul să prospere”. Să ne ferească vorbă la TV, când dispar buni confraţi, ce lasă în patri- Dumnezeu să fim în situaţia de a face atare „compro- moniu naţional opere mai vii decât ei. Greu să mă misuri”. Însă scripta manent! Doamna Muscă, de n-ar împac cu valul de ştiri despre noile metrese ale mane- fi ieşit din front, devenea bondar, mai ceva decât toate listului Guţă, de păţaniile guristului de acelaşi prestigiu, muştele ce roiesc în jurul băligarului. Adrian Minune, care şi-a turtit aripa unei maşini de Numai că mă iau cu vorba. Am evocat aceste lucruri, peste 100.000 de euro, chiar şi cu ideea că dl Silviu Pri- amintindu-mi de ciorovăiala unor clănţăi din Cluj, găuri goană, regele gunoierilor – ce a divorţat şi s-a însurat în covrig, ajunşi şefi de călimară, în bătaia vânturilor tre- cu aceeaşi nevastă de patru ori – este nevoit în prezent cătoare. Să se dea peste cap, dar niciodată nu vor pune să se despartă iarăşi. Asta e! Nepotrivire de caracter! pe masă opera „academicianului fără de Academie Ion Ce ne facem însă, profesore, cu pârdalnicul caracter Vlad”. De n-ar fi scris nimic, i-ar fi rămas excelenţa ca- al confraţilor de sub aceeaşi cupolă literară? Unde este tedrei ocupate cu cinste, mândria studenţilor de a-l fi unitatea de breaslă, comună şi frizerilor, nu şi scriitorilor avut profesor. Ş-apoi, pardon, critici şi isterici literari, – cum remarca odinioară Rebreanu? Când am văzut câtă frunză şi iarbă, dar teoreticieni de literatură mai va. cum nişte pigmei se reped cu topoarele să doboare ste- Pe meleagurile tale şi nu numai – o carte fundamentală jari ca Arghezi, Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Căli- fiindu-ţi tradusă în SUA – eu nu cunosc decât pe Marino nescu ş.a., am vrut să scriu un pamflet despre şi Vlad, strigaţi ca la catalog, cu deosebirea că tu ai avut generația „expirată” şi cea „degenerată”. Ce-aş fi avut dintotdeauna plăcerea lecturii, bucurie ce i-a lipsit con- de pierdut? Şi împuşcat, monumentul ridicat lui Re- fratelui nostru, acrit şi răutăcios cu toţi, implicit cu sine. breanu rămâne pe un soclu solid şi nu văd o nouă şi Te mai supără vreunul? Să fie sănătos. Câinii latră, ca- utilă exegeză cum l-ar mai putea ocoli. Am renunţat, ravana trece! Ş-apoi ce să mai treacă, dacă de mult a convins că, precum dânşii, aş fi la fel de nedrept, deoa- ajuns la destinaţie?! De reţinut, apropo de patrupedele rece viaţa m-a făcut să înţeleg că tinereţea sau bătrâ- amintite, şi varianta că latră la urs, dar nu-l poate neţea unui scriitor nu poate fi determinată strict de muşca. vârsta sa biologică. Ce ştiu aceşti băiețandrii de zilele Profesore, când, mai rău decât D.N.A.-ul de azi, valul „justiţiar” îl Odată cu aniversarea ta – putem să-i zicem şi a înlocuise pe Eminescu, naţionalist feroce, cu monumen- noastră – se cuvine să prăznuim şi patru decenii de talul Neculuţă, pe Arghezi cu Alexandru Toma, pe fas- când ne cunoaştem. Cu câţiva ani în urmă, picasem cu cistul Rebreanu cu internaţionalistul Sahia – altminteri treburi editoriale în Cluj. Venisem să pun bazele unei om de treabă, căruia i-ar fi pleznit obrazul de ruşine, de- redacţii de literatură română – prin cooptarea ionilor po- ar fi apucat săltarea în grad, pe Titu Maiorescu, E. Lo- zitivi Lungu şi Oarcăşu în schema Editurii pentru Lite- vinescu şi alţii, detronaţi, de asemenea, în favoarea lui ratură –, iar apoi pentru înfiinţarea Editurii Dacia. Măsuri Constantin Dobrogeanu, fie şi Gherea. Ce ştiu ei de răs- necesare, atâta timp cât confraţii maghiari îşi aveau de turnarea valorilor, despre uzurparea spiritului în faţa mult reprezentanță redacţională, pe deplin justificată în materiei privilegiate? Despre comandamentele artei cu contextul dat, când deţineau majoritatea în filiala clu- tendinţă, împotriva artei pentru artă? Când conducători jeană a Uniunii Scriitorilor. Fără ipocrizie, păstrez şi azi de seamă ca Maniu se aflau la Sighet, alături de toţi gu- întreaga mea admiraţie faţă de ei. Uniţi, se ajutau reci- vernaţii vremii, ce să-i fi cerut lui Sadoveanu, căruia, proc, dornici să-şi sporească breasla, promovând tine- ca fost şef al Senatului şi francmason de gradul 33, i se rele talente în publicaţiile locale, iar apoi ajutându-i să cuvenea de drept să fie şi el în zeghe? Vârsta îi împie- debuteze editorial, cu ajutorul Iolandei (parcă Bonihati), dică pe tineri să priceapă de ce într-o vreme când au- şefa redacţiei maghiare a Editurii de Stat pentru Litera- tori de maculatură, precum Alexandru Jar, se lăfăiau în tură şi Artă, din întâmplare fostă croitoreasă (la rându-i librării şi biblioteci, mari scriitori interbelici, precum promovată de directorul Aszody, adjunctul directorului Cezar Petrescu, Adrian Maniu sau Alexandru Philippide, general Alexandru Toma, poet „ilegalist” în toate privin-

PRO SAECULUM 7-8/2014 85 aniversări ţele). Ca vechi redactor şi ulterior cu rang înalt în struc- binele universitarilor – profesori şi studenţi – pentru în- turile editoriale, dispuneam de autoritate profesională treţinerea urbanităţii în mediile ce te-au avut în centru. în faţa organelor voastre de partid, conduse atunci de De vei fi făcut-o altundeva, Dumnezeu ştie şi să te ierte. ilustre mediocrităţi, precum primul secretar Duca şi ad- Oameni cu o dreaptă coloană vertebrală, cu har junctul Beu (de la propagandă), cărora, văzuţi îm- şi autentică personalitate, au fost şi sunt şi azi în urbe. preună, li se mai spunea şi „Curcubeu”. Nu mă pot Pe unii, mai tineri decât noi, nu-i cunosc, dar, mă bucur lăuda că mă bucuram de un prestigiu intelectual aparte că există şi-i citesc. Că vor fi şi nişte linge-blide, dornici şi în lumea universitarilor locali, fiind încă la începutul să se cocoaţe pe spinarea unor trecători, să fie sănă- exegezei rebreniene, apreciată ceva mai târziu. Ca toşi. „Ce e val, ca valul trece!” editor, îmi făceam datoria venind, atunci şi mai târziu, Fii mândru de ce-ai realizat şi mergi mai departe cu în întâmpinarea unor iniţiative de amploare, pe care, fruntea sus! Fii mândru că laşi după tine, nu doar un după afirmaţiile autorilor (cazul „Dicţionarului Scriitorilor nume – purtat cu cinste şi de un băiat realizat –, ci şi un Români” – sub coordonarea lui Mircea Zaciu, Marian bilanţ financiar care te scuteşte de orice bănuială în pri- Papahagi şi Aurel Sasu), nu le-am abandonat nici în vinţa onestităţii, autorităţii tale morale: o viaţă întreagă faza când lucrarea a fost interzisă de Leana Academi- ai fost chiriaş la stat, cu bucuria de fi evacuat la bătrâ- ciana, refuzând, ca redactor de carte – alături de regre- neţe de către biserica romano-catolică, devenită pro- tatul Gheorghe Pienescu –, să semnăm casarea operei, prietară. Personaj anacronic într-o lume rapace, ajunsă în fază tipografică finală. Mai mult decât atât: fă- apucătoare, dornică de bănăret, cu vile în ţară şi stră- cându-mi drum la Cluj, i-am cerut lui Manole, directorul inătate, cu acţiuni, fabrici şi, mai de curând, cu moşii, tipografiei, să execute toate modificările din „pagini II”, hiene de după şi din afara gratiilor. De-ai avut relaţii cu cu gândul să ne rămână măcar o versiune curată, pe ministeriabili – şi ai avut –, cu puternici ai zilei, te-ai zbă- care să se poată lucra în viitor, aşa cum avea să se şi tut întotdeauna să obţii o stare mai bună pentru Univer- întâmple. Nedumerit, mi-a replicat: sitate, nicidecum personală. Şi-apoi, nu te supăra că-ţi – Cum aşa? Abia am primit dispoziţii direct de la spun, cine te-a oprit şi pe tine să dai meditaţii, să aveţi „cece” să dau plumbul la topit. şi voi vreo şase clădiri făloase în urbea voastră? În loc – Dar dumneata de ce crezi c-am fost trimişi de averi, ne străduiam să punem mărgică lângă măr- aici? Să ne plimbăm? Scoate greşelile din pagini, re- gică, să reaşezăm şiragul literaturii noastre în fireasca pede şi cât mai curat, după care trage două rânduri de ei desfăşurare. „Actele vorbeşte!”, cum zice Peltz. Cine pagini, să le ducem unde trebuie. se îndoieşte, să ia pilda lui Toma Necredinciosul şi să Unde trebuie? Un exemplar l-am lăsat lui Zaciu („pa- citească volumele rămase în urma noastră. Să citească gini II”, aflate acum la Aurel Sasu), iar celelalte, coper- şi apoi să-şi dea cu părerea. Şi să dorim celor ce vin tate, în posesia mea. Abia după ce le-am avut în mână după noi să aibă parte de o lume mai bună decât cea i-am spus lui Manole, şi mai bulversat, decât la începu- care ne-a fost dată, trăindu-ne copilăria în democraţia tul întrevederii noastre: interbelică, apoi sub trei dictaturi, regală, antonesciană, – Şi-acum, prietene, fă ce ţi s-a cerut! proletară, plus ulterioarele vremuri de restrişte, din pe- De tipărit – cum s-a vehiculat că s-ar fi dat la topit rioada de trecere de la o economie centralizată la alta 30.000 de exemplare – nici vorbă; nu s-a tipărit o sin- falimentară, bâjbâind prin întuneric, s-apucăm să gură pagină. vedem „luminiţa de la capătul tunelului”, totuna, cum am Omul trăieşte şi poate fi întrebat. Personal, conside- mai spus-o, cu lumânarea de la căpătâiele noastre. ram că nu risc nimic. Deja fusesem debarcat din ierar- Să sperăm că Dincolo va fi mai bine. Deşi, mai ştii hia editorială – după revenirea la proletcultism, în ce-o fi şi p-Acolo? Vom fi rânduiţi, la fel, pe culte, creş- spiritul minirevoluţiei culturale româno-chineze- , „rotat” tini ortodocşi, catolici, mozaici, mahomedani, budişti, pe la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mi se luase coor- naţii, pe partide istorice şi isterice? Rămânem mono- donarea de ansamblu a mersului editorial, fiind plasat gami sau poligami? Dincolo or fi şi niscai cârciumi, să cât mai departe de literatură. Ca şi Mihai Şora, Dumitru ne mai răcorim sufletele, sau doar cântece bisericeşti? Trancă, retrogradaţi şi ei. Ce să mai pierd? Ne-or da voie să fumăm? Ori, ş-Acolo tutunu-i socotit Dar, iartă-mă, nu despre mine mi-am propus să-ţi iarba dracului, obligându-ne să trecem pe furiş gardul vorbesc, ci, pornind de la acest cadru, să relev marea la Sarsailă? dezamăgire pe care am avut-o în anii când mi-a fost dat „A fi sau a nu fi?” Aiasta-i întrebarea… să intru în culisele vieţii literare clujene. Contrar amintitei Aşa că, până „atunci”, îmi îngădui să-ţi doresc, ţie unităţi spirituale a confraţilor maghiari, continuam să şi celor dragi, sănătate, linişte sufletească şi un sfat: nu asist la o fărâmiţare a intelectualităţii consângene, îm- uita să râzi. Fiindcă, Dumnezeu să mă ierte, nu ne părţită pe grupuri şi grupuleţe, distinct conturate, sfidând putem plânge că n-am avea de ce. modul independent de gândire al unor Adrian Marino – Te îmbrăţişează cu veche şi constantă prietenie, altminteri înstrăinat de el însuşi –, Marian Papahagi, Va- sile Fanache sau Constantin Cubleşan. Din fericire nu singuri. Să vreau şi nu pot uita că, în acele împrejurări, nu mi-a fost dat ca o singură dată să fi auzit din gura ta vreo vorbă urâtă împotriva confraţilor, văzându-te mereu preocupat, la centru şi pe plan local, pentru mai

86 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări

ION VARTIC – 70

Marin Iancu

ERUDIŢIE ŞI RAFINAMENT „MIRACOLUL OMULUI ŞI AL CULTURII”

Critic, teatrolog şi eseist din categoria celor mai sub- cu cât eram convinţi că aceste calităţi se puteau obţine tili şi străluciţi analişti ai momentului, profesor de vocaţie în mod obişnuit de-a lungul unei vieţi de multă trudă şi la Catedra de literatură comparată şi teoria dramei a creaţie. Îşi alegea subiectele pentru seminar cu o rară universităţii clujene, Ion Vartic (n. 4.10.1944, Sibiu) scrupulozitate şi limpezime, acestea prinzând contur în este un reper fundamental pentru filologi, critici şi istorici dezbateri în care se implica cu familiaritate discursivă. literari, scriitori sau simpli iubitori de literatură. Elegant, Un popas asupra marilor mituri şi legendelor Antichităţii discret şi reţinut, fără să se fi manifestat ca un om de greceşti, de exemplu, de la tragedia atrizilor cu bleste- cultură inaccesibil, lipsit cu hotărâre de rigiditate şi de mul iniţial, care avea să se săvârşească în palatul lui uscăciune, Ion Vartic se dovedeşte în toate manifestă- Agamemnon, până la Filoctet, Cassandra, Oreste, Cli- rile sale un suflet afectuos şi de o exemplară moralitate. temnestra, Elena, Ulise şi Ifigenia se transformau L-am cunoscut acum 45 de ani, prin toamna anului într-un agreabil popas asupra teatrului antic, cu deschi- 1969, când, aflat în primul an de studii la Facultatea de deri ce vizau în aceeaşi măsură modul în care mitul se Filologie din Cluj, am avut marea şansă de a-l avea transformă rând pe rând în antimit, în alegorie a vieţii asistent la seminarul de literatură universală. L-am mai moderne sau într-un pretext de meditaţie asupra con- întâlnit de atunci doar de câteva ori, mult mai rar decât diţiei umane, după cum operele lui G. Hauptmann, mi-aş fi dorit, dar i-am păstrat mereu, acolo într-un colţ O’Neill, Brecht, Franz Werfel, Gide, Brecht sau Sartre tainic al inimii mele, un nestăpânit sentiment de admi- ar putea reprezenta mărturia cea mai elocventă în acest raţie. Câştigurile înregistrate în timp în urma exerciţiilor sens. Sub orchestraţia savantă şi plină de rafinament a şi discuţiilor purtate pe textele autorilor dramatici antici tânărului nostru profesor, lecţiile se transformau într-o greci şi ale lui Shakespeare au rămas pentru foştii săi largă şi generoasă alianţă de idei, comuniunea atingea studenţi încă greu de evaluat. Aveam, în fond, în faţa nivelul ideilor, emoţia paralizantă a primelor intervenţii noastră un model spiritual de un mare rafinament inte- în discuţii, cu toate erorile fireşti ale începutului, fiind de- lectual, un veritabil „orchestrator de focuri”, o lecţie se- finitiv spulberată. Domnul profesor avea doar 25 de ani, ducătoare a unei admirabile sensibilităţi faţă de valorile dar era, cum spune o vorbă, şi tânăr şi bătrân, tânăr prin literaturii, fiind de aşteptat ca un asemenea „popas” vârstă, cu doar trei-patru ani mai mare decât noi, şi exegetic să determine ca evoluţia multora dintre noi în matur prin înţelepciunea şi talentul de a crea o atât de domeniul literelor să devină mai sigură şi mai reconfor- seducătoare emulaţie. Acordându-ne libertatea unor tantă. La catedră, erudit şi exigent, cumpătat şi afec- reacţii subiective de notabilă amploare, profesorul ne tuos, lipsit de stridenţe, tânărul asistent universitar de facilita un drum cât mai fertil de întâlnire cu capodope- pe vremea aceea exercita asupra noastră o fascinaţie rele şi ne apropia de acele începuturi îndepărtate şi de-a dreptul acaparatoare. Ion Vartic nu era un om al pline de legende ale culturii europene. Am rămas de gesturilor şi al cuvintelor grandilocvente. Intra în sala de atunci cu imaginea lui Menelau, a lui Ulise şi a frumoa- seminar într-o ţinută elegantă, invariabil într-un sacou sei Elena, după cum tragedia Ifigeniei din mit, sora lui din atât de invidiata sa probabil colecţie de sacouri, Oreste, exilată în Taurida, ca preoteasă în templul zei- mereu asortat cu o helancă sau, mai rar, cu câte o că- ţei, avea să stârnească, la diferite răstimpuri, interesul maşă purtată dezinvolt, fără cravată, ceea ce-i dădea tuturor dintre noi. Ne privea cu îngăduinţă şi cu o teribilă farmec şi o imagine mereu tinerească. Dascălul s-a do- încuviinţare şi complicitate, fără zeflemea sau rece dis- vedit a fi un spirit intuitiv, plin de fervoare, un „meşteşu- tanţare, creând starea de nelinişte estetică, deschisă gar” de excepţie, prin limbaj şi viziune, dar şi prin gradul spre o tot mai adecvată percepţie şi iniţiativă. Profesorul de adecvare la un text literar, ale cărui semnificaţii reu- adopta un stil colocvial, lăsând în permanenţă impresia şea să le traducă ucenicilor săi după toate regulile şcolii unor conversaţii joviale cu tinerii săi discipoli, avântaţi socratice, într-o frazeologie inspirată şi cu o cadenţă în discuţii cu naivitatea infatuată a celor care credeau de-a dreptul seducătoare. Cu fiecare oră de curs eram că sunt în posesia marilor adevăruri ale lumii. Partener tot mai impresionaţi de o asemenea pasiune inteligentă direct de dialog, lipsit de o atitudine plină de pretenţii, a unui proaspăt absolvent de facultate, cu atât mai mult Ion Vartic demonstra deja erudiţia şi talentul unui uni-

PRO SAECULUM 7-8/2014 87 aniversări versitar cu o solidă formaţie. Comentariile deveneau pa- Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Dinu Flămând, Ion sionante şi inovatoare, vizând în aceeaşi măsură me- Mircea, Eugen Uricaru, Petru Poantă, Vasile Sălăjan, sajul şi structura textului, teatrul rămânând, de altfel, Adrian Popescu, Horia Bădescu, Constantin Zărnescu, de-a lungul întregii sale cariere literare, genul literar Petre M. Haş, Olimpia Radu, Irina Petraş, Nicolae Dia- supus în cel mai asiduu mod cu putinţă celor mai com- conu, Ioan Groşan, Marcel Constantin Runcanu, Vasile plexe şi profunde comentarii. Tinzând spre înţelegere şi Sav, Emil Hurezeanu, Ştefan Damian, Ion Cristoiu, Teo- toleranţă, Ion Vartic era incompatibil prejudecăţilor şi fil Răchiţeanu, Nicolae Băciuţ, pentru a-i aminti doar pe dogmatismului rece. Treptat, cu largi disponibilităţi faţă cei mai reprezentanţi, uniţi prin mentalitate şi formaţie de temele propuse, Ion Vartic a impus în jurul său un intelectuală, confirmaţi deja în vocaţia lor artistică, oa- cod al profesionalismului, o viziune şi un mod de abor- meni cu o informaţie la zi şi cu o fermă aderenţă pentru dare proprii, originale. Fiecărui ins îi găsea câte un cu- orice fenomen de cultură, pentru literatură, în special, vânt de laudă, mereu cu un zâmbet pe buze, gata au creat o atmosferă în interiorul căreia, dată fiind con- oricând să facă o glumă bună sau să se bucure de vreo vergenţa de idei şi existenţa unei stări de emulaţie, s-au reuşită de-a noastră. Ni se părea natural, fără umori, pus bazele unei bogate mişcări literare. Structura so- generos şi cu o teribilă înţelegere şi bunăvoinţă, indi- cială şi culturală comună, similaritatea de vârstă, pro- când feţele atât de elocvente ale unui artizan prolific. gramul de idei, sensibilitatea şi, în fine, modelul În evoluţia sa literară, după un debut editorial cu axiologic de receptare, trăire şi ierarhizare a valorilor a Spectacol interior (1977), urmat imediat de eseul mo- făcut din gruparea Echinox o mişcare reformatoare cu nografic Radu Stanca. Poezie şi teatru (1978) şi de Mo- intensităţi asemănătoare altor mişcări cu impact în arta delul şi oglinda (1982), Ion Vartic s-a impus treptat în poetică a momentului. viaţa literară a ultimilor patru decenii ca una dintre ex- Dezvoltată într-un asemenea context, opera literară presiile cele mai vii şi iscoditoare ale spiritului critic, unul a lui Ion Vartic ar putea echivala cu o necesitate spiri- dintre teoreticienii cu cele mai notabile eforturi de în- tuală, ca o evadare din singurătate, ca un act de comu- noire a limbajului critic, de adecvare a modului de co- nicare fortificatoare a unui spirit singular, care, bucuros municare prin conexiune cu alte tipuri de cunoaştere de a putea dialoga cu lumea, a descoperit noi resurse care vizează fenomenul literar. Date fiind multiplele mo- de a se smulge din marile tăceri. Format la şcoala cul- dele pe care le-am putea presupune ca relevante în tului dialogului socratic, devenit ceea ce în Renaştere evoluţia lui Ion Vartic, cele mai multe dintre acestea pro- se numea un „arbiter elegantiorum”, un om deplin poli- venind din spaţiul literar clujean, Adrian Marino şi Liviu ticos, hrănit cu înţelepciunea cugetărilor marilor înţelepţi Rusu, pe care îl şi urmează la Catedra de literatură uni- ai lumii şi copleşit de admiraţia provocată de Homer şi versală a facultăţii, Ion Vlad, Mircea Zaciu, Ion Pop sau de măreţia personajelor din tragediile shakespeariene, Liviu Petrescu, dimpreună cu Constantin Noica, Emil Ion Vartic este un Narcis care îşi regăseşte prin cuvânt Cioran sau Nicolae Steinhardt, au reprezentat probabil faţa şi spiritul conturate într-o complexă şi dinamică efi- doar câteva dintre posibilele exemple cu adevărat vred- gie. nice de luat în seamă, cu întreaga lor structură de Dincolo de preocuparea constantă faţă de reeditarea norme, valori sau principii pe care se poate întemeia o unor scriitori români şi străini (Vasile Pârvan, Dominic astfel de experienţă existenţială. În acest perimetru al Stanca, Al. Sever, I.L. Caragiale, E. Ionescu, M. Bulga- propriei împliniri şi evoluţii spirituale, destinul profeso- kov, N. Steinhardt, Ion D. Sîrbu, Al. Vona, Ion Negoi- rului Ion Vartic este, în multe privinţe, comun cu al altor ţescu ş.a.), Ion Vartic îşi îmbogăţeşte opera prin volumul cărturari din generaţia sa. Climatul de efervescenţă spi- despre dramaturgia lui Ibsen (Ibsen şi „teatrul invizi- rituală al bătrânei cetăţi culturale transilvănene s-a do- bil”,1995), după cum opera eseistului şi filosofului Emil vedit hotărâtor, prezenţa în grupul Echinox şi, cu Cioran l-a preocupat într-o măsură ce a depăşit prin deosebire, colaborarea cu Ion Pop şi Marian Papahagi, adâncimea şi constanţa analizelor multe dintre celelalte de exemplu, trebuie să fi avut pentru Ion Vartic semni- preocupări literare ale sale (Cioran naiv şi sentimental, ficaţii cu totul speciale, cu adânci reverberaţii pentru si- 2000; cu ultima sa ediţie revizuită şi adăugită din 2011). tuarea sa „întru” cultură. Putem vorbi chiar de un anume Asemenea unor mari spirite, Ion Vartic duce o viaţă ten- „fenomen Echinox”, de o conştiinţă poetică a generaţiei sionată în preajma cărţilor şi în liniştea graţioasă a ma- sale. Coagulaţi în jurul incendiarului Cenaclului literar rilor biblioteci, hrănindu-se nesăţios cu proiecte de luni, organizat în Sala 5 a Facultăţii de Filologie, şi prodigioase, într-o asumare dramatică a obsesiei de a mai apoi a recent înfiinţatei reviste Echinox, născută scrie. Treptat, aceste opţiuni ale eseistului converg spre într-o zi de marţi, cu puţin înainte de sărbătorile de iarnă un comparatism prin excelenţă, cu apropieri insolite din- din decembrie ’68, câţiva tineri simpatici şi inteligenţi, tre scriitori români şi străini, de notorietate rămânând, mereu în vervă şi animaţi de acelaşi demon al literaturii, bunăoară, asocierea pe care, într-un excelent studiu se arătau pregătiţi să contureze imaginea unei noi ge- despre I.L. Caragiale, o experimentează între scriitorul neraţii literare, care, după cum s-a dovedit, a dobândit român şi Thomas Mann (Clanul Caragiale, 2002), aşa în timp o adevărată notorietate în literatura română. În cum eseul Bulgakov şi secretul lui Koroviev: Interpre- aceste zile, „câţiva oameni care se cunoşteau prea tare figurală la Maestrul şi Margareta (Biblioteca Apos- puţin, după cum avea să se exprime regretatul Petru trof, 2004), un alt exemplu de critică aşa-zis „creatoare”, Poantă, au descoperit prietenia crezând în cuvinte”. Un întru totul surprinzătoare prin substanţa discursului critic grup al studenţilor clujeni, alcătuit, printre alţii, din Ion şi eleganţa intelectuală a frazei, întreprinde o analiză în

88 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări detaliu a mai multor elemente încă prea puţin teoreti- a colaborat în această calitate, Vlad Mugur, Andrei Şer- zate din atât de cunoscutul roman. ban şi Mihai Mănuţiu, de exemplu, ar merita o menţiune Cum marile idei sunt un privilegiu al tinereţii spiri- cu totul specială, aşa cum o altă iniţiativă cu adânci re- tuale, în peisajul actual al criticii literare, Ion Vartic şi-a verberaţii spirituale, înfiinţarea unei facultăţi de teatru şi câştigat faima unui spirit critic cristalizat şi moderat, fa- televiziune foarte bine consolidată în Cluj, ar trebui pri- miliarizat pe deplin cu aspectele mai largi ale culturii li- vită iarăşi ca un demers cu consecinţe cu totul profita- terare. Discursul său critic are vioiciunea şi pasiunea bile pentru întreaga viaţă culturală a oraşului. intelectuală a unui estet cu gust de talia lui Paul Zarifo- Dobândind azi imaginea unei personalităţi cu adevărat pol sau Matei Călinescu, gravitatea şi dinamica exerci- autentice şi substanţiale a vieţii culturale a Clujului, Ion ţiului comparatist întreprins de Adrian Marino şi Gelu Vartic are motive suficiente să-şi reprezinte imaginea Ionescu, în acelaşi mod în care pasiunea pentru anu- cetăţii de pe Someş din perspective care să îl îndrep- mite concepte aminteşte de meşteşugul rafinat şi inge- tăţească să şi-l asume cu aceeaşi forţă afectivă a lui nios al lui Lucian Raicu şi Eugen Negrici. Din 1970 până Petru Poantă şi a altor cărturari care s-au format aici, în prezent, cu experienţa de la Echinox şi, pe urmă, la pentru a-i putea spune, deschis şi pe deplin motivat, Steaua, Apostrof şi Tribuna, pentru a ne păstra în peri- „Clujul meu.” metrul publicistic al Clujului, Ion Vartic a fost, timp de Reprezentant al unei generaţii viguroase, de mare mai bine de patru decenii, autorul mai multor sute de talent, mai degrabă un solitar, adept al unei existenţe articole, eseuri, şi studii, cronici literare şi teatrale, ascetice, aspre, dar nu lipsit de amenitate în relaţiile cu mereu atent la formele modernităţii şi la performanţele semenii, un creator care trăieşte printre cărţi cu o atât de expresivitate. Pe de altă parte, în afara funcţiei de de rară şi imensă intensitate, Ion Vartic a împlinit în subsecretar de stat în Ministerul Culturii din intervalul prima săptămână a lunii octombrie vârsta de 70 de ani. 1990-1992, dintre toate formele în care s-a implicat în Cu prilejul acestei omagieri, exprimăm gândurile de res- viaţa culturală a Clujului, funcţia de director al Teatrului pect ale tuturor studenţilor Domniei Sale şi îi dorim dis- Naţional „Lucian Blaga” din Cluj a reprezentat pentru tinsului Domn Profesor mulţi ani, de sănătate, de bine Ion Vartic un moment cu profunde semnificaţii, izbânzile şi frumos. obţinute prin colaborările cu unii dintre regizorii cu care

Viorel Chirilă ION VARTIC – UN MAESTRU AL ESEULUI Ceea ce defineşte cel mai bine demersul eseistic al poate fi lărgit, împrospătat. Eseistul vrea să reformeze lui Ion Vartic, din cele şapte volume publicate până actul hermeneutic, tipul de înţelegere, modelul tradiţio- acum, este fuga de comentariul anost, de factologia ba- nal de inteligibilitate, practicat de critica universitară. nală, de o interpretare placidă, ştearsă, pentru a face Sensurile noi, uneori împotriva unor abordări canoni- loc unei perspective critice noi, percutante, dacă se zate, dar şi a unor inerţii de înţelegere osificate, aparţin poate, care să bulverseze opiniile ruginite ale abordări- unei spectaculoase împrospătări a „sensului literar” pe lor critice anterioare. Nu e vorba de un nihilism critic de- care-l vânează şi visează orice comentator. Eseistul îşi molator, ci de o voinţă tenace de înnoire a unghiurilor face o profesiune din a descoperi altceva, oarecum la critice, de o abordare a profunzimilor operelor comen- polul opus a ceea ce vede toată lumea, în operele luate tate, de o scotocire mai atentă a detaliilor în care se as- sub lupa sa hermeneutică. Multe eseuri zăbovesc în cund mecanismele şi tensiunile care structurează conturarea unor psihologii creatoare, tatonează interio- ansamblul textului analizat. Vine apoi dorinţa de a des- rităţi, mecanisme psihice, folosesc benefic psihologia li- luşi în aceste opere ecourile unui flux modernizator, teraturii. Opera e percepută mereu ca un cifru al unei conştient sau subiacent, ce se relevă cel mai bine prin existenţe subiective, al unei conştiinţe particulare ce se comparaţii şi raportări revelatoare la marii exponenţi ai defineşte prin datele ei interioare, prin mecanismele literaturii moderne europene. Eseistul se apropie stra- subtile ale imaginarului implicat în ea. E preocupat de tegic de preocupările noii critici europene care e fasci- descoperirea în textele analizate a unor „structuri psi- nată de profunzimile operei, de mesajul intrinsec al hice”, a unor vectori estetici, mai rar a unor structuri so- textelor, eliberat de intenţiile autorilor. El crede cu tărie ciologice. Omul şi opera sunt aduse în situaţia de a se în autonomia operei faţă de autorul ei, în capacitatea lumina reciproc. Se caută forţele propulsive ale imagi- textelor de a exprima şi un alt adevăr decât cel explicit, naţiei transfiguratoare, factorii stilistici care o modelează al autorului. Prin eseurile sale, Ion Vartic îşi relevă vo- şi coerenţa care validează modul de a fi al acelor su- caţia hermeneutică, glosând pe marginea unor sensuri biectivităţi, fie ele autori sau personajele lor. Sunt cău- ce ţin de profunzimile textelor. Se vede mereu dorinţa tate principii explicative mai subtile, figuri şi semne de a demonstra că vechiul concept de „sens literar” operatorii mai moderne, pentru a înnoi discursul expli-

PRO SAECULUM 7-8/2014 89 aniversări cativ. Ele îi sunt sugerate de noile ştiinţe umaniste, de cinate de mişcările cerului, de semnalul transcendent. abordarea existenţialistă, psihanalitică, structuralistă, şi Pârvan literatul (eseist, estetician şi poet alexandrin) din semiotică a literaturii. Memoriale şi din dialogurile platonice Alexandros şi Prima dominantă ce se impune în exerciţiul eseistic Laus Daedali e comparat cu Nietzsche prin faptul că de- al autorului este preferinţa pentru teatru şi spectacularul plânge pierderea purităţii originare şi cu intransigentul aferent, ce se conturează de la primul volum, intitulat pastor Brand, din tragedia ibseniană. Camil Petrescu e sugestiv Spectacolul interior (1977). În sfera specta- definit prin faptul că îşi pune personajele să trăiască cularului s-ar putea înscrie, fără a exagera prea mult, drama cunoaşterii totale („coincidenţe impenetrabile”), unele semnificaţii sau mecanisme explicative degajate aspiraţia spre o „vedere integrală”, simultană a feţelor de eseist în textele abordate. Exerciţiul eseistic din pri- succesive ale unui fenomen,ce nu pot fi cuprinse totuşi mul volum abordează opere dramatice semnate de „într-o încorporare organică”. Mateiu Caragiale e definit M. Săulescu, Camil Petrescu, L. Pirandello, H. Ibsen, prin preferinţa pentru tipologia dandy-ului. În lirica avan- A. Camus, texte epice de M.I. Caragiale, E. Bucuţa, gardistului Voronca sunt decelate ecouri baroce. Ro- I.M. Sadoveanu, F. Kafka, T. Mann şi creaţia unor poeţi mancierul E. Bucuţa e un creator de pitoresc balcanic ca I. Minulescu, C. Tonegaru, I. Voronca. Piesa simbo- şi bucolic citadin în Fuga lui Şefki şi Capra neagră. În listă Săptămâna luminată a lui M. Săulescu e asemănat romanul lui I.M. Sadoveanu se remarcă preferinţa pen- cu Woyzeck a dramaturgului romantic german, mort tru „hybris”. Tonegaru e corelat cu perdantul şi pribeagul prematur, G. Buchner prin faptul că ambele evocă erou ibsenian, Peer Gynt, pentru că s-a risipit fără să-şi aceeaşi lume elementară, cu intuiţii fulgerătoare, tero- găsească timbrul. Atenianul Alcibiade, evocat de Plu- rizată de presimţiri obscure, iar personajele lor sunt fas- tarh, e un dandy avant la lettre pentru că urmărea prin viaţa intimă şi publică să-şi uimească semenii. Prin eseul Umorismul, Pirandello introduce reflecţia estetică în structura textului dramatic. Ibsen e considerat un pi- randellian timid, Kafka experimentează noi forme de tra- gic. Eroul Swann al lui Proust pendulează între luciditate şi himeră, prin intervenţia intelectului în iubirea pentru Odette. Eroul e comparat cu Quijote prin dorinţa de a face din femeie un univers fictiv, imaginea femeii iubite fiind construită cu ajutorul livrescului. Ibsen şi Mann se înrudesc prin faptul că ambii sunt marcaţi de tema artistului, romancierul german a dezvoltat multe din motivele dramaturgului norvegian. Eroul Leverkühn e comparat cu tragicul constructor de catedrale Sol- ness. Dramaturgia lui Camus e corelată cu tragedia greacă. Notele fragmentare (Din culise) întregesc spec- tacolul critic prin scurte fulguraţii ideatice, rămase la sta- diul de bruioane. O eseistică deschisă spre varii orizonturi literare şi autori foarte diferiţi, care oferă fertile pretexte de glosare. Semnificaţiile majore sunt identifi- cate în amănunte, în structura detaliilor, în asemănările sau diferenţierile faţă de marile opere ale literaturii eu- ropene. Corelaţia, punerea în lumina „oglinzilor para- lele” nu ar fi posibilă fără ca textul să furnizeze detaliile revelatoare. Există şi un program critic al degajării ima- ginii noi, prin comparativism. După ce opera este des- cojită „de belfereşti considerente istorice” se caută punctul de întâlnire cu marile texte universale. Acea „viaţă paralelă” e în măsură să scoată opera din orizon- tul înţelegerii inerţiale, să-i dea „o formă comună nouă, neaşteptată, paradoxală” – precizează eseistul fascinat de operaţii comparativiste. Un prim exerciţiu de individualizare, mai amplă, a unei subiectivităţi creatoare este monografia Radu Stanca: Poezie şi teatru (1978). Metoda critică este ti- pizarea, conturarea unei tipologii creatoare de factură neobarocă. Subiectivitatea poetică a lui Radu Stanca e concentrată în câteva structuri afective corelate, ce vor fi preluate de toţi comentatorii ulteriori ai poetului: con- ştiinţa tragicului, forţa de iluzionare, grandilocvenţa şi teatralitatea. Sentimentul tragicului naşte, ca o reacţie contrastivă, grandilocvenţa şi proiecţiile himerice mag- Ilie Berindei - Săgeata dragostei 3

90 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări nifice, pentru a-l anihila măcar vremelnic. Dar marile autor şi o operă din perspectivă contemporană, mo- spectacole ale grandilocvenței nu pot anihila esenţa tra- dernă. Perspectivele inedite vin dinspre filosofie, în spe- gică a lumii: „poetul nu dispare niciodată în spatele ilu- cial cea existenţialistă. Volumul e structurat pe trei ziilor sale magnifice, care nu se derulează triumfător, secţiuni: Vieţi paralele, Marqueziana şi Spectacol inte- independente, ci numai atâta timp cât se amăgeşte şi rior. Textul dramatic rămâne între preferinţele eseistului, crede în ele”. Momentele de autoiluzionare sunt urmate e vorba de a circumscrie noi perimetre de semnificaţie de nevoia de o situare mai lucidă în lume: „Poetul minte, inedită în textele dramatice ale unor interbelici sau con- desfăşurând ca nişte eşarfe himerele şi tot el e cel care temporani ca Mihail Sorbul, Alexandru Kiriţescu, Geor- şi le risipeşte la sfârşit, arătându-şi chipul chinuit de o ge Ciprian, Horia Lovinescu. Tot aici se conturează un trează durere”. Ca vectori stilistici sunt reţinuţi proiecţia alt perimetru tematic semnificativ pentru eseist, opera simbolică a fantasmelor şi barochismul configurărilor. lui Caragiale. În Două loturi este identificat o mostră de Acesta din urmă e concretizat în câteva constante tex- „comic metafizic” (N. Hartmann) ce derivă din incapaci- tuale: pendulările între iluzie şi deziluzie, minuţia deta- tatea omului mărunt de a decela ironia destinului ce se liului, plasticitatea viziunilor, obsesia estetizării acestora revarsă asupra sa, al cărui mesaj-text nu ar trebui cre- şi nostalgia de a „perfecţiona” discursul poetic. Eseistul zut ad litteram, ci doar înţeles. Pornind de la definirea regăseşte această barochistă pendulare între iluzionis- relaţiei ironice a lui V. Jankelevitch, eseistul descoperă mul superior şi deziluzie în diverse texte (Regele visă- că nu numai destinul îşi persiflează victima, ci şi Lefter tor, Trubadurul mincinos, Baladă studenţească). În Popescu îşi ironizează soarta de ghinionist: „Zeflemi- ultimul text, proiecţiile fantasmatice (fata cu trup de fum) sindu-şi ghinionul, micul funcţionar (într-o primă fază, se nasc în imaginaţia constructivă unui tânăr alchimist cel ce ironizează) provoacă destinul (cel ironizat); la şi tot din interiorul ei, involuntar, apare elementul care rândul său, devenit, prin decodarea mesajului, ironist, o destramă (domnul în frac stăpânit de furie, care dis- destinul instituie un nou dialog, în care partenerul (Lef- truge fiolele misterioase ale tânărului alchimist), pu- ter) apare de această dată în postură de ironizat”. Por- nându-se astfel capăt viziunii compensative. În nind de la această reciprocitate a relaţiei ironice, textul dramaturgia lui Stanca, eseistul detectează alte ecouri este supus unei atente analize care relevă specificul baroce legate de motivul măştii şi al oglinzii. Aspiraţiile „comicului metafizic”. La fel de seducătoare sunt şi definitorii ale eroilor vizează oglindirea unuia în altul, în eseurile despre creaţiile lui Kafka, Dürrenmatt sau Ibrăi- căutarea chipului ideal şi dorinţa de armonizare cu leanu (romanul Adela e citit prin raportare la complexul acesta, dar care nu este atinsă niciodată, chipul căutat lui Nabokov). în partener nu se revelează: „Căci metamorfoza unuia Volumul Ibsen şi „teatrul invizibil” (1995) este al implică transformarea celuilalt, precum unei revelaţii în doilea studiu unitar, centrat pe opera unui singur autor, conştiinţă i se opune o alta, contrară”. Este accentuat altă obsesia a eseistului. E tot o lucrare polemică, prin caracterul „antipirandellian” al teatrului cultivat de demersul analitic orientat către vocile şi sensurile din Stanca, efortul autorului de a „reteatralizare” a dramei adâncul acestei dramaturgii novatoare. Analiza e distri- prin sincronizarea replicii expresive cu gestul şi viziunea buită în patru capitole: Ibsen contemporanul nostru, de ansamblu asupra condiţiei umane, elemente care Glose despre teatrul analitic sau teatrul invizibil,Teatrul vor da nota de originalitate a demersului său dramatic. şi mişcarea recunoaşterii, Astă-seară, Ibsen… În primul E un teatru cu ecouri blagiene, dar cu un plus de tra- capitol se reţin raportările personajului ibsenian la „omul gism (Oedip salvat, Dona Juana). Hora domniţelor e ca proiect” heideggerian, caracterul novator de a con- considerată o „pastorală” suculentă. În texte precum cepe teatrul, relevat şi din raportările la inovatorii genu- Ostatecul şi Rege, preot şi profet operează „fanicul şi lui care i-au succedat: Cehov, Pirandello, O’Neill, Miller, cripticul”. În Critis sunt decriptate note de tragic grotesc. Strindberg, Beckett, Ionesco. De interes este conceptul Eroii pieselor sunt însetaţi de ireal, trăiesc momente de de dramă cu deschidere spre transcendenţă, având ca hipnoză când „posibilul devine aproape real („încă nu schelet un mit ascensional, valorificând simboluri spe- real”), iar realul se idealizează, îşi asumă posibilul, între cifice (muntele, colina, turnul, platoul) menite a figura fiinţă şi nefiinţă. Eseistul Radu Stanca e definit prin trecerea către un alt statut ontologic, alt fel de a fi în voinţa de inovare a teatrului postbelic, e considerat un lume, spre orizontul originar. De reţinut sunt mai ales teoretician al resurecţiei tragicului, al tragediei pure. consideraţiile despre specificul dramei analitice (numită Eseurile disparate,ce ar fi trebuit să definească concep- cu o expresie a lui Goethe, „teatrul invizibil”), unde per- tul de „teatrul aşteptat”, devin interesante pentru că reu- sonajul are întreaga conştiinţă centrată înspre trecut. nesc trei perspective estetice, cea a dramaturgului, a Diferenţa faţă de teatrul anterior derivă din această regizorului şi a actorului. Teatrul e pentru Stanca „viaţă orientare a eroului. În timp ce teatrul anterior („sintetic”) mărită”, „deformată patetic prin lupa magică a scenei”. este orientat spre viitor („anabasic”), e un teatru al cau- Tripla contribuţie a lui Radu Stanca lasă „impresia du- zelor producătoare de efecte sociale şi psihologice, cel reroasă de spectacol neterminat, brusc întrerupt”. analitic „e unul catabasic, al efectelor ce-şi sondează şi Studii de interpretare orientate spre descoperirea relevă cauzele ascunse”. E un „teatrul invizibil” pentru unor semnificaţii noi şi originale sunt adunate şi în vo- că acţiunea, evenimenţialitatea exterioară tinde să se lumul din 1982, Modelul şi oglinda. Eseistul rămâne destrame, ea revine pe scenă ca întâmplare încheiată, „un vânător de semnificaţii profunde” (N. Manolescu), dar actualizată prin discuţia asupra ei. Esenţa inovaţiei ascunse în adâncul operei literare. Şi aici descoperim ibseniene e chiar evaluarea, printr-un proces de deta- observaţii aplicate, punctuale, menite să lumineze un şare, a trecutului, analiza acumulărilor, experienţelor,

PRO SAECULUM 7-8/2014 91 aniversări devine miza majoră, „mitul central al operei”. În alt ca- Deşi uneori Cioran îşi propune să-şi tempereze exce- pitol, pornind de la contextul dramatic minimal, confrun- sele de melancolie prin lecturi aride (Leibniz, Hume, tarea a două conştiinţe, eseistul face din „mişcarea Zenon), alteori acesta e ispitit să-şi descătuşeze ener- recunoaşterii” – concept hegelian din Fenomenologia gia psihică prin experimente boeme, trăiri exacerbate, spiritului, referitor la relaţia dintre stăpân şi slugă şi la bahice. Eseistul reţine obsedanta identificare a tânărului mutaţiile aferente de la nivelul conştiinţei –, elementul Cioran cu eroii lui Dostoievski, pentru a-şi explica sieşi de definire a speciilor dramatice. Orice om pentru a fi excesul de sensibilitate, de trăiri contradictorii, care îi într-adevăr uman, pentru a deveni o conştiinţă de sine, destructurează fiinţa. Scrisorile cristalizează o „viziune are nevoie de un alt om, adică de recunoaşterea aces- somatopsihică” despre autorul lor – susţine eseistul – tuia. Înfruntarea indivizilor care stau faţă în faţă se trans- pentru că dezvăluie presiunea corpului asupra psihicu- formă în luptă. Ea se poate termina în chip fericit, lui. Se dau citate din Lacrimi şi sfinţi şi din Caiete care printr-un raport de egalitate, prin recunoaştere reci- vorbesc despre corpul care „gândeşte în sine, devenind procă: „Ei se recunosc ca recunoscându-se reciproc”, lucid”, fiindcă organele prind conştiinţă. Un citat edifica- spune Hegel; sau, dimpotrivă, lupta se poate termina în tor: „«Toate opţiunile mele sunt organice, viscerale, îna- inegalitate, printr-o „recunoaştere unilaterală şi inegală”, inte de a fi intelectuale, elaborate, conştiente. Sunt care dă naştere cuplului stăpân-sclav. Observaţia lui prizonierul organelor mele»”. Pentru eseist, gândirea Hegel este că omul îşi are esenţa în celălalt, în cel ce îl cioraniană se naşte parcă direct din ţesuturile biologice: confirmă; aşa că, pentru a fi într-adevăr ce crede el că „e un reflex somatopsihic, conştiente, ţesuturile fiinţei este, trebuie să fie confirmat şi recunoscut de către un sale fiind cele care reflectează.” Încă de atunci e con- seamăn, iar nu de către un inferior, ci de un egal, nu de ştient că superioritatea reflecţiei sale derivă, nu din asi- o slugă. Din perspectiva „mişcării recunoaşterii”, trage- milarea unei culturi scrise, ci din intensitatea trăirii. De dia ar fi „nerecunoaşterea absolută”, comedia e o „re- aceea face apologia individualului şi a concretului, în cunoaştere simulată”, iar drama ar fi definită prin detrimentul generalizărilor. Parcurgând aceste gânduri „nevoia de recunoaştere”. E trecut în revistă şi procesul ale tânărului Cioran, I. Vartic concluzionează: „La Cio- de receptare a teatrului ibsenian la noi. ran, de la început până la sfârşit, cel ce gândeşte este Cioran naiv şi sentimental (2000) este un amplu corpul său, iar creatorul doar transcrie ceea ce îi dic- eseu centrat pe definirea interiorităţii tânărului Cioran, tează acesta. Ideile îi vin nu din cărţi, ci din experienţele dintr-un unghi neaşteptat, nu cel al operei canonizate, şi trăirile trupeşti, mai ales din revelaţiile durerii orga- ci al unor texte marginale, ocazionale: scrisorile trimise nice”. Eseistul e preocupat să descopere în texte dubla prin 1930 colegului Bucur Ţincu, nişte cărţi poştale natură a filosofului. Chiar dacă e dominat de organicul adresate prin 1974-1978 unui alt prieten,Simion Tima- propriu („predispoziţie filosofică naivă”), acesta e con- riu, însemnările din Caiete referitoare la acelaşi amic şi ştient şi de prezenţa dominantelor de tip sentimental. O chiar sublinierile din cărţile tinereţii: Scriitori ruşi de Me- mărturisire edificatoare: „Poate că între înclinaţia mea rejkovski şi romanul Cazul Maurizius de Jakob Wasser- de a face mărturisiri şi ocupaţia de a expune lucruri ri- mann. Grila de interpretare e dată de conceptele din gide este o dizarmonie”. E semnalată pendularea între eseul lui Fr. Schiller, Über naive und sentimentalische percepţia organică şi dispoziţia speculativă. Pagini sem- Dichtung (Despre poezia naivă şi sentimentală), ce di- nificative sunt acordate unor teme definitorii, din textele ferenţiază între tipul poetic „naiv” care trăieşte în reali- propuse spre analiză: ridicolul şi inutilitatea umană cu tatea naturală, ca aceea a omului antic şi tipul trimiteri la „omul ridicol” dostoievskian, lecturile tinereţii „sentimental”, definit prin fantezie, sentimente puter- ce relevă pasiunea pentru proza rusă, misiunea gene- nice, înclinarea spre filosofare, subiectivism şi care se raţiei sale în societatea românească. În capitole sepa- consumă în setea de infinit. Poezia antică a fost „naivă”, rate sunt analizate: repulsia faţă de origini, tema ratării iar cea romantică – „sentimentală”. Chiar Schiller ob- colegilor de la Sibiu – veritabili „crai” mateini, nostalgia serva că naivul „caută cu privirea pură experienţa”, în de cetăţean chezaro-crăiesc, complexul lui Fiesco (iu- vreme ce sentimentalul caută doar legea şi norma; că bire marcată de deznădejde faţă de propriul neam, con- naivul se relevă prin natura lui şi adevărul lui sensibil, damnat la subistorie). Alte pagini remarcabile prin în timp ce sentimentalul, prin abstracţii şi idei, deoarece spectacolul ideatic evocă: repulsia filosofului faţă de mi- la ultimul gândirea o ia înaintea sensibilităţii. Nucleul ori- turile vinovăţiei la români şi spanioli (Mioriţa, Don Qui- ginar al interiorităţii filosofului este restrâns de eseist la jote, Don Juan şi Celestina), specificului românesc reacţiile corporale, la modul de raportare naiv, ţărănesc, negativ, ce ne-a ţinut o mie de ani în preistorie, tema la provocările lumii. Distinge mai întâi aportul fiziologi- umilinţei de a fi român printre europenii creatori („homo cului în modelarea trăirilor şi în reflecţia filosofului. Scri- faber”) de civilizaţie majoră, prezentă şi la Deleanu, Go- sorile către Ţincu oferă nenumărate enunţuri ce lescu, Alecsandri, Drăguşanu, Caragiale, o paralelă a confirmă originea organică a dominantelor afective: tris- românilor cu perdantul Peer Gynt, prin faptul că ambii teţe, melancolie, disperare şi sentiment crepuscular. „dau ocol evenimentelor” etc. Volumul include şi pagini Eseistul depistează şi inventariază cu pasiune aseme- de memorialistică: două vizite în mansarda filosofului nea aserţiuni despre primatul corporalului în geneza din rue de l’Odeon, din Paris; se aruncă o privire şi spre afectelor devastatoare şi contradictorii ale tânărului Cio- femeile din viaţa sa, tema sinuciderii, relaţia cu roman- ran. Scrisorile dovedesc că sentimentul disperării tână- tismul, orgoliul de „gânditor privat” şi de „epigon” al lui rului autor nu este reflexul unei mode, ci expresia Iov. Capitolul titular, Cioran naiv şi sentimental, e o pri- netrucată a propriilor trăiri şi experienţe existenţiale. vire inversă, dinspre coordonata sentimentală spre cea

92 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări naivă, aici se afirmă: „Cioran nu mai e doar sentimen- echivocul, obsesia timpului etc.) – dovedesc din plin că talul cu nostalgia naivităţii, ci un naiv propriu-zis”. Sen- Momentele, unde se află, adeseori, o pură revelare a timentalul e justificat prin obsesiile infantile din preajma existenţei ca existenţă, conţin multe dintre elementele Crăciunului, uitarea lecturilor, evitarea alienării acade- de bază ale unei posibile ontologii a cotidianităţii”. De- mice şi a jargonului filosofic, dorinţa de a impune simţi- osebit de ingenioase sunt şi observaţiile despre com- rea naivă în filosofare, respingerea culturii poziţia („premeditarea constructivă”) de la nivelul contemporane pentru că e livrescă, cerebrală şi anti- volumelor de schiţe şi nuvele, despre prezenţa „celui ce naturală. Eseistul subliniază că la maturul Cioran apar gândeşte” (un „Caragiale plutonic”) şi intenţionalităţile simultan deficienţele „naivităţii” şi cele ale „sentimenta- lui „secrete”. Schiţa Grand Hotel „Victoria Română” e lităţii”: receptivitatea la presiunea determinărilor şi la interpretată ca o artă poetică definitorie pentru sensibi- stările organice de moment, moleşeala, impulsul spre litatea celui ce „simte enorm şi vede monstruos” şi pen- lâncezeală, fragmentarism şi neterminat, pe de o parte, tru metoda sa artistică. Analiza schiţei O conferinţă şi componenta elegiacă excesivă, pe de altă parte, care oferă prilejul unor savuroase corelaţii între nenea Iancu îl întoarce spre trecut şi îl împinge în aceeaşi torpoare şi Socrate sau Aristotel: inapetenţa pentru natură şi nostalgică. Concluzia eseistului este şocantă pentru un extaz sentimental, plăcerea de a coborî în stradă sau filosof care şi-a negat cu obstinaţie originile: „Tocmai cafenea, filosofarea în contradictoriu, ironia, geniala prin tarele lui naive şi cele sentimentale, Cioran se acre- „neseriozitate”. Sunt identificate numeroase „figuri in- ditează şi se recunoaşte ca român. Lâncezeala lui par- tertextuale” cu efect umoristic, la care autorul apelează ticulară se regăseşte în somnul subistoric al poporului în textele sale şi care contrazic presupusa „incultură” a român care se lasă dominat de natura lui apatică, dez- ploieşteanului. Inspecţiune e decelată şi din perspectiva văluindu-şi indispoziţia la realitate, netrăind «în lucruri, amicilor din berărie, uluirea provocată de fuga casierului ci mai mult sub ele»”. Este pusă în lucru o amplă inves- delapidator în America va avea ca element simetric ului- tigare comparativistă şi psihocritică pentru a defini inte- rea provocată de „fuga” neaşteptată din viaţă a lui An- rioritatea filosofului. Eseistul compară textele care l-au ghelache, alt funcţionar model. Sinuciderea lui consacrat cu cele ocazionale pentru a înregistra con- Anghelache e explicată prin revolta exasperată, insu- cordanţe şi discordanţe, permanenţe tematice, rele- portabilă împotriva superiorului indiferent şi absent, vante pentru evoluţia sa. În argumentare îşi fac loc eroul înrudindu-se cu tânărul K, din bruioanele romanul referinţe şi raportări diverse: Ibsen, Kafka, Baudelaire, kafkian, Procesul. Este adusă în ajutor psihanaliza care Leopardi, Kierkegaard, Thomas Mann, Milan Kundera, dezvăluie faptul că o autoritate cu cât e mai indulgentă, Unamuno, Ramiro de Maeztu, Gombrowicz, Mircea cu atât criza morală a subalternului „e mai severă şi mai Eliade, Petru Dumitriu, Gherea, Caragiale etc. Un por- drastică”. Anghelache se sinucide pentru că e un anxios tret convingător, paradoxal, al celui mai sceptic filosof frustrat de frică, şi pentru a se sustrage presiunii anxie- român, care şi-a iubit şi şi-a detestat cu aceeaşi inten- tăţii fără obiect. Interpretarea accentuat creştină dată sitate rădăcinile şi fiinţa. de N. Steinhardt finalului din O scrisoare pierdută este Clanul Caragiale (2002) este o excelentă culegere pretext pentru a vorbi despre involuţia morală a socie- de eseuri dedicate familiei artistice Caragiale. Reia o tăţii autohtone, despre imoralitatea omului postdecem- parte din eseurile dedicate lui Caragiale şi lui Mateiu din brist pentru care codul iertării nu mai funcţionează. volumele anterioare. Noi sunt eseurile despre Mo- Steinhardt ar fi descoperit „că contemporanul său a de- mente, complexul Fiesco, paralela dintre Dionis, Tur- căzut mai jos decât Caţavencu: codul binar «Iartă-mă bincă şi Lefter, cele despre Luca Ion, Tuşki etc. Foarte – Te iert» nu mai funcţionează în vremea noastră, nu originală este abordarea din Caragiale şi momentele pentru că nimeni nu ar fi putut să spună «Te iert», ci sale exemplare, unde lumea lui Mitică este raportată la pentru că nimeni n-a căzut în genunchi, exclamând filosofia alienării (Heidegger, Jaspers), fuga de singură- «Iartă-mă»”. Dispariţia enigmatică a personajului Gogu tate, obsesia „de a-fi-cu-celălalt”. Eseistul face eforturi Nicolau, din nuvela Sub pecetea tainei, e interpretată de a extrage schiţele din condiţia de „proză ocazională”, ca expresie a transcenderii omului „pe un plan de viaţă cu „eroi reprezentativi pentru o epocă mărginită” şi de purificat, dezincarnat”. Aici suntem avertizaţi că herme- a demonstra modernitatea intuiţiilor lui Caragiale din neutica prozei este asemănătoare cu cea a stemei (a Schiţe, în relaţie cu condiţia umană. E formulată apoi heraldicii), pentru că un detaliu aparent neimportant premisa eternităţii lumii din schiţe prin faptul că surprind poate releva semnificaţia ansamblului. Detaliile care un mod universal de a fi în lume: „faptul de-a-fi-întot- duc la această semnificaţia de mai sus sunt: „poarta” deauna-cu-celălalt” – emblemă a vieţuirii în banalitatea cu semnificaţia mitică de loc de trecere dintr-un tărâm cotidiană, definită de Heidegger în Fiinţă şi timp, al cărei într-altul, ciorchinele de cireşe al căror sâmbure e „mie- tip reprezentativ este Mitică, „omul emblematic caragia- zul însuşi al fiinţei” şi „pietrele albastre” de la inelele lui lian”. Demonstraţia inventariază tehnicile de teatralizare Aubrey de Vere ce dau eroului, în urma unui ritual de a relaţiei cu celălalt, angoasa de a fi singur, tehnicile de alchimie spirituală, o altă identitate, „adică o metamor- manipulare a semenului, corelate cu opiniile lui Kierke- foză ce înseamnă, de fapt, o restaurare a sinelui”. În di- gaard despre Seducător şi cel sedus. Concluzia eseului vorţ cu ţara de moftangii care nu-i recunoştea geniul, este edificatoare pentru traseul existenţialist urmat în Caragiale a făcut eforturi de a se smulge din mijlocul demonstraţie: „Toate aspectele existenţiale pe care conaţionalilor, încercând să se stabilească la Cluj, dar le-am inventariat – omul ca fiinţă-în-lume şi fiinţă-cu-ce- a ales, în final, Berlinul. Autoexilul e explicabil prin faptul lălalt, diversele sale determinaţii (verbiajul, curiozitatea, că ar fi suferit parţial de complexul lui Fiesco, deşi îşi

PRO SAECULUM 7-8/2014 93 aniversări minimaliza trauma, persiflând-o şi teatralizând-o. Spirit nalul expediţiei din Săptămâna Patimilor, în Moscova, plebeu, scriitorul a aspirat mereu la condiţia intelectua- a fi chiar arhanghelii apocaliptici, mesagerii lui Yeshua. lului burghez: ordine materială şi spirituală, pasiunea Semnificative sunt glosele despre demoni, corespon- dialogului, paradoxuri, anecdote şi istorioare, conferinţe denţele dintre histrionicul şi exasperatul Bulgakov şi du- conversaţionale. E sesizată evoluţia inversă a drama- blul său din text, pehlivanul Koroviev, mărturiile din turgului nostru faţă de T. Mann: „în vreme ce artistul Ca- jurnalul soţiei despre rolul terapeutic al ficţionalizării rea- ragiale ajunge la o conştiinţă burgheză, burghezul lului. Al treilea capitol oferă date despre geneza roma- Thomas Mann ajunge la o conştiinţă de artist”. O para- nului, variante, chinurile scrierii, identitatea naratorului lelă între Dionis, Ivan Turbincă şi Lefter Popescu relevă, (nu Bulgakov narează, ci compozitorul fictiv M.A.B. ce spre uimirea cititorului, faptul că „fiorul religios cel mai se numeşte autoironic „prozator obiectiv” şi care îl con- profund şi înfiorat” a fost evocat, nu de Eminescu sau trazice uneori pe primul). Se fac subtile consideraţii des- Creangă, ci de ironicul Caragiale: „Este evident că între pre simbolistica numerelor din text (33, 5, 6, 1, 28, 4, Ivan Turbincă şi sărmanul Dionis pe de o parte, şi Lefter 23, 203 bis), sunt decodate diverse simboluri contex- Popescu, pe de alta, se cască un abis. În relaţiile pri- tuale (rândunică, vrabie, miercuri, punte, ulei, clinica milor doi cu transcendentul mai există încă sens: vino- Stravinski, majuscula M etc.). Sunt identificate şi unele vaţi de orgoliul luciferic, ei sunt supuşi pedepsei. În ecouri masonice (gradele şi raportul dintre ele, ritualul schimb, Lefter Popescu, inofensiv, rămâne doar o vic- morţii iniţiatice, trandafir, vârstele rozacruciene etc.). La timă fără rost, strivită de fantezia şi pofta forţelor demo- nivelul structurării, e descifrată o strategie figurală nice de a înscena farse existenţiale fatale”. În ciuda (E. Auerbach), ceea ce înseamnă că între două fapte, faptului că unii critici au reproşat eseistului caracterul evenimente, personaje există conexiuni subtile, prima exagerat al unor abordări, „antipatice din prea multă in- dintre ele nu se semnifică numai pe sine, ci o semnifică teligenţă” (N. Manolescu), ele sunt perfect argumentate şi pe cealaltă, în vreme ce cea din urmă o conţine şi o cu fapte de text, cu materiale prezente în structura ope- împlineşte şi pe prima. Figura este mereu o prefigurare relor discutate. E nevoie de timp ca să ne obişnuim cu a ceva ce va urma şi o postfigurare a ceea ce a fost. ipotezele de lucru ale eseistului ca să-i admirăm demer- Tipul acesta de relaţionare simbolică provine din exe- sul hermeneutic. gezele teologice şi poate fi exemplificat prin Moise care Volumul Bulgakov şi secretul lui Koroviev (2007) anticipă venirea lui Iisus cu o nouă doctrină şi, invers, se vrea o analiză figurală a cunoscutului roman de fac- Iisus confirmă şi împlineşte rosturile şi mesajul lui tură carnavalescă, Maestrul şi Margareta de M. Bulga- Moise. Acest joc hermeneutic, în care eroii şi evenimen- kov. Eseul descifrează diversele paliere ale figuraţiei tele sunt „oglindă” unele pentru altele, este confirmat de alegorice din roman. Şi aici se remarcă grija pentru ale- analizele textuale: balul de la Casa „Griboedov” prefi- gerea strategiei hermeneutice, pentru construcţia atentă gurează balul Satanei, Koroviev şi maestrul figurează a sensurilor literare decelate. Interpretarea romanului natura duală a autorului, Yeshua din romanul intratex- se bazează pe o cauzalitate strânsă care porneşte so- tual reflectă figura maestrului, iar acesta luminează fi- ciologic de la climatul social, dictatura stalinistă, teroa- gura eroului său. Pe această linie a luminării pre- şi rea exercitată asupra scriitorilor disidenţi de către post- se relevă potenţialitatea figurală a personajului politrucii puterii, către psihologia artistului ostracizat Bul- Margareta din trei unghiuri: pământeanca fermecătoare, gakov, ajuns în pragul disperării, obsesiile acestuia, vrăjitoarea ce vindecă şi acordă iertarea, suspendă su- complexul vulnerabilităţii şi al nevoii de protector. Ră- ferinţele celorlalţi şi femeia îndurerată (o Isis ce reface mânând nesatisfăcut, acest complex se va repercuta în trupul şi spiritul iubitului). Dubla reflectare este identifi- freudiana sublimare a frustrărilor paternaliste în arta sa, cată în cazul maestrului şi a lui Yeshua (capitolul 13 şi în substanţa figurativă a romanului, unde proiecţiile de- visul arhetipal al Margaretei despre casa eternă). Sunt monice îşi asumă sarcina pedepsirii răului social totali- identificate două triunghiuri relaţionale semnificative: tar. Prin urmare, figuraţia parabolică din roman valorifică unul de suprafaţă, nefast, între detractorii maestrului: date esenţiale din psihologia particulară a autorului, iar politrucul Berlioz, poetul ratat Riuhin şi mediocrul Bez- direcţia transfiguratoare dezvăluie, atât revolta acestei domnâi şi un triunghi subteran, în care autorul se pro- conştiinţe exasperate de ceea ce se întâmplă în socie- iectează pe sine, format din „compozitorul necunoscut” tatea rusă bolşevizată, cât şi funcţia cathartică a fabu- M.A.B., maestrul extenuat şi năstruşnicul Koroviev. Ana- laţiei. Se insistă pe vulnerabilitatea psihică a autorului, liza descifrează convergenţa dintre cele două romane, psihic de tip kafkian, nostalgia unui protector devenită cel sacru, scris de maestru, dar abandonat, despre Ye- obsesie (model: Molière – Ludovic al XIV-lea), concep- shua şi Pilat, în care personajele sacre se pare că se tul freudian „trăire de satisfacere” a trebuinţelor, scenele împacă, iar crucificarea nu mai are loc, şi romanul pro- improvizate în faţa prietenilor în care parodiază ipotetica fan, despre maestru şi invazia diavolilor. Se relevă sem- întâlnire cu Stalin – veritabilă teatralizare compensativă nificaţia soteriologică a finalului în care maestrul îşi a obsesiei paternaliste (Telefonul lui Stalin). Mecanis- găseşte odihna, o „eternitate estetică”, vegheată de mul psihic va explica substanţa romanului: „dorinţa ne- Margareta – Madonna, comparabilă cu idealul isihast satisfăcută în realitate avansează spre imaginarul pur, de „eternitate mistică”. E pusă în lumină viziunea auto- cristalizându-se, în plan psihic, în reverie, iar în plan es- rului despre creaţie prin disputa principială dintre Wo- tetic, în ficţiune”. Este evidenţiată dimensiunea punitivă land şi Levi Matei, primul elogiază „umbra şi răul” ca a figuraţiei burlesc-demonice, ipostaziată în Woland, elemente complementare ale luminii (realul eterogen), Azazello, Behemoth şi Koroviev, ce se dovedesc, la fi- al doilea e ideologul fanatic al „luminii goale”, ceea ce

94 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări semnifică falsificarea realului prin idealizare dogmatică. Adevărata artă va capta nu doar „lumina”, ci şi umbrele lumii, artistul trebuie să accepte „îndrăcirea sângelui” propriu şi să recepteze, goethean, „bezna ce şi-a năs- cut lumina”. Al patrulea capitol e consacrat sistemului totalitar rus şi relaţiei sale cinice cu lumea scriitorilor. Se remarcă un fenomen psihologic specific sufletului slav: mitizarea dictatorului Stalin. În absenţa sacrului creştin, exclus din viaţa publică, omul rus e tentat să vadă un miracol în gesturile de bunăvoinţă ale marelui „tătuc”, născându-se astfel „o variantă sovietică de conştiinţă religioasă”, de care „şamanul” demonic Stalin profită din plin. Mistica din sufletul „omului nou” e depistată în transfigurările literaţilor ruşi din epocă, evident, ca o formă de alienare sancţionată satiric, la Andrei Platonov, mărturisirile lui I. Ehrenburg sau memoriile Nadejdei Mandelştam. Ultimul capitol, Addenda, Însemnări pe manşete, sugerează în succinte note de lectură posibile punţi comparative între romanul analizat şi proza lui Hoffmann, capitole din Fraţii Karamazov, între obsesia casei ideale a autorului, prezentă în scrisori şi mărturiile cunoscuţilor şi mitul „casei eterne” al lui Jung, sau între dezamăgirea autorului (ce tocmai adapta pentru scenă romanul lui Cervantes) şi nefericirea lui Quijote (el Hom- bre desdichado). Creaţia eseistică a lui I. Vartic rămâne exemplară prin devotamentul faţă de abordările inedite, din per- spectivă filosofică sau a psihologiei abisale, prin desco- perirea unor sensuri noi, surprinzătoare, în textele analizate, prin ştiinţa de a valorifica profunzimile texte- lor, detaliile, comparativismul, pentru a da o nouă viaţă operelor, prin claritatea clasică a configurării semnifica- ţiilor pe care le descifrează şi prin limbajul degajat, sub- til, elevat, dispus frecvent să se metamorfozeze în concepte memorabile şi mereu în slujba argumentării riguroase. Ilie Berindei - Săgeata dragostei 2

Teofil Răchiţeanu

UN CĂRTURAR. ION VARTIC

L-am cunoscut pe Ion Vartic prin anii ’70 ai secolului sală, m-a invitat să citesc la una din şedinţele „Echino- trecut, la una din reuniunile cenacliştilor de la „Echinox”. xului”, în tandem cu Ana Blandiana, chemată special Dânsul făcea parte din trioul desemnat de conducerea pentru aceasta de la Bucureşti. Am citit atunci un grupaj universităţii să conducă revista cu acest nume, înfiinţată de poeme, dintre cele mai bune pe care le scrisesem de un grup de studenţi de la „Filologia” de atunci a Clu- până atunci. După lectură, primul care a luat cuvântul a jului: Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu fost Ion Vartic, care se arătase chiar foarte încântat de Flămând, Petru Poantă, secondaţi de alţi tineri cu ase- cele citite de mine. Încurajările dumnealui mi-au picat menea preocupări literare, deja absolvenţi, Horia Bă- bine, deoarece mai aveam unele momente când nu descu, subsemnatul şi încă alţi câţiva sufletişti ai ideii eram prea convins că poemele mele ar fi meritat să fie unei reviste studenţeşti de cultură în bătrâna cetate a citite la „Echinocţiu”, cel mai renumit cenaclu de atunci Clujului. Printre participanţii la reuniunile „Echinoxului”, al Clujului. Încurajat de dânsul, la scurt timp mi-am re- mai întâi la „Mongolu”, apoi în Sala „Eminescu” a Fa- vizuit şi judecat cu maximă exigenţă poemele, pe care, cultăţii de Filologie din strada Horia nr. 31, s-a întâmplat grupate întru-un ciclu cu titlul Noaptea lui Orfeu, le-am să mă aflu şi eu. În 1972, dacă-mi bine aduc aminte, inclus în ciclul de bază al volumului Somn de Voievod, Ion Vartic, tânăr asistent la catedra de literatură univer- ce va apărea peste mulţi ani, în 1980, la Editura „Cartea

PRO SAECULUM 7-8/2014 95 aniversări Românească”, girat de Sorin Mărculescu, unul dintre în numele iubirilor noastre comune: Pârvan şi autorul cei mai apreciaţi redactori de carte din România de lui Corydon, cu drag, Ion Vartic. Cluj 1973”, „Corydon” atunci, volum pe care prietenul meu Mircea Borcilă îl fiind titlul unei poeme a lui Radu Stanca, despre care consideră şi azi cel mai bun dintre cele publicate de îmi făcusem teza de licenţă şi din care publicasem un mine. După această şedinţă de citire la cenaclul „Echi- fragment într-un număr al revistei „Tribuna”, articol apre- nox”, domnul profesor Ion Vartic mi-a propus să-mi ti- ciat de Ion Vartic. Radu Stanca era într-adevăr o iubire păresc poemele într-un grupaj de o pagină în revista cu a noastră comună. Ion Vartic credea tot mai mult în poe- pricina. N-a fost să fie însă. Pagina aceea a fost culeasă zia pe care o scriam şi asta a însemnat pentru mine în tipografie, dar, ajunsă la cenzură, i s-a interzis să enorm, mi-a dat curaj să scriu în continuare şi a întărit apară. Cu complicitatea domnului Ion Vartic (oare îşi în mine ideea că, dacă scriu, nu scriu degeaba... mai aduce aminte?), am subtilizat din tipografie şpaltul Nereuşind să primesc un post în Cluj, în toamna lui acelei pagini, pe care apoi l-am pus într-un plic (şi astăzi 1973 am părăsit acest oraş pentru un post de dascăl de sunt mirat cum de n-a băgat de seamă securitatea) şi limbă română şi istorie la şcoala din Răchiţele, satul l-am trimis la Bucureşti, domnului Geo Bogza, căruia, meu natal, unde am rămas până astăzi, fără ca vreo- în scrisoarea pe care i-am trimis-o cu acel prilej, mă dată să trăiesc dorinţa de a mă întoarce la Clujul atâtor plângeam de faptul că la Cluj poezia are duşmani. Mă şi atâtor dezamăgiri. Aici, în singurătatea munţilor, am consideram nedreptăţit şi mă plângeam ca în faţa unuia scris vreo douăzeci de cărţi (vorbesc de cele publicate) de care eram sigur că ar putea repara această nedrep- şi tot aici, în această singurătate, mi-am adus mereu tate. Spre uimirea mea, Geo Bogza a şi îndreptat aminte de domnul Vartic, prietenul tinereţii mele clujene, această nelegiuire, căci, la scurt timp, pe prima pagină cu care, din 1973 nu m-am mai văzut faţă către faţă, din revista „Contemporanul”, mi-a închinat o tabletă, în deşi mi-am dorit mereu să îl am aici, lângă Valea Stan- care îmi publica, elogios comentate, două dintre poe- ciului, măcar pentru câteva zile, oaspe. În tot acest timp mele împiedicate să apăra la Cluj, în revista „Echinox”. i-am urmărit, pe cât mi-a fost cu putinţă, evoluţia sa li- Printre cei care m-au felicitat pentru cele scrise de Geo terară, bucurându-mă de fiecare apariţie editorială a sa, Bogza despre mine a fost şi profesorul Ion Vartic, ceea trăind mereu în convingerea neclintită că Ion Vartic e un ce m-a impresionat foarte tare. L-am simţit atunci în mare cărturar, unul din cei mai rasaţi intelectuali ai Clu- inima mea, aşa cum, de atunci, l-am simţit în mod spe- jului contemporan. cial mereu alături de mine, chiar dacă nu am reuşit să-i Din sihăstria mea din Munţii Apusului, lui Ion Vartic, împărtăşesc niciodată acest sentiment. Pe vremea un „La mulţi ani”, curat şi călduros cât soarele într-un aceea eram şomer în Cluj. Între timp, în ziua de 2 martie miez de vară! 1973, ora 20, reuşeam să mai citesc în cenaclul „Echi- nox”. Aveam tot mai multe promisiuni că voi fi angajat la una dintre revistele de pe atunci ale Clujului sau la Editura „Dacia”, proaspăt înfiinţată. În aşteptarea împli- nirii acestei promisiuni, îmi duceam viaţa de pe o zi pe alta, mai mult pe străzile Clujului, dormeam pe unde apucam, pe la cine se îndura să mă găzduiască pentru câte o noapte, două. Ziua citeam la Biblioteca Centrală Universitară, ceea ce nu apucasem sau nu putusem citi în timpul studenţiei. Reluând temele şi judecăţile de va- loare ale lucrării Pe culmile disperării, volumul Cartea amăgirilor a lui Cioran, la care ajunsesem doar cu pile la unul dintre funcţionarii bibliotecii studenţeşti, îmi de- venise hrană spirituală zilnică, lăsându-mi tot mai mult convingerea că ceea ce găseam în aceste meditaţii se suprapunea stării mele de suflet de atunci. Citeam, de asemenea, din Jurnalul lui Noica şi, mai ales, din Vasile Pârvan, pe care-l făcusem de câţiva ani idolul meu. S-a mai întâmplat atunci ca Ion Vartic să scoată la Editura „Dacia”, în seria „Restituiri”, Memorialele lui Pârvan, cu o excepţională introducere care-i aparţinea. L-am feli- citat din toată inima pentru reeditarea acestor eseuri, poeme de o stranie frumuseţe. Câteva săptămâni după aceea am umblat cu Memorialele lui Pârvan în buzuna- rul hainei, citeam din ele zilnic, în alternanţă cu pagini din Sufletul romantic şi visul a lui Albert Béguin. Îmi plă- cea teribil cum, pentru sufletul meu parcă, Ion Vartic îl „tălmăcea” pe Pârvan. Într-o zi, domnul Ion Vartic mi-a făcut o aleasă surpriză, oferindu-mi, cu autograf, volu- mul Memoriale de Vasile Pârvan: „Lui Teofil Răchiţeanu, Ilie Berindei - Săgeata dragostei 1

96 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări

ADRIAN ŢION – 65 Dumitru Velea

ADRIAN ŢION – CEVA CU HANDICAP ESTE SUFLETUL PE ACEST PĂMÂNT!

Adrian Ţion s-a tot adâncit în provocarea virtualităţii, fiindcă s-ar aluneca în teritorii paraartistice şi noneste- în amăgitoarele câmpuri ale posibilului, încât este chiar tice. Cu vorbe simple: şi Dumnezeu a făcut pe om din greu de surprins linia despărţitoare dintre cine pe cine humă şi, vrând, nevrând, miroase a humă, dar impor- provoacă şi, mai ales, modalitatea provocării. Cuvântul tant este aburul suflat pe nări acestuia, ca să poată de- acesta, provocarea, desemnează acţiunea sa, a scrii- veni, mărturisi şi adeveri ceea ce este. Şi a-l face părtaş torului, sau a virtualităţii? Nu s-a spus deseori că scrii- la cunoaştere şi creaţie. Cu aceasta sperăm că am în- torul scrie şi se scrie? că înaintează în operă sub semnat locul de spărtură în zidul de umbră ce ne încon- presiunea operei? Ca atare, şi în cazul de faţă, avem joară, sau arătat un luminiş deasupra creştetului celui de-a face cu două acţiuni cu sensuri inverse şi supra- ce vrea să păşească şi să fie pe cale. puse, aproape ca într-un nod dialectic, şi poate chiar Adrian Ţion îşi extrage substanţa epică spre confi- dialectic dacă numim acţiunea respectivă ispită. Se ştie gurare artistică din momentele fracturii ideologice a so- că în conţinutul acesteia consistă şi se luminează trei cietăţii noastre, din acele mişcări explozive de planuri raporturi: spre exterioritate: între aparenţa celor de zi cu social-istorice, numite abstract şi preţios de unii „schim- zi şi „realitatea” percepută; spre interioritate: între posi- bare de paradigmă”; el preia determinante ale unei miş- bilitatea de salvare a celor ce aparţin certitudinii sensi- cări din subterana istoriei, de acolo de unde ni se bile şi acţiunea în deschidere a celor ce sunt; şi, abia propun desfăşurările de „realităţi” ce pot să ţină sau nu prin „preluarea” amândurora, se întrevede conţinutul şi la solicitările spiritului. Este perioada imediată a anului substanţa a ceea ce este. Să concedem acum că în ’89, când, pe de o parte, aproape toate mişcările „reali- provocare, Adrian Ţion este şi ispitit de virtualitate. Se tăţilor” se desfăcuseră în contraste antinomice, proprii ştie că asupra oricărei făpturi omeneşti se lasă ispita în înaintărilor pe treapta intelectului şi fără putinţă de „re- ceasul când aceasta presimte o precaritate ontică în zolvare”, datorită alunecării într-o proastă subiectivizare sine şi în planul creaţiei, o „cerinţă” fără de care şi prin şi golire de sens a universalului, iar pe de altă parte, şi care nu s-ar avansa spre sens şi fiinţă. ca un răspuns, s-au anulat reciproc într-o mulţime de „realităţi” individuale, acoperind cu o plasă subiectivă Pe spirala prozei lui Adrian Ţion, marcată îndeosebi de păreri treptele anterioare, îndeosebi ale percepţiei, de povestiri (Un apel disperat, 1998; Exerciţii de to- încât fiecare individual ajunge să aibă aşa-zise libertăţi leranţă, 2000; Zeul Video, 2005; Vânătorii de imagini, şi să emită „judecăţi”. De pildă, nu se mai poate spune, 2011), un loc aparte pare să ocupe romanul Ieşirea în precum Eminescu, la pornirea în peregrinările sale ini- decor (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2009). Să zicem, ţiatice de a străbate de-a lungul şi de-a latul ţinuturile într-o primă instanţă că el, ca şi o parte din povestiri, îşi locuite de români: „Tot ce voi afla în Ardeal ştiu cu legă- configurează şi extrage „materia primă” din ceea ce s-a turi sanscrite”, ori ca Pascal: „Dumnezeul meu, Dum- fost numit şi se încă numeşte „epoca de tranziţie”. Spre nezeul meu, nu te-aş căuta, dacă nu te-aş fi găsit”. Nu aceasta conduc şi cuvintele autorului aşezate pe co- se mai poate aşeza individualul, cu mişcările sale de perta ce închide cartea: „Am încercat să surprind con- în aintare şi reîntoarcere prin particular, sub cupola lu- secinţele crizei de comunicare grevate pe deruta minoasă a universalului. Se consideră că nu mai au im- individului lovit intempestiv de realităţile bulversante din portanţă ceea ce poetul înţelegea prin „legături societatea românească postdecembristă. Ieşirea în sanscrite”, sau gânditorul francez prin găsirea adevăru- decor este un roman de dragoste, structurat pe formula lui înaintea căutării. Individualul este acum ceea ce con- unui insolit dialog cu sinele, pe care personajul narator tează, chiar dacă se vede că-i prins într-o beţie a îl angajează la modul ironic şi dramatic totodată cu sco- subiectivităţii. La aceasta se adaugă şi o formă pe care pul de a-şi limpezi sentimentele. Romanul se poate citi a luat-o cunoaşterea în dezvoltarea sa, prea mult înde- ca analiză a unei obsesii copleşitoare, derulate pe fon- părtată de adeverire şi fiinţare. Se vede şi se poate dul bizareriilor din tranziţia românească”. spune că posibilul este floarea individualului, şi sămânţa Că Adrian Ţion se apleacă asupra consecinţelor cri- – de care s-a uitat – a universalului. De asemenea, că zei de comunicare a omului şi societăţii dintr-un hic et deasupra ei se întind cerurile goale ale virtualităţii, deşi nunc al unei epocii este firesc. Nici nu s-ar putea altfel, umbrele acesteia se consemnează pozitivist în detaliu

PRO SAECULUM 7-8/2014 97 aniversări după detaliu. Că aceste „ceruri” se pot înmulţi fără rost o unitate militară”, pe fascinanta Minela, de care se în- sau îmbuna spre rost este o situaţie ce nu-l poate slăbi drăgosteşte şi care-i declanşează zbaterile erotice. pe om cu lumea sa cu tot. Într-o paranteză a ştirilor apare şi întâmplarea tragică, Determinări din această zisă „materia primă” se sur- răpirea bietei fetiţe Angy de nişte netrebnici, cu ducerea prind în materia artistică a operei lui Adrian Ţion; unele ei în largul mării, în vederea obţinerii unei mari recom- se văd mai bine la suprafaţă, iar altele doar se presimt pense de la tatăl ei, însă la miezul nopţii, la facerea ca pulsaţii „organice”, ele fiind de fapt cele ce-i dau sub- „schimbului” de predare a fetiţei contra genţii de bani, stanţa. Romanul, prin întindere şi complexitate, spre de- răpitorii îşi iau banii, dar, speriaţi de paza de coastă, la osebire de câmpul restrâns al povestirii, poate să dea aruncarea la mal a fetiţei, o scapă cu cărucior cu tot, seamă mai bine despre acestea. De aceea şi autorul, spre nenorocul ei, în apele mării. dorind o mai bună aplecare asupra „crizei de comuni- În partea cealaltă, Dina primeşte bani de la fratele care” a individului cu sine şi lumea într-un moment de ei şi se mută în Constanţa, împreună cu fetiţa, unde îşi „vârtej” al istoriei şi de „viclenie” a raţiunii, a trecut la o găseşte un post de profesoară. Familia se destramă. formă narativă mai largă, cu volute date de achiziţiile în Dincoace, curg tribulaţiile erotice, Minela se lasă curtată domeniu. Şi la o distanţă de aproape două decenii faţă şi se retrage, se apropie şi se îndepărtează, îl ademe- de „vârtejul” amintit, Adrian Ţion publică romanul Ieşi- neşte şi i se refuză, i se deschide senzorial şi i se as- rea în decor. Nu este o evocare, cum ne-am aştepta, cunde; îi apare unde nu se aşteaptă şi îi dispare când datorită distanţei, ci o redare directă, în acţiune, ca-n se aşteaptă cel mai puţin; în fine, îl captivează în mre- teatru. Povestea este adusă în prezentul povestirii. Ro- jele ei şi-l lasă de-o parte, în disperare, ca şi cum nimic manul este spus de o singură voce, chiar dacă altele i nu s-ar fi întâmplat. Trece prin crize şi internări la spital, se adaugă, este ca emis radiofonic pentru ascultători. îi zboară gândul şi spre uciderea ei, însă ulcerul, un Dar mai întâi, povestea: personaj straniu şi vocea lăuntrică a sa, un „dublu” al Evenimentele postdecembriste îi găsesc pe tinerii îndrăgostitului, îl echilibrează şi-l readuce pe linia de Alin Deleanu cu inimoasa soţie, profesoara Dina, şi fe- plutire, în zona de firească umanitate. În cele din urmă, tiţa, eleva Ioana, în oraşul Turda. Locuiesc, precum Alin îşi găseşte în noua colegă de serviciu, Laura Ru- orice familie obişnuită şi împăcată într-ale sale, într-un deanu, înţelegătoarea iubită obişnuită. Heliosonicul se apartament modest, din cartierul Oprişani; el, trecut prin spulberă; Laura reuşeşte să se angajeze la o firmă de mai multe servicii, dintr-unul fiind şi condamnat la locul asigurări; iar el rămâne mai departe un om fără loc, o de muncă, trăieşte mai mult retras în bibliotecă şi scrie, întrebare pentru sine. Totuşi, de ziua sa, întâlnindu-l reuşind, până la urmă, să publice romanul Iarna la cas- într-un troleibuz şi ştiindu-l autor de cărţi, Minela îi dă- tel. Prinşi de fierberea zilei, şi mai ales sub presiunea ruieşte un pix, ca şi cum l-ar îndemna să pună pe hârtie soţiei, pornesc în concediu, dar, banii fiind puţini şi de- cele petrecute: „Scrie despre noi, despre imposibila valorizându-se continuu, nu ajung decât până la mare, noastră iubire!” Ceea ce, deducem, s-a conformat. într-un cort, în „grădina unui pensionar pus pe privati- zare, în Costineşti” (p. 49). Starea şi relaţiile lor se de- Alin Deleanu scrie şi se scrie, îşi povesteşte la radio gradează, încât el ajunge să hoinărească noaptea, să povestea, împletind două timpuri, două traiectorii, lă- treacă prin viermuiala discotecii Marea Neagră, precum sând povestirea să se „înfrupte” după „poftele” sale din un „fluture de noapte”, unde întâlneşte pe „micuţa do- poveste. Tot astfel şi autorul de drept, Adrian Ţion, care, doloaţă”, Roberta, elevă dintr-a cincea, ahtiată după revenind din orizontul propus în cel real, scrie romanul dans şi însoţită de asprul supraveghetor, mama sa, ce poartă titlul Ieşirea în decor. El s-a adâncit în fic- Carla (o frumoasă şi insensibilă „Cariatidă”, curtată de ţiune spre a-i surprinde mecanismele şi a revenit la su- el, fără efect, doar din privire). prafaţă cu darurile acesteia încărcate de „polenul şi Strâns de ziua de mâine şi disperat, Alin reuşeşte să miresmele” fascinante şi primejdioase ale posibilului şi se angajeze la bucătăria unui micuţ local de pe plajă, virtualităţii. A desluşit modalităţi de manifestare şi a luat Azur. Dragoş, un fost coleg de studii şi „om al soluţiilor cu sine elemente şi tehnici de folosit. Spre a avansa de moment”, venind la masă cu tânăra Teodora, „pes- decis, în cunoştinţă de cauză, sau insidios, după posi- cuită” anterior din mare, îl recunoaşte sub halatul de bu- bilităţile cunoaşterii, în provocarea virtualităţii. În genere, cătărie şi îi oferă şansa, pe care o avea şi el, de a dormi se păşeşte pe o cale cu multiplicări neaşteptate, după la „Ologu”, cum îi spuneau băşcălios pacienţii spitalului cum omul şi societatea le cer pe această clină pe care de ortopedie din Eforie, şi totodată ocazia de a participa nu se mai ştie dacă paşii urcă sau coboară. Sunt des- împreună la concursul de redactor la postul de radio, părţiri în această fază a cunoaşterii şi realităţii pe care nou înfiinţat, Heliosonic, al lui Mihu Cârceag. Reuşeşte intelectul doar le expune, alunecate în subiectivitate, pe doar el. La spital, participă la nevinovata poveste afec- de o parte, şi în reflexia cu vagi contururi de obiectivi- tivă dintre Angy, frumoasa adolescentă dintr-un căruţ cu tate, pe de altă parte. Fireşte, cu o mişcare continuă rotile, şi Dragoş. Spre bucuria fără margini a fetiţei in- între ele. În care ideea nu-şi găseşte locul şi modul de firme şi sub stăruinţa lui Alin, Dragoş îşi respectă pro- luare în stăpânire, ci doar arată posibilul şi virtualitatea. misiunea de a o duce pe fată cu barca pe mare. Este Ceea ce surprinde Adrian Ţion, pe calea artei, este fiica unui „prosper om de afaceri”. La serviciu, perioadă că virtualitatea ia diferite chipuri şi forme, că se stre- întinsă pe un an şi jumătate, din iunie până într-un oc- coară chiar sub vălurile „realităţii” de zi cu zi, lipsind-o tombrie viitor, o întâlneşte, între ceilalţi angajaţi, pe tâ- de real, şi se revarsă în mecanismele imaginarului, în năra soţie a unui căpitan, Doru, „şeful intendenţei de la speţă, în istorisirea despre cum „curge” romanul, în po-

98 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări vestirea ca reflexie a poveştii. S-a conchis demult că prin funcţie, iar existenţa socială, utopică, prin disfuncţii. autoreferinţa şi reflexivitatea limbajului sunt de o seamă Despre o călătorie în fosta URSS, personajul poves- cu acesta, cu prima rostire. Dar aici, virtualitatea s-a teşte: strecurat aproape imperceptibil în această reflexivitate „M-a şocat un lucru: am văzut foarte mulţi oameni şi cu cât descripţia acţiunii romanului pare a atinge an- citind (…). Spaţiul public din Moscova era plin de cititori teic pământul, cu atât mai mult ea se ridică în zona ra- sârguincioşi, pasionaţi. Mi-am zis în sinea mea: o sală refiată a virtualităţii. Pare că nimic nu iese din câmpul de lectură, de dimensiunea unui imperiu?! Atâţia oa- verosimilităţii şi, totuşi, întreg verosimilul se prezintă şi meni citind? E posibil? De ce? (…) O societate întreagă expune în momentul facerii sale, imperceptibil curgând refugiată în lectură? Trădarea prezentului? (…) Numai în zonele virtualităţii. Cu prinderea acestui „moment”, o societate puternic nemulţumită, îndelung ultragiată, romanul se apropie de teatru. Mai exact, prin structura- îngenuncheată şi asuprită în toate formele, umilită şi în- rea şi demersul „analizei”, romanul Ieşirea în decor fometată, care nu mai găseşte nicio cale de primenire aminteşte de drama narativă a lui Ibsen, de „teatrul in- spirituală în prezent apelează la această formă de su- vizibil” al acestuia, unde „drama” se constituie din con- pravieţuire ca la o ultimă soluţie, fără a intra în conflict secinţele dramei (anterior petrecute şi îndurate). Adrian cu stăpânirea.” (p. 37). Ţion este şi un fin dramaturg (direct sau indirect, puţin Refugiul în citit se relevă ca „formă de supravieţuire” manifestat şi mai puţin cunoscut), şi un critic aplicat şi a societăţii, a individului. „Impulsul de a trăi în ficţiune”, pătrunzător al fenomenului teatral, încât fără prea mare în partea sa proastă, de pierdere de real, se surprinde efort se poate surprinde şi aici cum romanul îşi strânge instalat de dictaturi ca „libertate”, însă la nivelul desfă- planurile narative în ciocniri conflictuale, pe care ast- şurării spiritului şi al manifestării individului, aceasta se fel le expune spectatorului. Se petrece o desfacere dra- percepe ca falsă, obturând „primenirea spirituală”, cum matică a naraţiunii, personajului ce povesteşte şi se zice autorul. Însă se deconspiră ca fiind şi partea cea mărturiseşte, Alin Deleanu, îi răspunde contradictoriu bună, de unde se poate privi spre real. Individul este un alt personaj, neaşteptat şi straniu, ulcerul; este o rănit – şi din carnea rănită se ridică ţipătul spiritului. voce lăuntrică, acţionând prin negaţie, precum cândva Al sufletului. Este nevoia de vindecare a omului alune- daimonul socratic, un „dublu” al îndrăgostitului, ce îl cat, răspunsul dat de acesta la chemarea la existenţă echilibrează prin „adevăr” şi reflexie, ce îl readuce la din partea Logosului şi ca partener al Domnului. linia de plutire, în zona de firească umanitate. Alin ajun- Dar dacă ceva neaşteptat se întâmplă pe cale, în- sese să fie bântuit şi de ideea unei crime. (Se ştie că greunând auzirea chemării la fiinţă şi ţipătul umple doar pe această idee şi psihanaliza subiacentă se constituie bolţile posibilului cu mreje şi răsfrângeri în virtualitate romanul Tunelul al lui Ernesto Sábato, unde pictorul – ce este de făcut? Aceasta este întrebarea fundamen- Juan Pablo Castel o ucide pe Maria Iribarne.) Apare ast- tală de sub rândurile lui Adrian Ţion. fel, prin clivajul respectiv, un câmp larg pentru reflexie Omul rănit şi contrazis în aşteptări, „lovit intempestiv şi autoreflexie, pentru a se lumina instabilitatea perso- de realităţile bulversante” postdecembriste, percepe cu najului, şi poate „deruta individului” cum zice autorul, acuitate acest impuls – îndeosebi, atunci când mai toate acele refugii fie în trecut, fie în viitor, toate desfăşurate i se spulberă, chiar familia, şi se vede alunecat şi rătă- normal în aria posibilului, făcând din personaj o rătăci- cind în posibilul şi virtualitatea unei iubiri. Secolul al toare formă în propria subiectivitate, sau voce în „trans- XVIII-lea este chemat ca reazem şi pentru una şi pentru misie” către un improbabil şi abstract ascultător, invocat alta. „Am nevoie, şi eu, de modesta mea utopie”, îşi zice mereu prin „doamnelor şi domnilor”. personajul, prins în mrejele unei lumi generatoare de Ca reacţie la solicitările din partea socialului şi ideo- posibil şi utopie, de virtualitate, în cele din urmă. În tri- logicului, a celor ascunse în nevoile de zi cu zi, perso- bulaţiile sale erotice, Alin se retrage, din când în când, najul Alin Deleanu, cât timp a stat la Turda, s-a retras ca aventurier, în Saloanele franceze, pentru comparaţie în sine, în faţa propriei hârtii albe, în bibliotecă sau mai şi apoteoza femeii. De atunci şi acum. Şi nu numai. Dar simplu în literatură. Dincoace, la mare, s-a adâncit în aceste refugii sunt totodată şi „nişele” cu elementele ce erosul subiectivizat, căzut în afara realului. Pentru participă la perceperea lumii prezente ca bal. Şi com- amândouă situaţiile are loc o retragere, însă pentru cea pletăm, unde sub măşti nu mai există niciun chip. de-a doua are loc o adâncire în secolul al XVIII-lea fran- Din perspectiva celui de-al doilea termen constitutiv cez, în partea premergătoare Luminilor, în timpii strălu- al teatrului, spectatorul, şi intrând în „jocul” descriptiv citoarelor Saloane. În genere, se petrece o compensare al autorului, romanul se adresează direct ascultătorului, faţă de prezent, însă privind mai aproape, cu adăugarea transmiţându-se pe unde hertziene, se aude şi se as- aventurii erotice a personajului, se deschide un orizont cultă. Un roman radiofonic. Iată „legarea” de ascultă- de referinţă, apare posibilitatea de comparaţie şi, îndeo- tor cu implicita referinţă la cele două feţe ale zilei, la sebi, dimensionare în posibil. Este şi nu este uimitoare nodul în care timpii se strâng în reflexie: apelarea la literatură, la răsturnarea funcţiei acesteia în „Eu, supremul, îndesat într-un sac de piele care se raport cu o realitate social-istorică, datată şi cunoscută înnoieşte pe speze proprii pentru a vă ţine companie la înainte de ’89, în estul Europei. Omul, pentru a nu se Heliosonic, mă aflu aici întâmplător pentru a vă spune prăbuşi cu totul în golurile şi interstiţiile utopice ale so- că azi e 13 septembrie şi mai sunt două zile până încep cialului şi ideologicului, le umple cu „utopia” literaturii. şcolile. Dar nu întâmplător ascultaţi Heliosonic! Pentru Cu utopie pe utopie călcând – ar fi o lecţie! Numai că că peste câteva minute veţi afla ce senzaţii miraculoase arta nu-i utopie. Însă acceptată ca utopie ajunge „reală” am trăit eu în dimineaţa asta, doamnelor şi domnilor!

PRO SAECULUM 7-8/2014 99 aniversări Veţi afla ce legături există între data de 13 şi o săpu- ajuns fără loc (deşi i s-a dat lumea spre locuire), fără nieră de faianţă. Veţi afla ce trebuie să faceţi ca să nu posesiune (deşi i s-a dat viaţa, via spre îngrijire). Pose- gafaţi astăzi. Filosofia de buzunar de la Heliosonic pre- siunea cu posibilul ei este poarta cea mai largă prin care zentată de al dumneavoastră Alin Deleanu! Decât un se pătrunde în ţinuturile virtualităţii. Oameni cu smere- trecut anost, mai bine să ne târâm cum putem printr-un nie se plâng, creatori expun situaţia, un scriitor ca prezent plin de surprize, mistere şi muzicăăă!” (p. 19). Adrian Ţion caută răscumpărări, cu virtualitatea pe vir- Mass-media, unul din elementele preluate, coope- tualitate să calce… rează la desfăşurarea acţiunii şi planurilor analitice, Este de spus că pe acest fond al reflexivităţii şi al dând autorului posibilitatea unor neaşteptate manevre planurilor contrastante au loc subtile „jocuri” între po- semiotice. Adrian Ţion este un maestru al acestora. Prin vestire şi poveste, prima reluând-o din locuri neaştep- instrucţie şi lucrare pedagogică, el trebuie să se fi aple- tate pe cea de-a doua, apoi, printr-un şir de „nişe” cat teoretic asupra cercetărilor semiotice, explozive prin genetic narative s-o ridice în posibil, să o proiecteze deceniul al şaptelea al secolului trecut; să fi „văzut” şi s-o menţină în virtualitate. De altfel, din virtualitate nu acele „disecţii” aplicate organismului viu al artei, ducând se poate ieşi – ar spune autorul –, decât pe o cale oco- la o despărţire nominalistă a cuvântului de realitatea sa lită, a virtualităţii. Altfel zis, pe pereţii nişelor găsim scris ontică. Nominalism care s-a răsucit, mai apoi, într-un fraze-indicator: „Pribegie nocturnă:”, „Halucinaţii per- empirism analitic greu de suportat. Şi nu este exclus ca verse la gura paharului:”, „Altă scenă:”, „Din cele spuse virtualitatea să aibă un punct de sprijin şi aici. Oricum, de Dragoş:”, „Bilanţ provizoriu:”, „Altă scenă:”, „Din nou Adrian Ţion păşeşte peste acestea cu încălţări de şapte pe o autostradă imaginară:”, sau altele de „închidere”: poşte. „Intrasem într-o poveste cu elfi şi draci”. Din ele creşte imaginarul, dar şi evanescenţa posibilului. Şi Adrian Revenind pe latura cu vagi contururi de obiectivitate Ţion este un spirit reflexiv, îndurând serii de rupturi şi a intelectului, pe răsucirile din „realităţile” postdecem- sfâşieri de pe treptele intelectului, încât, printr-o anume briste, apar multe elemente ale posibilului cu reverbe- întoarcere pe treptele anterioare, poate să sesizeze, în raţii virtuale. Contururi de o clipă se şterg şi reapar în afară, în cele de-o clipă ale certitudinii sensibile, şi să reflexie, cele ale certitudinii sensibile trec în cele ale re- perceapă, din „imaginea” lor prinsă în desfacerile inte- flexiei ca incertitudini. Între acestea, de pildă, posibilul rioare, modalităţi de „hrănire” a posibilului, a virtualităţii. posesiunii, „lumea” banilor, a lucrurilor posibile. Aceste Ele sunt, fireşte, pe grade de consistenţă şi pe trepte răsuciri sociale accentuează posesiunea şi dezavuează diferite de păşire a spiritului şi a omului. Este greu să le ceea ce eşti. Mai mult, omul se clatină când percepe observi şi să le expui. Cum să descrii o plantă virtuală pervertirea raportului dintre valoarea bunului şi desem- ce se „hrăneşte” din cele ale certitudinii sensibile, ce ţin narea acesteia, altfel zis, alunecă sub „ochiul dracului”. şi nu ţin, şi mai ales să-i expui creşterea cu ramificaţiile Să ne amintim de scena cu „înmulţirea banilor” din şi eflorescenţa ei, pe măsură ce rădăcinile îi devalori- Faust, sau mai bine să-l ascultăm pe Goethe povestind zează solul fără adaos de sus?! Nu s-a ajuns oare de o păţanie a lui Grimm, trăită de acesta la Paris, pe tim- la omul precar (André Malraux) la omul alunecat în pul Revoluţiei franceze. Tot schimbări de timpi! Acesta virtual? Adrian Ţion s-a oprit asupra unora, aici şi în po- a cumpărat o pereche de manşete, pentru care a plătit vestiri, dar ispita lor este mare şi poate întreită ca forţă, foarte mult, şi se laudă la masă, spre uimirea celorlalţi, propunere şi încercare. În povestirile sale şi în acest că nu există niciun monarh care să aibă manşete mai roman se întind largile ţinuturi ale posibilului cu evanes- de preţ decât ale sale. În fine, îşi expune manşetele şi cenţa, iluzoriul şi multiplele forme ale virtualităţii. Trei fiecare încearcă să le preţuiască şi evalueze. Dar sunt cercuri de virtualităţi se prind şi se desfac în afară şi în departe de rezultat. Şi Grimm, izbucnind într-un râs interior, pe treptele senzaţiei şi percepţiei, se refac şi se amar, le strigă: „Sunteţi încă departe de tot. Eu le-am desfac opozabil într-o mişcare continuă, pe treapta in- plătit cu două sute cincizeci de mii de franci şi am fost telectului. Omul ajuns sub provocarea lor este fascinat fericit că am putut face o afacere atât de bună cu asig- de păreri şi jocurile individualului, uită de universal şi ra- natele mele. A doua zi nu mai valorau nimic” ţiune, îşi abandonează moralitatea pentru libertăţi şi (J.P. Ec kermann, Convorbiri cu Goethe, EPLU, Buc., drepturi de-o clipă, se închină fără Dumnezeu, nu mai 1965, p. 665). Aceeaşi situaţie se expune şi aici. Ea caută „iubirea ce roteşte sori şi stele”, cum zice Dante, duce la înaintarea unora printre fantasmele valorilor ma- nu vrea să mai audă de erosul ce strânge şi pune lao- teriale şi biologice şi la prăbuşirea altora sub umbrele laltă, de „frumuseţea ce dă sens fiinţei”, cum repetă acestora. Familia lui Alin Deleanu se destramă, scriitorul într-o Rugăciune Rilke. Ci contează, hic et nunc, ero- de la Turda curăţă cartofi într-un local la mare sau se sul de-o clipă, manifestat în senzualitate, poate şi cel salvează, pentru moment, ajungând ştirist la un efemer transgresat în zonele subiective ale percepţiei şi, destul post de radio. Apariţie de-o clipă, ca toate ale posesiunii de rar, cel relevat în sfâşieri şi contraste pricinuite de in- şi certitudinii sensibile. Se vede că în lumea posesiunii, telectul abstract. Mai departe nu se întrevede lucrarea omul, fie posesor (precum Mihu Cârceag, şef al postului „cârtiţei brave”, spre a prelua o metaforă din Hamlet de radio Heliosonic, ce apare şi dispare ca şi cum n-ar adusă de Hegel în ale sale Prelegeri de istorie a filo- fi fost), fie deposedat (precum Alin, de familie, de slujbă, sofiei. de iubire), este fără posesiune. La sfârşitul poveştii şi De aici, de pe această clină a erosului subiectivi- povestirii, Alin rămâne omul fără loc. Adică locuitor al zat în sfâşiere: cu părţi contrastante şi antinomice, între utopiei. Se înţelege, în genere, şi se vede că omul a ele cu hăul posibilului, se priveşte înapoi, iarăşi ornat

100 PRO SAECULUM 7-8/2014 aniversări spus, în valea unde se benchetuieşte în jurul „viţelului călcat nimeni. Se petrece un fenomen care aminteşte de aur”. Şi dureros este faptul că omul acesta, de azi, de reveriile îndrăgostitului prins de mirajul cristalizării, care priveşte în vale nu are nimic în braţe, este cu mâi- al florilor de gheaţă de pe creanga din Salzburg, cele- nile goale. Coboară şi se amestecă cu chefliii ce saltă bra metaforă stendhaliană. Cristalele s-au prins pe înnebuniţi de plăcere şi de strălucirea aurului. Astfel se creanga reală, însă, în cele din urmă, din pricina împo- înţelege de ce aventura erotică a personajului lui Adrian dobirii şi a perfecţiunii diamantelor, creanga nu se mai Ţion începe dintr-o discotecă, dintr-o „viermuială orien- distinge. Aici pare că această creangă nici nu a fost, mai tală”, cum este numit şi capitolul cu pricina. Este limbul exact, că a fost doar ca posibilitate. Aventura erotică şi aventurii. Aici sunt făpturi de o clipă, în viermuială pe cunoaşterea aceasta, descrise de Adrian Ţion, sunt timp de noapte, nevertebrate în obscuritate, dar dornice doar o experienţă a dragostei şi iubirii posibile, virtuale. de preschimbare, de posibil. El, coborâtul, personajul Stranii sunt momentele când Alin o „vede” între partici- Alin Deleanu, vine cu un eros subiectivizat şi sfâşiat; o panţii şi participantele la spirala NISA; stranii şi absurde parte ce intră în relaţie cu „viermuiala”, pe care o vede sunt „căderile” lui sub umbrele pline de pete de sânge ca şi cum nu ar fi, şi o alta, cu lumea Saloanelor fran- ale dorinţei de a o ucide – şi toate acestea sunt virtuale, ceze, cu fermecătoarele marchize şi amante, ataşate sunt chinurile de jos ale celui căzut atât de jos, încât nu lumii spirituale, pe care o percepe ca şi cum ar fi. Între mai există nimic care să mai ţină, încât nu mai este loc acestea se întinde câmpul reflexiei, al posibilului, al vir- nici pentru umbra individualului. Ce hău şi gol se cască tualităţii. Chiar el se percepe ca „o umbră alungită le- între cele despărţite şi antinomice ale intelectului! targic pe străzi, pe alei întunecate, pendulând între un picaro modern şi un fluture de noapte oarecare” (p. 55), Întreg romanul Ieşirea în decor este o întoarcere şi cele din jur, făpturi sau obiecte, încep să curgă pe di- spre interioritate, o călătorie erotică prin „tunelul” su- ferite căi (fantastice, stranii, absurde) în posibil, amin- biectivităţii; de altfel şi în primă instanţă, metaforele tind de tehnica generării imaginarului din povestirea „raliului” şi „tunelului” se ţes şi apar surprinzător ca nişte anterioară, Tehnici compensative: „Moţul verde al „flori” în „covorul” romanesc desfăşurat de Adrian Ţion, ananasului din vârful fructului începea să salte într-o prinzând şi frângând destine omeneşti. În sprijinul ideii parte şi alta cu părul prins deasupra capului al negre- de călătorie, vin semnificaţiile „raliului”, tuşate social, selor ce ţopăie ritualic în jurul focului. Privind mai atent erotic, obsesiv erotic, cu sens eliberator, de „ieşire în rombul cu pricina, am observat prelungirea lui sub decor”, de unde şi titlul romanului. Însă suspendarea re- formă de unghie feminin alungită spre colţul de sus. Un- flexivă, ironică, le arată că sunt în interioritate şi vi- ghia subţire, apoi degetul arătător (de fapt chemător) şi brează în virtualitate: „Mă invitase la o întrecere pe în final tot corpul unei dansatoare de strip-tease stră- şosea. Iar aiurezi. Ea într-un Lamborghini roşu aprins, pungeau numaidecât coaja solzoasă a fructului, adevă- decapotabil şi eu într-un Ford Fiesta gri comun, şters. rată sirenă a şiretlicurilor feminine, pentru a-mi face Asta-i diferenţa dintre voi? Ai o plăcere perversă de cunoscut semnul de aţâţare şi ademenire la plăcere” a te subestima. Aveam impresia că rămâneam mereu (p. 57). Îi este dat să admire, ca în irealitate, pe distinsa în urmă. Total dezamăgită de slaba mea prestaţie, tră- femeie Carla, o albă cariatidă în noapte, şi să fie prins gea uneori pe dreapta şi se uita după mine prin retrovi- în dans de micuţa dolofană, Roberta, fiica ei. Şi aşa zor, făcându-mi, dintr-un capriciu, o concesie. Aşa cum au apărut din noapte, într-o clipă, în noapte s-au percepeam jocul ei. Apoi o rupea din nou ca din puşcă, retras şi dispărut, într-o clipă! cu 200 la oră, pe şoseaua aglomerată, improprie unor La Heliosonic Alin o întâlneşte pe Minela şi începe motoare de asemenea calibru. Nu era sigur că a doua pentru el cavalcada erotică. Câmpuri ale posibilului i se oară va mai trage pe dreapta aşteptând să apar. Eu mă aştern sub paşi şi priviri, de sub fiecare văl apărându-i temeam pentru viaţa ei, când ei nici că-i păsa. Dar îmi Minela, în chipuri şi forme ameţitoare, atingându-i frun- reproşa peste umăr, întoarsă spre mine, că nu mă pot tea şi mâna. Se deapănă povestea, urzindu-se situaţii ţine după ea. Demaraj greşit, cursă periculoasă” şi stări cu cele ale certitudinii sensibile, care ţin şi nu ţin, (p. 130). ale „realităţii” deschise spre posibil. Minela i se iveşte La metafora „tunelului”, cu determinări largi sau pe coridor, ieşind din aburii unei conducte ce se spăr- exacte, se apelează mai tot timpul pentru a desemna sese. De altfel, în mai toată proza lui Adrian Ţion, fe- zbaterea şi vocea lăuntrică, alunecarea în spaţii şi tim- meile apar în mod neprevăzut şi misterios, din locuri cu puri trecute, în nişe imaginare sau virtuale ale prezen- vălătuci de abur, din zone noroase, ca de sub voaluri, tului, ori în proiecţii întinse în viitor. Spre evidenţă, o ca şi cum ar mărturisi despre ceea ce ascund. Şi în ţesătură în spaţiul subiectivităţii dintre cele ale prezen- ciuda descripţiei, aşezării parcă sub lupă pentru obser- tului şi cele ale trecutului (se ştie că în subiectivitate vaţie şi analiză, ele se retrag şi se topesc în subiectivi- omul înaintează cu capul întors): „Zăceam în pat şi min- tatea „observatorului”. Erosul subiectivizat umple eul tea-mi colinda aiurea. Am intrat în atmosfera zugrăvită sfâşiat al personajului Alin, ce expune şi se expune în Iarna la castel. Puteam să întrezăresc o continuare, într-un „joc” nesfârşit, într-o mişcare continuă între cele o abatere, o completare de moment? Nostalgia întoar- două părţi ale sfâşierii. Printre ele trece Minela, sedu- cerii în trecut mi-a strecurat multă căldură în suflet. O cătoare şi imposibilă, posibilă şi fantomatică. Conturu- căldură echivalentă cu o regăsire. Regăsirea într-un rile, gesturile, vraja ei sunt descrise cu minuţiozitate. alter-ego eliberat de nelinişti bizare, frig totalitar şi alte Semnele lor sunt adâncite în subiectivitatea celui îndră- simboluri transparente, afumate deja. Un alter-ego des- gostit ca nişte urme pe care, totuşi, nu le-a făcut sau tul de blazat totuşi, care a funcţionat şi în scrierile mele

PRO SAECULUM 7-8/2014 101 aniversări trecute păstrând iniţiala identificării onomastice: Augus- şi-a făcut loc o mişcare continuă, ca-n prostul infinit, fără tin. El a nimerit întâmplător între zidurile castelului, fiind deschidere spre real. găsit rănit în pădurile din apropiere de gonacii partici- La capătul poveştii şi povestirii, Alin întâlneşte o fe- panţi la vânătoarea stăpânului lor. El, un proscris urmă- meie liniştită şi înţelegătoare, pe colega sa Laura Ru- rit de neşansă, a fost aşezat în aşternuturi moi, deanu, care pare a pune capăt zbaterilor sale erotice. mătăsoase. Umărul stâng bandajat şi tratat cum se cu- Dar această „rezolvare” este atât de obişnuită şi natu- vine. Minela, îmbrăcată în atlazuri strălucitoare, bine rală, ca o „închidere” în simpla devenire. Nu dimensio- asortate, îi pune mâna pe frunte” (pp. 131-132). nează întru devenire şi rost, cum ar fi zis Noica. Fireşte, Un tunel presupune întotdeauna o străbatere primej- niciun zvon de dincolo de fire, divin, nu-l atinge pe Alin, dioasă pentru om, deşi omul îl sapă; el trebuie să aibă pe omul zilei noastre alunecat în cele ale posibilului şi locuri de refugiu, nişe în care cel pornit în aventura stră- virtualităţii. Şi totuşi, acest capăt al romanului nu este baterii muntelui spre a ieşi la lumină, în partea cealaltă, capătul de drum! Acesta vine din altă parte. Este un mo- să poată să se ferească, să se ascundă în cazul sur- ment când posibilul şi virtualitatea întâlnesc realul. prinderii pe cale de o putere ce îl depăşeşte, să poată Chiar dacă este doar semnul de pe „poarta” realului! În să se salveze de la o moarte sigură. Sunt nişe salva- el se „citeşte” finitudinea omului. Moartea lui Angy. Fe- toare. Tot astfel poartă cu sine şi această metaforă în tiţa infirmă cu căruciorul cu rotile răpită şi scăpată în toarcerea epică şi în răsucirile reflexive, ale virtualităţii. mare de netrebnicii şantajişti pentru o mână de golo- Inclusiv pe coperta din faţă a romanului Ieşirea în gani. Alin îi comunică lui Dragoş, printre altele, întâm- decor există imaginea ieşirii dintr-un tunel, prin deschi- plarea. Dragoş, acel om al soluţiilor de moment, ce zătura căruia se văd copacii unei păduri arămite de părea insensibil, aleargă de la Timişoara la înmormân- toamnă. Este dat în reprezentare plastică sensul cuvin- tarea fetiţei cu handicap. Încremenit, arde în sine ca o telor din finalul romanului, fireşte, şi cu închiderea aven- lumânare pe promontoriu, privind la învolburarea ape- turii erotice. Acţiunea cu cercurile desfăşurării poveştii, lor, a bătrânelor ape ale mării ce au înghiţit-o pe nevi- cât şi povestirea cu noua sa ordonare – se suprapun şi novata fetiţă. Din durerea şi tăcerea lui poate se aude, se închid, temporal, toamna. Ca într-o devenire simplă, pentru cine are urechi de auzit, şi acel ţipăt „Enkidu!” al a naturii. Să spunem, deocamdată metaforic, că lui Ghilgameş, sau poate se văd, pentru cine are ochi această închidere cade precum un sigiliu cu literele de văzut, mâinile întinse spre a prinde de pe cruce tru- şterse. Semnele lor se vor găsi şi lumina spre citire în pul Fiului biciuit. Aici, al fetiţei infirme. Nevinovate. Şi altă parte. tocmai în acest moment, Alin vrea să-i povestească lui Dar mai întâi şi acum îşi face loc întrebarea: ce le- Dragoş despre tribulaţiile sale erotice! Să-l ascultăm: gătură există între cele două ieşiri şi sensurile lor? „M-am simţit penibil, nu înţelegeam, până ce tăcerea lui Simplu spus: amândouă sunt ieşiri dintr-un spaţiu şi prelungită mi-a dat de înţeles că aproape-l insultasem timp riguros ordonate, supuse unei necesităţi ce nu su- cu frământarea mea minoră. (…) M-a fulgerat cu o pri- portă contrazicere, în care orice încercare de abatere vire extrem de dură. Mustrătoare şi înţelegătoare în înseamnă pericol şi moarte. Cum să te lupţi cu forţa ne- acelaşi timp. «Ai văzut ce jale a lăsat în urma ei Angy?» aşteptatei maşinării ce vine din urmă sau din faţă pe a zis el cu o voce profundă. «Şi nu era decât o fată con- tunel, decât prin eschivă, găsindu-ţi repede un refugiu damnată să trăiască toată viaţa în căruciorul ei. Poate în nişa apropiată!? Nişa este un adăpost şi asigură o că unii or fi spus că aşa e mai bine pentru ea că a scă- şansă pentru ieşirea la lumină. Cea de-a doua: cum să pat de un chin. Dar nu e drept. Nu e nimic mai important faci faţă unui demaraj greşit şi unei curse primejdioase, decât viaţa. Bună, rea, chinuită, oricum. Înţelegi? (…) decât prin eschivă şi ieşire în decor!? Eviţi moartea, dar Un asemenea handicap, cum a avut biata Angy, e o su- nu ai certitudinea că ai scăpat de moarte. Iată că sen- ferinţă continuă, o mare dramă, o adevărată tragedie. surile se suprapun şi nu se suprapun. Într-o parte, mi- Nu ca alea din operete. O asemenea moarte neaştep- jeşte lumina; în cealaltă, întunericul. Nici nu s-ar putea tată, nedreaptă ca a ei este o suferinţă cumplită pentru altfel, în zonele subiectivităţii şi-n despărţirile intelectu- apropiaţi. Dar ce, există moarte dreaptă? Astea-s pro- lui! bleme, băiete! Restul sunt fiţe de maimuţoi!»” (pp.170- Se cuvine, în a doua instanţă, o aplecare asupra 171). Moartea lui Angy luminează viaţa. Şi diferenţa „materiei” şi consistenţei ei în structura şi funcţiunea dintre cei doi. Prin intermediul lui Dragoş, autorul ne acestor metafore. Romanul este o întoarcere a omului face să vedem palma pe care realul o dă virtualului. izbit de social, în propria interioritate. Refugiu în trecut, Este o fărâmă de real ce ţine lumea să nu se prăbu- zbatere şi încercare de regăsire în eros. Dar omul ni- şească. mereşte într-un eros posibil. Nu la cel desfăşurat pe Acum este şi locul să ne amintim de celebrul vers al trepte, care pune laolaltă cele despărţite, care prin fru- lui Trakl: „Ceva străin este sufletul pe acest pământ”, museţe dă sens fiinţei, cum a zis poetul german, care adică străin şi-n misiune de recuperare divină a humei să-l facă pe om să audă chemarea la existenţă de omeneşti. Ceva cu handicap este sufletul pe acest către Logosul Divin. Este o întoarcere în erosul subiec- pământ, putem spune şi noi şi să subliniem cu linii de tivizat, o alunecare în cele ale zilei şi sfâşiere în cele sânge şi lumină la sfârşitul acestui roman. Handicapul ale reflexiei; este o întoarcere a omului, păşind prin cele este huma ce trebuie s-o poarte sufletul. Al lui Angy se ale certitudinii sensibile şi despărţit între acestea ce vede luminând, al celor mai mulţi, întunecând. „sunt” şi nu ţin şi cele ce ar ţine şi nu sunt – acestea Ceva cu handicap este sufletul pe acest pământ! fiind doar ca reflexie, ca posibil, ca virtualitate. Între ele

102 PRO SAECULUM 7-8/2014 remember

130 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI VASILE VOICULESCU

Gheorghe Postelnicu SCURTE CONSIDERAŢII DESPRE DRAMATURGIE

S-a dovedit dramaturgia tărâmul inospitalier pentru tragic” (R. Pandele). Aşteptase patru ani în dosarul pri- Vasile Voiculescu? A fost el mai sărac în satisfacţii decât mului teatru din ţară, înainte de a se bucura de 12 re- poezia, proza şi publicistica? O piesă de teatru putea fi prezentări, între 25 noiembrie 1935 şi 16 ianuarie 1936, fluierată de spectatori, scoasă de pe afiş şi aruncată în în regia lui I. Şahighian şi interpretarea rolurilor princi- uitare. Căror stimuli interni sau externi răspunde poetul pale de către Aura Buzescu şi Victor Antonescu. A avut sau prozatorul care începe să scrie teatru, sperând să-l şi două spectacole la Cluj, cu premiera la 12 martie vadă reprezentat pe scenă sau rostit la microfon? Să-şi 1938. Împreună cu dramaturgul Mircea Ştefănescu a imagineze actori, costume, decoruri? Dacă ne gândim împărţit premiul Teatrului Naţional din 1936. Într-o cro- numai la Marin Sorescu şi Dumitru Radu Popescu, ar nică din „Gândirea”, Tudor Vianu remarca „ambianţa trebui să întoarcem întrebarea pe toate părţile. Unul din unei tragedii antice, pigmentată de câteva măşti co- răspunsuri ar fi că poeţii realizează teatru poetic, iar pro- mice” şi sancţiona publicul pentru faptul de a nu fi re- zatorii, teatru epic. Dar nu e întotdeauna aşa. Dacă in- ceptat fiorul metafizic al lucrării. Drama „Pribeaga”, vocăm numele lui L. Blaga, se constată elemente piesă istorică în 4 acte şi 12 tablouri, este o legendă sublime de atmosferă cu personaje greu vizibile în pa- dramatică inspirată de basmul „Stăpânea odată” rametrii parabolici. Filozoful culturii vedea teatrul ca (B.Şt. Delavrancea). A fost reprezentată în septembrie „artă care înlocuieşte detaliul cu abstractul”, proiectând 1970 la radio, pe un scenariu de Vlaicu Bârna. Textul a „o viaţă substanţială pe un plan ireal”. Stilizări şi abs- fost publicat integral în 1967 în revista „Steaua” şi în vo- tractizări alegorice – iată componentele teatrului expre- lumul „Teatru” (Ed. Dacia, 1972). „Demiurgul”, piesă în sionist interbelic, vizibile şi la Voiculescu. Ce l-a 4 acte scrisă în 1943, este cea mai valoroasă creaţie determinat pe scriitorul atât de riguros să intre în lumea dramatică voiculesciană. După cum atestă o scrisoare incomodă şi imprevizibilă a teatrului? Răspunsul îl adresată lui N. Condeescu, începuse scrierea ei în aflăm, chiar dacă nu ne mulţumeşte, în propria mărturi- 1938. Nu a fost pusă în scenă până în 1990. „Gimnas- sire: „Procesul conştiinţei mele literare a alunecat ca tică sentimentală”, piesă în 3 acte, „intrigă ingenioasă, bila pe marginea ruletei şi aleargă încă, şovăind în faţa fantezie în situaţii şi în mecanica tipurilor”, „farsă reuşită cărui stil şi forme să se oprească definitiv”. Înţelegem în buna tradiţie caragialiană” (I. Apetroaie), a fost repre- din aceste cuvinte plăcerea de a se confrunta cu sine, zentată la Teatrul de Stat din Baia-Mare în stagiunea de a urmări duelul subiectiv-obiectiv, dorinţa de a depăşi 1969-1970. Altă comedie, „Trandafir agăţător” („come- barierele artisticului. În momentul debutului în drama- die sentimentală şi un prolog”), aflată în 1965 în fondul turgie, Voiculescu era un scriitor cunoscut. Temperase de manuscrise inedite al familiei, ca şi scenariile radio- impulsurile sămănătoriste şi retorismul iconografic şi fonice „Darul domnişoarei Amalia” (publicat în „Steaua” pregătea terenul pentru marile izbânzi literare. în 1971) şi „Două furtuni” (transmis la radio în 1935) S-a afirmat că apropierea poetului de revista „Gân- sunt „experienţe fără pretenţii, viciate de melodramatic, direa”, unde colaborau cu lucrări dramatice L. Blaga, plate şi obositoare” (idem I. Ap.). Gib Mihăescu, I.M. Sadoveanu, Camil Petrescu, Victor Încântat de dramele romantice în versuri (Goethe, Papilian, Victor Ion Popa, a favorizat scrierea piesei Schiller, Hugo), poate şi de piesele istorice ale lui Alec- „Fata ursului”, jucată pentru prima oară în 26 noiembrie sandri („Despot-Vodă”, 1879) şi Haşdeu („Răzvan şi 1930 la Naţionalul bucureştean. A fost menţinută pe afiş Vidra”, 1867), tânărul Voiculescu a scris la vârsta de 17 în două stagiuni: 1930-1931 şi 1940-1941, regizată de ani o piesă în 3 acte, intitulată „Răzbunare” în care iden- Paul Gusti şi interpretată de Sorana Ţopa, C.I. Nottara, tificăm toate caracteristicile simţirii romantice: conflicte, Al. Finteşteanu. Într-o cronică subiectivă, V.I. Popa o pasiuni („De ce, de ce iubito, cu foc să ne iubim / Şi considera „o deschidere de drum în dramaturgia româ- unu-n fericire al altui să nu fim! / De ce în taină dulce al nească, cel dintâi vestitor al adevăratei vieţi de sat” nostru hymeneu / Să nu serbăm, iubito!”), reproşuri (1931). În timpul vieţii autorului au văzut lumina tiparu- („Luise! Ah, Luise! De spaimă mă omori, / Am vrut să-ţi lui: „În pragul minunii”, „Fata ursului”, „Umbra” şi „De- dau, ah, toate! / Am vrut de-atâtea ori… / Oh! Nu! Nu! miurgul”. „Fata ursului” şi „Umbra” au fost publicate Nu, Luise, mai bine să mor eu, // Căci fără tine plânsul împreună în volumul „Duhul pământului” (1943). Tot la ar fi amicul meu”), dispute („Cu ce-au greşit-au, Teatrul Naţional din Capitală, apoi la cel din Iaşi, s-a Doamne, creştinii tăi, sărmanii / De i-au bătut atât de jucat „Umbra”, „farsă sămănătoristă” (Al. Piru), „mister crunt şi greu duşmanii… / De ce aşa urgie? Cum laşi

PRO SAECULUM 7-8/2014 103 remember templele tale / Să le batjocorească păgânii-n-a lor cale…”), trădări („S-a dus, a apus steaua… şi viaţa astei ţări / S-a dus orice mândrie din cavalerii ei / Căci gândul lor e numai la baluri şi femei, / Căci ei voiesc mai bine cu fuga să se scape / Decât cu al lor sânge câmpiele-i s-adape”), jurăminte, disperare, sintetizate chiar de autor: „Donna Carmina iubeşte pe Don Luis, dintr-o fa- milie duşmană. Este însă oprită de tatăl său. Luis pleacă la război. Prins, el este scăpat de Fatma, pe care o iubeşte. Vine fratele Carminei la ea cu prietenul lui care o iubea şi omoară pe Luis. Moare fratele ei. Se omoară şi ea”. La aflarea veştii că fiica s-a îndrăgostit de duşmanul familiei, tatăl cade mort. Fiul Rodrig va purta sabia răzbunării. Tânărul autor Voiculescu nu are răbdare să construiască logic. El trece grăbit spre sfâr- şitul care va rezolva dilema onoare-iubire. Luis este de- zonorat pentru că s-a lăsat prins de mauri. La aflarea acestei veşti, Carmina este disperată, dar îngăduitoare. Fratele invocă demnitatea, destinul şi răzbunarea ine- vitabilă. În captivitate, Luis s-a căsătorit cu Fatma cea frumoasă, fiica lui Ahmet. Scenele cuprind şi cântece. Rodrig jură pe trupul rece al tatălui său. Luis îl decapi- tează pe sclavul care i-a anunţat vizita celor doi cava- leri, fiind eroul „unei drame de amor şi-nşelăciune”, motiv pentru care trebuie să piară. Rodrig şi Alonzo îşi dispută cinstea de a lua viaţa mişelului. Carmina îşi pierde minţile. Finalul este confuz. Imitându-i pe marii romantici, junele Voiculescu îşi dezvolta precoce mă- iestria de versificator. Ilie Berindei - Autoportret Activitatea sa de dramaturg a fost receptată diferit. Acest proces a avut parte de caracterizări ponderate, decât teatrul lui L. Blaga. negări categorice şi laude exagerate. În prezent, se Solidarismul dintre natură şi om, obţinut cu preţul li- pare că este considerată un simplu fapt de istorie lite- bertăţii depline, rămâne o cucerire orgolioasă şi uitată, rară. Doar teatrul radiofonic mai difuzează, când şi ca şi patetismul etic pus la baza poeziilor din tinereţe. când, „Pribeaga”, apreciată de Mircea Tomuş ca pe o Aflat sub tirania lexicului, epicul dramatic nu coagula încercare de a da consistenţă socială unui spaţiu tem- fructuos. În 1943, lumea de epopee a spaţiului carpato- poral despre care atât studiile istorice propriu-zise, cât dunărean nu îşi mai revendica rapsozii. Speranţa auto- şi literatura de inspiraţie istorică au avut interpretări des- rului era de a asigura un supratext simbolic schemei tul de imprecise. Schema generală de basm şi cadrul sale dramatice, dar tentativa a eşuat din cauza mijloa- istoric neprecizat al piesei ar fi umplute cu materie so- celor nesatisfăcătoare în construirea intrigii, în condiţiile cială revelatoare. Alţi voiculescologi au afirmat că apre- în care suprafaţa epică de controlat era foarte întinsă. cierea dramaturgiei ca sectorul insuficient realizat Pe spaţii mici, scenă şi tablou, reuşeşte episoade lău- artistic şi care ar diminua imaginea generală a operei dabile în „Demiurgul”, „Pribeaga” şi „Fata ursului”. Ce decurge din difuzarea nesatisfăcătoare a pieselor de l-a pus în încurcătură au fost monologul, posibilitatea teatru. Nu credem că astăzi s-ar mai putea face ceva. personajelor de a se mişca în situaţii noi, ca şi caracte- Prelungire firească a liricii cu un pronunţat caracter ale- rul de meditaţie vorbită şi ascultată a piesei de teatru, goric (Ion Apetroaie) prin unele teme, prin viziunea mis- însuşiri pe care poezia şi proza nu şi le permit într-un tico-folclorică şi prin atmosferă, teatrul voiculescian asemenea grad de frecvenţă. apare ca un exerciţiu pregătitor al prozei (Vl. Streinu, E cazul să exprimăm regretul că dramaturgia voicu- Al. Piru, L. Ulici). R. Pandele a desprins două obiective lesciană a fost lipsită de experienţa şi documentaţia de fond pe care le-a formulat critica literară. Una se re- unui om de teatru. Ea s-a izolat în teme îndepărtate sau feră la planul compoziţional al pieselor, la structura lor, întâmplătoare şi în construcţii dramatice prea lejere ca nesupusă legilor teatrului dramatic, iar cealaltă la psi- să poată constitui opere de referinţă. Pasiunea nu a hologia săracă a personajelor, reduse de multe ori la putut salva decât secvenţe, scene şi, mai rar, tablouri măşti animate în cadrele demonstraţiei şi nu al intrigii întregi. Pentru a rosti adevărul, ne îndoim că cititorii de principale. Impresia este de neautentic şi nefiresc. Lip- azi mai gustă soiul acesta de reducţii dramatice în care sesc nervul şi tensiunea (M. Braga), dar se pot desco- pulsează presiunea unui autor preocupat excesiv de peri ostroave de lumină, episoade interesante prin sine însuşi. Teatrul său pretinde trăiri de amplitudine lectură repetată. Lui N. Florescu, teatrul lui Voiculescu străine omului contemporan. i se pare „infinit mai spectacular şi mai bogat în fapte”

104 PRO SAECULUM 7-8/2014 remember

DOR DE POLDI Bogdan Ulmu AR FI ÎMPLINIT 80 DE ANI

Am avut şansa, în prima mea tinereţe, să o cunosc pe marea actriţă Poldi (cum îi spuneau iniţial apropiaţii, apoi şi iubitorii teatrului) Bălănuţă. Se întâmpla în pe- rioada în care repeta Unchiul Vanea, la Mic. În cabina unuia dintre actori, am discutat despre textul lui Cehov. Eu aveam un caiet de regie de care eram tare mândru; cu-atât mai bucuros am fost, cu cât marea actriţă a fost încântată de viziunea mea asupra lui Teleghin. Dar întâlnirea cu Leopoldina Bălănuţă a fost de du- rată. Ora de proximitate din cabina teatrului Mic a fost copleşită, calitativ & cantitativ, de sutele de ore pe care mi/ni le-a oferit artista pe scenă, în film ori pe micul ecran. Am văzut-o prima oară, pe scenă, tot la Mic, într-un longeviv spectacol, Doi pe un balansoar (alături de Vic- tor Rebengiuc). M-a încântat! Atât de tare, încât am re- văzut montarea de trei ori. Erau excelenţi, amândoi (supravegheaţi de un mare regizor, Radu Penciulescu). A jucat mult, mi-e imposibil să amintesc toate aici ro- lurile ei. O să aleg câteva: Ca frunza dudului din rai a lui D.R. Popescu (avea o forţă scenică pe care nu o arăta decât rar, în spectacole!), O batistă pe Dunăre – a aceluiaşi autor, în care făcea un rol de cvasi/compo- ziţie memorabil, Medeea din Trilogia lui Andrei Şerban (10 dec. 1934 – 14 oct. 1998) (aici avea o dăruire şi-o descătuşare a energiilor incre- dibilă!) sau... Dandanache, în Scrisoarea lui Purcărete spectacol tv, Carré de aşi în care interpreta... patru per- (un travesti care a fost clou-ul montării, prin ramolis- sonaje. mentul discret cu care Poldi dăruia personajul). Era şi o mare recitatoare: pe lângă Eminescu, pe Cum se ştie, şi filmul românesc îi datorează mult, ro- care-l tălmăcea sonor Dumnezeieşte!, a avut o relaţie lurile din Nunta de piatră, Balanţa, Înghiţitorul de săbii, caldă, scenic, cu Nichita. A ţinut singură un spectacol Ion, Dincolo de pod aflându-se la antipodul celui cu care de poezie la Mic (în regia Cătălinei Buzoianu) intitulat a debutat pe peliculă – Pisica de mare. Avea un calm Ars amandi: o montare caldă, în care Poldi se apropia aparent al interpretării, dublat de un tumult interior. Juca teribil de sufletul spectatorilor, reamintindu-le că iubirea magistral suferinţa resemnată (Fefeleaga, spre exem- rămâne, de la Ovidiu încoace, cel mai frumos dar al lui plu) şi durerea cicatrizată. „Gloria durerii” cum ar fi spus Dumnezeu. De altfel, fata de preot din Păuleşti avea un Tagore... citat preferat, din Tarkovski: „Arta este ştafeta Dumne- Şi pe micul ecran a făcut o Efimiţă inubliabilă, femeia zeirii”. din Oameni sărmani a lui Dostoievski şi, cel mai popular Aşa e!

Sorin Francu

Da. Ar fi împlinit 80 de ani dacă... Dar Dumnezeu a puns cu glas trist: „...nu mă mai pot deplasa...”. Ş-apoi... chemat-o la El acum 16 ani. Îmi amintesc perfect ultima în noiembrie 1998 a plecat definitiv între stele. Doamna noastră convorbire telefonică. O sunasem ca să o invit Poldi a fost un OM. Extrem de special. Cu o capacitate la sfinţirea bisericii din satul natal, Hăulişca. Mi-a răs- uriaşă de analiză a umanului. Poate de aceea persona-

PRO SAECULUM 7-8/2014 105 remember jele sale au fost atât de credibile, atât de profunde. În aflat tot sub îndrumarea regizorală a lui Cojar. A avut ro- discuţiile pe care le-am avut cu dumneaei, după 1990, luri memorabile, grele, atât pe scenă, cât şi pe marele se arăta sceptică în privinţa viitorului. Remarca drept ecran. Am aminti şi prezenţa Doamnei Poldi în montă- principală cauză dispariţia respectului. „Lipsa respectu- rile Televiziunii Române ori excepţionalele sale recitaluri lui duce la diluarea relaţiilor interumane, la neînţelegere – a iubit enorm poezia pe care o rostea dumnezeieşte, şi la vrajbă.” Avea dreptate. Privind în urmă, vedem că cu profundă înţelegere şi sensibilitate, căci „totdeauna ne-am învrăjbit, că arta nu ne mai atrage, că artiştii nu arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii”… Celor mai sprijină educarea, alterându-şi menirea, că valorile care spun că Leopoldina Bălănuţă a fost, în exclusivi- spirituale pier, iar lupta pentru putere devine, din nefe- tate, interpreta rolurilor dramatice, le-aş aminti sceneta ricire, unicul scop al celor cărora poporul, în inocenţa tv, din 1980, „Caré de dame”, de Gh. Brăescu, unde ac- sa, le-a dat cârma ţării. Îmi răsună şi acum în urechi fi- triţa interpretează patru personaje, demonstrând o ex- nalul din „Scrisoarea III ” de M. Eminescu în recitarea traordinară disponibilitate pentru registrul comic. doamnei Poldi, cu lacrimă şi deznădejde. Magistrală. „Eu plec cu viaţa mea în teatru; teatrul vine cu viaţa Ca de altfel în toate materialele video sau audio care lui în viaţa mea.” A venit aducându-i chiar şi un partener au rămas. Regret că nu a fost solicitată mai mult în film. de viaţă pe măsură – actorul Mitică Popescu. Ar fi avut multe de spus, aşa cum a reuşit pe scenă. Scria într-un eseu Doamna Poldi: „Slujitorul scenei Fată de preot din Hăulişca, sat aparţinând de Pău- se îmbogăţeşte prin textele pe care le slujeşte”. Cât de leştii Vrancei, a absolvit în 1957 Institutul de Artă Tea- bogată a fost Leopoldina Bălănuţă! Şi tot acolo zicea: trală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa Mariettei „Arta actorului rămâne o artă de o rară nobleţe cu culmi Sadova şi a lui Marcel Anghelescu. Debutul şi l-a făcut de sublim”. A atins aceste culmi şi ne-a luat şi pe noi, sub bagheta lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din „Prima spectatorii, alături de ea! întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Soarta a vrut ca ultimul ei Mi-e dor de sfaturile dumneaei, mi-e dor de arta şi rol, cel din „O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la energia cu care umplea scena... Dor de Poldi… Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, să se fi

Viorel Savin

O singură dată am stat de vorbă. aceea, piesa mea se juca cu mare succes de casă şi Cinci minute înceţoşate de politeţurile primului con- de public la Teatrul Mic.) tact, de emoţiile provincialului care eram şi care, pe de- A trimis pe cineva să mă cheme şi, după cum vă în- asupra, asuda nu numai din pricina căldurii toride care chipuiţi, nu am putut-o refuza. Mi-a spus cât de mult îi inundase plaja de la Mamaia, ci mult mai mult pentru place piesa, că a ţinut neapărat să mă felicite, şi că... că... se afişa ÎN SLIP în faţa aceleia pe care o considera „ce rol minunat face Irina”! (Irina Răchiţeanu Şirianu). – una dintre cele mai mari artiste-actriţe ale Teatrului ro- Atât îmi mai aduc aminte; şi că... Mitică Popescu mă mânesc. – Cineva din grupul ei îi spusese că „blondul privea cu o faţă destinsă, fără vreo expresie anume, ăla cu ochelari şi cu punga cu piersici în mână” – adică prefirându-şi din pumn nisipul încins peste oul piciorului. eu! –, este autorul piesei „Bătrâna şi hoţul”. (La vremea – Era prin vara lui ’88. Parcă ieri…

Rodica Negrea

Un fragment dintr-un interviu al Doamnei Leopoldina toată stima şi dragostea mea. Dar cel mai mult se Bălănuţă (Liviu Obreja – Fascinaţia valorii) mi se pare bucură de această stimă acel confrate care prin exem- acum cel mai reuşit mod de a o evoca. El este plara-i viaţă nu-mi îngăduie să mă instalez în comodi- mărturisire pentru noi că spiritul ei ne va lega definitiv tatea suficienţei. Şi confraţii au fost, în mare parte, cei pe cei de azi cu ea şi apoi cu cei ce vor veni… ce m-au îndemnat să nu spun niciodată: «Eu am făcut „Ei sunt eu. Cea lăsată prin legi fireşti, undeva în tot ceea ce mi-a stat în putinţă pentru…». Nu, nu ai urmă, în ani, dar sunt şi cea visată. Deci ei sunt cei făcut niciodată tot ceea ce ţi-a stat în putinţă! ce-mi vor desăvârşi speranţele şi visurile. Câtă Putinţa noastră este fără limite. De nu mai este cu recunoştinţă le datorez! Admir fără limite tot ceea ce putinţă trupului rămâne putinţa minţii şi a inimii, de nu adaugă fiinţei mele cunoaştere, dorinţă de performanţă, mai sunt posibile nici acestea, rămâne putinţa spiritului, de autodepăşire. Şi confratele ce mă îndeamnă prin ce veşnic este.” faptele sale să făptuiască ceea ce visez se bucură de

106 PRO SAECULUM 7-8/2014 remember

Leopoldina Bălănuţă

Actorul este un om ca toţi ceilalţi, dar care poate fi şi regizor român de film, care doreşte să facă un mare film alţi oameni (pe scenă). Această metamorfoză nu poate numai cu Peter O`Toole sau cu alţi mari ai lumii. Actorul fi nocivă. însă nu-şi poate îngădui să gândească şi nici să declare Dar spre deosebire de ceilalţi oameni, el nu poate că singurii regizori de film cu care ar trebui să lucreze de pildă să fluiere pe stradă, pentru că toată lumea sunt Antonioni sau Bergman. numai pe el îl vede, nu poate să fie niciodată mai negli- În schimb se întâmplă deseori ca actorul să jent îmbrăcat, câteodată nu i se iartă că este văzut cu primească oferta prin telefon, să dubleze cu vocea, un sacoşa la piaţă, după ce cu o seară înainte a fost văzut actor foarte străin, într-un rol foarte românesc, cu asi- pe scenă, şi cei ce nu-l iartă nu-şi imaginează că şi el gurarea reconfortantă însă, că îi va apărea numele pe trebuie să mănânce. generic. Actorul vrea să fie cât mai bun, să fie un actor com- Actorul este cel care doreşte cel mai mult să se re- plet, să grăiască bine pe scenă, să cânte, să danseze, alizeze planul de încasări, de număr de spectacole, de să se bată, să fie mim, să şofeze, să înoate, dar pentru număr de spectatori – chiar dacă publicul nu vrea să asta trebuiesc multe lucruri, exerciţii, răbdare şi în mai vină la teatru… primul rând să se bucure de încrederea că totul se Se presupune că un actor pentru a face un lucru de poate învăţa şi că oricând e gata să-şi însuşească noi bună calitate, trebuie să lucreze într-un singur rol mare mijloace de expresie. pe stagiune. Şi joacă într-o piesă românească. Şi se Acest lucru cere în orice caz mai mult timp decât tim- munceşte mult şi iese un spectacol bun, dar de cele mai pul ce-l consumă schimbarea unor gânduri sau a unor multe ori publicul nu dă năvală, şi-atunci în mod fatal preferinţe. spectacolul se programează rar, în cel mai bun caz o Actorul este cel care într-o artă de conjunctură, o dată pe săptămână. Şi atunci actorul riscă să aibă 4 artă ocazională, astăzi poate să fie cel mai bun într-un spectacole pe lună când i-ar trebui 6 sau 8 sau 12, pen- gen de roluri, ce se poartă, ca a doua zi, când se poartă tru a se achita de sarcinile minimale. alt gen, să fie socotit nul şi neavenit. Dar peste toate aceste lucruri şi alte câteva, arta ac- Amărăciunea asta poate fi evitată când arta este torului rămâne o artă de o rară nobleţe cu culmi de su- făcută cu ştiinţă, cu bună credinţă, de oameni străini de blim. orice fel de prejudecăţi şi care urăsc oportunismul în artă. Leopoldina Bălănuţă, Arta actorului (fragmente), în revista Actorul este cel care citeşte în ziar declaraţia unui „Teatrul”, nov. 1969

Cu Rodica Negrea în „Lecţia de engleză”

Împreună cu Victor Rebengiuc în „Doi pe un balansoar”

*Mulţumim dnei Mirela Năstăsache, secretar literar, de la Tea- trul Mic, pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziţie foto- Cu Nicolae Dinică în „Un pahar cu sifon” grafiile cu Leopoldina Bălănuţă păstrate în arhiva instituţiei.

PRO SAECULUM 7-8/2014 107 remember

300 DE ANI BRÂNCOVENI N. Georgescu

CHEIA DE BOLTĂ (Însemnări literare)

La Mânăstirea Brâncoveni, pe malul drept al Oltului, până în temelii şi reconstruită după planurile iniţiale mi- câţiva kilometri după Slatina, departe de sate, într-un nuţios întocmite –, dar din cărămidă. Oameni politici şi fel de pustietate verde prăfoasă, am descoperit, oare- de cultură ai vremii veneau aici să vadă evoluţia lucră- cum din întâmplare, stâlpii cei mari de piatră (marmură) rilor conduse de arhitectul francez André Lecomte du din fosta Mănăstire Văcăreşti, precum şi podoabele fos- Noüy, între ei Titu Maiorescu (în 1886, la încheierea re- tei Biserici Sfânta Vineri, demolate, ambele, în ultimii construcţiei, acesta şi-a oficiat, aici, căsătoria religioasă ani ai lui Ceauşescu. Întâmplarea este semnificativă, cu Ana Rosetti, într-o alcătuire de nuntaşi ce a ocupat, deoarece am fost martor mut la ambele demolări, iar practic, toată urbea; printre invitaţii criticului nu figu- apoi m-am nimerit aici, la Brâncoveni, tocmai când se rează însă şi prietenii săi scriitori) – dar, desigur, şi aduceau aceste resturi de preţ. Era în toamna lui 1987, Mihai Eminescu (ziarul Timpul scrie mult despre oraş, lucram de aproape un an la „Luceafărul” unde mă trans- dar mai ales despre un grup de ateişti cuibărit aici, con- ferasem de la Biblioteca Academiei Române după o dus de celebrul doctor Russel; unele texte sunt cert de lungă colaborare cu revista care lupta pentru Ediţia Emi- Eminescu, deşi nu se află în ediţiile lui. În zona mea, în nescu. Îl căutam, pentru un interviu, pe IPS Calinic, satul Nucşoara de pe Râul Doamnei, persistă legenda episcopul cărturar al nostru, şi, ajuns la Mânăstirea de după care Eminescu ar fi scris poezia Lacul privind la Curtea de Argeş, preoţii săi mi-au spus că a trebuit acest lac, de aici, din Nucşoara.). să plece urgent undeva spre Slatina. Biserica descrisă de Cezar Bolliac la 1850 este alta Îl cunoşteam pe Vlădica, pentru că-l vizitasem de câ- decât cea de azi: era din piatră cu rozete sculptate, cu teva ori, în companie scriitoricească, petrecând îm- plăci de piatră semipreţioasă încastrate în zid, „un ade- preună clipe minunate şi ore lungi de discuţii pe teme vărat mozaic de sculpturi” cum zice acesta. Desenele teologice, istorice, dar şi literare. Eu locuind în zonă, pe de dinainte de renovare arată, de asemenea, alt monu- Râul Doamnei („Râul Sfânt al Doamnei”, cum îi zic când ment. Bunul nostru Episcop mă lua de mână, mă con- sunt departe de casă), Mânăstirea de la Curtea de ducea la zidul de incintă şi-mi arăta un depozit lung şi Argeş mă atrage cum mă atrage copilăria: magnetic îmi larg de pietre, ordonate într-o împletitură de sârmă, zi- strâng gândurile în jurul ei când îmi năzare în minte. În- cându-mi că acestea sunt zidurile vechi, s-a păstrat cepând de pe la 9-10 ani, noi, cei din satele apropiate, totul, dar accentuând că la demolarea din anii veneam aici peste dealuri, pe poteci, de Vinerea Izvoa- 1875- 1886 ai secolului al XIX-lea n-au fost găsite ose- relor sau de Sfânta Maria, ceata sătenilor mei trecând minte în ziduri, legenda rămâne doar în baladă… L-aş în Valea Vâlsanului prin pământurile satului, apoi ur- crede – dacă aş găsi consemnat undeva negru pe alb când plaiul Pe Şoptana, o potecă largă, bătută, cu troiţe că au fost sau n-au fost găsite oseminte, că s-au cău- la toate coturile – şi coborând chiar deasupra împrej- tat… Acea demolare şi reclădire rămâne un mister, şi muirii de zid a întinsului locaş. Eram copii torturaţi de ceea ce mă pune pe gânduri este că nici noi, cei din sa- gânduri reale, şi, cum ajungeam în incinta mânăstirii, tele cât de cât apropiate, n-am primit vreo veste de la mergeam drept la peretele altarului, unde ştiam că este, părinţi sau bunici despre oasele Anei, dacă au fost sau sus lângă acoperiş, o inscripţie ale cărei litere roşii nu nu în zid. Bunicul meu, Dumitru Georgescu, învăţător, le puteam descifra, dar despre care eram siguri-siguri s-a născut la 1880 şi a trăit, har Domnului, până la că indică locul unde se află, în zid, oasele Anei lui Ma- 1973, cu pelerinajele lui din copilărie sau tinereţe cu tot: nole… Aşa am perceput în copilărie balada, cu spaimă nici el, nici colegii lui de generaţie, nici părinţii noştri – de om, pe care mi-o alimentam la fiecare pelerinaj… nimeni nu ne-a spus nimic despre cei 12 ani de demo- Ca bibliotecar, mai târziu, am cules de prin cărţi şi lare şi reclădire a bisericii (1875-1886), dacă se va fi ziare câte informaţii am găsit pe tema Curtea de Argeş găsit ceva, dacă se va fi păstrat. Dar a rămas, iată, frica – şi acum, în discuţiile cu înalţii prelaţi ai locului, le îm- noastră, a copiilor, de fiecare dată când atingeam zidul, părtăşeam cu dânşii. Desigur, cele mai multe erau acum neted, de cărămidă bine tencuită, al bisericii… ştiute, dar altele, nu. Eu, apoi, voiam să ştiu taina Anei, N-am „ispitit” niciodată clerul locului cu întrebări şi ar- dar nimeni nu mi-o desluşea. Mai exact: citisem cu lux gumente mai adânci, las taina în sufletul meu, iar mira- de amănunte despre renovarea Bisericii Mânăstirii de rea că memoria colectivă rămâne într-adevăr la Curtea de Argeş şi ştiam că înainte, în timpul şi după indiferentă la asemenea amănunte se topeşte, şi ea, Războiul de Independenţă, ea a fost, de fapt, demolată când mă gândesc că nici Blaga, nici Eliade sau Cara-

108 PRO SAECULUM 7-8/2014 remember costea nu le comentează: probabil că nu sunt impor- care ne veghea discuţiile a vorbit, şi a zis mai întâi că tante pentru mit şi semnificaţiile lui. sunt două sfinte cu nume diferite, una este Filofteia sau Dar, desigur, nu cu aceste gânduri veneam acum, Filoftia, ca în tradiţia populară, iar ce-a doua este Filo- ca redactor la „Luceafărul”, la Înaltul Calinic – deşi un- thea, „cea iubitoare de Dumnezeu” – şi că în tradiţia bi- deva, în ghemul meu de speranţe, stăruia o scamă, un sericească aceasta din urmă este celebrată. Nu ştiu fir de agăţat, un „dacă-i scapă cumva-ceva”…, dar asta, dacă am fost eu de atunci încoace mai atent cu numele mai mult ca să-mi ţină atenţia la pândă. Mai degrabă sfintei, dar, mai ales în ultimul timp, observ că s-a ofi- însă acum aveam să mă cam căiesc întrucâtva pentru cializat cel al bătrânului duhovnic de atunci: Filothea. o întâmplare de prin vară când, la Domnia Sa la masă, Biata mama şi mai mult de jumătate dintre femeile din de faţă cu un bătrân călugăr foarte învăţat, am îndrăznit satul meu care se numeau Filofteia şi îşi ziceau Tia, o discuţie poate prea laică despre Sfânta Filofteia… din Tiuţa n-au ştiut, nici ele, nici părinţii sau bunicii sau stră- care m-am retras cam moromeţian. Şi anume: am des- bunicii lor că sunt alături cu numele de Sfântuliţa de la compus numele ei în filo- şi -fthia amintind că Fthia era care credeau că şi-l trag (aşa i se spune Sfintei Filof- patria lui Ahile – cel care, nu este aşa, era vulnerabil la teia/Filothea în zonă: Sfântuliţa – dar asta, desigur, în călcâi, la fel ca Fecioara Tracă cea nimerită cu barda în tradiţie laică). călcâi şi căzută pe loc în adormire. Îndrăzneam să spun Apoi, tot el a trecut la o combatere măruntă a argu- că mitul tracului Ahile din Ftia se perpetuează în cel al mentelor mele, arătând că aceste izvoare merg după Sfintei Filoftia, ca o creştere organică a creştinismului fanteziile lui Grigore Ţamblac, şi că sunt altele, mai din tulpina anterioară păgână. Continuam, apoi, cu in- demne de încredere, care spun altceva, şi că nici nu formaţii de ordin istoric găsite în scormonelile mele bi- poate fi vorba de două Rovine, de o revenire a lui bliotecăreşti. După acestea, moaştele Sfintei Filofteia şi Ba ia zid etc. Tot ce-am putut salva din această „teorie” cele ale Sfintei Paraschiva au fost luate de Mircea cel (a rămas că este doar o teorie) e că Eminescu ştia Bătrân de la Târnovo cu acordul sultanului Baiazid şi aceste lucruri cum le-am rezumat mai sus din surse aduse în Ţara Românească pentru a întări ortodoxia contemporane lui: episcopul Melchisedec al Buzăului împotriva catolicismului care venea dinspre apus (vezi dă informaţia, un cunoscut al poetului. episodul Vlaicu Vodă – Doamna Clara, petrecut cu o Dar, tot vorba lui: „Rămâneţi în umbră sfântă, Basa- generaţie înainte de Mircea). Domnitorul le-a pus la rabi şi voi Muşatini”. Revin la soarele limpede al acelei Curtea de Argeş. A urmat însă bătălia de la Nicopole, toamne din 1987 când, îndemnat de consilierii IPS Ca- unde Mircea s-a aliat cu prinţii catolici împotriva lui Ba- linic de la Argeş, am luat drumul Slatinei pentru interviul iazid. Sultanul a spulberat acea coaliţie, iar apoi, mai cerut de revistă, muncit de aceste gânduri şi însoţit de târziu, a comandat o expediţie de pedepsire a domnito- un tânăr absolvent de teologie dintr-un sat apropiat de rului, cu scopul principal de a-i prelua moaştele celor al meu, care dorea cu orice preţ să-şi cunoască stăpâ- două sfinte, după raţionamentul: te-ai aliat cu prinţii ca- nul sufletesc pentru a-i face ruga să-l aducă la o bise- tolici, nu ai nevoie de dovezi ale ortodoxiei. În această rică mai pe lângă vatra părintească. Am coborât, ca în expediţie de pedepsire a lui Mircea cel Bătrân, Baiazid Dante, în „bolgia” imensă a mânăstirii Brâncoveni, care găseşte racla Sfintei Paraschiva – şi o preia (abia peste se vedea jos în chip de zid nesfârşit de cărămizi roşii câteva sute de ani, în 1643, Vasile Lupu va răscumpăra ce vrea să se rotunjească undeva, dar nu ştiai unde; se cu o sumă de bani fabuloasă aceste moaşte, pentru Bi- vedea, dar se îndepărta mereu după coturile drumului serica Trei Ierarhi din Iaşi pe care a ridicat-o special ca de ţară şi nu mai ajungeam odată să-l avem în faţă. Aici să le primească). Baiazid nu găseşte însă, în această era şantier – praf, moloz, saci de ciment stivuiţi prin col- expediţie de pedepsire, şi racla Sfintei Filofteia: domni- ţuri, utilaje industriale, scânduri groase peste tot făcând torul are răgazul s-o ascundă, undeva „De la Argeş mai poteci de trecere. Înălţimea sa „trebuie să sosească”, departe”, cum grăieşte „Răvaşul tânărului domn” din putem sta să-l aşteptăm. În furnicarul de călugări şi Scrisoarea III de M. Eminescu. Au fost, deci, două Ro- muncitori ne găsim locul după ce ne preumblăm prin in- vine – unul glorios înainte de Nicopole şi celălalt, după cintă şi admirăm statuia lui Popa Şapcă – păstrată, îmi Nicopole, soldat cu înfrângerea domnitorului; poetul zic astăzi, probabil în virtutea numelui său cam proletar poate pune în gura lui Baiazid replica „La Nicopole – şi apoi purcedem la întrebări, ca tot omul: ce e cu lo- văzut-ai…” –, dar anacronismul său constă în aceea că caşul, ce e cu episcopul… Mânăstirea toată fusese proiectează prima victorie a lui Mircea în locul înfrânge- până acum câţiva ani abandonată, mai întâi pentru o rii de acum, de după Nicopole. Cât despre Doamna din şcoală de copii, apoi pentru o mare crescătorie de porci, răvaş, ea este, pentru poet, sfânta care a determinat abia de câţiva ani se curăţă încăperile, pământul şi zi- victoria, care se retrage discret în peisaj şi-l prote- durile, se renovează, se reface… Cine a curăţat aceste jează… „grajduri ale lui Augias”? – Din grija doamnei Bărbulescu Înaltului Calinic i-a plăcut argumentaţia mea emines- şi cu braţul şi mintea Înaltului Calinic. Cum, nu ştim cine cologică atât de mult, că mi-a dat voie să ies din vasta e doamna Bărbulescu?! Inspectoarea şcolară a judeţu- Sală regală a Palatului episcopal (unde şi Titu Maio- lui. Şi nu numai atât: e sora „tovarăşului”. Am înţeles că, rescu îşi ţinuse banchetul de nuntă, iar acum ne aflam Scorniceştii lui Ceauşescu fiind aproape, s-a făcut me- noi, câţiva istorici literari şi scriitori primiţi de cler ca moriu peste memoriu, a fost sensibilizat „tovarăşul” cu semn de mare bunăvoinţă) – pentru o ţigară, pe care asemănări între el şi fericita domnie a lui Constantin am savurat-o singur şi departe, la zidul de incintă al mâ- Brâncoveanu – până când s-a pornit acest şantier năstirii, lângă lapidarium-ul care-mi amintea obsedant imens care urmează să scoată de sub imperiul mizeriei de oasele Anei. Dar, când am revenit, bătrânul călugăr morale şi al murdăriei animale o ctitorie a lui Vodă Brân-

PRO SAECULUM 7-8/2014 109 remember coveanu şi s-o redea unei obşti de călugăriţe. Desigur, eram de faţă. Biblioteca Academiei Române avea, prin- se poate spune şi altfel astăzi: familia Ceauşescu a tre multele ei depozite exterioare de carte, unul şi aici, ochit un loc sacru şi a vrut să şi-l adjudece. Şi încă altfel: în incinta mânăstirii, în fostul atelier de tâmplărie al fos- pentru atâtea biserici demolate, tot ei cer milă de la tei puşcării, construit chiar lângă biserică, şi s-a dat Dumnezeu refăcând una. Istoria va alege dintre aceste ordin să fie preluat în grabă, că se demolează totul. O sloganuri – sau va împietri altele în cărţile ei. Cine ştie, vară întreagă am lucrat la preluări, ne-a ajutat mult ar- poate se va zice că Ceauşescu însuşi şi-a găsit destinul mata, dar lucrul n-a putut fi încheiat. Se întâmpla cam Brâncoveanului într-un soi de „fanariotism intern” făurit aşa: deschideam o cameră şi găseam cărţi stivuite chiar cu mâna lui… Am înţeles însă atunci, pe loc, nu compact, până aproape de tavan, iar deasupra lor – un că fără braţul şi mintea Înaltului Calinic Mânăstirea strat de praf şi mucegai uscat: exemplarele putrezite de Brâncoveni ar fi aşteptat mult şi bine, cum a aşteptat vremi, pentru că fostul atelier avea un luminator şi sticla până la ivirea sa între înalţii clerici; şi acesta poate fi un se spărsese pe ici, pe colo. Îndepărtam stratul de mu- slogan; nu; ci că există salvare în orice. Ştiam că Înaltul cegai cu lopeţile – şi la o jumătate de metru dedesubt Calinic a făcut din Mânăstirea de la Cernica un pahar apăreau exemplarele curate, multe titluri fiind noi-nouţe. de închinăciune sfântă, iar apoi, din Mânăstirea de la Era vorba de depozitul de editură al Academiei Ro- Curtea de Argeş, poate cel mai curat loc din partea mâne, cărţi şi periodice tipărite până la ultimul război, aceasta de ţară. Ştiam că acestea le făcuse în timp, cu depozitate în ordine, dar fără evidenţe: soldaţii de la răbdare şi organizare –, dar ce vedeam aici, la Brânco- 1947-1948 le stivuiseră corect, ca pe nişte cărămizi, dar veni, îmi imprima senzaţia că se face peste timp, într-un nu făcuseră topografia, munca aceea a preluărilor fiind fel de fugă a istoriei, de nerăbdare a facerii şi refacerii. şi grabnică – şi abia îngăduită (regimul ar fi fost dornic L-am văzut, apoi, în fruntea unui convoi de traulere care să ardă această producţie de carte „burgheză” sau s-o se căzneau sforăind din greu, ca o turmă de crocodili dea la topit pe toată, abia dacă mai era înduplecat câte metalici, să coboare pantele drumului îngust: le aducea un „kulturnic” să accepte debarasarea –, iar punerea de undeva, de lângă Bucureşti, am aflat că de la Mo- cărţilor la puşcărie a părut, desigur, o metaforă vie a goşoaia. Primele două transportau nişte coloane lungi realităţii, astfel încât a mers). Trebuia, aşadar, să le sor- de marmură acoperite cam strâmb cu o prelată: stâlpii tăm. Era, de pildă, „Istoria Românilor” de N. Iorga, cele cei mari din interiorul Mânăstirii Văcăreşti, fragmentaţi 12 volume, tiraj de editură, câte 800-1000 de exemplare în câte două sau în câte trei bucăţi. A coborât din ma- volumul, în limbile: română, franceză, germană – cărţi şina mică ce aducea convoiul, apoi însuşi s-a îmbrăcat noi-nouţe, hârtie bună, legătură de lux, cerneala tiparu- repede într-un halat, a pus o tichie pe cap – şi a urcat lui ca proaspătă. „Catalogul periodicelor româneşti” de în traulerul din faţă, care cam greu a pătruns pe porţile Nerva Hodoş şi Sadi Ionescu se găsea în vreo 2000 de Brâncovenilor, legând apoi cabluri uriaşe de prima co- exemplare. Săpai – şi nu ştiai peste ce dai: vrafurile loană, apoi dirijând macaragiul s-o ridice şi s-o aşeze erau duse afară şi întinse pe iarbă refăcându-se colecţii pe loc limpede. Era dificil şi delicat, pentru că cilindrii de de periodice, volume de cărţi… Muncă de Sisif supra- piatră, groşi cât stejarul cel mare din curtea Mânăstirii vegheată de soldaţi care se plictiseau prin curtea mâ- Cernica, erau sculptaţi în şiruri spiralate de altoreliefuri năstirii până când realizam noi de un transport ca să-l florale – şi cablurile nu trebuia să le jeneze… În fine, o preia în camioane. descărcare de pietre fără opinteli, fără – Doamne fe- Iar cu demolarea bisericii a fost aşa. Mai rămăsese- reşte! – obişnuitele înjurături sau strigături bruşte –, răm câţiva bibliotecari pentru ultimele treburi, şi mai doar cu semene şi vorbe blânde, cu pauze de observa- mult căscam gura decât munceam. Drept e că, mai în ţie şi reluare. A durat câteva ore bune, sub privirile tutu- taină, mai pe faţă, aveam grijă şi de gât să nu se usuce, ror lucrau numai episcopul şi macaragiul – ajutoarele dar asta mai la marginea Văcăreştilor, la câteva sute de improvizate mulţumindu-se doar să protejeze acele metri distanţă, unde şedeam trântiţi în iarbă, ne dădeam sculpturi şi ca stâlpii să fie aşezaţi cum şi unde trebuie. unul altuia sticla de votcă „Săniuţa”, şi spuneam la nes- Sus, în camion, mi se părea nu ca un Hercule sau Sam- fârşit bancul cu călugării aplecaţi în şir indian, primul şi son jucându-se cu stâlpii de piatră (l-am admirat şi-l ultimul îndemnând în cor: „Să facem un cerc! Să facem admir totdeauna pe IPS Calinic, căutându-i în orice îm- un cerc!”… Atâta mizerie morală copleşise Văcăreştii în prejurare a vieţii „poza” eroică) –, dar ca un dirijor ce or- zilele demolării aceleia la care n-a fost îngăduită faţă bi- chestrează stânci terestre. Jos, când a coborât şi ne-a sericească, încât – poftim, ca să cadă măgăreaţa pe primit omagiile, a redevenit om muncitor, chiar muncit, alţii, cum se zice – am văzut chiar soldaţi jucând – ce e asudat. Repede s-a recompus în odăjdii şi ne-a invitat drept, cam cu grijă – fotbal cu craniile seculare ieşite la un colţ de vorbă. Ne-a explicat, mai întâi, că a adus din criptele alipite de zidul bisericii, acum dezafectate. aceste coloane pentru a face aici, la Brâncoveni, un la- Confirm, aici, mărturiile dlui arhitect Gheorghe Leahu, pidarium cu ele şi cu alte relicve de prin ţară. Împreună dar adaug că osemintele din această criptă s-au risipit, cu ele a mai adus şi podoabele din altarul Bisericii după spargerea ei, şi cu ajutorul câinilor; într-o zi le-am Sfânta Vineri. O glumă a mea cu subînţeles pentru dân- văzut strânse la un loc, cu un buchet de lumânări sul: „– Tot un lapidarium, Înalte?” Voiam să continui cam aprinse lângă ele, şi am aflat cu toţii că a fost iniţiativa aşa: „Dar cu oasele Anei lui Manole, cum rămâne?” –, unei colege bibliotecare –, dar nu ştia ce să facă mai dar a continuat dânsul: „– Duhul «Văcăreştilor» stă între departe. Ar fi trebuit sac de pânză, coşciug, groapă, ci- aceste coloane.” mitir… Lucrurile astea nu se fac de „civili” pur şi simplu, De ce este semnificativă această întâmplare pentru e nevoie de preot, ritual… Zile la rând am privit cu toţii, mine? În 1985, când se demola Mânăstirea Văcăreşti, nu fără mirare, pantofii negri, păstraţi incredibil de bine

110 PRO SAECULUM 7-8/2014 remember după două sute şi atâţia de ani, ai unui schelet risipit. mă aflam, desigur, pe străzi, în jurul ei, locuind şi eu, Iar acum, peste ani, îmi vine a crede că la fel se va fi cândva, în Dudeşti şi vizitând des locurile sau foştii ve- întâmplat şi cu osemintele Anei lui Manole, dacă nu cini. N-am văzut cum s-a petrecut, aici, căderea, dar se cumva dominanta simetrică a amintirilor mele nu le răspândise zvonul, printre enoriaşi, că dacă luăm câte scoate dintre întâmplări doar pe cele semnificative pen- o cărămidă din ea şi-o păstrăm acasă ne aduce noroc: tru împlinirea formei… am luat şi eu una, am împăturit-o frumos într-o hârtie şi De la un timp însă, nu prea ne mai dădea ghes să am pus-o în bibliotecă. Peste puţin timp efectul s-a re- ne adăpostim în poiana mărginaşă, dorind, şi noi, să verberat, au urmat demolările şi în cartier, bila cunos- vedem ce şi cum aici, în miezul faptei. Au legat mai întâi cută de fier legată în pendulul macaralei lovea în un cablu lung de oţel de turlă – şi l-au ataşat la un trac- „burţile” caselor ca-n brânză, n-a scăpat nici casa bă- tor. Credeau că va cădea trasă de acesta. S-a opintit trână în care locuisem, nici ale vecinilor... Singurul bietul tractorist o dimineaţă întreagă trăgând, smucind, „noroc”, aşadar, ca întâmplare nimerită, a fost să dau ridicându-se pe roatele de dinapoi… Abia dacă se acum, în toamnă, peste aceste odăjdii ale bisericii chiar mişca turla, dar negativ-ironic. Au schimbat tractorul cu când erau aduse la muzeul de la Brâncoveni. unul greu, pe şenile. Acesta scrâşnea – şi întreaga con- Totuşi, trebuie să mai fac o notaţie, fiind vorba de strucţie se clătina şi scârţâia ceva mai vioi, dar tot de- demolări, surpări, salvări. Deşi anii se încurcă şi rezultă geaba. A doua zi, făcând probabil un plan de lucru mai mai degrabă o obsesie tematică personală decât o des- dibaci, au venit cu două tractoare mari pe şenile. Au ri- făşurare logică de evenimente, trebuie să amintesc de dicat pe turlă un cablu din sârmă împletită, gros ca pe cutremurul din noaptea de 30 august 1986, de Sfântul mână, pe care l-au trecut printre două ferestre. Un Alexandru. Locuiam la etajul 7 al unui bloc de 14 etaje capăt al cablului l-au legat de un tractor, celălalt capăt şi acel cutremur a durat destul de mult, pereţii scârţâiau – de celălalt tractor. Priveam, dar ni s-a spus să stăm îndelung, iar pardoseala de beton se ondula şi devenise departe că „se dărâmă drăcia” şi cade pe noi. Vorbeau moale ca turta de ceară. Băiatul meu cel mare avea 6 între ei, se sfătuiau, „analizau situaţia” – şi auzeam in- ani, iar cel mic 4, şi amândoi dormeau. Mama lor şi cu sistent expresia „cheie de boltă”, apoi explicaţia: turla mine eram la bucătărie, şi după câteva secunde de este ca o cheie de boltă, dacă pica, toată construcţia se zgâlţâială, văzând c-o ia la vale, cum se zice, am sărit năruia. Am dedus că, în mintea lor, altfel nu se poate spre ei, dar am rămas amândoi descumpăniţi: ce să dărâma o biserică, trebuie lovită doar acolo, sus… În- facem? Să-i sculăm? Să-i luăm în braţe? Unde să treg capacul bisericii este susţinut de coloanele de mar- fugim? Am avut un gest de autoritate paternă şi am mură din interior, atât de cele patru care se află în cerut să stăm nemişcaţi şi să spunem „Tatăl nostru” centru, cât şi de cele marginale. Practic, construcţia era de asupra copiilor. Atunci, poate în spaimă, în halucina- ancorată sus, în cer, nu jos, în pământ… Ideea era să ţiile clipei, mi-a apărut ca o icoană la colţul tavanului taie turla cu acest cablu folosit în chip de ferăstrău: un im aginea unui preot tânăr, energic, tremurându-şi puţin tractor îl trăgea într-o parte, celălalt în sens opus. Au în- barba şi şoptind: nu vă temeţi, nu cade! N-a căzut, ceput „fierăstruirea” duduind şi gemând şi aruncând nori ne-am sculat copiii şi am coborât în stradă ameste- de eşapament: se clătina toată construcţia, pârâia din cându-ne printre ceilalţi locatari şi aşteptând, aştep- toate încheieturile, dar nu ceda cu niciun chip. „Cheia tând… Imaginea aceea dirijând zidurile glisante ale de boltă” parcă-ţi spunea că a fost calculată pentru zece blocului în starea lor pe loc îmi apare, când şi când, la tractoare cu şenile… colţul tavanului: încerc s-o descifrez, vreau, doresc să Două zile a urmat duduiala cu ridicarea tractoarelor fie a episcopului nostru cărturar, dar niciodată nu-mi duc în „călcâiele” şenilelor, cu trosnete în interior – şi ne dorinţa până la capăt, adică nu vreau, de fapt, să ştiu obişnuiserăm, noi, cei de pe margine, cu ideea zădăr- că este a cuiva anume. niciei româneşti: nu se poate şi gata, vor abandona şi De mai bine de douăzeci de ani nu l-am mai văzut ei. A treia zi însă, în zori, o bubuitură puternică a zguduit pe Înaltul Calinic. M-a chemat pe la dânsul, aş fi vrut să tot cartierul Berceni: au pus trotil la baza turlei şi lucrul merg – fie doar şi pentru a-l întreba atât, un singur lucru: a mers ca pe roate. Biserica arăta ca un balaur pornit „– De ce, Înălţimea Voastră, aţi dat numele Institutului spre cer, cu gâtul rupt, tăiat. Restul a fost uşor, cheia Teologic din Piteşti Sfânta Filothea şi nu Filofteia?” (şi de boltă fiind descheulată, demolarea a devenit să-mi răspundă, desigur, că legendele rămân adevărate aproape manuală. Coloanele au căzut singure în inte- doar în baladă şi în numele noastre laice… adăugând, rior, de unde au fost recuperate şi duse undeva, la Mo- cu zâmbetul dânsului mereu îngăduitor: aşa cum Sfân- goşoaia – tot aşezământ brâncovenesc. De acolo au tuliţa îşi are locul cel mai potrivit doar în Răvaşul tână- venit, iată, mai acasă la Brâncoveanu. Această mânăs- rului domn…) –, dar n-am mai putut răspunde chemării; tire a lui din malul Oltului a devenit – îmi zic astăzi – ca drept fiind că nici n-a mai fost vreun preot tânăr care să un receptacul al înfrângerilor/pedepselor neamului. mă roage să-l însoţesc către episcopie… I-am povestit Mână omenească? Minte cu scop? Faptele sunt mai însă, recent, tânărului de atunci, astăzi preot în vatra mari decât oamenii, ele fac destinul. satului său, întâmplarea aceasta din noaptea cutremu- Nu găsesc final pentru acest reportaj în memorie, rului – şi mi-a spus ultimativ că trebuie s-o mărturisesc, unde am vrut să-mi împărtăşesc tristeţea pentru desti- să i-o relatez neapărat Înaltului, poate că-l priveşte. nul brâncovean, dar mă copleşeşte admiraţia pentru un Drept care – o şi fac acum, în singurătate, obiectiv, gân- preot bărbat pus parcă peste tot la răscrucile salvării. dindu-mă doar la tiara dânsului care îmi apare din ce în Notez, în încheiere, mai întâi că Biserica Sfânta Vineri ce mai mult ca o cheie de boltă. s-a demolat în vara lui 1987, de ziua lui Eminescu, şi

PRO SAECULUM 7-8/2014 111 remember 100 DE ANI DE LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL Vartan Arachelian PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ŞI REFUGIAŢII ARMENI ÎN ROMÂNIA MARE*

Deşi de-o vârstă, probabil, milenară, Comunitatea parte a comunităţii, avea să ducă la dislocarea multor armenilor din provinciile româneşti n-are încă o istorie armeni, punându-i pe drumurile bejeniei. Unii aveau să proprie. Singurele studii sistematice aparţin ilustrului ia calea Rusiei, la Rostov pe Don sau pe celălalt mal al orientalist român de origine armeană, Hagop Djololian Mării Negre, la Odesa, iar alţii în Grecia, la Salonic; îm- Siruni. Din păcate, multe sunt încă în manuscris. Pe prăştierea refugiaţilor în cele patru vânturi părea că va lângă contribuţii proprii, el a stimulat istorici români, prin avea drept consecinţă reducerea drastică a numărului revista de cultură „Ani”, pusă sub patronajul lui Nicolae acestei vechi etnii. Mulţi aveau să se întoarcă însă, cum Iorga, să cerceteze contribuţiile armeneşti la patrimoniul a fost familia tatălui meu, alţii se vor îndepărta de geo- ţării. În ce ne priveşte, am profitat de deschiderea arhi- grafia fluidă a estului Europei mergând spre Vest sau, velor şi am încercat să aducem la lumină documente chiar, trecând Oceanul. Deşi n-avem dovezi scrise, in- care ne vizează direct. Rodul acestor cercetări le-am discutabil, tragedia armeană din 1915, vârful unei serii publicat în cartea Istoria şi fantomele sale – chestiunea de asasinate în masă a armenilor din Imperiul Otoman, armeană în arhivele diplomatice româneşti. Apărută la pierderile umane produse de conflagraţie, pe fronturi, Editura Ararat, în 2013, ea a fost boicotată chiar de unde armenii au luptat ca militari români sau în spatele către editori; n-a fost difuzată, nici măcar recenzată. Ca fronturilor, victime ale bombardamentelor, foametei şi şi în cazul cărţii mele Siruni – odiseea unui proscris, epidemiilor, apoi ocuparea sudului României de către apărută la Editura Niculescu, în 2011. Dacă mă între- inamici, inclusiv de armatele turceşti, le-au motivat re- baţi, nu ştiu de ce. fugiul spre alte zări. Cred că putem considera că numă- * rul populaţiei armene de la 1900 era acelaşi, după Cercetând arhivele diplomatice ale Legaţiei române reîntoarcerea refugiaţilor, şi la sfârşitul războiului; pier- de la Constantinopol pentru a defrişa documente privind derile au fost, probabil, compensate de rata de naşteri. felul în care Bucureştiul era informat despre chestiunea Sfârşitul războiului va schimba esenţial geografia armeană din Imperiul Otoman, am descoperit o cores- politică a regiunii. Căderea celor trei imperii – Austro- pondenţă purtată de-a lungul a trei sferturi de secol, în- Ungar, Ţarist şi Otoman – va facilita apariţia statului cepând cu mijlocul veacului al XIX-lea, între Patriarhia român, care va cuprinde între frontiere majoritatea vor- armeană de la Constantinopol şi oficiul diplomatic bitorilor de română din vecinătatea imediată, inclusiv român. Această corespondenţă e marcată de dorinţa ie- populaţii ce vor deveni minorităţi naţionale ale României rarhiei bisericeşti de a reînfiinţa eparhia din România, Mari. În ceea ce-i priveşte pe armeni, după dispariţia pe deoparte, şi de refuzul constant al diplomaţiei ro- Imperiului Otoman, care până atunci inhiba Bucureştiul mâne pentru a nu supăra, probabil, Înalta Poartă. Abia în chestiunea armeană, România îşi schimbă funda- după ieşirea de pe scena Istoriei a bolnavului Europei, mental politica externă şi se aliniază aliaţilor săi din răz- cum era de ceva vreme Imperiul Otoman, autorităţile boi sprijinind apariţia Republicii Armenia. române au dat curs solicitării. Primul text trimis de „Comunitatea Armeană” din Bu- După cunoştinţa Patriarhiei în a cărei subordonare cureşti Guvernului Republicii Armenia, la Erevan, e o se afla dioceza din România, iată situaţia armenilor din scrisoare din 21 martie 1920, în limba armeană, şi se România la 1900: 6750 de enoriaşi. Numărul acesta e află în aceeaşi arhivă diplomatică. „Avem onoarea de a valabil, deci, pentru Moldova şi Ţara Românească, comunica Excelenţei Dumneavoastră că odată cu uni- Transilvania, Basarabia şi Bucovina fiind la 1900 în rea regiunii Basarabia cu România, putem spune că se afara diocezei româneşti. Acesta era tabloul comunităţii află aproximativ 18 000 de armeni sub protecţia acestei de după masacrele hamidiene din anii 90 ai secolului ţări. (...) Această unire ar putea rămâne definitivă, chiar XIX. Foarte mulţi imigranţi armeni n-au ajuns, totuşi, în în viitorul apropiat, aşa cum s-a întâmplat pentru miile România, pentru că, graţie aceleiaşi arhive, Legaţia ro- de armeni care în vremuri străvechi şi-au schimbat do- mână de la Constantinopol era însărcinată să descura- miciliul şi au devenit/rămas cetăţeni români.” În conti- jeze asemenea intenţii. Probabil că acesta era numărul nuare, autorul face apel la Guvernul Armeniei cerând de armeni, cu rata demografică naturală de atunci şi în să se implice în lămurirea situaţiei conaţionalilor din Ro- 1916, când România va intra în război. mânia, adică de rezolvarea despăgubirilor de război, de Primul Război Mondial şi, mai ales, ocuparea Bucu- statutul armenilor din Transilvania, provincie nou alipită reştilor în toamna anului 1916, unde trăia cea mai mare României. Uniunea Armenilor din România, înfiinţată

112 PRO SAECULUM 7-8/2014 remember din iniţiativa Ministerului de Interne, deşi şi-a asumat de dreapta, ci şi pentru că aşa era trendul românesc şi rolul de apărător al comunităţii şi reprezentant al aces- european al vremii: dictatură militară începând cu teia în faţa Guvernului Român, din motive de prudenţă, toamna lui 1940, după ce căzuseră frontierele, şi cobe- nu poate aborda asemenea subiecte cu autorităţile. De ligeranţă cu Germania, într-o alianţă ciudată în care ro- aceea, ea crede că Armenia trebuie să se implice pen- mânii luptau sub semnul crucii alături de Hitler, un tru a repatria acest număr important de armeni. dictator sangvinar. Paradoxul e că opţiunea lor electivă Un alt act în armeană, premergător stabilirii relaţiilor se va dovedi norocoasă chiar şi în viitorul comunist în diplomatice, datează din 30 iunie 1920, emis la Bolis/Is- care înaltul prelat avea să fie aşezat pe cea mai de sus tanbul şi semnat de M. Bedrosian. E o notă informativă poziţie bisericească – Patriarh şi Katolicos al tuturor ar- privind „Comunitatea armeană din România” şi, deşi se menilor; voinţa lui Dumnezeu făcu ca această alegere află în arhiva românească, avea ca destinatar, de bună a industriaşilor romanahai, care, între timp, fugiseră ca seamă, Ministerul de Externe de la Erevan, probabil, de blestem din România bolşevizată, până hăt în Ar- pentru baza de date a acestuia: „Romania este împăr- gentina, să fie acceptată de către Soviete. Alesul – al ţită în următoarele zone: Moldova, Valahia, Dobrogea, lor sau al Domnului? – va fi inspirat să nu intre în conflict Transilvania, Bucovina şi Basarabia. În Moldova, arme- deschis cu regimul ateu de la Moscova, şi astfel să aibă nii trăiesc în următoarele oraşe: Botoşani, Iaşi, Bacău, şansa să modernizeze ca Întâi Stătător al armenităţii Roman şi Focşani. Aici sunt mari moşieri, câţiva comer- creştine centrul ei de la Ecimiadzin! cianţi şi marea majoritate funcţionari, în general vorbitori Deşi se aflau printre enoriaşii bisericii străbune, unii de limba română. dintre tinerii armeni vor extinde în spaţiul politic româ- În Valahia, armenii trăiesc în Bucureşti, Piteşti, Ga- nesc adeziunea lor la HOG (Organizaţia Internaţională laţi şi Brăila şi se ocupă cu comerţul, artele, majoritatea de Sprijinire a Armeniei Sovietice) şi vor activa împotriva fiind muncitori. Majoritatea celor stabiliţi în această zonă ordinii de stat existente. La Constanţa, chiar în noaptea sunt noi imigranţi. [s.n.,V.A.]. În Dobrogea, armenii tră- Învierii din anul 1943, tovarăşi de-ai lor au comis un act iesc în Constanţa, Sulina, Tulcea, Babadag, Silistra, Do- de sabotaj împotriva aliatului german. Peste patruzeci brich, Balcik. Şi aceştia sunt în mare majoritate imigranţi de tineri armeni aveau să fie arestaţi, iar patru dintre şi deci vorbitori de limba armeană. În Bucovina, numai capii lor condamnaţi la moarte**. Ce e de remarcat aici în Suceava există armeni, vorbitori de limba română. e că majoritatea covârşitoare a celor arestaţi erau imi- În Basarabia, în Chişinău, Ismail, Akerman şi Bălţi granţi, născuţi în teritoriile armeneşti ocupate de turci. trăiesc moşieri, comercianţi şi funcţionari. În Transilva- Lipsiţi de şanse sociale de realizare – fiind apatrizi – ei nia, armenii trăiesc, mai ales, în Armenipolis, Elisabe- au fost seduşi de biblia roşie, Manifestul Comunist. topolis, Gergio Sent Miclos şi Sepviz. Sunt vorbitori de După ocuparea României de Armata Roşie, primul limba maghiară, doar bătrânii cunosc puţin limba ar- document prin care bolşevicii armeni, organizaţi în meană. Le plac maghiarii şi nu se pot împăca cu noua Frontul Armeniei din România, avizau Erevanul de exis- stăpânire a românilor, această ultimă circumstanţă tre- tenţa lor, este un raport de fidelitate. Scrisoarea am zeşte înăuntrul lor conştiinţa naţională şi dorinţa de a găsit-o în „fondul URSS” al arhivei Ministerului de Ex- pleca în Armenia.” terne Român. „Bucureşti, 31 mai 1945, Raport, Frontul După cum se vede, comunitatea armenilor avea să Armeniei din Bucureşti, După întâmplările istorice din crească simţitor, România fiind de-acum un loc consa- data de 23 august 1944, graţie intrării învingătoarei Ar- crat de refugiu al supravieţuitorilor genocidului. Aici mate Roşii în România, s-a constituit regimul democra- avea să fie destinaţia a sute de copii orfani, cărora ar- tic. Comunitatea armeană care numără aproximativ menii bogaţi din Moldova le vor asigura o bună creştere 20.000 de armeni [s.n.,V.A.], dintre care o majoritate de şi educaţie. Există o întreagă literatură memorialistică 12-13.000 s-au stabilit în capitala României Bucureşti, a acestor refugiaţi, graţie căreia se pot stabili itinerariile care zeci de ani [cuvinte intraductibile, n.t.] este cu- urmate de supravieţuitori. prinsă de platforma politică a Armeniei Sovietice şi care a luptat întotdeauna împotriva adversarilor ei. În anul O scurtă privire aruncată în viaţa internă a comuni- 1931, în principalele oraşe din România a luat naştere tăţii ne va uşura sarcina de a afla cauzele măririi şi de- Comitetul de Ajutorare a Armeniei [H.O.K., n.n.V.A.] prin căderii – cel puţin sub raport numeric – a minorităţii intermediul căruia a fost posibil ca armenii născuţi în armene din România. Devenind o comunitatea nume- România să cunoască toate reconstituirile şi reuşitele roasă şi polarizată între vechii armeni şi nou veniţi, în culturale care aveau loc în Armenia Sovietică.” sânul ei avea să se dezvolte şi o simetrică polaritate po- Dihotomia socială, mai întâi, apoi ocuparea sovietică litică. Proces stimulat, mai ales, de raporturile în care a României vor fi cauzele exodului armenilor din Româ- membrii ei se aflau cu evoluţia patriei lor comune: mai nia. Dar mai întâi a fost revanşa armenilor bolşevizaţi întâi republică independentă, apoi bolşevică. […] constituiţi în Frontul Armeniei. Ca peste tot în lume, unde trăiau armeni, Biserica După ştiinţa noastră, primul lot de armeni trimis în- a fost nu doar lăcaşul de cult, dar şi centrul vieţii comu- cătuşat la Moscova fusese precedat doar de cel nitare. În umbra ei, în absenţa de multe secole a unui avându-l în frunte pe fostul Conducător al statului stat armean, s-a format naţiunea armeană; o excepţie: român, Mareşalul Ion Antonescu. Ce legătură putea fi naţiune culturală! Evident, şi în România, sosirea unui între conducătorul militar al cruciadei antibolşevice şi o mare număr de refugiaţi a făcut ca Biserica să joace un mână de armeni care aveau să-l urmeze ca ostateci? rol pe potrivă. De aceea, lupta în alegerile pentru con- La împlinirea unui pătrar de veac de când începuse trolarea Consiliului eparhial era atât de aspră. Şi la fel martiriul său împreună cu al altor conaţionali, Siruni ca şi pe scena politică, armenii cu stare, alegându-l pe avea să încredinţeze Istoriei mâhnirea sa: „Fraţii ne-au Vasken Balgian succesor al regretatului Husik Zohra- fost cei care ne-au izgonit din căminele noastre, vân- bian, doctor în filosofie la Leipzig, făcuseră un gest na- zându-ne noii orânduiri sub pretextul că fusesem cola- tural nu doar pentru că favoritul se manifestase, ca laic, boratori ai hitlerismului.[...] La început numărul celor

PRO SAECULUM 7-8/2014 113 remember arestaţi era de zece, cifră care neconvenindu-le denun- franzela albă, românească. După o şedere îndelungată ţătorilor noştri fusese suplimentată cu încă zece. Nefi- la Batumi, cu chiu, cu vai, epuizaţi fizic, dar mai ales ind satisfăcuţi nici de această dată – părându-li-se prea chinuiţi de grija zilei de mâine, care începuse să se des- puţini – întocmiseră o listă de o sută cincizeci de per- luşească din situaţii nedorite, aveau să pornească în soane. Dacă atunci n-ar fi existat un om nobil şi de su- coloană spre Erevan. Aici alte promisiuni aveau să le flet în funcţia de reprezentant al Uniunii Sovietice fie făcute. Familiilor li se repartizase câte un loc de [secretarul de ambasadă, armean şi el, Dangulov, n.n., casă, un mic credit bancar şi ceva materiale de con- V.A.] numărul celor nefericiţi propuşi pentru deportare strucţie, dintre care o parte provenea din cheresteaua în Siberia ar fi fost cu mult mai mare.” Siruni, ca şi cei- donată din contribuţia romanahailor. Şi „repatriată” şi lalţi intelectuali armeni din România, fusese turnat ocu- ea în acelaşi vapor! pantului sovietic nu pentru că nu-şi iubea neamul, ci Într-un recensământ din 1950 Bucureştiul avea o po- pentru că delatorii credeau că felul lor de a iubi, felul so- pulaţie armenească de circa 5000 de suflete. Doar cin- vietic, e singurul firesc şi, deci, admisibil. Drept care cizeci de credincioşi treceau pragul Bisericii şi 300-400 ocupantul trebuia să lichideze abaterea de la norma la sărbători. Într-o altă notă din dosarul de urmărire in- bolşevică. Desigur, Siruni va afla mai târziu cine au fost formativă a Securităţii deschis lui Vasken Balgian, viito- aceştia, şi tot atunci şi motivul pentru care avea să fie rul Patriarh, aflăm că numărul enoriaşilor de la răpit din mijlocul familiei sale lipsind zece ani din Ro- sărbătoarea Învierii din 1950 fusese de o mie. Cu care mânia. Şi, evident, din viaţa ştiinţifică! Avusese îndrăz- prilej, probabil, stimulat de prezenţa atâtor credincioşi, neala ca el, un cetăţean al unei ţări libere, să-l critice prelatul avea să fie la înălţime în predica sa, după cum într-un articol de ziar pe Beria, executantul ordinelor cri- afirmă o notă secretă a Securităţii din care cităm: „Po- minale ale lui Stalin şi asasinul unui important demnitar porul armean a înfruntat toate calamităţile şi nenoroci- al Armeniei Sovietice din anii treizeci: Agasi Khangian. rile abătute în cursul istoriei fără a-şi pierde limba şi […] credinţa. A recomandat credincioşilor [Vasken, n.n., Aproape concomitent cu arestarea liderilor comuni- V.A.] să se călăuzească şi de aici înainte după nepieri- tăţii a început pregătirea repatrierii. Un fapt firesc, am toarele principii ale sfintei scripturi. A arătat că cu toate zice, dacă el s-ar fi produs în vremuri normale şi cu o stăruinţele Moscovei şi ale conducătorilor ţărilor demo- minimă, măcar, transparenţă asupra viitorului pe care-l crato-comuniste credinţa, cu toată prigoana religiei, vor avea imigranţii în RSS Armeană. Dar în deosebire acest obiectiv nu a putut fi atins.” „Aceste cuvinte”, no- de evrei care îşi regăseau, în sfârşit, în libertate – şi sub tează mai departe documentul, „au avut o puternică in- egida ONU – o patrie independentă, armenii părăseau fluenţă asupra publicului…” libertatea de care se bucurau în mai toate ţările de În sfârşit, dacă ştim că aproximativ 3000 de armeni adopţie pentru un cămin aflat sub control bolşevic! Unii din România au plecat în două loturi distincte – 1946 şi dintre repatriaţi, care aveau să-şi exprime nemulţumi- 1947 – în Armenia Sovietică, nu ştim, în schimb, câţi au rea, vor cădea victime represiunilor staliniste. […] reuşit să fugă în Occident, înainte ca frontierele să fie Cu ani în urmă, documentându-mă pentru un coloc- ermetizate, sau câţi n-aveau să renunţe la paşapoartele viu pricinuit de o aniversare a ziarului „Cuget Liber” din Nansen sau ale altor ţări, paşapoarte care le vor fi colac Constanţa, am găsit câteva reportaje despre adunările de salvare pentru plecarea spre lumea liberă. După armeneşti premergătoare plecării primului lot. Citez din 1960 însă, sute de armeni vor trece Oceanul legal, gra- colecţia respectivă: „În ziua de 12 iunie au sosit la Con- ţie măsurii impuse de guvernul Statelor Unite privind stanţa, venind din Bucureşti, dnii B. Ciarcian şi Kurken obligativitatea statului român de a asigura întregirea fa- Muradian împuterniciţii guvernului Armeniei Sovietice miliilor. Şi care familie armenească n-avea rude în pentru organizarea repatrierii din România”. Cum ma- lumea largă! Dar ceva au lăsat cu toţii în urma lor. Tre- joritatea armenilor din România era supravieţuitoarea cutul. El nu poate fi luat decât în memorie. Aşa se face masacrelor otomane, continuând să aibă statutul de că, din cauza acestei nostalgii sau frustrări pe care o apatrizi, existenţa unei Armenii, fie ea sovietică, părea produce înstrăinarea, acum cincizeci de ani armenii din o destinaţie naturală. România, romanahai, vor înfiinţa, de exemplu, la Los Dacă nu poate fi pusă la îndoială dorinţa armenilor Angeles clubul Raffi (numele unui celebru poet). Un care s-au trecut pe liste pentru repatriere (primul lot, 2 leac împotriva uitării! august 1946, avea 1737 de armeni, iar al doilea lot, 21 iunie 1947, alţi 1022.), responsabilitatea consecinţelor *Comunicare prezentată la Conferinţa Internaţională Pri- existenţiale însă aparţin celor care le-au spus altceva mul Război Mondial şi influenţa sa asupra formării dias- despre cele văzute în Armenia Sovietică. Şi a faptului porei armene. Bucureşti, 26-28 septembrie 2014. că propagandiştii acestui exod nu s-au pus în fruntea **Am scris pe larg despre ei în cartea mea Numele şi celor aproape trei mii de repatriaţi. Distanţa dintre cele Umbra, publicată în 2012 la Editura RAO. promise şi realitatea care-i aştepta avea să fie colosală, iar şocul va fi simţit chiar înainte ca vaporul să arunce ancora în portul Batumi. De unde la Constanţa, pe punte, fuseseră firitisiţi cu un balşoi protocol, cu discur- suri ale consulului sovietic, cu fanfară etc., înainte însă ca vaporul să acosteze la Batumi, aveau să urce la bord grănicerii sovietici, însoţiţi, probabil, şi de alte unelte de-ale lui Beria. Toate alimentele aveau să fie aruncate peste bord din motive, chipurile, de igienă preventivă. Mai târziu, aveau să-şi dea seama că într-adevăr era vorba de o măsură preventivă, dar ea era aplicată ce- Ilie Berindei - Erou necunoscut tăţenilor sovietici care nu trebuiau să vadă pui fripţi şi

114 PRO SAECULUM 7-8/2014 in memoriam

Carmen Elena Andrei*

ÎN MEMORIA LUI NICOLAE BALOTĂ

de articole publicate înainte de plecarea lui Nicolae Balotă din ţară (1979) şi se deschide cu o apologie a necesităţii apropierii de stratul mitic profund al Poeziei lui Eminescu, de intenţionalitatea ultimă a actului său creator: „Trăind într-un timp pe care-l socotea al tuturor desacralizărilor şi profanărilor, un timp crepuscular, agonic, definit de el drept acela al unui amurg al zeilor («E apus de Zeitate ş-asfin- ţire de idei» – Memento mori), timp al «nimicniciei», al he- gelianei «morţi a artei», Eminescu a fost unul dintre acei poeţi, binecuvântaţi sau damnaţi, care au înţeles – în sen- sul grav, total, al înţelegerii prin întreaga lor fiinţă – că poe- zia este cunoaştere sacră, consacrată, diferită de orice altă cunoaştere profană” (p. 7). Ezoterismul ambiguu al cunoaşterii vieţii şi a morţii în aceeaşi măsură este specific Poetului, care ca într-un ritual iniţiatic „se cuminecă cu Poezia, pentru ca să ne-o comunice”. Jocul acesta de cu- vinte, atât de propriu eseistului Nicolae Balotă, esenţiali- zează natura adevăratei creaţii, care nu-şi poate exercita (26 ianuarie 1925 – 20 august 2014) funcţia revelatorie în afara sacrului. Universul consacrat căruia îi aparţine Poezia va primi un nume mult mai târziu, Recenta plecare dintre noi a marelui cărturar Nicolae prin Rilke, impunându-se astfel ca „spaţiu al celebrării” Balotă reprezintă o pierdere irecuperabilă pentru cultura (Raum der Rühmung), la care pot accede doar cei iniţiaţi. noastră, marcând dispariţia unei grupări unice de cărturari Iar iniţierea, într-un timp al crepusculului zeilor nu putea fi români, reuniţi sub genericul Cercul literar de la Sibiu. realizată decât prin accesul la „închipuire”, aşa cum este Vasta sa operă cuprinde peste douăzeci de volume, to- ea imaginată de Eminescu în preambulul său la amplul muri masive dedicate fenomenului literar, cărţi de medita- poem Memento mori. ţie religioasă şi filozofică, dar şi o remarcabilă realizare Concluziile la care ajunge Nicolae Balotă în Epilogul memorialistică, Caietul albastru, căruia urmează să i se studiului său sunt seducătoare atât prin acuitatea lor, cât adauge cartea de autoficţiune, Abisul luminat. Despre şi prin maniera în care sunt formulate. Mai întâi, pornind marea contribuţie la desăvârşirea edificiului culturii ro- de la meditaţia lui Hölderlin care sugera gratuitatea actului mâne, precum şi despre biografia sa s-a scris destul de poetic în vreme de restrişte, criticul remarcă poziţia simi- mult în ultimul timp; de aceea, rândurile ce urmează vor- lară a lui Eminescu ce se simţea încorsetat de contextul besc despre o carte mai puţin cunoscută a criticului-eseist. istoric în care se născuse; el avea conştiinţa apăsătoare O apariţie editorială târzie, ce marchează încununarea a vestitorului unui „Destin fatidic al acestei lumi”. Nume- preocupărilor lui Nicolae Balotă în ceea ce priveşte poezia roasele semne ale nihilului în lirica eminesciană justifică românească, este Eminescu – poet al iniţierii în poezie1; încadrarea poetului nostru în categoria „profeţilor nihilis- volumul a reprezentat un gest recuperator necesar, o în- mului”. Chiar noţiunea de neant depăşeşte la Eminescu cercare de a oferi o perspectivă inedită asupra filonului limitele unui motiv liric de sorginte schopenhaueriană, in- profund, esenţial din care a izvorât însăşi Poezia. Ediţia vadând însăşi substanţa poeziei sale. Din punctul său de trilingvă (română, franceză, germană) reuneşte eseul lui vedere, Eminescu nu este, aşa cum s-a acreditat, un ro- Nicolae Balotă, tradus de autor, cu textul integral al poe- mantic târziu, ci un poet târziu, care îşi dezvăluie natura mului Memento mori, în traducerile considerate de către paradoxală a poeziei sale aflate la confluenţa dintre tim- Nicolae Balotă ca fiind cele mai realizate: cea în franceză, puri, cu faţa spre modernitate, pe care o precede în toate aparţinând lui Dan Solomon şi cea în germană, lui Dieter aspectele ei. Lirica eminesciană este o cale a iniţierii în Fuhrmann. Despre „istoria” acestei cărţi ne-a vorbit autorul poezie, pe care criticul ne propune s-o străbatem prin re- însuşi, mărturisind că punctul de pornire l-a constituit pu- nunţarea la şabloane, care îngrădeau imensa personali- blicarea de către Perpessiciuss a Operelor complete ale tate a poetului în sintagme precum: „Poetul nepereche” lui Eminescu, în anii ’60, care a stârnit o vie şi pozitivă sau „Poezia însăşi”, deschişi spre revelaţii ce ne aşteaptă reacţie în opinia literară a vremii. Abia atunci Eminescu îşi la tot pasul. dezvăluia întreaga profunzime a viziunii sale scăpate de Năzuinţa lui Nicolae Balotă în ceea ce priveşte propria sub conjuncturile vremurilor în care trăise, prin publicarea contribuţie la desăvârşirea edificiului unei noi poetici este postumelor. Eseul lui Nicolae Balotă, care însoţeşte poe- aceea de a-şi topi spiritul critic în substanţa poeziei, de a mul, demonstrează, cu prisosinţă că la începutul mileniului se poziţiona în interiorul acesteia, căci „numai astfel, al III-lea opera eminesciană mai poate dezvălui cititorilor spune el, mi-aş putea asuma faţă de poezie şi faţă de con- nebănuite conotaţii. ştiinţa poetică acea răspundere – cea mai înaltă la care Alcătuit din şase capitole, studiul are la bază o serie trebuie să aspire orice gânditor – de a întemeia adevărul poetic”. Or, Nicolae Balotă este, în mod indubitabil, crea- * Andrei Carmen Elena (n. 1960) absolventă a Facultăţii torul uneia dintre cele mai solide poetici româneşti mo- de Litere a Universităţii din Oradea, profesoară la Colegiul Na- derne, iar efigia sa critică se distinge prin armonizarea ţional „Emanuil Gojdu” din Oradea, doctor în filologie, articole celor mai noi tendinţe ale criticii vremii sale. în reviste precum „Familia”, „Mişcarea literară”, „Perspective” şi în volume colective, autoare a lucrării Nicolae Balotă şi lite- 1. Nicolae Balotă, Eminescu, poet al iniţierii în poezie, Bu- rele române, 2014. cureşti, Editura Cartea Românească, 2000.

PRO SAECULUM 7-8/2014 115 puncte de vedere Valeriu Anghel

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, ACADEMIA, BIBLIOGRAFIA ŞCOLARĂ, INTERNETUL ŞI wIKIPEDIA (comentarii la o anchetă privind relaţia noastră cu internetul)

Iată câteva instrumente/domenii/instituţii ale cunoaş- acestora, când naţiunea sau chiar UNESCO îi sărbăto- terii şi devenirii umane care n-ar trebui, dincolo de teh- reşte un an întreg („Anul Eminescu”, „Anul Caragiale”, nologiile de care dispun, să ne dea dureri de cap. De „Anul Sadoveanu” etc.). ce atunci avem migrene când le adunăm pe toate în Cum nu puţini scriitori au datele de naştere nesigure, creuzetul efervescent al şcolii şi încercăm să le limpe- se pune problema cine anume hotărăşte ziua, luna şi zim apoi, în timp, prin sedimentare? anul pe care trebuie să şi le asume istoria literară şi în- Teoretic, au răspuns câţiva dintre distinşii cititori ai văţământul de stat, pentru a nu se crea confuzii în or- revistei Pro Saeculum, publicaţia care a iniţiat o anchetă ganizarea unor activităţi dedicate personalităţii lor. Mai pe tema relaţiei cu internetul, din care redăm câteva pă- ales că tratatele academice în domeniu sau manualele reri: şcolare sunt ele însele uneori încâlcite sau chiar con- Internetul este util pentru comunicarea rapidă la dis- tradictorii, informaţiile sintetizate şi difuzate pe suport tanţă (Paul Dugneanu); Când e vorba de o revistă de electronic fiind la fel de derutante. cultură, care are colaboratori nu numai în ţară, internetul Când diferenţa dintre data reală de naştere şi cea e fundamental (Dan Petruşcă); Am nevoie de internet declarată şi înregistrată la oficiul stării civile este de zile, pentru ştiri şi informaţii enciclopedice (Liviu Ioan Stoi- în familie şi între prieteni se sărbătoreşte data reală, în ciu); Problema internetului este însă cum şi până unde timp ce publicul şi istoriografia în domeniu reţin şi vehi- ne regăsim în el (N. Georgescu); Există pericolul ca ex- culează data trecută în acte. tinderea necondiţionată de spaţiul tipografic limitat pe Iată un exemplu dintre cele consemnate de noi în hârtie să ducă la amatorism (Adrian Ţion); Unele infor- scrierile dedicate marilor personalităţi cultural-artistice maţii sunt corecte, altele false şi mulţi le iau pe toate de ale Vrancei. Toate istoriile şi dicţionarele cinematogra- bune (Ioan Scurtu); Este nevoie de discernământ atunci fice, internetul şi wikipedia înregistrează ca dată de naş- când eşti pe internet, fiindcă în acest „hău”, în această tere a Leopoldinei Bălănuţă 10 decembrie 1934. La una „groapă”, se găsesc şi multe gunoaie (Dan Petruşcă); din seratele muzicale ale lui Iosif Sava, distinsa actriţă De cele mai multe ori, informaţiile nu au rigoare ştiinţi- făcea însă câteva precizări: M-am născut între două fică şi nici cenzură morală (Grigore Traian Pop); Sun- zodii [Scorpion şi Săgetător – n.n.], pe 21 noiembrie tem într-o lume în care viteza de asimilare a noilor 1934, la ora 12 noaptea. Era miezul unei ierni cumplite informaţii, hegemonia formelor de consum şi de ofertă şi m-au declarat pe 10 decembrie. Tata nu s-a uitat la impun o altă opţiune şi un alt ritm: unul simultan şi ul- mine vreo două săptămâni, pentru că voia băiat. Într-o trarapid, căruia numai internetul îi poate face faţă zi, îmi povestea el mai târziu, mă aşezaseră pe o ladă (Ghe orghe Manolache). de zestre, lângă geam, în soare. M-am uitat la tata aşa Practic, lucrurile sunt puţin mai complicate. de grozav, că m-a luat în braţe, şi-a cerut iertare şi mi-a spus că nu mă dă pe o sută de băieţi. Aşadar, în familie, Datele biografice, între naşterea reală îşi sărbătorea ziua de naştere pe 21 noiembrie. Noi însă şi înregistrarea la starea civilă vom marca în curând 80 de ani de la naşterea actriţei pe 10 decembrie. Informaţiile despre un scriitor şi opera sa se transmit, Dacă la Leopoldina Bălănuţă diferenţa dintre data în general, mai întâi prin şcoală. Ele sunt rodul unor cer- naşterii propriu-zise şi înregistrarea la starea civilă este cetări ştiinţifice efectuate de specialişti în cadrul unor de 18 zile, la Ion Creangă diferenţa pare a fi de 2 ani, institute din subordinea Academiei Române sau al uni- 3 luni şi 10 zile, unii luând de reală data declarată de versităţilor, adaptate programelor şcolare. Datele bio- povestitor cu diferite prilejuri – 1 martie 1837 şi alţii, data grafice ale celor studiaţi la diferite niveluri aproape că înregistrată într-o „mitrică” – 10 iunie 1839. Prin „mitrică” nici nu i-ar interesa pe cursanţi şi profesori dacă nu le-ar se înţelege atât o condică de stare civilă (registru de folosi la circumscrierea creaţiei scriitorilor în anumite cu- naşteri şi botez), cât şi, prin extensie, certificat de naş- rente literare. Vin apoi marile aniversări ale naşterii tere.

116 PRO SAECULUM 7-8/2014 puncte de vedere vestea lui Harap Alb, apărută în 1983 în colecţia de Când s-au sărbătorit 175 de ani de la naşterea Texte comentate a Editurii Albatros, Nicolae Constanti- lui Ion Creangă: în 2012 sau în 2014? nescu scrie: Asupra datei naşterii scriitorului stăruie unele incertitudini. Majoritatea cercetătorilor acceptă ca În cazul lui Creangă, având două date de naştere dată reală pe aceea consemnată de Creangă însuşi total diferite, să vedem ce se scrie în dicţionarele uni- într-un Fragment de biografie:„Sunt născut la 1 martie versitarilor, ce oficializează Academia în tratatele ei 1837”. Alţii susţin, pe bază de documente, că scriitorul (dacă o face), ce găsim în manualele şcolare şi ce pre- s-a născut la 10 iunie 1839 (cf. Gh. Ungureanu în Ion luăm din wikipedia sau de pe internet. Creangă. Documente, p. 31-32, actul de naştere). În În Dicţionarul enciclopedic român, vol. I, editat de Dicţionarul general al literaturii române, C/D, publicat în Academia Republicii Populare Române în 1962 (intra- 2004 la Editura Univers Enciclopedic sub egida Acade- sem de un an la facultate), anul naşterii este 1837. În miei Române, Valeriu Cristea scrie că s-a născut la Istoria literaturii române, vol. III, Epoca marilor clasici, 1 martie 1837, dată consemnată şi de Nicolae Mano- editat d Academia Republicii Socialiste România în lescu în Istoria critică a literaturii române din 2008. 1973 (eram de-acum profesor), Vladimir Streinu scrie: În cei 50 de ani care s-au scurs de la publicarea „ac- Până azi, anul naşterii lui Creangă nu i s-a putut fixa. tului de naştere” de către cercetătorul Gh. Ungureanu, Nesiguranţa provine din regularizarea târzie, abia sub manualele şcolare au consemnat ca dată a naşterii domnia lui Cuza, a stării civile în ţara noastră. Până când 1 martie 1837, când 10 iunie 1839, aşa cum pe atunci, când evidenţa naşterilor trece asupra primăriilor, wikipedia apare 1 martie 1837, în timp ce pe internet mitricele bisericeşti, conţinând acte de botez date cam găsim 1 martie 1837 sau 10 iunie 1839. la întâmplare şi după nevoie, de multe ori chiar dispă- De aceea poate, aniversarea a 175 de ani de la naş- rute, nu sunt izvoare de încredere. De aceea anul naş- terea marelui povestitor a trecut nebăgată în seamă de terii mai tuturor scriitorilor noştri clasici se află încă sub români, ceea ce mă determină să închei cu câteva cu- o minimă cauţiune. La precaritatea mitricelor se adaugă vinte scrise de Vladimir Streinu: Creangă râde din toată mărturisirile suspecte de oportunitate ale lui Creangă inima, dar dintr-o inimă bună, largă şi îngăduitoare, râde însuşi. După un Fragment de biografie, după scriptele de semeni, de fiinţele care îi seamănă lui însuşi, râde Şcoalei Normale „Vasile Lupu”, după Albumul So- de sine cum ar râde de oricare altul. Criticul are perfectă cietăţii „Junimea” şi după Actul de deces, el s-ar fi dreptate. De acolo, de sus, Creangă râde de noi, de po- născut în 1837, dar o mitrică îl arată născut în 1839. Pri- cinogul pe care ni l-a făcut cu data naşterii, de nu ne mul, de reţinut fiindcă vine din mai multe părţi deodată, putem hotărî pe care să ne o asumăm nici după 175 de a fost declarat de scriitor în împrejurări oarecum libere ani... de un interes imediat şi, fiind răspândit prin ediţia din Când vom sărbători 200 de ani 1906, istoria literară l-a adoptat ca mai probabil. Cât pri- de la naşterea lui Alecsandri: în 2018 sau în 2021? veşte pe al doilea, el trebuie totuşi păstrat, de îndată ce se sprijină pe o mitrică aflată în Arhivele Statului din Iaşi. Sărbătorirea în secole a naşterii lui Creangă venind Gh. Ungureanu îi susţine temeinicia cu bune argu- peste douăzeci şi cinci de ani, timp în care autorităţile mente, scoase din hirotonirea absolventului de seminar cultural-ştiinţifice se vor decide asupra oficializării uneia abia după un an de la absolvire, când împlinea vârsta dintre cele două date de naştere vehiculate până în pre- „legiuită”. Vom spune aşadar că fiul dintâi al lui Ştefan zent (sperăm că nu prin tragere la sorţi), să ne îndrep- şi al Smarandei s-a născut poate la 1 martie 1837, sau tăm atenţia spre o personalitate literară tot de primă mai sigur la 10 iunie 1839. mărime, de la a cărei naştere se vor împlini, nu peste Ce oficializează deci Academia în 1973: că „mitricele mult timp, 200 de ani: Vasile Alecsandri. nu sunt izvoare sigure”, dar Ion Creangă s-a născut În Alecsandri – scria Titu Maiorescu în 1886 – vi- „mai sigur la 10 iunie 1839”, așa cum se scrie într-o mi- brează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, trică, nu cum a declarat povestitorul într-un Fragment câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea re- de biografie publicat postum (?!). lativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei ro- În Introducere în opera lui Ion Creangă, Ed. Minerva, mâne în poezia populară – el ni l-a deschis; iubirea 1976, George Munteanu, profesorul meu din facultate românească şi dorul de patrie – el le-a întrupat; frumu- pentru perioada marilor clasici, scrie chiar de la început: seţea proprie a pământului nostru natal – el a descris -o; Născut la 10 iunie 1839, în Humuleşti, sat din părţile [...] când societatea mai cultă a putut avea un teatru la Neamţului (cf. Ion Creangă. Documente, Editura pen- Iaşi şi la Bucureşti – el a răspuns la această dorinţă, tru Literatură, Bucureşti, 1964, unde, la p. 31-32 e re- scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul produs actul de naştere al scriitorului). să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă – el singur a În Dicţionarul de literatură română coordonat de încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. [...] Dim. Păcurariu, apărut la Ed. Univers în 1979, Florin În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? Manolescu scrie că s-a născut la 10.VI.1839, la Humu- În această totalitate a acţiunii sale literare. leşti, judeţul Neamţ. În acelaşi an, Editura Academiei Orice alt comentariu despre importanţa evenimen- R.S.R. publică Dicţionarul literaturii române de la origini tului fiind de prisos, să vedem când îl organizăm: în până la 1900, în care Alexandru Teodorescu consem- 2018 sau în 2021? Ca student la filologie, am parcurs nează aceeaşi dată de naştere. În Ion Creangă – Po- perioada paşoptistă în toamna anului 1961, cu Paul

PRO SAECULUM 7-8/2014 117 puncte de vedere Cornea. Când am ajuns la Alecsandri, distinsul profesor că în 1835 îşi ia bacalaureatul în litere la Paris. ne-a relatat că în iulie al acelui an cineva i-a cerut un Referitor la promovarea bacalaureatului în 1835, ni- articol cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la naşterea meni n-a calculat până acum câţi ani avea atunci viitorul poetului. „– Noi l-am sărbătorit acum doi ani!” a fost răs- scriitor. Dacă era născut în 1821, avea doar 14 ani, vâr- punsul magistrului, fiind susţinătorul datei de naştere în stă la care nici Nicolae Iorga (născut în 1871), care 1819. În Dicţionarul enciclopedic român, vol. I din 1962, avea o precocitate intelectuală ieşită din comun, nu şi-a se spune însă că este născut în 1821. În Istoria litera- susţinut bacalaureatul, ci la 17 ani, în 1888, pentru ca turii române, vol. II, apărută în 1968 sub egida Acade- facultatea să o termine apoi într-un singur an şi să-şi ia miei, G.C. Nicolescu, profesorul meu de „tehnica licenţa în 1889. Este deci clar că, în 1835, când a pro- cercetării ştiinţifice” din anul I, scrie următoarele: Dintre movat examenul de bacalaureat, Vasile Alecsandri avea diferitele date propuse pentru naşterea lui Alecsandri 17 ani, fiind născut prin urmare în 1818. (1818, 1819, 1821), cea mai plauzibilă mi se pare tot Menţionând, în încheiere, că wikipedia ne oferă, în aceea din iulie 1821. mod greşit, ca dată a naşterii lui Alecsandri 21 iulie Comentând Pastelurile lui Alecsandri în 1972, într-o 1821, în timp ce pe internet găsim 14 iunie 1818, ajun- carte din Colecţia Lyceum a Editurii Albatros, Paul Cor- gem la concluzia, exprimată şi de unii dintre participanţii nea revine asupra părerilor anterioare şi consemnează la ancheta revistei, că, cel puţin deocamdată, wikipedia ca dată a naşterii 14 iunie 1818, cu următoarea notă în şi internetul nu ne ajută prea mult în cercetarea ştiinţi- subsol: Data de 1818, atestată într-o mitrică biseri- fică. cească, după cum a arătat Gh. Ungureanu în Cetatea Moldovei nr. 5 din 1943, p. 262-263, pare mai sigură decât cele din 1819 sau 1821, acceptate până în pre- zent de marea majoritate a istoricilor literari. Prezen- tându-l pe Alecsandri în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, cercetătorul Florin Faifăr nu re- nunţă la 1821 şi scrie că este născut la 21.VII.1821 sau 14.VI.1818. Receptiv la cercetarea ştiinţifică pe bază de documente, revine în 2004 în Dicţionarul general al li- teraturii române editat de Academie şi scrie că este năs- cut la 14 iunie 1818 la Bacău, aşa cum au procedat mai toţi istoricii şi criticii literari din 1980 încoace, cu excepţia lui Cornel Regman, care, într-un tabel cronologic inclus la începutul unei antologii de proză publicate de Editura Minerva (BPT) în 1994, scrie că Vasile Alecsandri se naşte la 21 iulie 1821, în timpul refugiului spre munţi din calea Eteriei. Cum au evoluat însă relaţiile dintre Ale- xandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, şi Tudor Vladimi- rescu în 1821 ne spune Keith Hitchins, autorul părţii a III-a din Istoria României publicată de Editura Enciclo- pedică în 1998: Vladimirescu a recunoscut importanţa încheierii de urgenţă a unei înţelegeri cu Ipsilanti, care sosise la Bu- cureşti la 6/18 aprilie. Din cauză că Rusia nu a mai spri- jinit cauza eteristă, relaţia dintre cei doi a evoluat dramatic. Separându-şi trupele, Ipsilanti şi oamenii săi au pornit spre Târgovişte, în timp ce Vladimirescu a rămas în Bucureşti. Suspectându-l pe Vladimirescu de a fi încheiat o alianţă cu turcii împotriva grecilor, Ipsilanti l-a arestat în urma unei trădări şi l-a executat la 27 mai/8 iunie. Restul oştirii s-a destrămat. La scurt timp a fost înfrântă şi mişcarea condusă de Ipsilanti. Mica sa ar- mată, care se deplasase în vestul Ţării Româneşti, a fost înfrântă de turci la Drăgăşani, pe Olt, la 7/19 iunie. Câteva zile mai târziu, Ipsilanti a trecut graniţa în Tran- silvania, unde a primit domiciliu forţat. Ce eterişti o fi văzut Corneliu Regman în vara lui 1821 în Moldova nu ne dăm seama... Tot el scrie, ca toţi ceilalţi biografi ai poetului de altfel, că la pensionul lui Victor Cuénin e coleg cu Mihail Ko- gălniceanu (născut în 1817) şi Matei Millo (născut în 1814), apropiat deci ca vârstă de amândoi, precum şi Andrei Negură - Colinde, tapiserie

118 PRO SAECULUM 7-8/2014 scriitori români de pretutindeni

Theodor Damian (New York, SUA)

Singurul dincolo apa izvorului adăpând pe alt însetat Orice uşă e frumoasă adâncindu-ţi setea dintâi pentru că pe ea poate aşa cum deşertul dorul să intre şi să iasă te poate chema şi pierde frumuseţea ei va dura dacă din greşeală îndeajuns fără călăuză cât pătrunsul să se sature acolo decizi să rămâi de nepătruns Purtăm uşa cu noi Dar apa izvorului ca pe o relicvă nu e la fel săraci pelerini pe drumuri nu ai nevoie de călăuză străine în drumul spre ea uşa a singurul dincolo apa e ca magnetul viu care ne trebuie care pentru a muri şi a învia vrei sau nu vrei cum se cuvine te atrage în peştera grea în adânc de pustiu abySSuS abySSuM Abyssus abyssum invocat n-o să-nţelegi niciodată Să fii aproape de izvor cum apă fiind însetat ţi-e sete şi să nu bei cum de foc i-e dor să vedem la scânteie cine-mi explică legea şi mai ales cum nu-ţi poţi de dincolo de fire ostoi setea poate teoria cuantică singur dar poate nici ea ci depinzi de altul căci nu bei aşa cum depinde mama nu pentru că nu vrei de copil ci pentru că nu te lasă ca să se simtă femeie izvorul apa lui sclipeşte înşelător Proorocul încă mai strigă în ochiul tău resemnat în pustie aşa cum în fulgerul privirii chemând însetaţii în tăcere la ape se mistuie dorul desigur înşelător izvorul niciodată nu seacă pentru că până la urmă dar câţi vor reuşi nu ştii nimic să se-adape cum nu ştie fulgerul Câţi vor reuşi să străbată dacă-l trăsneşte pe prieten arşiţa pustiei sau inamic şi ajungând la izvor şi resemnat să devină apă curgătoare pentru că nici nu mai vrei pentru alţi însetaţi să ştii mânaţi de un mai aprig dor dacă lupul pe miel sau mielul pe lup a mâncat Te întrebi şi pleci e tot ce poţi face Tot ce ştii e că trebuie întrebarea contează să pleci e singura ta mângâiere apa izvorului neatinsă când nici un răspuns va sclipi îndelung nu te satisface în ochiul tău resemnat şi drumul s-ar putea să-şi facă atât ţi-a rămas culcuş acolo acolo-i speranţa dar nu pentru tine şi sensul ci pentru ea de care eşti legat şi pentru alt călător ca tic-tac-ul de ceas întârziat Mergi înainte

PRO SAECULUM 7-8/2014 119 scriitori români de pretutindeni cu ceasul bătând în picior întreabă şi mergi că numai aşa s-ar putea să ajungi în locul de unde-ai pornit ca-n anaMneză şi de care ţi-e dor Câteodată Nopţile Varşoviei aşa vine peste tine sunt calde paradisul şi paradoxul, şi pline de lume fascinaţia kilometri întregi încap primeşti în poştă într-un mic perimetru O sută de ani de singurătate îţi vezi de drum în franceză drumul e dulce Gabriel Garcia Marquez dar şi mai dulce te ajută să intri poate să-ţi sară în braţe în transă aşa ţi se spune ca-n anamneză vei fi luat pe nepregătite dar nu mai eşti în Sibiu probabil eşti în Porto de drumul oraşului vechi când eşti singur te afli parcurs pas cu pas în acelaşi pustiu dar rămas impalpabil Porto e plin nu de portocale Drumul poartă numele ci de ceramică albastră acestui poem ca toată Portugalia poemul frige de altfel ca izvorul focului aşa cum toată istoria din adâncul pustiei e plină te plimbi pe acolo de Cain şi Abel noroc că focul arde Există albastru de Portugalia într-una cum există albastru dar dacă-ţi scoţi sandalele de Voroneţ din picioare scump ca mirul ca să sfinţeşti locul din vasul de alabastru al femeii nu frige care după spălarea tot teoria cuantică picioarelor Domnului îţi va da răspunsul a câştigat şi mai mult preţ aici Te duci să te odihneşti poţi să iei focul într-un restaurant de cartier cu tine şi acolo Portugalia te coboară şi-l vei lua ca exerciţiu de mântuire pentru nu se ştie cât timp în adânc de mister poate până când Ai auzit de Crocque Monsieur pustia dar nu ca aici numele tău acum mănânci nu cu frica o să-nveţe a-l repeta celui plecat ci cu bucuria celui ajuns Drumul e dulce la liman ca apa izvorului ştii că eşti mereu de care nu te poţi atinge în marşul spre tine un pas e ziuă şi îţi măsori kilometrajul altul e noapte an de an şi totuşi ziua de noapte mănânci pe pământ străin pe drumul acesta şi dorit nu se distinge te scufunzi în tine însuţi ca să te înstrăinezi de cine eşti Mai rămâne ceva de scris şi să intri-n cel care poemul acesta nu spune tot vrei să devii dar îţi spune ca-ntr-un botez târziu dacă-l citeşti de la cap care face să freamăte la picioare apele şi munţii şi invers din trecutele tale pustii dacă te-ascunzi pentru cât durează să se nască o stea în fiece vers

120 PRO SAECULUM 7-8/2014 scriitori români de pretutindeni o Stea Sau niMic helium în sistemul cuantic Atât ni s-a dat poate explica toată diferenţa o viaţă dintre mine şi tine hic et nunc nimeni nu s-a gândit că în ea se include ochiul puStiei şi ziua a opta cu încă o dimineaţă Ca un marinar în care intri numai îndrăgostit de fata morgana în stare de prunc aşa alergi o viaţă atras de ochiul alb aut Caesar aut nihil al pustiei o stea sau nimic uneori vezi doi un fel de tertium non datur alteori unul în care se ascunde lumina ochiului nevinovatul şiretlic e-n tine Dar dacă tertium este un de aceea te atrage datur cum regina într-o mişcare ca atunci când pentru că iscusită mănânc singur pe tabla de şah niciodată nebunul nu mă satur pentru că mâncarea Ochiul pustiei e o problemă de economie însă dar a mânca singur nu te omoară e una de morală ci doar te ţine captiv ciudat ni se pare că toţi mâncăm când te prinde dar lucrul acesta şi ţi se dă în totalitate nu se învaţă cum n-ai gândit la nici o şcoală aşa ca să nu mai vrei sau poate există un timp să ieşi când totul este posibil din captivitate şi unul în care nu unul în care nici nu ne cunoaştem şi altul în care nu-i nici o între MinuS şi pluS diferenţă între eu şi tu Două astre gemene deci filosofia vieţii îmi luminează fiinţa e să-ţi cunoşti timpul a fi este o condiţie şi locul fotonică ce şi când este perfect ia-mi lumina şi imperfect şi nu-s perfect simplu e mai rău decât atunci sau compus când eşti suspendat când şi cum să te joci între minus şi plus sau să nu te joci cu focul Două astre gemene să ştii ce adjectiv nu ştii originalul devine atribut şi clona sau şi mai grav dar le vezi fulgerul verb şurubat în cremene şi ce verb substantiv fulgerul s-a jucat şi Wittgenstein cu asta ca un cuţit dar n-a reuşit cu vârful de oţel rămânând în propria sa şi mânerul de lut gramatică ce nu poate tăia cremenea de bunăvoie captiv decât numai în asfinţit

Dacă tertium e un datur Casa fulgerului cheamă ceea ce mă interesează visul meu albit de teamă e tertium şi îl cheamă să vedem cum sistemul binar şi se duce este validat sau invalidat neştiind că e singurul drum de Sf. Treime pe care poate sau cum o particulă de s-o apuce

PRO SAECULUM 7-8/2014 121 scriitori români de pretutindeni

Mariana Zavati Gardner (Anglia)

SchiMbare

Anotimpul se pierde De la răsărit la apus Furtuna sare prin câmpuri Peste case, peste garduri Peste oameni şi animale

Ziua se consumă în noapte Fructe zăbovesc pe crengi Andrei Negură - Ciclul arbori, Arbore I În livada cu păianjeni pe plase Îngheţate în aer şi scoarţă Suflet virtual Tăcerea se ascunde-n anotimp Se ascunde Sculptat în reliefuri Din vise bizare la bălŢi

Bălţi cu nuferi Salonul de vară Cu bizoni graşi Acoperiţi de muşte Privea cu mâinile la piept Peste drumeag Realitatea în 3D, în Perspex, Un du-te vino În lemn, în bronz, în acrilic, De păsări migratoare În plastic, fibre optice, ciment... De căprioare speriate De lupi ascunşi Încerca să afle sens În ierburi înalte În tehnicile savante Aripi plutitoare Înainte de a afirma: Pe termale albastre „Pot să fac mult mai bine!” Şamani deghizaţi Prin stufăriş Expoziţia din vara aceea Căutând nemurirea Era ca începutul, mijlocul În ape lunare Şi sfârşitul unui cuib De viespi de calitate fantaSMe Nu afla sens în mintea ei Bilingvă şi de alte talente Fantome-n galop Când o lua razna printre Pe Câmpii Elizee Capodoperele create pe numere Peste haturi Şoapte de aripi Întârzia acolo mestecând Pixeli de timp Criticile superlative pe afişe În ceaţa lunară Enorme şi în catalogul expoziţiei Surfa fragmente de sensuri. Fragmente de frunze Crengi îngheţate Ore pe ceasuri furtuna Tremură-n vânt Pete din vegetaţia Torente, peste câmpuri potop Anului ce-a fost Cereale distruse, canale vibrând Ziua fermenta ca noaptea pe trecerea Roiuri de cuvinte De la Podul Paloşanu cu farmacia, Nerostite la timpul trecut Cu Moara de dincolo de Piaţă Imagini distorsionate Pe oglinda personală Oraşul de pe Râul Negel se trezea Torente de corbi Se agăţa nesigur de suburbiile Pe cerul de plumb Lacustre – Furtuna, Walkyrie Se dezlănţuia carusel neoprit În oraşul meu Starea vremii, un alt adevăr. Cu furtuni solare

122 PRO SAECULUM 7-8/2014 scriitori români de pretutindeni

Traian Vasilcău (Chişinău, Rep. Moldova)

arta iertării El, mucenic al Crucii salvatoare, El, candelă neofilită-n veac Sub cerul unde liniştea m-aşteaptă Cu crini în mâini, spre care n-am mai mers, A fost să fie peste orice modă Ce mare e femeia care iartă Străjer Cuvântului, fără arginţi, Un om de neiertat în Univers?! Slujindu-l din Durău la Petru Vodă, În ţara lui Christos, bogată-n sfinţi, M-am fost crezut oracolul stihiei Şi împăratul clipei, mai ales, Pe care numai Cerul îi mai vede Şi-adesea – avocatul Veşniciei Jertfindu-se un timp pentru Vecii, Şi-abia acum, târziu, am înţeles De dragul ierbii ce se tot încrede În coasa oarbă-a tragicei Pustii. Că toatele-s în van de nu-i durerea 29 decembrie 2013, Chişinău Primordialul schit, spre care-n zori Cuvântul meu a-ncendiat tăcerea Şi-a-ngenuncheat în faţa unei flori, MănăStireaScă

Care e Ea, a lumii mele soartă, Învelită cu ţărână O sfântă-n amintirea de neşters. Doarme maica în grădină, Ce taină e femeia care iartă În veşminte de colinde Un om de neiertat în Univers?! Vin rapsozii lacrimii. Şi de-atâta veşnicie Ce unică-i femeia, cea creată Inima li-i ciocârlie, Din vraja Adevărului Suprem, Stareţă care aprinde Fără de care-s piatră răsturnată Luna şi luceferii. Peste-al lui Christ mormânt, să mă tot tem

Şi-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă Prin care aş fugi de prea lumesc portretul uneia dintre tăceri S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată Şi-atunci pe loc să simt că-nmuguresc Ea numai pentru alţii vieţuind, Din noapte-şi făcu zi şi, fericită, Şi crengile cu fructe se îndreaptă Ca o siberie-i, dezlănţuită, Spre îngerii văzduhului ales. Ferestrele din mine viscolind. Ce nobilă-i femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?! Ea printre maci în floare alergând Îngână-abia, pe nimeni să nu doară: Un dangăt nesfârşit în spovedire, „Doamne, Ajută-ne să fim o Ţară, O turlă de sublim sub prima stea, Unde tăcerea umblă cuvântând Ce poate fi-ntregită mănăstire Doar cu altarul care este Ea! Şi de atâta suflet în Lumină Inima lumii s-a făcut grădină.” 1 mai 2014 Ţară bogată-n SfinŢi (cu gândul la JuStin pârvu) râu de Munte

Privirea Domnului pe toţi ne-atinge, Nimb pe frunte? Dar, prefăcuţi fiind, n-o sărutăm. O, de m-ar uita!, Pe mănăstirea Petru Vodă ninge, Râu de munte, Veniţi aici, Iubirea s-o aflăm. Poezia mea.

Privirea Domnului ne-mbrăţişează, Spune unde Dar, mândri lorzi fiind, n-o lăudăm. Vlaga mi-ar seca?, În mănăstirea Petru Vodă-i rază Râu de munte, Pârvu Justin şi tot nu-l merităm. Poezia mea.

Stareţ peste tăceri pilduitoare, M-aş ascunde! – Arhimandrit al tainelor de leac, Tot mă vede-o stea,

PRO SAECULUM 7-8/2014 123 scriitori români de pretutindeni Râu de munte, Poezia mea. Să fim doar o zi-mpreună, Ziua cea adevărată! Mi-aş da crunte Gura mea să vă tot spună Bice pururea, Ce nu v-a spus niciodată. Râu de munte, Poezia mea. Sărutări nepământene Să ne dăm clipă de clipă, Amănunte Doar o zi – eternă vreme, Moartea îţi va da, Fremătare de aripă Râu de munte, Poezia mea, Sub un cer fără păcate, De-unde v-aţi întors acasă Când flori multe Pentru-o zi, cea mai din toate, Mi te-or săruta, Cât o viaţă de frumoasă! Râu de munte, Poezia mea. Mamă, ce mă ştii la faţă, 29 mai 2014 Prea necunoscute tată, Nu mă pot trece din viaţă, Înviaţi măcar odată! renaşterea îngerului 15 aprilie 2014

A renăscut îngerul meu dintr-un Ieri mohorât Şi la geamul Iubirii, surâzător, se arată. de trei ori grăire Vai, câtă înduioşare cerească a pogorât Peste chilia mea înserată. Grăit-a Domnul: Nu mai fiţi cuvinte Să nu rămâneţi ce sunteţi – pământ, A renăscut îngerul meu de din Azi, E-atât de simplu să luaţi aminte A umplut un potir cu vin roşu din soare Şi-n zori să vă treziţi sublim Cuvânt. Şi la uşa Iubirii, cioplită din falnicii brazi, Bate-ncet, paşii i-s tremurare… Grăit-a Domnul: Pentru voi atunce Murit-am – să trăiţi la nesfârşit. Şi la clinchetul lor mă trezesc ca din vis Nu e destul că m-am jertfit pe Cruce? Şi-mi aprind inima-lumânare. De ce mă tot crucificaţi cumplit? 8 mai 2014, Chişinău Grăit-a Domnul: Fiţi eterni în mine, Atât vă rog, şi vă ofer un Rai, rugă Prin care zburdă crini fără suspine, Nebuni de Har, cum n-aţi fost voi pe plai. 15 aprilie 2014 Smicele ochii tăi, măicuţă dragă, Cimbru e părul tău, tată de dor. Haide, copilul meu, sub zarea largă trilul tăcerii Să ne rugăm şi de-nvierea lor. Azi am fost la piaţă Crengi înflorite mâinile lor sunt, Pentru nişte viaţă, Măr roşu – inima căzând din zbor. Se cam terminase viaţa mea. Haide, copilul meu, cât nu-s pământ Mă-ntâlnii c-o fată, Să ne rugăm şi de-nvierea lor. Mândră şi-ntristată, Care prinse-a-mi trilui aşa: Vânt deşteptând oricare amintire E pasul celor duşi în viitor. „De când vin la piaţă Haide, copilul meu, scrişi cu Iubire N-am întâlnit viaţă, Să ne rugăm şi de-nvierea lor Nimenea nu vinde-aşa ceva. Ca să-ţi fie bine Ca într-o zi, când fi-voi doar zambile, Ia un tril din mine, Cu pruncii tăi să m-aminteşti, copile. Numai nu-ţi pot da şi pasărea”. 15 aprilie 2014 Zisu-i-am: „Măi fată, Portret de întregită familie De un sfânt sculptată Din pământ aurifer ceresc, Mamă, ce te ştiu la faţă, Eu sunt o tăcere, Prea necunoscute tată, Tu eşti o tăcere, Nu mă pot trece din viaţă, Tocmai de aceea te iubesc”. Înviaţi măcar odată! Şi-am plecat prin lume

124 PRO SAECULUM 7-8/2014 scriitori români de pretutindeni Să o uit anume, Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne Să mă uite până-n zori şi ea. Nici chiar cenuşa mea. Ca de-acum tăcerea, Precum Învierea, Scuzaţi că pus la zid eu de la nime Să-mi tot triluiască inima. Milă nu voi ruga. 5 mai 2014 Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne Nici chiar cenuşa mea. ultiMul cuvânt al lui ion antoneScu veacuri roşii Scuzaţi că v-am iubit cum se cuvine Ca pe măicuţa, da! Veacuri roşii râd pe hartă, Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne Veacuri roşii nu ne iartă. Nici chiar cenuşa mea. Maci incandescenţi mi-s ochii, Scuzaţi că n-am învins oştiri haine Veacuri roşii taie plopii Ce ne-au frânt Patria. Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne Şi sădesc în loc mesteceni. Nici chiar cenuşa mea. Suflete, să nu te legeni

Scuzaţi că v-am dorit supremul bine Nici când vei simţi din zbor Şi-un Neam întreg sub stea. Al ciocoilor topor Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne Nici chiar cenuşa mea. Ca pedeapsă că le-ai zis „Veacuri roşii” şi te-au stins… Scuzaţi că n-am fost laş ca oarecine 24 august 2014 Şi n-am ştiut trăda.

Nicolae Mătcaş (Chişinău, Rep. Moldova) plecat de unde niMeni nu Mai vine Umil mieluţ, manevrei de garare.

Locomotivă veche-s. Zimberéc Şi omul are,-n fond, aceeaşi soartă: Mereu pornit a devansa lăstunul. Coboară, suie,-aleargă ca pe roate, De când mă ştiu, n-a existat vre-unul Iar când îi cad şuruburile toate, Să-mi deie chişca-n cursa de pe ştrec. Pe linie îl trec, atuncea, moartă.

De-o fi să mi se términe tutunul Într-un târziu, ţărânii este dat Ori chiar în moarte clinică să trec, Ca nişte fiare vechi la fier uzat. Să nu mă trageţi drastic la refec C-am alergat pe şine ca nebunul, doar când Să treci de ultiMul pârleaz Ci-mi úmpleţi iar c-un coş de foi cuptorul. De n-o să-mi trageţi glasul pe amnar, Un pui de róbot eşti. Un robotíc. Îmi prelevaţi organele – (Hilar?) – Alergi de-ţi iese sufletul din gură. Să le pornească altor vieţi motorul. N-ai chip să-nghiţi în tihnă-o-mbucătură, Că se desprinde şleaul la orcic. Plecat de unde nimeni nu mai vine, Suratele mă vor purta pe şine. Croieşti proiecte noi, de anvergură. Spre ceruri urci. Dai chişca la butic. Asculţi cum sună-n pungă-un firfiric şi oMul are,-n fond, aceeaşi Soartă Şi – pe traseu. Nu-i timp de uvertură.

Un tren e zi şi noapte în picioare. Doar când să treci de ultimul pârleaz El viaţa şi-o trăieşte doar pe şine. Târâş-grăpiş, prin hruba-ntunecoasă, Şi dacă astăzi pleacă, mâine vine, Spre-un fără capăt, răcoros tunel, Precum, când soarele apune, şi răsare. Atuncea, poate, vei găsi răgaz Dar vine-o zi fatidică, în care Să-ţi aminteşti de clasicul apel: Stâmpeşte cordul, sângele în vine, Opreşte, clipă! Cât eşti de frumoasă! Când e supus, sub ochi de ghilotine,

PRO SAECULUM 7-8/2014 125 scriitori români de pretutindeni doar oMul, hăituit din varii părŢi pornit la druM, nu frica Mă-nfioară

Izvoare, mici, pornesc un râu la vale. Prins în vârtejul crudului destin, Şuieţul râu, crescând, se-adună mare. Nu observai cocorii-ani cum zboară. Din sol, sămânţa-ntinde-un braţ spre soare. Când azi mă prinde-un junghi de subţioară, Din braţul ei, zâmbind, apar petale. Şi ei se-nşiră pe răboj peşin.

Din spicul copt vezi pâinea cum se-nsoare. Popas cu debit-credit. Mult? Puţin? În arbori cresc papiruri şi anale. Cam subţirică,-averea, şi precară: Naiade-n râu se-ncing în bacanale. Nici munte tu, nici mare şi nici Ţară, Din floarea crengii mândru rod răsare. Nici neamu-ntreg la marele festin.

Doar omul, hăituit din varii părţi, Ce mă aşteaptă dincolo de bară? El se preface-n cuget, vise, cărţi, Mizerii? Lipsuri? Lacrimi? Jale? Chin? Cetăţi, corăbii, holde, fruct, legumă, Le-am cunoscut pe viu şi-aici din plin. Ca, în final, să se transforme-n humă. Nu-i simţ şi gând rănit să nu mă doară.

Să-şi tragă toate sevă şi vigoare: Pornit la drum, nu frica mă-nfioară, Sămânţă, arbor, spic, izvor şi floare. Ci gândul că-napoi n-am să mai vin. 08.10.2014

Matei Vişniec (Paris, Franţa)

GRAND SUD

7. dactorii de reviste, producătorii de programe de radio şi Îmi amintesc cu precizie de momentul în care am de televiziune din Europa de Est. Când un traducător descoperit existenţa Sudului sau mai bine spus a Pro- se prezenta la un editor cu un roman francez, argumen- venţei. Eram elev de liceu, în oraşul meu natal din nor- tele sale erau de natură să convingă chiar şi cel mai în- dul României, când, într-o bună zi, mi-a căzut în mână dârjit gardian al ortodoxiei marxiste: o biografie a lui Van Gogh. – Cum să nu-l publicăm pe Camus, tovarăşe redac- Dar merită poate, să amintesc aici că în anii 70 şi 80 tor-şef? Păi Camus este un om de stânga, a denunţat ai secolului trecut, Franţa era încă extrem de prezentă imperialismul francez în Algeria şi în Indochina, a de- în ţările Europei de răsărit, şi mai ales în România. Cul- nunţat colonialismul şi mentalităţile burgheze din tura franceză reuşea să treacă de cortina de fier, pre- Franţa… Publicul românesc are nevoie de Camus, cum şi prin filtrul cenzurii, şi să umple de bucurie sufletul acest scriitor francez priveşte cu simpatie spre achiziţiile a milioane de oameni. Unele lucruri sunt greu de po- lumii comuniste, este un simpatizant al internaţionalis- vestit acum, şi mai ales de descris mecanismul prin mului proletar, de altfel el însuşi provine din păturile să- care filmele, muzica şi literatura Franţei ajungeau în ca- race, mama sa a fost femeie de serviciu. Trebuie, sele a milioane de români, de polonezi, de ruşi, de trebuie să-l publicăm pe Camus. sârbi, de bulgari… Blocul comunist avea, de fapt, o sim- La asemenea argumente orice director de mare edi- patie reală pentru Franţa. În ciuda războiului rece, a tură din România ceda până la urmă, şi tot aşa cedau confruntării ideologice dintre Est şi Vest, a luptei pe care ceilalţi tovarăşi care supervizau planurile editoriale la Moscova şi sateliţii ei o duceau împotriva imperialismu- alte nivele, la ministerul culturii sau la Comitetul Central. lui, cultura occidentală se strecura picătură cu picătură Când era nevoie, pentru a obţine aprobarea la nivelul prin porii zidului de la Berlin şi prin fisurile cortinei de cel mai de sus şi uneori cel mai obtuz, traducătorii şi fier. În configuraţia geopolitică a acelor ani Franţa avea editorii recurgeau cu artileria grea: însă un statul special, ea nu era percepută, la Est, ca – Tovarăşe X, vă atrag atenţia că Franţa nu este o fiind o ţară apuseană total infectată de capitalism, total ţară capitalistă ca toate celelalte. Dintre toate ţările oc- pierdută pentru cauza internaţionalismului proletar, total cidentale, Franţa este ţara care are cel mai puternic par- încorporată taberei imperialiste. Noi, cei care, la 15 sau tid comunist. Tovarăşul Georges Marchais, secretarul 16 sau 17 ani l-am citit pe Camus în România sau în general al Partidului Comunist Francez, ne vizitează Polonia sau în Ungaria ar trebui să-i mulţumim, pentru ţara cu regularitate, îşi petrece uneori vacanţele pe acest lucru, generalului De Gaulle. Dorinţa sa de se ţine malul Mării Negre sau vânează urşi în Carpaţi, publica- la o anumită distanţă de americani a favorizat enorm ţiile Partidului Comunist Francez sunt difuzate sistema- circulaţia culturii franceze pe teritoriul blocului comunist. tic în România. Să nu uităm, tovarăşe X, nici faptul că Iar decizia sa de a scoate Franţa din Alianţa Atlantică a Franţa este critică în raport cu imperialismul american, fost o sursă de oxigen pentru traducătorii, editorii, re- Generalul de Gaulle i-a dat afară pe americani de pe

126 PRO SAECULUM 7-8/2014 scriitori români de pretutindeni teritoriul francez şi i-a criticat cu vehemenţă. Cum să când am început să pătrund în lumea literară. Nu pot nu-i publicăm deci pe Cocteau, pe Nathalie Sarraut, pe uita însă febrilitatea cu care, în anii de liceu, treceam Simone de Beauvoir, pe Jean-Paul Sartre, pe Louis- aproape zilnic pe la unica librărie a oraşului ca să văd Ferdinand Céline… ce noutăţi mai apăruseră. Exista la ora aceea o colecţie Nu pot să nu le aduc, în aceste pagini, un omagiu de literatură universală numită Biblioteca pentru toţi, iar acelor scriitori şi traducători care, în România, după o carte costa cinci lei. Toată lumea îşi putea permite, 1960, deci după destalinizare, au început să traducă orice s-ar spune, la ora aceea, să dea cinci lei pe o masiv din literatura franceză şi mai ales să o publice în carte, măcar o dată pe săptămână. Acele cărţi aborda- tiraje de masă. Pentru a-şi justifica demersul, ei mai ve- bile ca preţ mi-au hrănit cu vigoare tinereţea, şi le am hiculau şi altă serie de argumente, de fapt evocau teoria în minte şi acum. În acea colecţie am cumpărat „Con- celor două Franţe. Autorul acesteia era un ilustru inte- fesiunile” lui Rousseau (în trei volume), „Mizerabilii” lui lectual român trecut de partea comunismului, Mihai Victor Hugo şi „Oameni de bună voinţă” a lui Jules Ro- Ralea, autorul unei cărţi intitulate de altfel chiar aşa mains. Cred că nu greşesc dacă spun că în deceniul 7 „Cele două Franţe”. Pentru el, Franţa avea două feţe: şi 8 al secolului trecut, din trei cărţi străine traduse în una burgheză, catolică, conservatoare, reacţionară, ob- româneşte două veneau din spaţiul francez. Toată lite- tuză, grandomană, expansionistă… şi alta proletară, ratura clasică franceză, de la Balzac până la Zola şi de laică, revoluţionară, progresistă, egalitaristă, gene- la Stendhal până la Flaubert putea fi găsită în librării şi roasă, fraternă. În aceste condiţii ţările comuniste în biblioteci. Iar unii autori moderni provocau adevărate aveau, nu-i aşa, chiar interesul de a cultiva legăturile cu frisoane. Când a fost tradus pentru prima dată Louis- Franţa cea bună, cu Franţa de stânga, cu acea Franţă Ferdinand Céline, n-a existat român cu pretenţii de cul- care era moştenitoarea Revoluţiei din 1789, cu acea tură literară care să nu citească „Călătorie la capătul Franţă care prelungea idealurile Comunei din 1871… nopţii”. La Bucureşti, în lumea bună, era de bon ton să Îmi imaginez ce argumente şi contra-argumente se discuţi despre Céline, sau despre Lautréamont, sau puteau formula, în anii 70 sau 80, în redacţiile editurilor, despre poezia lui Saint-John Perse (care mai primise şi pentru publicarea unor autori precum Proust, Gide, premiul Nobel!). Cocteau sau Raymond Radiguet. Cu siguranţă că, din Tot atunci erau însă devorate cu ferocitate de către în când în când, se mai manifestau şi diverşi zeloşi ai aşa-zisul public larg şi tot felul de cărţi legate de istoria „moralei comuniste” care trimiteau organelor referate cu Franţei. „Regii blestemaţi” de Maurice Druon au avut un următorul conţinut: „Tovarăşe consilier. Vă atrag atenţia succes enorm, dar şi mai mare era bătălia pe cărţile că editura cutare a introdus în planul ei editorial tradu- despre Napoleon. Se spune că de la moartea lui Napo- cerea unor scriitori francezi pederaşti. Consider că este leon, în 1821, în fiecare zi apare undeva în lume o carte de datoria mea să vă atrag atenţia asupra acestui lucru. despre primul împărat al francezilor. În România tinereţii Edificiul culturii noastre socialiste, construirea omului mele apărea cam o dată pe an câte o carte despre ma- nou, nu se pot face cu elemente a căror morală este rele Napoleon Bonaparte, ceea ce provoca un fel de fri- contrară celei comuniste.” Aceste forme de delaţiune son în librării şi în sufletele amatorilor de evaziune culturală n-au rezistat însă entuziasmului cu care ma- istorică. Deseori cărţi de genul acesta erau vândute pe joritatea editorilor şi traducătorilor pledau pentru Proust, sub mână, librarii îşi aveau clienţii lor care le ofereau Gide, Cocteau… „Proust este un clasic al literaturii uni- câte un ciubuc gras pentru privilegiul de a fi serviţi pri- versale şi, în plus, el descrie ca nimeni altul societatea mii. burgheză a secolului al XIX-lea, trebuie să-l publicăm, Fără să ne dăm seama, noi, cei din Europa de răsă- dragi tovarăşi, pentru că nu putem combate inamicul de rit, citind atâtea cărţi despre Franţa sau atâţia autori clasă fără să-l cunoaştem în profunzimile sale. André francezi, ascultându-i zilnic la radio pe Mireille Mathieu, Gide este, dragi tovarăşi, un scriitor francez care a cri- pe Aznavour sau pe Adamo, vizionând săptămânal câte ticat printre primii excesele lui Stalin, chiar şi în Uniunea un film francez (sau privind la televizor serialul „Thierry Sovietică el este onorat astăzi, nu putem să nu-l publi- la Fronde”) ne construiam în suflet o a doua patrie. Iar căm… Şi în definitiv, în notele bio-bibliografice noi nu această patrie mentală, această proiecţie culturală, suntem obligaţi să dăm detalii despre viaţa privată a această promisiune paradisiacă ne devenea tot mai fa- acestor scriitori, deci în niciun caz publicul românesc nu miliară, o purtam în noi şi o consolidam cu fiecare nouă va fi agresat cu astfel de amănunte care nici nu au im- lectură sau film văzut. Marii ambasadori mediatici ai portanţă, tovarăşi. Şi dacă e să ne gândim bine, cauza Franţei au mai fost, după 1960 când filmele franceze au mondială a comunismului este mai bine sprijinită de început să fie difuzate masiv în România, Gérard Phi- scriitorii homosexuali francezi de stânga decât de scrii- lipe, Jean Marais, Jean Gabin, Alain Delon, Jean-Paul torii heterosexuali francezi de dreapta… Nu e grav dacă Belmondo, Brigitte Bardot, Lino Ventura, Louis de tolerăm, dacă închidem ochii la unele practici intime ale Funès, Bourvil, Fernandel, Marlène Jobert, Yves Mon- acompaniatorilor noştri de luptă din Occident, când con- tand, Annie Girardot… Înainte ca filmul american să vingerile lor politice ne sunt favorabile.” deschidă un alt univers fantasmatic în mintea publicului Despre toate aceste bătălii de culise destinate să est-european, filmul francez şi cel italian au structurat promoveze cultura franceză, dar şi cea occidentală în sensibilitatea a milioane de oameni din blocul comunist. general, avem să aflu foarte multe lucruri după 1976, Dacă ar fi să sintetizez cu un singur cuvânt ceea ce când mi-am început anii de studenţie la Bucureşti şi aveau în ele, ca forţă formatoare, aceste filme, aş re-

PRO SAECULUM 7-8/2014 127 scriitori români de pretutindeni curge la termenul de tandreţe. Faţă de americani, care terii sale şi acel an 1977 care ne făcuse, la un moment au vândut planetei un produs numit violenţă, francezii dat, să ne intersectăm într-o librărie. Bătrânelul se lăsă au vândut o stare numită tandreţe. Două concepte dia- aspirat şi el de imaginile pe care le priveam eu. O vreme metral opuse, două limbaje şi două sisteme de valori de le urmări nemişcat, privindu-le peste umărul meu, fără fapt. să spună niciun cuvânt. Eu l-am privit o secundă, el m-a În adolescenţa mea, Camus a fost o revelaţie la fel privit o secundă, eram două generaţii atât de îndepăr- de puternică precum filmul lui Alain Resnais „Anul trecut tate, bătrânelul ar fi putut să-mi fie bunic. Nu era nimic la Marienbad”. Iar teatrul lui Ionescu şi Beckett mi-au de spus, ne delectam amândoi cu acel album devenit, deschis orizonturi esenţiale, ajutându-mă să descopăr probabil, o fereastră şi spre fantasmele sale. Călătorise şi faptul că Franţa mai reprezenta ceva: un spaţiu ge- oare, bătrânelul, în ţara lui Molière? Vorbea oare limba neros în care străinii puteau să vină şi să reuşească. franceză? Era un veritabil om de cultură sau doar un Această nouă dimensiune a Franţei mi s-a revelat în pensionar obişnuit dar amator de frumuseţe şi de ade- special când am început să plonjez în istoria artei şi a văr? Nu l-am întrebat nimic, el nu m-a întrebat nimic, curentelor artistice. Atunci am descoperit cu stupoare dar înainte ca eu să fi ajuns la capătul albumului l-am că toată avangarda secolului al XX-lea era legată de auzit oftând uşor şi pronunţând următoarea frază: Franţa. Mai mult decât atât, toate revoluţiile în materie – Franţa e Franţa. de limbaj artistic, începând cu impresioniştii, avuseseră Bătrânelul s-a îndreptat apoi spre alte rafturi, l-am loc în Franţa, indiferent de unde veniseră respectivii ar- pierdut din priviri şi oricum nu mă interesa în mod spe- tişti. Ce ar fi devenit Van Gogh, Modigliani, Brâncuşi, cial persoana sa. Dar fraza pronunţată de el mi s-a în- Chagall, Picasso sau Dali fără Franţa? tipărit în minte, a intrat în creierul meu ca un meteorit şi Biografiile marilor artişti moderni care apăreau în a început să facă valuri. Multă vreme, şi chiar şi astăzi, România anilor 70 şi 80 aveau practic toate o interfe- mă gândesc la semnificaţia ei. O frază eliptică, bineîn- renţă cu Parisul şi cu spaţiul francez. Imposibil deci, ci- ţeles, dar şi o frază concluzie. Imposibil să nu o întorc tind aceste cărţi, să nu te impregnezi de miturile boemei pe toate feţele şi să nu o reformulez pentru a încerca pariziene, de atmosfera unor cartiere celebre precum să pun în ecuaţie Franţa cu alte ţări şi spaţii culturale. Montparnasse sau Montmartre, imposibil să nu visezi Dacă „Franţa e Franţa” înseamnă că „România nu e şi tu că bei o cafea cu Sartre la Rotonde sau la Deux România”? Am putea spune oare, cu aceeaşi convin- Magots. gere, „Germania e Germania” sau „Olanda e Olanda”? Cred că eram proaspăt student la Bucureşti, prin De ce când spunem „Franţa e Franţa” fraza ni se pare 1976, când am descoperit într-o librărie de pe Bulevar- atât de rotundă, atât de plină de înţelesuri, de logică? dul Magheru, nu departe de cinematograful Scala, un „Franţa e Franţa.” album cu Parisul. Scena merită descrisă pentru că este Am avut nevoie de multe alte lecturi, de exemplu să-l încă extrem de proaspătă în fiinţa mea. Cu fiecare pa- citesc pe Cioran, pentru a ajunge la dimensiunea critică gină pe care o întorceam intram de fapt în intimitatea a acestei fraze. „Franţa e Franţa” tot aşa cum „un mare altui colţ parizian: catedrala Notre-Dame, turnul Eiffel, creator e un mare creator”. Aceste expresii aparent re- bulevardul Champs Elysées, podul Alexandre III, Opera dundante sintetizează ceea ce de multe ori nu putem Garnier, Sorbona, cheiurile Senei cu buchiniştii înşiraţi procesa cu instrumentele raţiunii. Da, o mare cultură ră- de-a lungul lor, imagini cu cafenele din Saint-Germain mâne o mare cultură. O cultură originală rămâne o cul- des Prés, îndrăgostiţi în grădina Luxembourg… Răs- tură originală. Şi în acest caz nu putem spune de loc foind acel album, la vârsta de 20 de ani, mi-am dat „România e România”. Sau nu cu acelaşi efect, pentru seama de fapt că mă răsfoiam pe mine. Acele imagini că spunând „Franţa e Franţa” formulăm un elogiu în îmi erau familiare, era ca şi cum într-o altă viaţă aş fi timp ce „România e România” sună ca o critică. Dez- trăit acolo. Dar de fapt, acele imagini îmi erau proas- voltând şi mai mult ajungem la fraze de genul: „Toţi sun- pete, şi nici măcar nu le simţeam departe, ele emanau tem de acord că Franţa a lăsat urme adânci în istoria din lecturile mele din ultimii şapte sau opt ani. Oare nu umanităţii, Franţa e Franţa, orice ai spune şi orice ai începusem să descopăr istoria Franţei şi civilizaţia ei ci- face, meritul ei este evident, de necontestat.” În total tindu-l pe nerăsuflate pe Alexandre Dumas? Nu fusese contrast cu aceste rezonanţe pozitive, sintagma „Ro- apoi Jules Vernes principalul meu ghid în spaţiul imagi- mânia e România” trezeşte imediat nişte ecouri mai de- naţiei, şi implicit al unor coduri de viaţă care şi ele aveau grabă negative, de gen: „eh, ce să faci, aşa suntem noi legătură cu Franţa? Iar mai târziu, nu fusese romanul românii, aşa e ţara noastră, oricât ne-am zbate şi ori- lui Maupassant, „Bel Ami”, un fel de manual de desci- câtă bunăvoinţă am avea, oricâte eforturi am face, nu frare a societăţii franceze şi a mecanismelor parvenirii? putem trece de nişte limite, nu putem accelera lucrurile, Răsfoiam deci acel album într-o zi de toamnă bucu- ceva ne trage mereu în jos sau ne frânează, românii reşteană, într-un oraş fasonat şi el în mare măsură de rămân români, iar România rămâne România”. influenţa franceză, şi îmi dădeam seama că identitatea Sau, altă variantă: dacă Franţa e Franţa, şi aici nu mea era dublă: în sufletul meu cele mai multe fantasme încape nicio îndoială, România este România plus ţările culturale fuseseră modelate de descoperirea culturii care au fasonat-o, adică plus Rusia, plus Turcia, plus franceze. Atunci s-a apropiat de mine un bătrânel, un Ungaria, plus Grecia, plus Italia… pensionar, cu o figură destul de tristulie, probabil că fu- Pentru a închide această gigantică paranteză aş mai sese martor la multe mizerii istorice între momentul naş- spune că în acel context am descoperit, pe la vârsta de

128 PRO SAECULUM 7-8/2014 scriitori români de pretutindeni 16 ani, o biografie a lui Van Gogh. Am citit-o pe nerăsu- La ora la care citeam acea biografie a lui Van Gogh flate şi atunci m-a impresionat faptul că Van Gogh s-a nu bănuiam, evident, că eu însumi, peste aproximativ dus la un moment dat în Provenţa în căutarea luminii. cincisprezece ani, urma să mă lansez într-o mare aven- Ciudată mi s-a părut atunci acel detaliu biografic din tură a Sudului, şi să încerc chiar, împreună cu un per- viaţa pictorului olandez pe care tot Franţa l-a adoptat şi sonaj numit animalul care seamănă perfect cu omul, l-a format. Aşadar luminile Parisului nu-i fuseseră sufi- să-l scot pe Van Gogh din ospiciul în care istoria l-a ciente lui Van Gogh, avusese nevoie de lumina din Sud, abandonat la un moment dat, lângă un oraş cu nume de soarele oraşelor şi satelor din sudul Franţei, de pro- providenţial: Saint-Remy de Provence. ximitatea Mediteranei, de culoarea albă a stâncilor de acolo… (Fragment dintr-un roman în lucru, titlu provizoriu: Grand Sud)

Horst Fassel* (Wuppertal, Germania)

TEATRUL GERMAN DE LA FOCŞANI (1917-1918)**

Primul Război Mondial s-a purtat nu numai pe câm- mane, care luau naştere oriunde ajungeau trupele Pu- pul de luptă, ci şi în domeniul culturii, cele două mari ta- terilor Centrale. Cel mai de seamă din aceste teatre şi bere căutând să demonstreze că fiecare în parte cel de cea mai lungă durată a fost teatrul din Lille în reprezenta civilizaţia europeană, fiind, în acelaşi timp, Franţa, înfiinţat la 26 august 1915. Acest teatru îşi avea superioară părţii adverse. Astfel, Puterile Centrale, în- revista sa proprie, astfel că este lesne de urmărit ce deosebi Germania lui Wilhelm al II-lea, s-au străduit să piese s-au jucat şi ce corifei ai scenei germane au apă- se înfăţişeze în teritoriile ocupate drept o demnă repre- rut pe acolo. Prima stagiune a început cu comedia lui zentantă a renumiţilor Dichter und Denker (poeţi şi gân- Lessing Minna von Barnhelm, iar printre primii oaspeţi ditori). S-au înfiinţat universităţi germane la Varşovia şi se numărau Alexander Moissi, Agnes Sorma şi Eduard Bucureşti, s-au ţinut cicluri de conferinţe de către cei von Winterstein, cei mai de seamă artişti germani ai tim- mai remarcabili oameni de artă şi de ştiinţă din Germa- pului (Alexander Moissi avea să viziteze şi România în nia şi Austria. De asemenea, s-a creat o presă de limbă 1921, 1930 şi 1932). Toate aceste activităţi au avut şi germană, care populariza informaţii politice, istorice, un efect pozitiv: militarii Puterilor Centrale au putut cu- economice şi culturale din Berlin şi de la Viena. La Bu- noaşte ţara ocupată şi locuitorii ei prin conferinţele cureşti a luat fiinţă, încă de la 12 decembrie 1916, ziarul amintite, prin publicaţii şi prin participarea la manifestă- Gazeta Bucureştilor, în limba română şi Bukarester rile culturale din timpul războiului. Tagblatt, în limba germană. România a intrat în război la sfârşitul lunii august Cea mai mare rezonanţă au avut-o teatrele ger- 1916, dorind să obţină Marea Unire cu teritoriile din Austro-Ungaria, locuite de o populaţie majoritară româ- * Horst Fassel (n. 15 aug. 1942, Timişoara) absolvent al nească. La 6 decembrie, trupele germane, austriece, Facultăţii de Filologie, secţia germană-română (Universitatea bulgare şi turceşti au ocupat Bucureştiul şi au ajuns, în „Babeş-Bolyai” din Cluj) (1965), doctor în filologie (1978) şi ianuarie 1917, la Focşani, unde înaintarea lor a fost doctor honoris causa al Universităţii de Vest din Timişoara oprită de trupele române şi ruseşti. Din primăvara anului (2006). Din 1983 stabilit în R.F.G. În 1989 a fost numit director adjunct al Institutului pentru Cultura şi Civilizaţia Şvabilor Du- 1917 au început activităţile culturale care s-au soldat, năreni, membru al Deutsches Seminar pentru literatură ger- la Bucureşti, cu înfiinţarea unei edituri (Editura Regele mană şi comparată a Universităţii din Tübingen, membru în Carol). Aceasta publica în limba română şi germană conducerea Südostdeutsches Kulturwerk din München, pro- cărţi cu o tematică românească. În decembrie 1917 s-a fesor onorific al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi preşe- organizat, tot la Bucureşti, o Universitate de front în dinte al Societăţii „Thalia Germanica”. Colaborator la limba germană, la care s-a predat şi istoria României şi numeroase periodice (Germania, România, Austria, Polonia, cea a ţărilor Puterilor Centrale (Germania, Austro-Un- Serbia, Spania ş.a.), a publicat un însemnat număr de vo- garia, Bulgaria, Turcia), precum şi limbile acestor ţări. lume, a obţinut Premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor din România (1979); Premiul cultural al şvabilor dunăreni Din martie 1917 a funcţionat, în clădirea Teatrului Na- (1991); Premiul de Excelenţă al revistei „Convorbiri literare” ţional, un ansamblu român, format din acei actori care (2004). nu s-au refugiat împreună cu Curtea regală la Iaşi, şi un **În numărul viitor, despre teatrul german din alte oraşe ansamblu german alcătuit din actori din Hamburg, Ber- ale ţării. lin, Dresda, Viena, Salzburg etc. Deschiderea stagiuni-

PRO SAECULUM 7-8/2014 129 scriitori români de pretutindeni lor în limba germană şi română a avut loc pe data de tează revista Rumänien in Wort und Bild (România în 18 martie, dar deja din ianuarie îşi reluase activitatea cuvânt şi imagine), publicată de comandamentul ger- trupa de operetă Grigoriu, care a avut până în 1918 un man de la Bucureşti, încă în primăvara anului 1917: „Pe continuu succes la public. Toate cele menţionate au data de 8 ianuarie germanii au intrat în Focşani, oraş avut loc la Bucureşti, unde se afla sediul comandamen- care, printre edificiile sale minunate, număra şi un teatru tului militar al lui Mackensen. În provincie s-a ajuns abia foarte frumos, Teatrul Maior Pastia. Nu este de mirare mai târziu la iniţiative culturale. La Bucureşti însă, au că acel genius loci i-a inspirat pe soldaţii noştri să-şi ma- venit pe scenă ansambluri bine-cunoscute, cum ar fi nifeste talentele lor scenice în acest cadru incitant. Cea operele din Dessau şi Darmstadt, Teatrul de lângă râu- mai bună ocazie le oferea ziua de 27 ianuarie, ziua de leţul Viena (Theater an der Wien), cea mai de seamă naştere a împăratului german. Ei şi-au început, în scenă de operetă din Europa Centrală, care îi avea ca această zi, festivitatea cu un program mixt”1. Pe atunci, dirijori pe renumiţii compozitori Franz Lehár, Oscar ocupanţii nu cunoşteau istoricul clădirii teatrului, con- Strauss, Leo Fall. Provincia trebuia să se mulţumească struită de Constantin Ciogolea în 1913, după ce moşie- cu turneele teatrelor din Bucureşti sau cu iniţiative ale rul şi maiorul Gheorghe Pastia donase banii pentru forurilor militare regionale. S-au înfiinţat, pe rând, teatre acest edificiu, în 1908. Dar aspectul estetic deosebit al germane la Focşani, Râmnicul Sărat (3 trupe ambu- edificiului şi frumoasa sală cu 600 de locuri i-au tentat lante), Constanţa şi Brăila, care au întreprins turnee nu- pe iubitorii de teatru. Faptul că la început s-a organizat meroase. În oraşele menţionate, dar nu şi la Focşani, o seară dedicată lui Wilhelm al II-lea nu era de mirare: au putut fi văzute şi spectacole ale Teatrului Naţional trupele germane făceau astfel propagandă pentru con- Român şi al ansamblului german de la Bucureşti. Acest ducătorul lor suprem. Dar această demonstraţie nu a lanţ de teatre a funcţionat din primăvara lui 1917 până fost probabil tocmai pe placul publicului autohton. în toamna anului 1918, când s-a pregătit evacuarea zo- Teatrul german din Focşani a dispus de ansamblul nelor ocupate de către trupele germane şi austro-un- cel mai valoros din cele 6 teatre germane din provincia gare. română. Era format din artişti proveniţi de la teatre cu „Războiul însă înseamnă lipsa cea mai evidentă de tradiţie şi a fost singurul teatru din România ocupată, cultură. Acest lucru rămâne valabil chiar şi acolo unde care a primit subvenţii de la secţia militară a Ministerului el se duce pentru a apăra cele mai demne valori ale cul- de externe german. Din cele 11 ansambluri ambulante turii şi chiar şi atunci când se dispută de către popoare de pe frontul de est, numai teatrul de la Kovno din Li- civilizate.” Astfel scria în anul 1920 Theodor Friedrich, tuania, unde se aflau comandanţii frontului răsăritean, un profesor de la Leipzig, care, între 1917 şi 1918, or- mareşalul Paul Hindenburg şi generalul Erich Ludden- ganizase Universitatea de front în limba germană de la dorf, de asemenea şi Focşani a fost recunoscut de către Bucureşti. Cu toate acestea, iniţiativele întreprinse în forurile germane drept teatre propriu-zise. Teatrul din timpul războiului pentru a cunoaşte istoria şi cultura po- Focşani a fost o instituţie creată de Corpul de rezervă porului cu care se lupta pe atunci alianţa Puterilor Cen- numărul 1 al armatei a 9-a. Acest lucru însemna, pe de trale ar fi putut duce la o mai bună cunoaştere între o parte, că finanţarea teatrului era asigurată, pe de altă popoare, la legături în stare să supravieţuiască confla- parte, a existat dezavantajul că nici ansamblul german graţia mondială, pentru că, în cadrul activităţilor cultu- de la Bucureşti şi nici trupele ambulante germane şi rale, ar fi putut avea loc o comunicare transnaţională, austriece venite în turneu în ţară nu au fost Focşani. cu perspective de viitor. De ce nu s-a ajuns la o aseme- Astfel, publicul din focşănean nu a putut vedea artişti nea comunicare nu este tema acestei prezentări, care de renume, trupe remarcabile şi nu a văzut pe scenă se va limita la rememorarea evenimentelor teatrale, piese clasice de rezonanţă europeană, aşa cum s-a în- desfăşurate la Focşani în anii 1917 şi 1918, când frontul tâmplat la Brăila, Craiova sau la Ploieşti, datorită tur- se afla în preajma oraşului şi ororile acestui război nu neelor venite de la Bucureşti. puteau fi trecute cu vederea. Voi scoate la iveală de- Teatrul de front din Focşani şi-a desfăşurat activita- osebirile sau asemănările activităţii teatrale în oraşele tea între 27 ianuarie 1917 şi 2 noiembrie 1918. Ansam- româneşti ocupate. blul era compus din 17 actori şi 10 actriţe, care întreprindeau turnee la Râmnicul Sărat şi la Buzău. Di- Teatrul german de la Focşani rectorul ansamblului erau căpitanul Clouth, originar din Köln, dintr-o familie de industriaşi. Despre spectacolele Oraşul Focşani ar fi putut fi cunoscut trupelor ger- date de ansamblul din Focşani relata, destul de spora- mane înainte chiar ca acestea să fi sosit aici, dacă unii dic, ziarul Putna-Zeitung, de la care nu mai există co- militari ar fi citit drama istorică a lui Friedrich Hoffmann lecţii complete în bibliotecile germane, ceea ce are (1813-1888). Hofmann, colaborator asiduu al enciclo- drept consecinţă imposibilitatea reconstituirii complete pediei Meyers Konversationslexikon, şi-a scris piesa a repertoriului de atunci. Die Schlacht bei Focksan (Bătălia de la Focşani) în anul Ansamblul se compunea din artişti din diverse teatre 1838. Subiectul piesei era succesul de la Martineşti germane şi austriece. Critica atrăgea atenţia asupra (1789) al trupelor ruseşti şi germane ale generalul Su- prezenţei subretei Minni Frauner de la Theater an der vorov şi prinţului de Coburg împotriva turcilor. Dar Wien, a lui Irma Winter din Innsbruck, care interpreta această piesă fusese de mult uitată. Iată ce ne rela- roluri de fete naive, a lui Charlotte Dorfeld de la Mün-

130 PRO SAECULUM 7-8/2014 scriitori români de pretutindeni chen, a acrtiţei Olga Rappo, a cântăreţei de operetă Cohn. Berta Pirk. Dintre artişti, s-au evidenţiat Martin Pietsch Intenţia de a oferi militarilor şi populaţiei civile ocazia de la Brno, Heinrich Selzer din Essen, Emil Hoffmann de a se distra se poate desprinde uşor din aceste exem- de la Bad Kissingen, Bernhard Rose de la teatrul ger- ple. Teatrul din Focşani nu avea în vedere şi aspiraţia man din Varşovia şi Theodor Schilling din Coburg. spectatorilor de a se cultiva cu piese din repertoriul ger- Numai actorul Bernhard Rose (1865-1927), care a con- man sau universal cu o valoare estetică serioasă. Cele dus din 1901 un teatru propriu (Rose-Theater) la Berlin, mai „pretenţioase” oferte scenice au fost operetele, în- lăsat drept moştenire fiilor lui. Era un actor şi director drăgite de publicul de pretutindeni. Numai în cadrul re- de teatru foarte cunoscut. La Focşani exista o orchestră pertoriului de operetă focşănenii au avut ocazia să formată din 38 de muzicieni2, conduşi de capelmaistrul audieze ultimele noutăţi, în timp ce comediile şi farsele Teatrului Curţii (Hoftheater) de la München, Kurt Het zel. prezentate erau, în cele mai multe cazuri, alese din suc- La Focşani s-a format şi un ansamblu de varietăţi, cesele secolului al 19-lea. în care excela Max Bendler, în postura de comic, Ber- În ianuarie 1918 teatrul din Focşani a prezentat ope- gemann (purtase şi pseudonimul Charles Boston) se reta Der Frauenfresser (Mâncătorul de femei) de Ed- producea cu exerciţii de balansare, Otto Kraatz era dan- mund Eysler (cu libretul lui Leo Stein şi Carl Lindner), sator umoristic, iar Max Morten s-a prezentat ca fiind un dar şi farsa lui Brandon Thomas Charleys Tante (Mătuşa acvariu viu, „înghiţind cu o uşurinţă remarcabilă broaşte, lui Charley). Aceste noutăţi au fost jucate şi la Râmnicul şerpi sau şoareci albi, şi, după scurt timp, le scotea din Sărat pe 10 şi 11 ianuarie 1918. În mai 1918, după o nou la iveală”, scria criticul teatrului german3. Tot el cre- suită de reprezentaţii cu opereta lui Kálmán Die Csár- dea că acest teatru de varietăţi este atât de bun, încât dasfürstin (Prinţesa ciardaşului; libretul de Leo Stein şi ar putea fi punctul de atracţie la multe teatre de prim Béla Jenbach) şi farsa lui Alexandru Bisson şi Antony rang! Mars Madame Bonivard, a urmat foarte cunoscuta co- Repertoriul teatrului german de la Focşani nu cuprin- medie a lui Carl Laufs Pension Schöller (Pensiunea dea piese ale autorilor clasici, ci se limita la ceea ce în Schöller). Aceste spectacole au fost, la rândul lor, pre- germană s-a numit „bürgerliches Lachtheater” (teatrul zentate şi la Râmnicul Sărat (din 29 până pe 31 mai distractiv cetăţenesc). Opereta, apropiată de genul 1918). Artiştii focşăneni au revenit la Râmnicul Sărat şi uşor, nu a lipsit nici ea din programul spectacolelor. Ar- în luna iulie, când Pension Schöller şi opereta Csárdas- tiştii germani şi-au început aici activitatea în 27 ianuarie prinzessin au fost reluate la cererea publicului de la 1 1917, prezentând un program de revistă cu recitări de şi până la 9 iulie. Între timp, la Focşani a fost în turneu versuri patriotice, scenete exaltând importanţa împăra- ansamblul de operetă al armatei a 9-a (cu sediul la tului Wilhelm al II-lea, arii din opere şi operete şi piese Râmnicul Sărat), având în program opereta Ein Walzer- simfonice interpretate de orchestrele trupelor din apro- traum (Un vis de vals) de Oscar Strauss, operetele lui pierea Focşanilor. Jean Gilbert Kinokönigin (Regina cinematografului) şi Despre începuturile teatrului german din oraşul vrân- Die keusche Susanne (Suzana cea castă), cât şi ope- cean se scria: „La teatrul din Focşani (…) s-au prezen- retele lui Edmund Eysler Der lachende Ehemann (Soţul tat cu mare repezeală cele mai consacrate comedii care râde) şi Der Frauenfresser (Mâncătorul de femei). germane, Im weißen Rössl (La Calul Bălan), So’n Din palmaresul trupei germane de la Focşani fac Win dhund (Un astfel de ogar), Der Weg zur Hölle (Dru- parte două operete mai mult gustate pe atunci de public mul spre iad) şi altele. După aceea a venit rândul ope- decât oricare altele: Der fidele Bauer (Ţăranul bine dis- retelor, cu care, de asemenea, sau repurtat succese pus), de Leo Fall şi Der Graf von Luxemburg (Contele impresionante”4. de Luxemburg), de Franz Lehár. Provincia vrânceană Repertoriul de zi de zi a cuprins unele piese de re- nu a beneficiat, cum se întâmplase la Bucureşti, de zistenţă, cum ar fi Alt-Heidelberg (Heidelbergul de altă- spectacole dirijate de cei doi compozitori, totuşi spec- dată). Piesa lui Wilhelm Meyer-Förster fusese tradusă tacolele au fost de o ţinută artistică deosebită. de timpuriu de către Ovid Densusianu, iar Naţionalele Leo Fall (1873-1925) şi Franz Lehár (1870-1948) au de la Bucureşti şi Iaşi au pus-o în scenă în repetate rân- fost, în primele decenii ale secolului al 20-lea, pe lângă duri, Iaşul încă din anul 1915. Comedia despre viaţa Oscar Strauss şi Imre Kálmán, cei mai de seamă com- studenţească în fermecătorul oraş de pe Neckar va fi pozitori de muzică de operetă. Amândoi proveneau din fost primită cu simpatie şi la Focşani, în 1917. Comedia Austro-Ungaria (Fall din Olomouc, Lehár din Komárom), Im weißen Rössl (La Calul Bălan) scrisă în 1896 de dar, pe când Lehár îşi avea sediul permanent la Viena, Oskar Blumenthal şi Gustav Kadelburg (a nu se con- Fall trăia şi lucra la Berlin. Pentru contemporani, putea funda cu opereta lui Ralph Benatzky, reprezentată abia să existe impresia că Lehár reprezintă opereta aus- în 1930) era considerată o oglindă a mediului social ber- triacă, iar Leo Fall cea berlineză, dar pentru militarii pre- linez. zenţi la Focşani, asta însemna: într-un caz (Fall) se S-au pus în scenă şi comedii uşoare, cum ar fi Der puteau amuza de o operetă „germană” (Fall), în cel de Weg zur Hölle (Drumul spre iad) a lui Gustav Kadel- al doilea de una „austriacă” (Lehár). La Focşani au stat burg, farsa So’n Windhund (Un astfel de ogar) de Arthur în centrul atenţiei cele două înscenări amintite. Sunt sin- Hoffmann, menţionate mai sus, dar şi farsa cu cântece gurele reprezentaţii ale teatrelor germane în anii 1917- Kyritz-Pyritz scrisă în 1886 de Heinrich Wilke şi Oskar 1918, de la care se păstrează fotografii, ceea ce

PRO SAECULUM 7-8/2014 131 scriitori români de pretutindeni sugerează importanţa dată lor. a sa Angèle. Românii, deşi în aliaţii ruşilor, nu uitaseră Leo Fall s-a impus, în 1907, prin opereta Der fidele confruntările lor istorice cu aceştia, iar soldaţii germani Bauer (Ţăranul bine dispus), care la Theater an der puteau fi satisfăcuţi, văzând că inamicul lor rus pierde Wien fusese respinsă, dar care a obţinut un succes în favoarea luxemburghezului. Desigur, aceste aspecte strălucitor la Mannheim şi apoi în toată Germania. În aveau importanţa lor, dar calitatea soliştilor şi a regiei a acelaşi an, Leo Fall a mai repurtat alt succes de propor- fost, la rândul ei, o cheie a succesului celor două ope- ţii cu opereta Die Dollarprinzessin (Prinţesa dolarului), rete. ajunsă şi ea o piesă de rezistenţă a repertoriului inter- Se poate constata că activitatea teatrului german de naţional de operetă. Lehár se impusese în 1905 cu ope- la Focşani trebuia să fi fost de bună calitate artistică, reta Die lustige Witwe (Văduva veselă), care a avut chiar dacă repertoriul (numai parţial cunoscut) era ajus- succes universal. După premieră, compozitorul se an- tat după interesele beligeranţilor: se dorea ca militarii şi gajase să compună, până în anul 1909, altă operetă populaţia civilă să se reconforteze după grozăviile trăite care, sub bagheta lui Robert Stolz, şi el un redutabil pe câmpul de luptă sau în apropierea acestuia. Dacă compozitor vienez, a repurtat la Theater an der Wien soldaţii germani şi austrieci puteau într-adevăr să se succesul aşteptat. Este vorba despre Der Graf von Lu- destindă în permisiile lor, având impresia că se află din xemburg (Contele de Luxemburg), care s-a jucat cu 300 nou într-o atmosferă „normală”, publicul din Focşani de spectacole. După aceea, opereta lui Lehár şi-a con- avea probleme mai grave: mulţi pierduseră rude sau tinuat cariera pe scenele europene şi americane. prieteni în acest război. Alţii au fost despărţiţi, prin linia Nu este de mirare că spectacolele ansamblului ger- frontului, de cei apropiaţi din zona Vrancei sau din Mol- man de la Focşani, cu cele două operete, s-au bucurat dova centrală. Poate unii aveau chiar fii înrolaţi în ar- de succesul unanim al publicului. În primul rând, pune- mata română, care se străduia să oprească înaintarea rea în scenă a avut loc cu un ansamblu redutabil, chiar trupelor inamice. Receptarea spectacolelor nu se putea şi scenografia a fost pregătită cu mare atenţie. Două as- face, în aceste condiţii, ca şi cum nimic altceva decât pecte ale libretului au contribuit, de asemenea, la re- arta scenică ar putea domni în apropierea pierderilor ceptarea extrem de bună a operetelor menţionate, fapt din cauza războiului. oarecum rar în cazul operetelor, în care, cum spunea Din această cauză, nici nu a preocupat pe nimeni însuşi Lehár, „există mereu două perechi care se iubesc perioada 1917-1918 cu prezenţa unui teatru de calitate şi care contribuie la distracţia generală, şi nimic alt- la Focşani (sau în celelalte oraşe menţionate). Legătu- ceva”. În opereta Der fidele Bauer (Ţăranul bine dispus) rile cu oamenii de teatru, care au fost prezenţi pe atunci cele două perechi sunt fiul „ţăranului bine dispus”, ajuns la Focşani, nu s-au menţinut (altceva erau legăturile cu medic şi orăşean, împreună cu soţia lui de viţă nobilă medici de renume, care, în timpul războiului, au tratat şi cu sora lui, care, după multe peripeţii, se căsătoreşte răniţii şi bolnavii din ambele tabere şi care au păstrat cu un băiat de la ţară. Conflictul dintre mediul urban şi mult timp relaţiile cu cunoscuţii lor români). cel rural este aplanat prin soţia medicului, care se de- Văzând că sursele de informaţie din Germania ne- zice de familia ei arogantă din Berlin şi se apropie de cesită completări, am urmărit, prin această prezentare, rudele soţului de la ţară. Pledoaria pentru lumea satului, să şi invit cercetătorii români la investigaţii la faţa locu- pentru oamenii simpli, va fi plăcut spectatorilor focşă- lui: memorii scrise despre anii 1917-1918, afişe şi pro- neni, fie ei autohtoni, fie militari germani. Se mai adaugă grame de sală ale teatrului german vor fi existând şi în şi farmecul ariilor, fredonate ani de-a rândul de foştii România, poate chiar şi colecţii mai complete ale zia- spectatori, cum ar fi Heinerle, Heinerle hab’ kei Geld relor germane din acea vreme (Armeezeitung der 9. (Heinerle, Heinerle, n-am bani) sau Ist man auch ein Armee, Putna-Zeitung, Der Dobrudscha-Bote). Un lucru Bauer (Chiar dacă eşti ţăran). Opereta lui Leo Fall avea este incontestabil: activitatea culturală la Focşani a ocu- aşadar farmecul ei pentru publicul din Focşani. panţilor, chiar dacă urmărea tendinţe de propagandă, Acelaşi lucru este valabil şi pentru opereta Der Graf face parte din istoricul locurilor şi merită de aceea să fie von Luxemburg, a cărei acţiune are loc în mediul boe- cunoscută. Prin această expunere am vrut să marchez mei pariziene şi ar fi fost, în 1917, puţin indicată pentru începutul acestei rememorări. repertoriul „de război”, dacă artiştii ar fi ţinut strict cont de indicaţiile Ministerului de război de la Berlin, care in- Note terziceau punerea în scenă a operetelor, a operelor şi 1Rumänisches Fronttheater, în: Rumänien in Wort und a pieselor de teatru ale autorilor din statele inamice Ger- Bild, 1917, nr. 15, p. 14. maniei şi Austro-Ungariei, lucru valabil şi pentru prezen- 2Vezi Rumänische Fronttheater., în: Rumänien in Wort und tarea locurilor din aceste ţări. Dar în Paris, unde se Bild, 1917, nr. 15, p. 14. născuse opereta în secolul al 19-lea, se petrece o ac- 3Idem, p. 15. ţiune destul de complicată, cu un aspect simpatic pentru 4Rumänische Fronttheater, în: Rumänien in Wort und Bild, publicul românesc. Contele René de Luxemburg devine 1917, nr. 15, p. 14. Este îndoielnic dacă comediile lui Kadel- rivalul principelui rus Bazil Bazilevici şi amândoi în- burg (Der Weg zur Hölle) sau Arthur Hoffmann (So’n cearcă să o cucerească pe celebra cântăreaţă Angèle Win dhund) intră în rândurile „celor mai bune comedii ger- Didier. În cele din urmă, rusul se va căsători la ordinul mane”. ţarului cu o bătrână bogătană, iar René va rămâne cu

132 PRO SAECULUM 7-8/2014 restituiri

Mircea Popa

NICHOLAS CATANOY – POET VAGANT ŞI AVENTURIER AL SPIRITULUI

Cititorul român a făcut cunoştinţă cu scrisul lui Ni- viermele aventurii îl determină să plece în războiul din cholas Catanoy din paginile volumului său Hic et nunc, Vietnam, ajungând, în urma unei răni căpătate, să fie apărut la o editură din New York în 1968 în patru limbi, tratat în China, apoi în Rusia, şi apoi, întors la Bucureşti, între care şi româna (alături de franceză, engleză, şi să funcţioneze ca medic radiolog. Traiul în ţară i se pare spaniolă), cu o prefaţă de Vintilă Horia, şi din cel intitulat din ce în ce mai puţin atractiv, astfel că în 1962 se ho- Wolum Olum, apărut la Editura Dacia în 1981, în tradu- tărăşte să emigreze în Canada, unde nu i se recunosc cerea lui Virgil Teodorescu şi a Petronelei Negoşanu, studiile şi face mari eforturi să le recupereze, ceea ce-l care prezintă publicului din România cântece şi pro- duce în preajma suicidului şi a salvării prin catolicism verbe ale indienilor din America de Nord, în parte culese între zidurile mănăstirii Saint Benoit. Pasiunea scrisului de el însuşi în răstimp de 12 ani, în parte luate de la îl determină să urmeze cursuri de literatură anglo-ame- alţii. Asemenea texte mai făcuseră obiectul unor editări ricană, să se integreze grupului de avangardă de la re- în ţara noastră în revista de literatură comparată a lui vista „Langage”, şi să dobândească calitatea de Hugo Meltzl de la Cluj, „Acta comparationis”, care „Visiting Professor” la Universitatea „Sir George Wil- aduna perle etnografice şi folcloristice din întreaga liams” din Montreal. Nu se mulţumeşte doar cu scrisul, lume. A venit apoi şi culegerea lui Dan Grigorescu, Cân- căci dorinţa de a cunoaşte alte teritorii e mai presantă, tecele bizonului din 1978, are cuprindea tot texte ame- acceptând astfel ca în calitate de medic-pilot să plece rindiene. Strania apariţie a lui Catanoy a fost însoţită de în Nigeria, unde participă la acţiuni umanitare. Sejurul un text explicativ şi de notele editorului, care arată că african îi este întrerupt curând de războiul tribal izbucnit unele din aceste poezii-relicve au fost săpate în coajă acolo în anii 1967-70, fapt care îl orientează spre alte de mesteacăn şi că sunt un fel de incantaţii pe care in- orizonturi: cele sud-americane. Ajunge în Mexic, Argen- dienii le însoţesc cu dansuri rituale, inclusiv unele cu ca- tina, Venezuela, ceea ce-i aminteşte că e şi el un scriitor racter ezoteric, şamanesc. Dincolo de acest – hai să-i latin, hotărându-l să scrie şi să publice un volum în ro- zicem – debut insolit, producţia sa literară face obiectul mână, Flux alb (1970), şi să se apropie cu interes de o a două cărţi ivite de sub pana lui Ion Cristofor, una cu serie de mari scriitori de limbă spaniolă. Reîntors în Ca- caracter exegetic, Nicholas Catanoy sau avatarii unui nada, are surpriza să i se acorde cetăţenia canadiană peregrin (2003) şi alta reprezentând scrisorile pe care şi pe aceea de membru al PEN-Clubului canadian. Ion Caraion, un alt neliniştit al soartei, i le-a adresat de-a Acest lucru îl determină să-şi lege destinul pentru a treia lungul timpului (1969-1985). Amândouă au fost menite oară de o femeie cu care are multe afinităţi artistice, in- să ni-l restituie pe poetul canadiano-româno şi fran- clusiv obsesia călătoriilor, periplul acestora îmbogă- cezo-german în ipostazele sale cele mai revelatoare. ţindu-se acum cu experienţe şi mai şocante, cum sunt De altfel, ceea ce şochează de la un început la acest cele din India şi Nepal, apoi Africa, Israel, Germania, scriitor este sindromul dromomaniei care îl mână de Noua Zeelandă, pentru a opta în cele din urmă pentru colo-colo, făcându-l să nu se simtă nicăieri acasă, şi Franţa. În 1971 ajunge redactor la editura Seuil, ca în căutând mereu un alt loc sub soare. Dar să le luăm pe 1973 să treacă în Germania ca radiolog, apoi din nou rând. în Franţa, stabilindu-se la Les Ageux, un sătuc din sud, Scriitorul s-a născut la Braşov la 10 noiembrie 1925, şi pentru a se dedica mai serios literaturii, căci, după în familia comerciantului Nicolae Cătănoiu şi a soţiei experienţa nepaleză se declarase adept al budismului, acestuia, provenită dintr-o familie săsească, copilul în- dobândind astfel şi sensul solitudinii creatoare. În at- văţând pentru început în limbile germană şi maghiară. mosfera patriarhală din sudul Franţei se pune pe scris Abia studiile liceale (1936-1944) le face în limba română mai hotărât ca oricând. Redactează o serie de aforisme, la liceul Şaguna, trecând prin acute crize adolescentine, sub titlul Cârja lui Sisif, pe care le trimite în ţară lui Ion legate de moartea timpurie a mamei (la 13 ani), de re- Cristofor, care le publică în „Cetatea literară”; dă inter- căsătoria tatălui, de contrazicerile cu profesorul de ro- viuri în „Vatra” şi „Tribuna”, corespondează intens cu mână, un mic tiran înnăscut „în stalinescul oraş Adrian Marino sau cu Ion Caraion, sprijinind proiectele blestemat”, cum îl numea el într-o poezie. Adolescentul, editoriale ale acestuia din urmă, preocupat să realizeze care iubea în taină poezia, frecventa cenaclul din casa o antologie de scriitori canadieni. Apoi, când acesta se soţilor Gherghinescu Vania şi trimitea primele poezii la decide să ceară azil politic în Elveţia, la Lausanne, Ca- „Universul literar”, apoi, fiind încorporat, a ajuns să fie tanoy îl ajută cu sfaturi, colaborări, semne multiple de arestat şi condamnat la moarte. A scăpat fără execuţie, prietenie. Caraion porneşte acolo revista „Correpondan- dar şi fără o speranţă viitoare. La eliberare a fost, pe ces”, apoi, în urma eşecului colaborării cu editorul Ion rând, şofer, servitor, spălător de vase, portar. Printr-o Dumitru, dezvoltă o alta, „Don Quichotte”, dar şi minune, reuşeşte să se înscrie la Facultatea de medi- „Agora”, „Exil”, „2 Plus 2”, Catanoy acceptând să facă cină din Cluj, pe care o absolvă, după cinci ani, apoi parte din grupările respective. Între timp, după alte că-

PRO SAECULUM 7-8/2014 133 restituiri lătorii prin Africa, Catanoy se stabileşte în Germania, la trată de poeţi hieratici ca Al. Busuioceanu, Radu Gyr, Bad Wildungen, şi redactează antologia Modern Roma- Vintilă Horia, contrabalansaţi de „nesăţioasa reverie” a nian Poetry (1977), prin care introduce în circuitul inter- avangardiştilor Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teo- naţional o serie de poeţi români. O porneşte din nou la dorescu sau anulată de adepţii poeziei retorice practi- drum prin lume, realizând interviuri cu diverse persona- cate de poeţii oficiali. Curente precum dadaismul, lităţi, scrie şi publică poezie, proză, eseistică, critică li- suprarealismul, hermetismul, futurismul sau urmuzismul terară, memoriale de călătorie în limbile engleză, ar fi facilitat desprinderea de teluric şi tradiţional, iar franceză, spaniolă, germană, română. Unele dintre ele poeţi ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gabriela Me- au apărut şi în variante româneşti (Surâsul Pandorei, linescu şi Ioan Alexandru ar fi reînnoit materialul poetic aforisme cu o prefaţă de Gh. Crăciun, 1996; Debuturi cu care s-a lucrat până atunci. La această fuziune de netimbrate, cu o prefaţă de D. Micu, 1997; Indian Sum- tradiţionalism şi modernitate ar fi contribuit şi scriitorii mer, roman, 1999; Tablele lui Zalmoxis, 2001, Recviem români din exil, pe care-i tratează separat, după ţările pentru Sandy, ediţie francezo-română, 2002) etc., prin în care s-au stabilit. Şi traducătorii care realizează ver- care scriitorul Catanoy se apropie mai mult de rădăcina siunile străine ale textelor impresionează prin marele lor originară a firii sale, afirmându-se ca un spirit polivalent, număr de frecventatori ai englezei canadiene, dar şi ai poliglot, avangardist, insurgent. A vorbi despre Catanoy englezei americane şi chiar traducători din România astăzi este în mod obligatoriu a te întoarce la acea ca- (Andrei Bantaş, Mariela Dâmboiu, Dan Duţescu, tegorie de români aventurieri prin lume, care şi-au în- L.D. Leviţchi, Alfred Margul-Sperber, Ion Mihăilescu), scris numele prin cele mai bizare orientări, ca Panait ceea ce dovedeşte o bună familiarizare a lui cu spaţiul Istrati, Tzara, Isou, Astaloş, Servien, Marcel Iancu, literar românesc. Acest lucru poate fi atestat şi prin con- Tican Rumano ş.a. sultarea bogatelor sale volume de eseistică sau a nu- Dincolo de aceste fluctuaţii mereu reînnoite şi mereu meroaselor reviste la care a colaborat şi în care extinse în alte zone de experienţă existenţială şi literară, recenzează în mod curent volume ale confraţilor săi din N. Catanoy rămâne un posedat al schimbării, un neaşe- ţară, cum ar fi cele de Ioan Alexandru, T. Arghezi, zat şi un pelerin al universului. La fel ca tinerii hippy din L. Blaga, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Denisa Co- America, el refuză să se integreze într-o ordine civiliza- mănescu, Ion Cristofor, Leonid Dimov, Mircea Dinescu, toare clară, iubind barbaria anarhică a gesticii frondere, Geo Dumitrescu, Adrian Marino, Ileana Mălăncioiu, Ion şi un continuu spirit de independenţă totală, la care jin- Negoiţescu, Marin Preda, Nichita Stănescu şi alţii mai duieşte şi cu care se simte solidar cu pământul din care mulţi. Capul de afiş îl deţine Nichita Stănescu, conside- a răsărit, lucru pe care ţine să-l precizeze la un moment rat „unul din cei mai originali poeţi ai generaţiei sale”, dat: „Exilatul încarnează una din contradicţiile dramatice cu accent pe „reflecţiile retorico-filosofice” pe care le ale timpului nostru: aceea dintre modernitatea cosmo- propune. În acelaşi timp, Catanoy e şi un mare cititor polită, centrifugă şi nevoia (sau cel puţin nostalgia) cen- de literatură universală, trimiterile sale la opere şi scrii- tripetă a apartenenţei”. Or, această apartenenţă la tori din toate ţările lumii făcându-se în chip curent, ca spaţiul românesc de cultură este evidentă peste tot în un semn de adeziune şi solidaritate cu umanismul uni- scrierile lui. Mai întâi avem de-a face în Canada cu o versalităţii. („Cultura ia naştere din dialogul între arta şi întâlnire benefică cu Irving Layton, scriitor evreu născut sufletul unui popor, ceea ce uşurează ritualul «raţiunii în România, care-l va ajuta să se integreze, apoi cău- de a trăi», de a gusta diversitatea realului. Este un mij- tarea pe glob a altor conaţionali, cum ar fi Eugen Relgis loc complementar al libertăţii”). Deschizând paginile vo- la Montevideo, Mircea Eliade în SUA şi, în alte întâlniri lumelor sale de aforisme, cum ar fi Surâsul Pandorei europene, a lui Vintilă Horia la Madrid, a lui Cioran la sau Cârja lui Sisif, vom descoperi la fiecare pas urmele Paris etc., spirite rasate care exercită asupra sa o anu- lecturilor sale aprofundate, cu citate din marii scriitori ai mită fascinaţie. În ciuda limbajului eterogen, barbar şi lumii, indiferent din ce zonă scriitoricească provin, texte babilonesc, amestecând voit vocabule din toate limbile care atestă o largă cultură şi un spirit larg democratic. pământului („Aş dori să scriu în toate limbile pământului, Aceste revelatoare incizii vin să confirme gustul de dacă ar fi posibil, un poem «babilonesc», care să aleasă cultură literară pentru acest împătimit al scrisului unească toate limbile într-un univers spiritual comun, ca mondial, aşa cum se reflectă el în câteva din panseurile o simfonie policromă, într-o singură cheie”, mărturiseşte lui predilecte. Iată câteva: „Eu n-am avut nicio viaţă în el la un anumit dat), Catanoy simte şi se exprimă ade- afara iluziilor şi a compromisurilor. M-am crescut singur seori româneşte cu dexteritate şi cu o undă de nostalgie pentru a cheltui prisosul”; „Totul în mine e rugină până evidentă, de unde şi dorinţa sa de a face servicii culturii în capul oaselor”; „Fantezia poate fi dirijată, însă peisa- noastre, alcătuind acea antologie a poeţilor noştri re- jul ei este o falsificare a memoriei”; „Singura modalitate prezentativi, dar şi redactând cărţi de versuri şi eseuri de a nu-i supăra pe ceilalţi este să locuieşti într-un cos- în româneşte. Referinţele sale la nume din literatura ciug”; „Experienţa este numele pe care îl dau unii erori- noastră sunt tot mai numeroase şi mai concludente. Pe lor comise”. Spiritul inventiv de tip catanoyst îl regăsim lângă cei 53 de poeţi, de la T. Arghezi la Adrian Pău- şi în portretele, medalioanele şi schiţele biografice pe nescu, pe care îi cuprinde selecţia sa, şi pe care îi co- care le închină unor scriitori de primă mărime ai con- mentează pe larg în A Note on Modern Romanian temporaneităţii, cum ar fi Ernst Jünger, Dino Buzzati, Poetry, care însoţeşte antologia, Catanoy lărgeşte mult Kobo Abe, J.L. Borges, Octavio Paz, Emil Cioran, Mir- aria de interes pentru literatura română, fixând repere cea Eliade ş.a. Sunt pagini care denotă nu numai o re- şi direcţii de evoluţie pentru lirismul românesc contem- flecţie imediată şi intuiţie sigură de jurnalist al actualităţii poran. Printre numele vehiculate se numără Urmuz, şi critic de întâmpinare, ci şi simţul moral şi ierarhizator Tzara, Saşa Pană, Ştefan Roll, dar şi marii deschizători al istoricului literar, atrăgând atenţia, printr-o conversaţie de drumuri interbelici, Arghezi, Blaga, Barbu, Crainic, neconvenţională asupra unor laturi inedite ale scriitoru- prin care s-a creat la noi o „estetică sacramentală” ilus- lui abordat. Adept al unei arte combinatorii, el găseşte

134 PRO SAECULUM 7-8/2014 restituiri mereu noi subterfugii pentru evadări în spaţiu şi timp, dreptul de a fi vanitos, atâta timp cât nu a reuşit în pentru noi apropieri dintre culturi, lucru subliniat de Ion viaţă”. Cristofor care-l numeşte astfel „agent dublu”, adică om Dintre cărţile sale de aforisme, desigur Cârja lui Sisif de legătură dintre două sau mai multe culturi. este cea mai interesantă. Amestecul de lecturi cu amin- Gustul pentru cultura de tip enciclopedic îl descope- tiri şi cu pagini de jurnal, continua pendulare între trecut rim şi în cărţile sale de aforisme, care tind să-l reco- şi prezent, invocarea permanentă a memoriei umanităţii mande ca pe un mare moralist al actualităţii. Sub masca şi reflecţiile nude, crude izvorâte din observaţiile ime- confecţionării de panseuri, el adună florilegiul marii cul- diate fac din acest text mozaicat şi subtil bazar de înţe- turi a lumii într-un buchet reprezentativ de „imagini cul- lepciune o lectură atractivă şi provocatoare. Acest mod turale”, care consfinţesc nu numai un traseu ideatic (şi de abordare este expurgat cu atenţie, redus la glosa iniţiatic) de mare anvergură, ci şi un mare degustător de emisie strict necesară în Surâsul Pandorei, carte de valori şi de înţelepciune umană, spre care tinde orice care rămâne în sectorul lucidităţii maxime, perverse şi creator care se respectă. Aşa, de pildă, în Cârja lui Sisif, deloc sentimentale. Iată două adevăruri: „Românul: un el adună reflecţii de mare rezonanţă din scriitori ca: Decebal recitind Mioriţa” sau „Panteonul românesc: Proust, Gombrovicz, Dostoievski, Balzac, Einstein, Dracula şi Ceauşescu (L. Boia)”. De reţinut de aici şi René Char, Eco, Amiel, Seneca, Stendhal, Unamuno, „Istoria este biografia omenirii” (Ludwig Börne). Prin ast- Marquez, Paz, Chateaubriand, Heine, Shakespeare, fel de trimiteri, cărţile lui Catanoy sunt şi cărţi de cultură Faulkner, Saba, Brâncuşi, Borges, Voltaire, Kirkegaard, generală, cărţi care răscolesc amintiri, îndeamnă la lec- Madame de Staël, Sartre, Plotin, Sadegh Hedayat, turi, la o permanentă legătură cu moştenirea culturală Ba chchiar ibn Burd, Naim Kattan etc., atestând marea a umanităţii, mult mai mult ca simplele biografii de oa- sa deschidere spre lecturi cât mai vaste şi mai edifica- meni iluştri sau de cărţi de istorie plictisitoare. Dacă toare pentru memoria omenirii „pescuite” din cât mai avem în vedere aceste consideraţii, chiar şi poezia sa multe cărţi şi din cât mai multe literaturi. În ciuda aspec- se constituie ca un fragment de „memorie colectivă”, în- tului său de „marginal” şi de om al patriarhalităţii, Cata- sumând imagini trăite şi fixate pe retină în diferite mo- noy este un om umblat, trecut, ca puţini alţii, prin aria mente ale existenţei, când nu vor să fie neapărat jocuri geografică a unor culturi străvechi, un om care a dorit de cuvinte şi întoarceri la semantica populară sau isto- toată viaţa să îmbine cunoştinţele despre oameni şi rică. În Tablele lui Zamolxis (2001), de pildă, intenţia de omenire cu un ghid practic de înţelepciune civică şi de a „redescoperi” limbajul dacilor este vizibil în prima sec- pedagogie umană. Spirit de o subţirime aparte, aspi- ţiune a volumului, unde preocuparea scriitorului se tra- rând la luciditatea sarcastică a lui Voltaire şi deghiza- duce în încercarea de a surprinde bogăţia semantică a mentul neprotocolar al lui Sacha Guitry, Catanoy adună literei z, caracteristică pentru limba dacilor, prin reînves- în aforismele sale (Surâsul Pandorei este un alt exem- tirea cu poeticitate a verbelor: zădărniceşte, zălogeşte, plu) învăţătura clasică a lumii, trecută prin filtrul său de zăpăceşte, zbârnie, zbârâie, zborşeşte, zdrăngăne, om modern şi nesupus vremelniciei. El are cutezanţa zdrumică, zemuieşte, zgârceşte, zgurifică, zimţuieşte, de a răscoli întreg acest tezaur de perle coclite sau în- zumzăie, zvârle”. E o pură demonstraţie ludică, de lec- gălbenite de timp ale gândirii umane, pentru a le supune tură în cheie proprie, a unui fragment de istorie, la fel unui nou periaj şi şlefuiri interioare, îndemnând la vigi- ca în ciclul Sar-mi-se-ge-tu-za sau în Epistule ex Ponto, lenţă, cutezanţă şi nedormire. Extracţia de gânduri pa- în care fragmente din poezia ovidiană servesc ca liant radoxale şi de cuvinte memorabile se amestecă la el cu pentru noi aglutinări de tip avangardist şi babilonic, poe- imagini proaspete din călătoriile sale, cu „flash-uri” luate tul Catanoy prezentându-se aici ca un abil măscărici al la faţa locului, în care simţul observaţiei veghează cuvântului, un prestidigitator ce scoate din jobenul lui mereu treaz asupra destinului lumii ţi al omenirii. Iată, fermecat, arlechiniade şi focuri bengaleze în jurul unor de pildă, reconstituirea unui colţ din vechiul Persepolis: reminiscenţe de istorie („Prins, învins, Decebal, logic în- „În plin deşert, zidurile fostei capitale, construită geo- fipt în pumnalul sinucigaş”) şi reîntoarceri în timp într-o metric, cu faţa schimbată de culorile zilei, de la un gri Dacie scitică, pe un ţărm de mare tomitan: „Eu strig / metalic la un roşu sanguin, construcţii inspirate de arhi- dar Tomis se scutură de meduze / şi de quattro cento / tectura asirienilor. Doi tauri bărboşi ne privesc cu seve- Iau din soare / o fărimitură, ultima, prinsă / cu gura, / ritate în faţa portalului lui Xerxes. Pe un zid învecinat, poate în zadar.” // „Letal/sună Marea Neagră / şi simt efigia lui Darius spintecând un taur şi, imediat în apro- cum dispar umflat / de singurătate”. piere, tot Da rius exterminând un dragon înaripat, întru- A scăpa de această singurătate este sensul scrisului chiparea diabolicului Ahriman. Ferocitatea domină său, vagant, pasager, umblător prin lume în căutarea întreg peisajul. Ultimul relief, imens, conţine un leu înfi- propriei sale identităţi, niciodată regăsită în totalitate. gându-ţi dinţii în crupa unui taur sângerând, un simbol Important este însă drumul spre casă, legăturile perio- al Persiei dominante asupra unui Babilon fragil”. Şi după dice cu ţara de origine, prin amintiri, colaborări, pre- această secvenţă de memorie istorică, întrebarea: zenţe periodice, reîntoarceri fireşti în Braşovul copilăriei „Cum vorbeşti despre etica esteticului celor ce suferă sau în Clujul studiilor universitare de altă dată. Iată de de foame?” sau: „Ce ne leagă mai mult? Filantropia ce s-a hotărât, brusc şi intempestiv, să vină la Cluj să ocazională sau spiritul de gaşcă?” alături de meditaţia onoreze cu prezenţa lui Festivalul de poezie Lucian elocventă asupra deşertăciunii şi vanităţilor omeneşti: Blaga, mai ales că aici avea şi doi prieteni buni de co- „Tristeţea tuturor experienţelor ce duc spre neant, ne- respondenţă, pe Ion Cristofor şi pe Adrian Marino. Pen- înţelegerile în dragoste, imposturile amiciţiei – le-am în- tru a reface acest moment, important în viaţa sa ţeles mai de mult, ca şi cuvintele Ecleziastului spirituală, am recurs la câteva pagini din scrisorile tri- denunţând vanitatea lumii... Sau versurile lui Thackeray: mise lui Adrian Marino, mai ales că prezenţa sa la Cluj «O vanitate vanităţilor! / Cât de slabi sunt cei înţelepţi! însemna nu numai întâlnirea cu colegii de facultate / Cât de mici sunt cei mari!» şi totuşi, fiecare om are (dr. Cucuianu), ci şi dorinţa de a cunoaşte personal câ-

PRO SAECULUM 7-8/2014 135 restituiri ţiva din oamenii ei de marcă. întâlni colegii şi prietenii din vremea studenţiei şi un pri- Despre acest mod de a fi al lui Nicholas Catanoy dă lej tot atât de fericit de-a vă revedea. mărturie şi corespondenţa sa destul de bogată cu Ne vom prezenta de îndată ce vom ajunge la Cluj. Adrian Marino, din care reproducem mai jos o selecţie de scrisori, inclusiv acelea care atestă participarea sa Cu speranţa de-a vă găsi şi-a reînnoi vechiul dialog, vă la un Festival Lucian Blaga în mai 1996 la Cluj-Napoca. doresc, împreună cu Marie-Claude, alese gânduri şi Scrisorile de faţă le reproducem după originalele lor „Joyeusse Paques”, aflate în arhiva Marino de la Biblioteca Centrală Univer- N. sitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. I Nicholas Catanoy, 3 rue S. Barbou, Les Ageux Les Ageux, le 14 Février 1994 60700, France Dear Prof. Marino, O avalanşă de noutăţi bune, venite cu „Vatra” şi cu III Les Ageux, le 12 Mai, 1994 „Tribuna” m-au adâncit într-un fel de transă din care îmi revin greu. Între timp a sosit un al doilea exemplar ex- Dear Prof. Marino, pediat de Ion Cristofor. O adevărată zi festivă. Mulţumiri Ajunşi odată cu primăvara şi cu „nostalgia Clujului” şi din nou mulţumiri. în satul nostru ne gândim cu drag la ambianţa caldă din Am reţinut încă o dată din interviul acordat („Vatra”) după-amiaza de 5 mai în biblioteca dumneavoastră, voinţa de-a continua bătălia în favoarea democraţiei şi face-en-face şi cu D-na Marino, amândoi, înrămaţi în pentru drepturile omului, atât de nerespectate în multe multiplele cărţi înflorind din toate ungherele, ca în ca- ţări. Veştile din ţară (via Cluj, Braşov, Bucureşti) nu sunt mera lui Faust. De neuitat. deloc optimiste în ultima vreme. Cei de aici, ca întot- Prinşi în toiul dialogului şi în fuga timpului am uitat deauna, indiferenţi şi abulici. Ne gândim cu îngrijorare pur şi simplu să facem un „flash” în patru. Din fericire o la o eventuală reuşită totalitară în Est. Griji de asemeni avem pe d-na Marino cu Marie-Claude în poză în drep- pentru siguranţa dumneavoastră personală. Hope you tul librăriei universitare (poză inclusă în acest plic). La are safe and that you are going to stay so. viitoarea vizită vom face pozele înainte de-a începe dia- M-au indispus însemnările lui Matei C., felul în care logul, ca să fim siguri de reuşita completă a întâlnirii. justifică opţiunea exilului. Mă întreb câţi din cei exilaţi M-am bucurat mult de cărţi (Biografia ideii de litera- au reuşit să influenţeze sau să amelioreze evenimen- tură/vol. 2 şi de eseul lui C.M. Popa). Am rezervat lec- tele din ţară. Modestia pare să fie un „articol” necunos- tura (şi review-ul) pentru săptămâna ce vine. Aşteptăm cut pe aceste meleaguri. vol. 3 cu nerăbdare. Şi mult succes la volumul următor. Interesante discuţiile în jurul cărţii (?) lui I.P. Culianu N-am uitat „medicamentele”. Am scris mătuşii mele (1982/91). Neavând textul original al lui Culianu nu îmi din Germania să vi le expedieze cât mai urgent (DY- pot face o idee justă despre polemica în curs. TIDE H/ tablete). Interesant şi articolul lui Virgil Ciomoş (De amorul De asemeni, mulţumiri pentru adresele editurilor din artei). Vede în acelaşi fel ca şi mine problema relaţiilor Bucureşti şi de la Iaşi. O confidenţă: nu am bătut la uşa culturale dintre Est şi Vest. dlui I./gna/ de la Dacia. M-a ocolit de câteva ori cu pri- Iertare pentru această telegramă. Săptămâna vii- virea (ne-am cunoscut la „Buchmesse”, în Frankfurt, toare, vom porni spre Teutonia, pentru un „check-up acum doi ani). Am făcut poze şi ne-am întreţinut despre medical”. Ne vom întoarce la sfârşitul lunii martie. proiecte... Totul a rămas însă fără „răspuns”. Ştiu, este Cu constantă preţuire şi mereu îndatorat, vă îmbră- foarte ocupat..., dar un mic semn pentru poză măcar, ţişăm din toată inima, nu cred să fi fost mare lucru... etc.). Nicolas şi Marie Claude Nu vă mai răpesc timpul. Vă îmbrăţişăm cu tot dra- Adresa noastră (între 25 Février şi 30 Mars), Marien- gul şi Marie-Calude alături de mine vă îmbrăţişează la burgerstr. 2, 34537 Bad Wildungen, Germania. rândul ei, Nicholas II Les Ageux, le 8 Avril 1994 P.S. Sfatul „medicului”, Nu vă ruinaţi sănătatea pen- tru „indivizi” care nu merită nicio atenţie. Avem nevoie Dear Prof. Marino, de-un prof. Marino sănătos! După nenumărate intenţii, tentative şi ezitări de-a P.s. Mulţumiri multe Dnei Marino pentru „ideea inge- veni în ţară, m-am hotărât (în ciuda avizului medical ne- nioasă!” de-a-l găsi pe prof. dr. Cucuianu la Clinica Me- gativ) să particip la Festivalul Internaţional de Poezie dicală I. O îmbrăţişăm cu toată afecţiunea şi un sărut de la Cluj (4-6 mai). Ocazie fericită în acelaşi timp de-a de la Marie-Claude,

136 PRO SAECULUM 7-8/2014 restituiri N. PS. Subiect paralel. V-am expediat anul trecut volu- mul Notes on a prison wall. Mă întreb dacă a sosit sau IV nu. Multe scrisori şi colete se pierd pe parcurs, serviciile Bad Wildungen, 15 Juin 1994 poştale, pretutindeni, fiind dezorganizate, haotice, ca lumea în care trăim. Dear Prof. Marino, Rândurile şi confirmările ne-au readus pe meleagu- VI rile clujene, cu nostalgie şi cu dorinţa de-a reveni, poate Les Ageux, le 28 Avril 1995 la anul, cu ocazia Festivalului Lucian Blaga. Mulţumiri pentru adrese. Am scris la Iaşi şi la Bucu- Dear Prof. Marino, reşti. Sper să aud un ecou sau măcar o sugestie, cum Intenţia noastră bună de-a veni, a fost din nefericire şi în ce fel să ajungă la tipar cronicele mele. din nou amânată în urma avizului medical nefavorabil. Am expediat tot azi un pachet cu DYTIDE H (300 ta- Luând în considerare „sănătatea şubredă”, sfatul con- blete). Aş fi preferat să vă trimit o carte în locul medica- fraţilor pare să fie nu numai rezonabil, ci şi justificat. mentelor, dar sănătatea e tot atât de importantă Nu am la îndemână „Românul liber”. (După lectură momentan ca şi lecturile şi delectările intelectuale. îl expediez imediat unui amic în USA). Am scris însă re- Un tratament îndelungat ne reţine în Germania până dacţiei de la Londra să-mi expedieze exemplarele cu la toamnă. Adresa noastră aici: Marienburgerstr. articolele dumneavoastră, pentru a răspunde la toate 2/34537 Bad Wildungen. Aştept un cuvânt şi o confir- amănuntele, nu numai la ideile generale pe care le reţin mare a medicamentelor. Scuze pentru această notă foarte vag. Voi face câteva marginalii de îndată ce voi „uscată” şi fără „suflet”. primi ziarele şi le voi expedia după lectură neîntârziat. Vă îmbrăţişez cu constantă preţuire, şi îmbrăţişări Spicuind ceva din datele reţinute din articolele dum- Dnei Marino şi de la Marie-Claude, neavoastră, îmi amintesc de-un amănunt privind noţiu- Nicholas nea de „burghezie” şi de „capitalism” – noţiuni „grav Nicholas Catanoy, Marienburgerstr. 2, 34537 Bad compromise după decenii de educaţie comunistă”. Ade- Wildungen, Deutschland vărat, cele două noţiuni de mai sus au fost degradate în urma îndoctrinării, mai mult însă, cele două noţiuni V sunt complet necunoscute, pragmatic şi teoretic, de ge- Les Ageux, le 7 Avril 1995 neraţia tânără de după război care n-a cunoscut decât Dear Prof. Marino, „bucuriile” societăţii fără clase, fiind incompetentă (în Un cuvânt doar pentru a nu vă răpi timpul. Cetind urma „ignoranţei” impuse) de-a evacua structura şi sen- rândurile dumneavoastră în paginile ziarului „The Free sul noţiunilor de mai sus. Pe de altă parte, contingentul Romanian” şi fiind întru totul partizan al ideilor expuse celor din generaţia noastră (care a cunoscut „burghezia” privind integrarea României în Comunitatea Europei şi „capitalismul” pre-belic) s-a subţiat, rezultatul fiind o Occidentale, mi-am permis să vă trimit un scurt extras disproporţie între generaţii, în favoarea tinerei generaţii, dintr-un interview expunând problema dificilă a acestor care trebuie educată şi dirijată pentru a înţelege noţiu- relaţii, văzute printr-o prismă personală (adevărat, ne- nile de mai sus, o îndatorire greu de împlinit fără o profesional) însă sinceră şi deschisă. Un ecou la acest schimbare de mentalitate, schimbare care necesită un text, când veţi avea un moment liber, m-ar bucura, ră- timp extrem de îndelungat şi care va fi foarte costisitor. mânând anticipat mult îndatorat. Greutăţile acestei schimbări vin şi de la mentalitatea Parcurgând cu mult interes volumul II al Biografiei recent achiziţionată (importată) determinată de filosofia ideii de literatură aşteptăm cu aceeaşi poftă apariţia materialistă predominantă a veacului nostru, care a in- celui de al II-lea volum privind secolul XX; secolul ex- fluenţat în special tânăra generaţie, vulnerabilă la ten- ceselor avangardiste şi al răsturnărilor estetice şi axio- taţiile „carnale”! şi extaziată în faţa spectacolelor logice duse în extremis până la „muţenia literelor”, atât subculturale, cu pseudo-eroi de tip „Superman”, de fosforescent expusă de Ihab Hassan în „The Dise- „Rambo” sau „Terminator”, fără a mai adăuga influen- memberment of Orpheus”. ţele nefaste ale tehnologizării şi robotizării indivizilor, Încă o dată iertare pentru aceste rânduri. Sper ca care deformează mentalităţile şi mai mult, aşa cum au anul 95 să rămână la fel de prolific în activitatea dum- prezis McLuhan, Virilio, Baudrillard şi alţii. Lucruri cu- neavoastră şi sănătatea stabilă. Vă dorim mult elan şi noscute de dumneavoastră. voie bună şi Doamnei Marino şi din partea soţiei mele! Mă opresc aici pentru a nu vă răpi timpul, dorindu-vă Cu preţuire, o primăvară aleasă cu multe succese! Cu preţuire şi pe Nicholas

PRO SAECULUM 7-8/2014 137 restituiri curând şi cu omagii D-nei Marino, Dnei Marino, şi din partea Mariei-Claude, Nicholas Nicholas PS. Inclus un plic pentru cărţi – expediere. Rog să P.S. Nu ne uitaţi cu Biografia ideii de literatură, volu- nu fiţi ofensat. Cunosc greutăţile prin care treceţi, mul 3. N. VIII VII Les Ageux, Le 20 Juin 1995 Les Ageux, 19 Mai 1995 Dear Prof. Marino Dear Prof. Marino, Mulţumiri pentru rândurile din 4.05 şi iertare pentru La analiza aprofundată a „integrării europene” nu aş târziul acestor rânduri. Am sosit acum câteva zile din putea adăuga nimic esenţial. Doar câteva note, para- Teutonia (unde am fost spitalizat patru săptămâni) fiind lele, poate, pentru a susţine de fapt concluziile dumnea- momentan (pe jumătate reparat) în convalescenţă. voastră privind aspectele integrării. În contextul – Inclus, interview-ul meu cu Giurgiu (LITTE- posibilităţi (dorinţe) şi obstacole. RAE/1995) privind problemele „exilului”. Există multe O parte din tragediile secolului nostru (afirmate, con- paralele şi convergenţe între părerile d-voastră expuse firmate, verificate de numeroşi autori contemporani) în volumul Pentru Europa şi textul meu. Unele amă- sunt legate de derapajul valorilor, de la viaţa spirituală nunte (necunoscute de subsemnatul) privind opera şi spre viaţa materială, materialism vulgar, cvasi-primar, viaţa lui Vulcănescu şi Noica ne-am aflat în volumul care s-a extins ca o pandemie afectând tot globul. Ex- d-voastră, constituind un „contrapunct” între părerile trem de receptivi şi vulnerabili la aceste mutaţii sunt în mele (incomplete) şi comentariile d-voastră. special tinerii, aşa cum am avut ocazia să-i cunosc în Legat de cei doi autori mai sus amintiţi. În general, timpul îndelungatelor sejour-uri pe patru continente. când e vorba de-un autor (român sau străin) încerc să „Coco-colizarea” lumii a cuprins toate rasele şi aproape detaşez „viaţa de opera” celui în cauză (o eroare gro- toate clasele mijlocii şi sub-mijlocii, într-o frenezie de solană poate). Oprindu-mă doar la „textul scris” (opera neoprit. Odată cu exportul filosofiei „consumului” (con- literară) mă străduiesc să-l evaluez dar din punct de ve- sumerism) au fost exportate şi produsele subculturale dere estetic (stil, metaforă, semantică etc.), separându-l ale acestei filosofii. Aşa după cum estul Europei e do- de viaţă (politică). Într-un anumit fel m-am aliniat auto- minat de cultura vest europeană, aşa este strivit occi- rilor care au făcut această distincţie (viaţă/operă) inter- dentul atlantic de imperialismul cultural yankeu, o pretând doar esteticul operei în afara contextului vieţii aservire pe care unele ţări vest-europene au încercat (politice). să le frâneze în cadrul convenţiilor GATT. Mecanismele Mari scriitori de „dreapta”: Pound, Eliot, Hamsun, de difuziune ale acestei dominante sunt azi amplificate Borges, Celine, sau de „stânga”: Aragon, Neruda, de o reţea şi un cablaj (Internet) planetar, lăsând infor- Brecht, Hukmet etc. au fost interpretaţi (opera) din punct maţiile (inclusiv cele culturale) să parcurgă globul de vedere estetic – evident fiind judecaţi (condamnaţi) într-un singur sens, sens-unic controlat, facilitând în pentru angajamentul lor politic (care în multe cazuri nu acest fel şi mai mult subordonarea celorlalte culturi (in- a lezat valoarea literară). Lucruri pe care le cunoaşteţi suficient tehnologizate din punct de vedere al difuzării mai bine decât mine şi pentru care îmi cer din nou informaţiilor) pentru a contracara invaziune neocolonia- scuze, amintindu-le... lismului cultural. Nu ezitaţi să-mi scrieţi despre „lacunele” sau „ere- În faţa acestei perspective suntem nevoiţi, cred, să ziile” strecurate în interview-ul meu. redefinim noţiunea „culturii, şi, în acelaşi timp, problema Sper ca sezonul la Cluj să fie solar şi cald. La noi, schimbărilor culturale. Două întrebări majore rămân ploile au declanşat morozităţi şi depresiuni acute. Oma- deschise: 1. Ce fel de cultură vrem să importăm? Cutiile gii Dnei Marino şi din partea lui Marie-Claude. de conserve pictate de Andy Warhol? Muzica superdo- Vă îmbrăţişăm cu constantă afecţiune, decafonică a lui Stockhausen? Sau literatura scatolo- Nicholas gică a lui William Burroughs? 2. Ce fel de cultură am PS. Cum staţi cu tensiunea? Aveţi nevoie de medi- putea exporta pentru a fi acceptaţi în occident şi, în ge- camente? Do not hesitate to write! neral, pe toate meridianele lumii? Etc. PS. Tot inclus: câteva fragmente din Le sourire de Lucruri evident cunoscute de dumneavoastră. Mă Pandore care va apare în primăvara lui 1996 (Ed. opresc aici deci pentru a nu vă răpi timpul. Încă o dată Seuil). mulţumiri pentru volum, cu sinceră preţuire şi omagii

138 PRO SAECULUM 7-8/2014 restituiri

Livia Ciupercă

MEMORIA UNEI CONFERINŢE

Visul zămisleşte vise, care pot sau nu deveni reali- total, 14 pagini caiet dictando, mărimea A5, devenit el tate. O realitate care întotdeauna transpare irevocabil însuşi document oficial, prin cele două ştampile, care şi de netăgăduit. Chiar şi atunci când o anume realitate pecetluiesc susţinerea conferinţei: una, completată de – o dorim modelată după voinţa sau plăcerea noastră, „crainicul de serviciu” (format dreptunghiular), iar a realitatea (mai ales cea istorică) ne va da în vileag, doua, ştampila instituţiei (rotundă), iar pe ultima pagină, după expresia lui Hans Magnus Enzensberger. Aşadar, semnătura olograf a autorului. dacă vorbim de Gala Galaction, spre exemplu, afirmând Incipitul textului are tentă naratologică şi evidenţiază că a iubit Basarabia şi pe românii din acest ținut româ- hărnicia locuitorilor din spaţiul românesc vizitat: „Toate nesc, putem considera a fi o realitate de netăgăduit. Pe braţele de muncă ale satului sunt la câmp de când s’a drept cuvânt. Şi aceasta se confirmă prin faptul că tele- crăpat de ziuă. În căldura copleşitoare a dimineţii nu e ormăneanul Grigore Pişculescu a scris, cu vie satisfac- nicio mişcare şi niciun zgomot. Este o aţipire obştească, ţie, despre Actul Unirii Basarabiei cu România Mamă, rar întreruptă de cântatul cocoşului. Pare că au rămas în martie 1918. în sat numai cocoşii. Bătrânii, cari nu mai pot munci, Doctor în Teologie – la Cernăuţi, în 1909, Grigore stau doborâţi, la umbră, pe după casă. Copiii încă ne- Pişculescu alias Gala Galaction a fost numit profesor şi vârstnici au plecat după mure”. apoi, Decan al Facultăţii de Teologie din Chişinău Pentru a trezi interesul auditoriului, scriitorul-poves- (1926-1930) şi în toată această perioadă a cunoscut titor schiţează şi prima antiteză: „Pentru tine, orăş(e)an foarte bine încorsetata viaţă a românilor de dincolo de năucit de vu(i)etul oraşului şi bolnăvit de ţipetele auto- Prut. Peste ani, colaborând la revista „Viaţa Basarabiei” mobilelor, e un ceas de fericită afundare în unda albas- (1941-1942) şi susţinând conferinţe (audio) la Radio tră şi încropită a cerului, în adăpostul umbros al România (nu la Radio Chişinău, după cum afirmă Iurie copacilor”. Colesnic, într-un articol „G. Galaction şi Basarabia vi- Diferenţa dintre mediul rural şi cel urban se subscrie sului”), prelatul român va face referire, cu vie emoţie, şi şi prin acea maramă arhaicizată, care dă farmec poves- la o vizită a sa – în regiunea Ungheni. tirii şi-un ton sfătoşelnic, totodată („bolnăvit”, „afundare”, În interbelic, printre multe alte realizări de cultură „caravană”, „dregător”, „sfetnic”, „obraze”, „vatale” etc.) creştină, Istoria consemnează tipărirea unei noi tradu- Intuim în vocea povestitorului tonalităţi grave ale na- ceri a Bibliei („adică Dumnezeiască Scriptură a Ve- rării, datorită stării încordate în care se afla ţara – la fi- chiului şi Noului Testament”), la Bucureşti, în nele anului 1939, încordare înfrigurată, gândind, în mod perioada 8 iunie 1937–10 noiembrie 1938, în 250 de cert, şi la soarta fraţilor români basarabeni. Poate de exemplare – „din înalta iniţiativă a majestăţii sale Re- aceea profesorul şi scriitorul român învârtoşeşte con- gele Carol II”. De fapt, primele trei ediţii ale acestei deiul cu sclipiri arzânde, duioasă emoţie şi admiraţie Bi blii (din 1938 şi 1939) s-au tipărit tot la Bucureşti, sub constantă – reînnodând amintirea anilor ce au urmat patronajul „Fundaţiei pentru Literatură şi Artă «Regele marii Uniri din 1918... Carol II»”. Pe exemplarul ediţiei princeps, se preci- Aceasta a fost principala sa motivaţie: de a reînvia zează: „Tipărită după textele originale ebraice şi gre- o călătorie memorabilă în spaţiul Moldovei de dincolo ceşti de către preoţii profesori Vasile Radu şi Gala de Prut, nu doar pentru oficialităţile timpului, cât mai Galaction, din înalta iniţiativă a Regelui Carol II”. ales pentru sufletul său de brav român, ca un „zbor / cu Despre vrânceanul Vasile Radu (1887-1940), doctor aripi de linişte / deasupra durerilor pământului...” în Teologie, fost profesor al Facultăţii de Teologie din (N.N. Negulescu). Firească atenţia oficialităţilor, a re- Chişinău (1927-1940), merită a consemna că este con- prezentanţilor statului, a reporterilor, a scriitorului însuşi: siderat primul mare orientalist român, traducător din „Prin satul Sadova (raionul Călăraşi, regiunea Un- arabă şi ebraică. gheni) a trecut de curând o caravană oficială, având în Şi pentru a respecta adevărul – strict istoric – frunte pe un sfetnic al Tronului şi pe mai mulţi dregători această originală traducere n-avea cum să fie conside- ai judeţului. A fost o cercetare de control, la câtva timp rată „Biblia de la Chişinău”, aşa cum – eronat – notează după proclamarea noilor porunci administrative şi gos- Iurie Colesnic, în articolul sus-amintit. podăreşti. Gazdele mele mi-au povestit, bucuroase, În Arhiva Scrisă de la Radio România se află multe cum înaltele obraze care au trecut pe aici, au văzut conferinţe – texte de patrimoniu – extrem de intere- multe lucruri bune şi au împărţit celor vrednici laude şi sante. Printre acestea amintim: Basarabia visului*, felicitări. Îmi pare şi mie bine că acest sat în care am conferinţă susţinută de Gala Galaction în ziua de 2 de- prieteni a avut parte de luarea aminte a celor de sus şi cembrie 1939, la ora 20. Un text manuscris, olograf, în că aceştia au găsit în el ce să laude”.

PRO SAECULUM 7-8/2014 139 restituiri Sexagenarului Grigore Pişculescu îi place să reîn- Partea finală a eseului său (expozeu-conferinţă noade un timp de amintire, prin locuri deja familiare: radio), adresat ascultătorilor români, are o tentă premo- „Cunosc şi eu unele din priveliştile de aici. Oaspeţii ofi- nitorie: ciali au vizitat biserica satului, şcoala, casele comunale, „Şi atunci, în faţa puterilor dezlănțuite şi a lumei ocolul silvic şi mai multe gospodării săteşti. Şcoala pri- poate că revenite la haosul primordial, tu cel mic cât un mară este, de-a pururi, întrebarea cea mare şi grija ne- păianjen şi cu adăpost într’un colţişor, regăseşti – cu- adormită a tuturor celor ce veghează şi îndreptează tremurat şi cucernic – firul stihurilor bătrânului Ceaslov: căile sufleteşti ale poporului...” Această „veghere”, după «De certarea Ta, Doamne, de suflarea mărilor Tale, Unirea cea Mare, va reveni Fundaţiei Culturale Regale s’au arătat fundurile şi temeliile lumei s’au desgolit!... care va sprijini reconstrucţia de biserici, şcoli, cămine De sus, tinzându-şi mâna, m’a apucat... şi din apele culturale în toate satele şi comunele din întreg spaţiul cele adânci m’a scos deasupra!...»” românesc. Şi la bătrânul Ceaslov aveau să revină, lăcrimând, Ca preot şi mai ales ca profesor, Gala Galaction multe alte generaţii de dascăli, preoţi, intelectuali, tru- analizează şcoala românească, apreciind „înrâurirea” ditori ai pământului, cu rugă fierbinte de linişte şi pace şi rolul primordial al învăţătorului în vatra satului. „M-am pentru străbunul pământ românesc. întrebat uneori, nehotărât şi frământat de gânduri: Cine este mai folositor obştei noastre româneşti: profesorul *Mulţumiri Radio România, Departamentul Patrimoniu, Ar- universitar sau acest smerit apostol, învăţătorul sătesc, hiva scrisă, respectiv, drei Andra Dumitru – pentru tot sprijinul care învaţă atâtea rânduri de copii să citească, să scrie, acordat în consultarea textului conferinţei! să-şi iubească neamul şi ogorul strămoşesc?” Iată cel mai cald şi generos omagiu dascălului lumii satului! Şi deşi cele mai multe şcoli săteşti arată ca-n secolul al XIX-lea, doar dintr-o singură odăiţă, acolo unde se răsuceşte (cu Ceaslovul, Psaltirea, Abecedarul, Aritme- tica, Istoria şi Geografia) cheia înţelepciunii. Iar pe lângă şcoliţă, câte o grădiniţă – cu flori, legume, fructe... câte şi mai câte „peticele înflorite”, deopotrivă, luminează mintea şi cugetul micilor şcolărei. „Din grădina şcolii, ochiul îmbrăţişează întinsul plai basarabean, ridicat de asupra zărilor, greu de lanuri coapte şi scăldat în aurul arşiţii de iulie...” Convingerea profesorului Gala Galaction este că din „clasele acestor şcoli primare şi din naosul bisericii stră- moşeşti” se cuvine a aştepta, „lucrând şi stăruind”, „reînsufleţirea şi primenirea neamului”. Deşi crede că „adevăraţii apostoli” sunt „atât de rari şi puţini”, optimis- mul nu-l părăseşte. Din „cerdacul plin de glastre”, Grigore Pişculescu ad- miră perdelele de nori şi „ca dintr-un război cu vatalele în ceruri, ploaia începe să se întindă şi să curgă ca nişte iţe piezişe... O bubuitură surdă, de peste cocoaşele de alurilor bate în tortul negru al văzduhului şi, la răstim- puri, câte-o foarfecă de foc taie, orbitor, trâmbele des- făşurate deasupra satului recules şi fericit!” O ploaie mult aşteptată, „zălog al milostivirii Celui de sus”, „întâl- nirea norocoasă dintre neliniştea inimii, setea pămân- tului şi dărnicia cerului”. Duioasă şi amintirea momentelor copilăriei sale petrecută în inima Teleorma- nului... Ploaia este o binecuvântare, deopotrivă, „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi!...” E timpul revenirii la vatră. „S-a luminat de ziuă şi ţinta călătoriei noastre se desluşeşte lângă linia ferată pe care am ajuns-o... Dar nu ne-am desmorţit bine şi ploaia începe vijelioasă...” Ploaia care s-aşterne peste aşezarea basarabeană pare a anticipa zbârcolirile anilor ce vor veni... „Zările cresc”, precum „nişte uriaşe spinări negre de şanţuri”, „lumea îşi pierde contururile, de pe dealuri puhoaiele prind să sară ca berbecii lui Iacob...” Andrei Negură - Procesiune 7

140 PRO SAECULUM 7-8/2014 restituiri

Ştefan Goanţă

DĂ, DOAMNE, PARTIDE!*

La Dl Marinică! cum se pune el taman la locul potrivit. Cravată de pus Agenţie de informaţie politică la gât am eu?” „Ai, Mărine, cum să n-ai! – s-a topit ne- şi explicitări multilaterale vasta de tot. O ai pe aia de la nuntă, da’ ziceai că n-o s-o mai pui, nici de-o fi să te spânzuri, Doamne fereşte!” Firma, cât un bine aţi venit de târg săptămânal, e „Adu-o-ncoace, mânca-te-ar neica, şi adu-mi şi ţoalele proţăpită cu doi stâlpi zdraveni deasupra portiţei ce dă de moarte, să văd cum îmi stă cu ele.” „Mărine... Ce-ţi în grădiniţa de flori din faţa casei, o casă cam vilă, fi- veni, omule, ce-ţi veni?” „ Ideea, Mărie neică, ideea. Şi indcă neica Marinică, naşul, finul, vărul, cuscrul, unchiul, ai grijă cum vorbeşti de acum încolo cu domnul Marinică nepotul, cumătrul, actualmente Dl Marinică, a fost încă agenţierul. Treci la sarcini şi nu mă conturba la gânduri, de la înfiinţare magazionerul-şef al ceapeului. Literele că-mi periclitezi logica raţională.” „Doamne, ia-mă!” – firmei îşi răsfaţă albul imaculat pe un fond ceruliu pre- s-a crucit Măria şi a sărit repede din pat să-şi scoale sărat, în loc de stele, cu siglele partidelor. Mai în spate, fata, socrii şi doi, trei vecini. Aşa dă omul în ceasul mor- între flori, sunt plantate panouri mai mici, ceva în genul ţii. A ajuns-o din urmă glasul liniştit şi poruncitor. „Vezi fostelor gazete de perete, dar nu curate, ca acelea, ci şi de sculele de bărbierit, de caietul şi pixurile de şe- încărcate cu fotografii color ale personalităţilor zilei, ti- dinţă. Să fie toate colea lângă mine.” tluri de ziare, sigle decupate din carton, afişe electorale În haine de cărturar, lângă o geantă inteligentă şi pi- etc., toate puse spre a te invita să apeşi pe butonul so- xuri care scriu mai singure, altfel gândeşti. Până dimi- neriei plantate imediat deasupra scărilor de la intrarea neaţa, planul a fost pus la punct. „Dacă e pe privatizare principală. Să zicem că apeşi. Dar până să-ţi deschidă şi liberă iniţiativă, v-arată el, neica Mărin. Înainte erai cineva, să zăbovim puţin cu o explicaţie. deştept dacă ştiai să faci pe prostul. Acum eşti prost Până să ajungă aici, întreprinzătorul Mărin a traver- dacă nu ştii s-o faci pe deşteptul.” sat multe nopţi albe şi zile negre. Ideile mari sunt foarte A mai ţinut să facă o ultimă verificare. Pregătit parcă capricioase. Vin fulgerător, e adevărat, dar foarte rar, şi de prezidiu, cu cafeaua într-o mână şi kent-ul în cea- dacă nu-şi găsesc pământul potrivit să încolţească... Cu laltă, i s-a adresat femeii care se tot răstignea în cruci. perspicacitatea-i cunoscută, neica Mărin a înţeles încă „Femeie, ia să-mi răspunzi tu la o întrebare. Da’ aşa, din prima zi că revoluţia poate deschide fie o epocă de concret, concis şi la obiect, fără să divaghezi pe alături. aur adevărat, fie de plumb sau de venin. Depinde de Tu ştii ce e cu partidele ăstea?” „Mărine... Doamne, om. „Dom’le, adevărata revoluţie vine după revoluţie. iartă-mă!” „Fă, ştii sau nu ştii?” „Ce să ştiu, Mărine?” Dacă toţi oamenii încep să gândească e vai şi amar. „Ce e cu ele?” „De un’ să ştiu? Cică ar fi – n-ar mai fi – Până mai deunăzi. gândeam eu, gândea câte ceva pre- că strică oamenii de cap şi din lucru.” „Da’ eu, eu ştiu, şedintele, un gestionar, doi şi... cam atât. Şi banul pica. Măria neichii, eu ştiu ce e cu ele?” „Păi, ce nu ştii dum- Acum, dacă li se dezleagă la toţi minţile şi braţele, o să neata? Că de trei luni n-ai lăsat jurnalul din mână şi nici fie prăpăd mare. Ideile capătă preţ şi e musai să-ţi pui televizorul să-şi tragă sufletul.” „Adică zici că le ştiu?” glagoria la caznă dacă vrei să-ţi fete. Nu vezi? Unii s-au „Ca Dumnezău! De ce-ar sta oamenii tot pe capul tău năpustit asupra pământului şi dau în brânci. Lăcri- să te întrebe şi tu să le spui?” „Şi e echitabil să le ştiu mează, sângerează, dar nu se lasă. Alţii fură şi ouăle numai eu? E? – asta te întreb.” „Nu e, Mărine, cum să de sub cloşcă şi le negustoresc la a doua şi la a treia fie? – s-a prăbuşit iarăşi femeia realmente îngrozită şi mână. Se mişcă oamenii ca argintul viu. A bine, a rău, dărâmată de o asemenea monstruoasă inechitate su- bani să iasă. Poţi sta cu mâinile în sân?” prastructurală. „Asta am vrut să ştiu. Eşti liberă, mulţu- Şi cum fiecărui om tot îi cade odată şi odată un măr mesc!” deştept în cap, tot aşa i-a căzut şi lui Mărin. Sta în capul Ştia neica Mărin ce ştia. Pădureţii din Pădureţii de oaselor în pat, când, poc! mărul. N-a strigat Evrika!, a Sus, ţărani şi ciobani din tată în fiu, ceapizaţi şi ei ca toţi strigat altceva. „Muiere!” Femeia de lângă el a sărit ca ţăranii, nu se omorâseră cu politica. Făceau pe proştii. arsă. „Aci eşti, muiere?” „Aci, Mărine, unde să fiu?” – Acum însă, intrase dihonia în ei. Revoluţia şi primele ei i-a răspuns femeia buimacă de somn, după o prealabilă urmări îi zăpăciseră. Umblau bezmetici de colo-colo, în- verificare. „Păi dacă tot eşti aci, ia pune tu de o cafea trebând, ascultând, încercând să se dumirească ce boabe şi scoate nişte ţigări de ălea lungi, de doctor, să-ţi lume a venit peste ei şi dacă ei mai sunt ce sunt. Din arate ţie neica Mărin cum se naşte omul cu parale şi ziare, de la radio şi de la televizor, nu înţelegeau decât

PRO SAECULUM 7-8/2014 141 restituiri în văzul lumii, fiindcă ele aveau o altă culoare politică... Şi tot aşa. Într-una din zilele acestea, a apărut firma. Ei, aşa da! Era el cine era neica Mărin, dar acum, dacă a devenit domnul Marinică, scris cu litere de o jumătate de metru, înseamnă că e tobă de politică. Dai un ban, cincizeci de lei consultaţia sau echivalentul în natură, dar măcar ştii că te-ai luminat şi nu mai e nevoie să stai cu nasul în ziar sau în televizor. Apeşi de două-trei ori pe butonul soneriei, ţi se des- chide şi intri. N-are importanţă că e zi sau noapte. Are importanţă numai taxa care, după orele 24, se du- blează. Întâi şi întâi, dai într-un hol cam cât o odaie mă- rişoară. Rămâi aici sau, potrivit interesului, treci într-una din cele două camere pe ale căror uşi scrie cu litere de plastic: Consultaţii audio şi video. Pe măsuţe, pe scaune, pe pereţi, tot felul de ziare şi reviste. Domnul Marinică primeşte zilnic teancuri întregi. Are omul lui care îi procură tot ce se poate procura. În fiecare încă- pere, se găsesc şi câte două televizoare şi două apa- rate de radio pe care, recent promovata doamnă Maria şi domnişoara, o durdulie deloc obosită de succesivele examene de admitere la medicină, ţi le pun ba pe ruşi, ba pe bulgari sau pe noi, ori le reglează pentru Europa Liberă, Vocea Americii sau pe nemţi. Simultan, soacra şi o cuscră de-a ei vin cu tradiţiile: o ţuiculiţă, un pahar Andrei Negură - Zbucium, tapiserie de vin sau moare de varză, o ţigară lungă, o cafea, două bomboane, apă rece... ce-ţi pofteşte inima. Con- că se mănâncă om pe om. Popa vorbea în biserică de sumaţia intră în costul orei de consultaţie. Dar asta era, nişte liberali şi-i afurisea pe unii care, cică, îşi schimba- ca să zicem aşa, numai intrarea în atmosferă. Omul nu seră numai părul, dar nu şi năravul de comunişti; noul venea pentru ziare sau pentru televizor. Venea pentru primar, un fost agent agricol, îşi pusese în piept un car- dl Marinică în gura căruia se aflau toate răspunsurile ton pe care scria golan şi zicea că el de ăsta e; gestio- spuse pe înţelesul tuturor, scurt, cuprinzător şi fără narul de la bufet lipise în geam poza unui moşulică urmă de patimă. zâmbăreţ şi cu o zgărdiţă la gât despre care se spunea Şi apărea El. O vorbă-două despre ploaie sau des- că e gata să dea oricui tot ce-i pofteşte inima; directorul pre cine a mai născut sau care a murit şi se intra în pro- şcolii propovăduia pentru unii, ecologişti le zicea, care bleme. „Mda! Mata zici că eşti cu criptocomunismul. Mai pot să aducă ploaia când vor ei; ţârcovnicul ştia de la o e cineva pentru criptocomunism? Dacă nu mai e, pof- doamnă cu un glas mai ceva ca al Maicii Domnului, teşte mata în birou să nu-i deranjăm pe ceilalţi.” În birou, numai că vorbea franţuzeşte; doctorul şi inginerul... Şi, la umbra unei biblioteci uriaşe, ale cărei volume erau colac peste pupăză, se apropiau alegerile. Votează, recent achiziţionate, dar despre care dl Marinică spunea dacă ştii pe cine! Neica Mărin, naşul, finul, unchiul, vărul că ar fi fost interzise şi el le-a ţinut ascunse, enigmele etc., etc., omul ziarelor, că, de, funcţia îi permitea, ridica cedau şi cădeau ca nucile din nuc. Omul ieşea pe de- din umeri. „Neică, eu îi ştiu pe toţi, le-am dibuit toate plin lămurit, pleca acasă, dormea şi muncea liniştit până chichiţele, vi-i spun de-a fir a păr, dar sfaturi nu dau. În când o altă necunoscută i se înşuruba în creier. Se în- politică nu m-am băgat şi nu mă bag. Am familie, am ţelege, marea majoritate a problemelor erau de interes casă cu geamuri la drum şi nu-mi convine să-mi vină general. În cazul acesta, metoda de lucru era dialogul omul popii sau al primarului să mă înjure sau să dea cu deschis, unde vorbea unul şi ceilalţi ascultau sorbind pietre.” din ţuică, ronţăind seminţe sau mestecând gumă. Venise vremea de pus plugul în brazdă, de ieşit cu (Guma se dădea obligatoriu. Morfolind-o, oamenii vor- oile, de... Dar cum să ieşi, când te frigea la suflet să ştii beau mai puţin, iar mentorul era mai ferit de întreruperi.) şi tu pe ce lume trăieşti şi cu cine să votezi? Veştile se „Pe aia cu neocomunismul v-am spus-o, aşa e?” „Aia e băteau cap în cap, oamenii turbau de la o zi la alta, au- clară, dom’ Marinică! Zi-ne ceva despre aia de centru zeai că mai încolo sau dincolo cutare sau cutărică a ri- dreapta sau stânga, că pe ăştia nu-i pricepe nici văru- dicat parul la frate-său sau la prietenul de-o viaţă, că meu ăsta, cu toate că a făcut şi profesionala.” „Mda!” Dl Ion al lui ăla şi Vasile al ăluia şi-au şontorogit nevestele Marinică înregistra chestiunea, medita puţin savurând

142 PRO SAECULUM 7-8/2014 restituiri şi blestemând în gând cafeaua alterată de mirosul să- ocupa fata abia venită de la examenul de admitere. Una nătos de ţuică, îşi slăbea cu delicateţe şi cu duşmănie e, acum vara, să faci politică în cameră şi alta e s-o faci nodul de la cravată – nu putea renunţa nici la cafea, nici seara, sub nucul din curte, cu o bere rece în mână. Ma- la cravată – şi începea în tonul de cuvenită condescen- terialul pentru o cârciumioară îl avea şi neica Mărin. Se denţă. „Doamnelor şi domnilor, problema aceasta ne- gândea şi la o căsuţă cu opt-zece camere în care să în- cesită un studiu structurat pe planuri interferenţiale. Cei nopteze străinii în drum spre băile de peste deal şi spre de centru stânga sau dreapta, depinde din ce capăt te mănăstire. Vad bun, ce mai! Firul ăla de apă care trece uiţi la ei, cum să vă spun eu ca să mă înţelegeţi mai prin fundul grădinii lui, dacă l-ai gâtui ar face o bătătură lesne, o ţâră mai ai dracului decât cei de centru care de apă rece şi limpede de să te tot bălăceşti. Ce, nu-i sunt ezact în mijloc. Devine aşa că o cotesc.” „Păi, mai poate zice ştrand? Politica e bună, folositoare, cu con- dă-o şi-n paştele ei de treabă, dom’ Marinică! Ori sunt diţia să n-o faci. S-o laşi pe ea să te facă. pe dreapta, ori sunt pe stânga, ori sunt cu fundul în Şi din nou gânduri peste gânduri. Clienţii vin, nu se două luntri! De ce nu merg drept?” „Omul lui Dumnezeu poate plânge, dar... E vară, căldură, secetă. Vorbesc – se înduioşa mentorul – ce politică mai e aia care ţine mai mult de ale lor. Închină cu ţoiul şi rostesc cam drumul drept? Calea dreaptă e pentru ăia care îşi văd aceeaşi formulă: „Dă, Doamne, ploaie! Ploaie să dea de treabă.” Dumnezeu!” Domnul Marinică a scos afară două tele- Sigur, doctele prelegeri ale politologului autodidact, vizoare, aparate de radio, a semănat peste tot ziare. Nu înzestrat cu un deosebit simţ imaginativ-intuitiv, îşi pu- prea mai merge. Nu prea mai sunt subiecte interesante. teau îngădui pendularea între etichetări de o cuceritoare Şi până la alegerile viitoare, când problemele o să re- simplitate şi abordarea unei terminologii savante, me- devină actuale, mai e... Ei, dacă ar mai apărea, pe ici, nite să caşte gurile şi ochii auditoriului. Dar cuvintele şi pe colo, câte un partiduleţ... „Domnilor, citeam ieri în...” expresiile şocante notate şi reţinute cu trudă din presa „Ploaie, dom’ Marinică, ploaie să ne dea Dumnezeu! vorbită ori scrisă şi descifrate cu migală din dicţionarele Dă, Doamne, ploaie!” „Dă, Doamne, partide!” nepuse la vedere reprezentau numai o armă a dlui Ma- rinică. Urma bucuria tălmăcirii pe larg a acestora, subli- *Mulţumim soţiei autorului, doamna Irina Goanţă, preşe- niată de ah-urile ascultătorilor, în sfârşit, lămuriţi. dinta Ateneului Cultural „Ştefan Goanţă”, din Liebling, jud. Deosebit de interesante erau şi concluziile care urmau Timiş, pentru amabilitatea de a ne fi pus la dispoziţie acest analizei programului şi componenţei cutărui şi cutărui text inedit. partid. „Doamnelor şi domnilor, partidul e bun, e sănă- tos, are o origine socială corespunzătoare, în viaţa de familie şi în societate dă dovadă de o comportare demnă... I-aş recomanda mai multă perseverenţă şi efort de putere de muncă în...” „Gata, eu pe ăsta îl aleg! Cum ziseşi că-i zice? Desenează-mi dumneata pecetea aia a lui, că mă duc cu ea în mână, să n-o încurc cu ce- lelalte”. „Eu şi cu muierea ni-l luăm pe ăla cu...” „Care, tu?” „Ăla dinainte.” „Aha!” Nu putem pune mâna în foc că explicaţiile dlui Marinică excludeau alte analize şi co- mentarii în varii ocazii. Cert este că le diminuau sau le atenuau virulenţa, iar oamenii nu se uitau, rezemaţi în coada sapei, la sporovăială. Rezultatul s-a văzut, de alt- fel, şi la alegeri. S-au dus la vot – cum să nu se ducă tocmai acum? – au şi votat în funcţie de ce le-au suge- rat siglele. Trandafirul e trandafir, cum să nu-ţi placă? Ochiul e ochi, de ce să nu pui şi pe el o pecete? De dra- gul de a pune ştampila, unii au pus-o peste tot. N-a zis domnul Marinică al nostru că toate sunt bune? Câţiva şi-au luat buletinele acasă, să se mai sfătuiască, ori să le ţină ca amintire. Dar, oricât de multe ar fi fost partidele, bifând azi unul sau două, mâine două sau trei, lista tot s-a epuizat. Nu-i vorbă, erau destule probleme la ordinea zilei de dezbătut, însă nu-i tot una ca atunci când ai un partid la dispoziţie. Şi tocmai acum când domnul Marinică îşi cumpărase o maşină de făcut îngheţată, când deschi- sese o sifonerie şi un chioşc cu răcoritoare de care se Andrei Negură - Procesiuni în roșu

PRO SAECULUM 7-8/2014 143 restituiri

Cornel Galben

LA CENTENARUL NAŞTERII LUI B. FRUNTE (B. MUNTE)

Poetul Ion Bubă s-a născut acum un secol, în ziua păstrează nu doar caracterul de inedite, ci şi de docu- de 25 iunie 1914, în satul Frunteşti, comuna Filipeni, ju- mente de istorie literară şi nu numai, le încredinţăm deţul Bacău şi este absolvent al Şcolii Normale din Bâr- acum tiparului, cu menţiunea că, la vremea respectivă, lad şi al Institutului Pedagogic din Iaşi. A debutat cu nici epigramele nu au fost publicate*. Marcând Cente- versuri în revista normaliştilor bârlădeni, Crizantema, narul naşterii acestuia, ne-am oprit numai la epigramele poetul George Tutoveanu alegându-i ca pseudonim nu- semnate B. Frunte, cele aparţinând lui Virgil Poiană ne- mele de B. Frunte. Publică apoi poezie, articole şi tra- prezentând vreun interes literar anume. duceri în publicaţiile vremii (Bacăul, Bucovina literară, Claviaturi, Convorbiri literare, Cuget clar, Curentul, I. Dacia rediviva, Dobrogea jună, Epigrame, Gazeta Basarabiei, Gorjanul, Graiul Dâmboviţei, Luceafărul, Stimate Cornel Galben Orientări, Pagini basarabene, Pământul, Şcoala Ba- Am rugămintea de a se lua în consideraţie – dacă sarabeană, Veselia, Viaţa Basarabiei, Vraja mării, se va găsi potrivit – şi alăturatele catrene... electorale; Universul copiilor ş.a.) şi debutează editorial cu volu- poate la vreun colţ umoristic. Asta în consultare şi cu mul de versuri Ogoare şi luceferi (Editura Bucovinei, Cernăuţi, 1943), distins cu Premiul pentru debut al Gru- Dl. C. Călin... pării Scriitorilor Învăţători. După un scurt stagiu băcă- Sunt semnate cu pseudonimul ce l-am folosit până uan, la Şcoala Letea Veche, între 1934 şi 1940 a în 1958 şi la care am bucuria să revin. funcţionat ca învăţător în comuna Horăşti, judeţul Lă- Deci nu B. Munte, ci B. Frunte. puşna, unde, în 1937, a înfiinţat Căminul Cultural Cu mulţumiri şi cordiale salutări „N. Iorga”, căruia marele istoric îi dăruieşte 900 de vo- lume pentru bibliotecă şi îi mulţumeşte personal pentru I. Bubă iniţiativă. Începând cu 1945, activează în presă, ca re- Bacău – 29.04.1990 dactor la Luptătorul, apoi în sistemul de învăţământ şi cultură, fiind rând pe rând inspector-şef al Inspectora- ELECTORALE 1990 tului Şcolar din judeţul Neamţ (1948-1950), inspector la La alegerile din 20 mai – candidează Secţia Cultură Bacău (1950-1953), director adjunct al peste 40 de partide politice Teatrului de Stat din Bacău (1953-1956), director al Tea- (40... de sfinţi, sau băieţii lui Ali-Baba...) trului de Animaţie „Licurici” din Bacău (1956-1968) şi Cum ar fi după votare profesor de limba română la Liceul Nr. 3 din oraşul lui Avem drept a ne-ntreba: Bacovia (1968-1976), de unde se pensionează. În po- Precum... cei din calendare, fida conflictelor cu autorităţile locale, continuă să pu- Sau de-ai lui... Ali-Baba? blice, semnând B. Frunte şi, din 1958, B. Munte, în ziarele şi revistele Ateneu, Deşteptarea, Carnetul agi- Confruntări violente... tatorului, Contemporanul, Cronica, Flacăra, Gazeta Flămânzi de al puterii caşcaval, învăţământului, Gazeta literară, Iaşul literar, Româ- Deocamdată unii, vrei nu vrei, nia literară, Symposion, Steagul roşu, Veteranul de Nerăbdători, pân-s-ar vedea la mal, război, dar editorial nu a izbutit decât să fie inclus în Preferă a se devora-ntre ei... câteva culegeri, lăsând în manuscris patru volume de versuri şi unul de epigrame, cronici rimate, scenete şi Lui Mureş Covătaru – care şi-a pus candidatura piese de teatru pentru păpuşi. Dintre acestea, Animale ca deputat năzdrăvane a fost premiată la Festivalul Teatrelor de Neprevăzuta ta candidatură, Păpuşi din Capitală (1960), dar rămâne ca de acum în- Eu ți-o aprob cu-a inimii căldură, colo să fie valorificate. În arhiva răvăşită şi dijmuită de Dar te contest, când tot insişti, propria-mi odraslă, am dat peste aceste două scrisori, Că eşti fruntaş între epigramişti... expediate de autor către mine, dar pe adresa ziarului Deşteptarea, unde eram redactor la acea dată. Cum ele, prin dispariţia scriitorului (Bacău, 14 iunie 2002)

144 PRO SAECULUM 7-8/2014 restituiri PROMOVăRI 1990 – la „Pagini uitate, pagini cenzurate” – poezia „Cu Argumentele electorale de altădată se refereau şi gândul la caravelă”. la ŞEPTEL Rog să mă iertaţi că am îndrăznit a vă plictisi cu re- Pe vremea comuniştilor, la noi latări ce poate-s inoportune, dar omul mai simte nevoia Şeptelul tot creştea: „mereu în zbor!”, Deoarece în numărul de boi a se şi confesa şi îşi alege cu grijă şi cui ar merita s-o Se includeau şi „promovaţii” lor... facă! B. FRUNTE Cu preţuire şi mulţumiri! 29.04.1990, BACĂU B. Munte P.S. Dacă se merită şi un răspuns, pot fi găsit la tel. II. 32671 Bacău – 30.03.1991 *Transcrierea s-a făcut în conformitate cu normele orto- Stimate Domnule Cornel Galben grafice actuale.

La rugămintea prietenului meu Radu Felecan din Iaşi, trimit alăturatele catrene epigramatice ale sale, semnate cu vechiul său pseudonim Virgil Poiană – pseudonim cu care a semnat în 1942 debutul său în poezie – cu rugămintea de a fi folosite în „Sinteze”-le ziarului „Deşteptarea” unde lucraţi. Permiteţi-mi să vă felicit atât pe Dvs. cât şi pe ceilalţi redactori de la „Deşteptarea” pentru atitudinea civică manifestată în general şi în mod special în susţinerea acţiunii „Pro Basarabia-Bucovina”. De aceste provincii răpite mă simt ataşat sentimental în mod deosebit – deoarece în 1943 – la Cernăuţi fiind – am cunoscut cercul „Bucovina literară” – şi am tipărit primul meu volum de versuri „Ogoare şi luceferi” – pre- miat de Gruparea Înv. Scriitori – iar în Basarabia am funcţionat ca învăţător din 1934 – până în 1940 – când am fost alungat de bolşevici. Acolo am înfiinţat un Cămin Cultural „N. Iorga” în 1937 – pentru care marele istoric mi-a adresat mulţumiri – aşternute cu propria mână, cum se poate constata din copia ce v-o alătur. Întrucât în 1941 – la reocuparea Basarabiei de tru- pele române – am publicat în ziarul „Curentul” din Bu- cureşti, condus de Pamfil Şeicaru – poezia „Sus fruntea, Basarabie!” comuniştii m-au gratulat cu „aten- ţie” deosebită – în 1958 – excluzându-mă din P.M.R. – iar în 1959 – şi din învăţământ – cum de asemeni se poate vedea din o copie alăturată. Acum prietenii din Bucureşti pregătesc o antologie a poeziei şi scriitorilor legaţi de Basarabia. Mi s-a cerut şi mie participarea. De altfel am solicitat şi eu o nouă cetăţenie pentru Basarabia. Ce să vă mai spun? La revista „Cuget clar” (noul se- mănător) condusă de N. Iorga – am publicat în anii 1937-38-39 – versuri originale şi traduceri din Puşkin (fragmente din „Boris Godunov” – şi poezii). Mai recent am avut colaborări la „Convorbiri literare” (primul număr din 1991) şi în revista „Symposion” de la Braşov (director V. Copilu-Cheatră) – pe Nov.-Dec. Ilie Berindei - Avram Iancu

PRO SAECULUM 7-8/2014 145 restituiri

Mircea Dinutz

O EPISTOLĂ DE SEZON: MIRCEA DINUTZ CĂTRE C.T. CIUBOTARU*

Focşani, 16 decembrie 2009

Stimate domnule Ciubotaru,

Mulţam fain (şi) pentru această carte. Nu ştiam că Moş Crăciun acordă un bonus pentru comportare merituoasă pe timpul campaniei electorale (ca o boală care te face să suferi, te exasperează, dar, până la urmă, trece!)… N-am înţeles un singur lucru. Vă arătaţi încântat de re- vista pe care v-am trimis-o (aleasă reve- renţă), dar nu suflaţi o vorbă despre cartea care – cu umilinţă – o însoţea în acelaşi plic. Asta m-a făcut să presupun următoarele variante: 1. Doar mi s-a părut că am pus şi car- tea (cu autograf), am crezut în propria-mi mistificare şi iată ce-a ieşit!... 2. O mână criminală (şi pohtitoare de cultură) a dezlipit plicul, cu mijloace spe- cifice, a sustras cartea (de o inestimabilă valoare) şi apoi a lipit, cu mult meşteşug, plicul la loc, să nu se cunoască! Ce mâr- şăvie!... 3. De teamă să nu vă cer impresii asupra cărţii, aţi trecut sub tăcere exis- tenţa ei… rămân neconsolat! Acum, când scriu aceste rânduri, ninge… calm, liniştit, bătrâneşte. Iarna ca o bătrână pensionară ce nu se gră- beşte, nu se agită, viaţa (ei) şi-aşa e scurtă! Ce păcat că înţelepciunea vine atât de târziu!! Din toată inima, D-voastră şi tuturor celor dragi SĂRBĂTORI FERICITE! La mulţi ani, sănătate, putere de creaţie şi luaţi exemplul persoanei mai sus amin- tite! *Îi mulţumim dlui Constantin T. Ciubotaru pentru amabili- Cu prietenie şi respect, tatea de a ne fi donat cinci scrisori primite de la Mircea Dinutz Mircea Dinutz în perioada nov. 2009-febr. 2010, dintre care am ales acum această epistolă de sezon, încărcată de spiritul amuzat-tole- rant al sărbătorilor, scrisă cu exact cinci ani în urmă. (Red.)

146 PRO SAECULUM 7-8/2014 poesis

Şerban Codrin

CÂTEVA NOI ÎNTÂMPLĂRI DIN VIAŢA NECUNOSCUTĂ A UNUI RAPSOD ŞI BĂUTOR, OASPETELE MULTOR BUCĂTARI, ALE CĂRUI POEME PREA LUNGI I-AU FOST PUSE ÎN SEAMĂ DE NIŞTE CLANURI DE MUZE

(1) (4) Netemător de chefuri şi-întuneric, Încoronat cu frunza peliniţei, Homer visează cum lumina-şi trage În loc să-şi toarne dintr-o-înghiţitură Sub creştet un amurg şi trei văioage, Mâniile şi-amarurile-în gură, Să înnopteze-asemeni lui, homeric; Ce caută în Balta Ialomiţei Tocmai de-aceea râde-în gura mare Homer, cu şase muze în bagaje? De câte-un falnic bard că-îmbracă norii A şaptea face pe nenorocita Cu pantaloni şi nasturi iluzorii, În bocete pe lângă Afrodita Apoi se-împuşcă nu dintr-o-întâmplare; Şi-incendiază-o mie de şantaje: Când poezia noastră e-o spărtură „Prea-înşală bardul meu mitologia, A gardului între Pământ la Lună, Mai printre corcoduşi, mai dinapoia, „Cu-u-curiguu!” – îi place cum răsună Îl doare-în liră de război cu Troia! Pe-ostreţe-în zori, cu panică mahmură, Cu-un pai în dinţi sfidează poezia Încât cocoşilor dă sentimentul Şi-o luptă-a luptelor mai recunoaşte: Că le cinsteşte mai întâi talentul. Bravi şoarecii cu băştinaşe broaşte!” (2) (5) Mai trece-o zi cu lupii-în oi, altcum O întâmplare simplă: un bărbat Ros, Hector, de căpuşi, sleit, se bate Lipseşte douăzeci de ani de-acasă, Cu-Ahile, hoţ de capre pe-înnoptate; Prilej pentru-o nevastă credincioasă Răcnind, Cassandra proroceşte-în fum Să-i se urască singură în pat: Şi foc prăpădul stânii lui Priam: În rest, mici amănunte, bazilei Prea-îşi muşcă din toiag, pe nemâncate, Neobrăzaţi în certuri imbecile, Şi lăcrimează până nu mai poate; Cetăţi, mări, nunţi pe scutul lui Ahile, Cu lira-într-un măslin, doar eu, infam, Un cal de scânduri plin cu derbedei; Pe-Elena o rostogolesc prin flori Pe lângă-încinse vetre cu prăjeli, De muşeţel, să-ofteze-în două coate: Desculţ, Homer pe rupte delirează „Ţi-oi născoci”, o mint pe asudate, De beat în cea mai zurbagie-amiază: „Cel mai frumos război, şi-ispititor, „Prea zeii tăvăliţi în buimăceli Numai de drag să pârjoleşti cetate Îşi merită pierzania, de-mi vine De-o măreţie pe nemăsurate.” Să-i bat cu lira-în toanele divine!” (3) (6) Se-închid, se-întredeschid, iar uneori Dacă-a păţit-o sfântu-Andrei şi-o noapte Intră-o dubiţă cu sicrie goale S-a-ascuns de trăsnete în văgăună, Prin zidurile unei închisori O capră-îndestulându-l pe furtună, Pentru poeţi, cu porţi monumentale; Ori ţap, cu miere, unt pe gratis, lapte, Ce scârbe şi acreli dospesc, scursori, Drept mulţumire, pe nerăsuflate, Nu ştie nimeni, soarele şi luna Dintr-o desagă-a scos nişte-evanghelii, Îşi plimbă-amurgul împrejmuitor Prea geţi şi daci pe culmile sfielii Pe-o fundătură pentru totdeauna, Abia-aşteptau să-i ierte de păcate, Şi răsăritul cel mai negru, pas Atunci de ce Homer, cu hărmălaia La pas; judecătorul, căruţaşul De-ahei, troieni, nu-ar pogorî-într-o gară, Cu pâine-opresc întru-un mărunt popas, Să-şi mai petreacă în papuci o vară, Apoi se răzgândesc, la fel postaşul; Iar muzele pe-o plajă la Mamaia De la Homer până-azi, prin metereze Să-i dovedească, lepădându-şi slipul, Doar câţiva-au reuşit să evadeze. Cât frige de dogorâtor nisipul.

PRO SAECULUM 7-8/2014 147 poesis (7) (11) În zbor lunatic mă-ameţea femeia, Cu două mâini şi-un deget mai presus, Iar poala ei, de-am eşuat, lumească, Drapat în straie de-albă strălucire, După travalii cum să nu-mi plodească Smerit se-închină pentru mântuire Pe Iliada-în leagăn cu-Odysseia, La Judecata de Apoi Iisus: Prima, turbată, pacoste nebună, „Primeşte-mi, Doamne, rugăciunea-în cer, Cealaltă, pofticioasă şi marină, Spre vrednicia zilei de mânie, De-i cazi în braţe, numai să te ţină Pe muntele Olimp numai trufie Corabia-ameţită în furtună! Pe merit răstigneşte-l pe Homer! Terorizantă, javra poeziei Din dreapta-în stânga, încă doi tâlhari, De ciudă-mi leşina spre bătrâneţe, Să pătimească-Ahile şi-Afrodita, Eu cu-ochii forfoteam după-o mândreţe, Cu zel să-mi limpezesc de nesfârşita Ea mi-o batjocorea: „Pletoric scrie-i, Lor mârşăvie noul meu altar, Greţos şi mânios, mai mare dragul, În veci prin mine împlinindu-şi visul, Şi-în petrecanii-îneacă-l pe moşneagul!” Omul să nu-şi mai piardă paradisul.” (8) (12) Să nu rămână repetentă, una Când Buk-racheta risipea în cer Calipso şterpeleşte Catalogul De-a valma Malaysian Airlines spre lanul Corăbiilor, tuta şi nebuna; De floarea-soarelui, pletosul sir Cu nedreptate, cade pocinogul Homer plonja, făcând pe năzdrăvanul, Pe orbul şcolii, numai din ranchiună, Spre-un tanc cu-antene de sorbit nectar: Că-are-un toiag mai dedulcit de drumuri „Luat în primire cu mitraliera Şi promisese peţitori din Lună Şi-întors din buzunar în buzunar,” Unei soţii-înecate în parfumuri; Scrie-un raport, „bărbos, un ofiţer a În loc de cele mai absente-avuturi, Căzut pe noi, al naibii derbedeu De-aripi ţinea o liră zăbăucă, Bun de comandirovcă prin dovada Dedând poeţilor cu împrumuturi Că-o sculă-avea în braţe, cu tupeu, Mări şi furtuni cât nu puteau să-şi ducă, Şi-instrucţiuni sub codul Iliada, Iar pentru cine apuca să-l roage Deci şapte strune, mârşav instrument Cârpea-într-un zbor oricâte cataloage. Pe mâna unui terorist dement.” (9) (13) „Cu cât cocoşii tot cocoşi, de-o şchioapă, „Precum Ahile-şi zdrăngăneşte scutul Pământului dedică-o epopee, De aur, cu nuntaşi pe chiuite Pe-albastrul măr, de-ţi lasă gura apă, Şi-o mie de butoaie cepuite Cresc zorii-înaripaţi în curcubeie Deschid şuvoaie spre nemaivăzutul Şi-o liră-aud, de aer, străvezie, Potop să înfierbânte-o cherchereală, Cum clopoţeii-şi sună, ai luminii, Cea mai zurlie, cea mai zurbagie, De cântă fluvii, sălcii-în armonie, La fel îmi place cu bădărănie Sculaţi: în pace înfloresc măslinii!” Să rup în dinţi, să-înghit la repezeală Homer îşi da-într-o seară cu părerea, Ş’de ciocârlii-împănate cu stafide, Dar, furioşi, îl ocărau chefliii: Mujdeiuri de-usturoi să mă-aromească, „Noi prin războaie ne dospim averea, Deci nu-am altă-încântare mai lumească Tu dormi de-a buşilea cu damblagiii, Decât un chef între spărturi de blide!”, În loc să cânţi, nebun de-înflăcărare, Se laudă Homer cu toată gura Mânia şi stăpânii de popoare!” Şi-în frunte-i se-adânceşte zbârcitura. (10) (14) „Nu te lăsa proscris de suferinţă, Nu numai Dumnezeu şi-a-închipuit Că dragu-amant al nopţilor de-orgie Înaripat Pământul între-oceane, Ţi-a fost Patrocle-ucis în bătălie, Homer visa-în poeme năzdrăvane, Decât să-orbeşti în lacrimi, dă-ţi silinţă Iar muzele, cu zel împătimit, Şi uită, bea cu fetele focoase Se străduiau, pieptoase,-în slujba lui, Şi-în corturi căţeleşte-le pe toate!”: Aşa că bardu-ofta de fericire Zeiţa Tetis l-asmuţea pe-Ahile; Şi-i tremurau în braţe-atâtea lire Iisus din carte ochii-şi ridicase Câţi nori se căţărau pe-Olimp, sătui Cu-oroare de barbară viermuiala De vrajbe, fulgere, ocări zeieşti, Pierzării,-încât nu-avea-îndestul jăratic Prilej să-şi nălucească dinainte Să-arunce-în iad pe-acest Homer sălbatic: O Troia-întemeiată din cuvinte, „Dă-mi Dies Irae şi neşovăiala, Poveste într-o lume de poveşti; Milos Părinte cerurilor toate, Să fim pe pace, să tăcem pe-încetul Buba să-o storc, a lumii, de păcate.” Şi-în loc de zei să ascultăm poetul.

148 PRO SAECULUM 7-8/2014 poesis

Nicolae Cabel* alfaSonete

B pe o fregată, fonograf flecar făgăduieşte fatum prin favoare, o belladona-n basm cu-un beduin – fragi în fiord acelui flaşnetar binom în barcă, lângă baiaderă; un brusture, brigandul babuin l-a brevetat bufon la butonieră... ce-ar face prin foburguri felinare şi fleşe-florilegiu în Fanar şi farse cu făclii în foişoare... boceşte buburuza-n busculadă – blestem bălai pe-un baobab bastard, I banală, deci, în blânda ei bravadă, cu breb spre bazileusul bavard... intempestiv iglu, impur ivoriu ca inorog ilustrului ilir, incub idilic, indic iluzoriu batracian balsam şi bizantin şi-un iamb-infante-idol îl inspir... e bahicul băieş în baleiaj, benedictinul bonus – burg blajin... iatac imun la idele-iocaste, ibericul ilic, indus ierbar, sub baldachin e beznă-badinaj ierta-va iolele iconoclaste şi-n balansoar chiar blondul balerin şi-un ibis inocent pe-un icosar... în cel budoar, cu brumă-n bastingaj...

D o, iarba-i iesle în iris ioanit, la indigo imberb e infractorul, dromadere, dromadere, ilot ingenuu, idol ipocrit demiurgul decartează; un delfin duios-durere pe divane dormitează... incinerând impudic imbrohorul... e ikebana iodler iezuit, iar în ICOANĂ, imnic, IERTĂTORUL... detronatul dor divin în delir despoaie-şi draga L şi-n decor diamantin doi cu doi doinesc în droaga un lunetist, un lord, lavalieră, chiar lotus din legenda mea latină, când, ca liman lacustru-n litieră cu dovleci debili, dolari, lunatec, lamentam într-o lavină... dauriţi prin dur destin, ce-n distihuri demoazele landou sau lotcă în lasciv lipan, lapislazuli laic din lampas, divaghează doctrinari, letopiseţul lesne-i lipiţan dolozivi – ductil declin, sau un lăstun în lilial lăcaş... deghizaţi în... dairele!

F şi lacrima-mi e liră în lăstar, m-am logodit sub lusitan lambriu, fetiş fecund, fâşneaţa-i o foreză; eu, lutierul ludic, lagunar falit fachirul fuge cu-o fibulă, e filistină frunza pe faleză, cu fler în farmazoana ei formulă... şi Logos în litanicul laviu... mă laud dar, un lăicer-librar, când lunec, litograf şi lampagiu... un faurmaur printr-un fanat filon ar fredona-n fumoar şi-n frapieră pentru fiesta – fermecat frison – , *Din volumul în curs de apariţie Alfasonete şi alte poeme, fadou frugal în frig la frontieră... discret omagiu alfabetului Limbii Române.

PRO SAECULUM 7-8/2014 149 poesis

Passionaria Stoicescu

alta

Recitind propriile poeme Femeia care mă îngădui a fi Se teme

Scrisul meu atestă dovada Umblu pe urmele alteia Ca poliţistul uimit De cât de vicleană e prada

Sunt şi nu sunt eu Ba fericită/ba disperată, Altcineva scrie cu scrisul meu Când zăcând ignorat Când izbucnind în afară Ca gestul ploii de vară Ce lasă mireasmă de fulger Şi gust de praf înmuiat Andrei Negură - Flori În fiece carte Sentimente-junghere Mă ăcuiesc înroşindu-şi prăselele Scremerea Cu imnuri de viaţă Preţiosul Şi plânsuri de moarte „Între noi roadem osul Despre iubire în iadul aproape Noi sunt baza Despre trădare în raiul departe Afacerea” Un fel de coborât în fântână Să văd în plină zi stelele Se joacă la quintă spartă La cacialma Da – le zăresc Statuând furtul ca artă Da – mă văd Îngroşând lumea sa O alta mă locuieşte Pe alta o dă afară din suflet gândul Târând lanţul greu O alta-mi rugineşte suflarea Sufăr ca un câine O alta-mi învolburează marea Nu de azi pentru mâine O alta-mi ucide cuvântul Ci pentru mereu O alta-l învie O alta suie zidiri din ruine Mi se râde în nas „De bonton Scriu E chiar sufletul de silicon Scriu Cu Dorul/Amorul/Fiorul” Sau o alta mă scrie Să aflu în sfârşit cine Închid computere/pagini Credincioasă Adevăratei mele dureri Silicoane – Firescul – Fie şi din paragini Deschid pagini/crane Praful şi pulberea mă consolează De peste tot „Rămâi cum eşti Silicoane Inutil să jeleşti Mă privesc sfidător Prea deşertul din oază Din scrisul de coni şi coane Noi am fost şi rămânem Cu sfârcul obraznic al lor Încă de când cu Facerea Preamărind contrafacerea De pază / de bază”

150 PRO SAECULUM 7-8/2014 poesis Nici către nord – Erai fior peSte toate doar văzul Eram fiord

Cine a inventat oglinda Alb viu pe alb S-a povestit Urma de sare Dublul triplul „n”-ul Pe zidul din halucinare Îl contrazic Există Nu există singurul/singura Nu o pot nega Nu există unic Ca un sigiliu pe ceva Ca un pictat fără culori Şi câte şi câte Cu doar colastră din ninsori Din trudnica agitaţie Ce-au fulguit pe cerul greu Vorbitoare sau mute Încă mai povestesc – Albe-s dorinţa Focul în limba fumului Dumnezeu Iarba prin firu-nmiit Steagul de pace când înfrânt Ploaia cu bice de plâns prăbuşit Pierzi raiul pentru-un biet pământ ţărâna prin praful drumului, Tu fir de praf în cap de listă despre nimicnicia Sub diluatele regrete în spaţiul, Sub spălăcitele tristeţi în timpul de graţie, când te naşti ca să cauţi, fără să te regăseşti plânSoare de zodie în umana inflaţie... Primăvară cu cald şi cu frig Crezi, Cu vânt şi cu praf în ochii miopi nu crezi, Vânzolind sub falsă ninsoare ţi se dă o fărâmă de dragoste Caişii albiţi de tineri în ochii celuilalt Arătându-şi sexul nevinovat să te vezi... Din petale de floare

Ce mazochist supliciu! Primăvară cu semnul ţărânii Că toate-ale prafului sunt

Văzul, Zodie a Taurului şi-a trudei peste toate doar văzul, De-a fi victorios chiar şi-nfrânt simţ contemporan de serviciu! Arenele-s pline şi însetate De tremurul morţii din copite urMa de Sare De tremurul vieţii din picioare Numai că întărâtarea Limba aducerii aminte Străpunsul înfuriatei jivine – O ştiu doar eu Puternicul Taur ce moare N-are cuvinte Răspunde în mine Ci rouă chiciuri ceaţă aer Frânturi de scâncet Şi fiţele îngâmfatului matador Şi de vaier Jucând flacăra roşului nebuneşte Îmbrăţişări Înfiptul săgeţilor lui Păienjenişuri Mult răbdător sufletul meu le primeşte Amarul dulce din furişuri În care sufletul meu chel Dar nu-i de ajuns – Zburda cu aura pe el Cei ce privesc Şi-au plătit măcelul să-l ştie Patru pereţi – Şi urlă durerea din bucurie O închisoare Că omul e fiară Pentru lăuntrul plin de soare Şi fiara-n curând va muri Orbind oglinzi Sunt tot eu Arzând poeme Cu văzul meu lacom Din timpul fără nicio vreme De-o viaţă/de-o zi Când sprijinit de un perete Trăind nelumeşte extazul şi graba Lăsai de dragoste pecete Acestei victorii din lupta degeaba Nici către sud

PRO SAECULUM 7-8/2014 151 poesis

Teofil Răchiţeanu catrene cu toaMnă O, ce amar, o ce amar E toamnă iar şi se risipă floarea, În mine toamna plânge iar! Lumina-n munşi se trece spre amurg Parcă prin lumi pustii, departe, Şi tot ce am se face întristare S-ar tângui bătrâna moarte... Şi toate în uitarea lumii curg... Şi-i cădea codrului frunza Cade lin, lin, lin o frunză, Şi cu el stam şi jeleam Prin văzduh se-aud suspine Că şi eu o biată frunză Sufletul meu, bietul, oare-i, Îi eram pe-un veşted ram.. Lepădat, Doamne, de tine?... Cade frunza! Cade frunza! – O, vai verdele cum moare! Ni-s vieşile? Ni-s anii? – De-acum doar urâtu-n floare Undeva în ceruri suse De mi-i jale şi mă doare Sfinşi părinţi cetesc cazanii?... Că prea-s toate pieritoare!... Pe văi frunze – miriade, Iar e toamnă. Amar plâng Văi în munţi de ele-s pline – Codri-n vânturi şi se frâng Doamne, visuri de-ale mele-s? Şi cu ei mă frâng şi eu Ori de-a Tale-adânci suspine? Povărat de – al lumii greu. Căzu o frunză din slavă – Cădeau frunzele, – aurii Şoapta Ta fuse, suavă? Din înalturi, mii de mii, Oftă vântu-n păduri, linul – Obosite, temătoare, Îţi fuse, Doamne, suspinul?... Parcă stropi desprinşi din soare...

Raluca Pavel deSpărŢire

O vreme, ne-am împăcat bine, nu ne cunoşteam decât din vedere, am început să ne acomodăm unul cu celălalt, să ne creăm realitatea noastră, departe de haosul din jur, ne înţelegeam din priviri şi ne scriam. unul pe celălalt. l-am iubit, da, l-am iubit din tot sufletul, cu toate rădăcinile, cu toate aripile. în posesivitatea lui, în dorinţa de a mă avea doar el, a început să mă sufoce, să mă plimbe prin iad şi-am încercat să renunţ, să-l uit, să-mi văd de viaţă. au trecut zile, luni, încă nu mă pot despărţi de vers. căutaţi-mi un avocat

Andrei Negură - Mere II

152 PRO SAECULUM 7-8/2014 poesis introSpecŢie nu-i niMeni acaSă

Azi, în drum spre tine, La mine în suflet nu e treaz niciun bărbat, mă gândeam cum vezi tu fulgii, cum îi simţi, nicio femeie, doar un copil dă din picioare. dacă îţi îngheaţă chipul sau dacă şi-l răcoresc, timpul doarme şi îi adoarme, dacă îi vezi la fel ca mine, visele lor devin o povară o magie albă cu şapte colţuri. pe care ochii mei nu îmi mai aminteam că uneori eşti orb. o suportă din ce în ce mai greu când îmi lipseşte zâmbetul fără să pună la adăpost rouă. mi se face dor de tine, nedefinite, neîmplinite s-au închis în cufăr, atingerea ta are forţa unui fulger, lângă ale mele îmi face sângele să clocotească şi-mi tulbură privirea. în stil latin la mine în suflet, nu vrea nimeni să trăiască, şi mă rog să râdă, să-ţi pună inima la dospit să fii tu crucea pe care mă răstigneşte lângă a mea, viaţa toţi sunt vii, dar nu-i nimeni acasă. la mine în suflet nu aţipeşte niciun bărbat, laSă-te Mie nicio femeie. toţi dorm. doar versul dă din când în când Lasă-te nins de albul unui din picioare sfârşit de noiembrie, al spaţiului dintre litere şi nu-mi omorî versul, opreşte-mi mâna, odihneşte-o, strânge-o cu putere ca aseară, în pumnul tău, în inimă, ca pe cel mai sfânt păcat, ce te face să dăinui în poezia, nebunia, frumuseţea mea. forţa scrisului meu stă în atingerea ta. pendul

Cu şi din cuvinte am fost blestemată să mă nasc. cu o muzică purtată în vene a frunze ce-şi jelesc copacul abandonat în pântec de toamnă. călcate, făcute una cu pământul îşi plâng durerea renunţării la cer. le simt micimea. le scriu, mă las purtată înspre negru, poate le sunt soră. pe ce nor se află spitalul sufletelor? trebuie să duc toamna acolo să vadă câte sunt pe patul de suferinţă. nu mai ştiu când m-am uitat ultima oară la ceas, dacă merge înainte sau a stat. n-aş şti să spun dacă e zi, noapte sau se dă lupta supremă pentru înalt. tu, misterios pom, priveşte-mă îmi voi potrivi ceasul după ochii tăi cuvintele-mi vor fi lumină Andrei Negură - Mere IV

PRO SAECULUM 7-8/2014 153 proză

Niculae Gheran

V. ANGAJĂRI ŞI ANGAJAMENTE

Nici bine nu se aşeză Max Drăguş* în ţară şi vestea şi temniţe, în pofida lozincii „La timpuri noi, oameni noi!”, se risipi în lumea gazetărească, mereu nouă în pagini, ce s-ar fi impus în toate sectoarele vieţii social-politice. pe cât de veche în statele de plată. Hârtia suportă orice, „Bordel nou cu şteoarfe vechi!” rostea în gând Max, de la cea fină, Bibeldruck, pe care se tipăresc cele uitându-se în jur. sfinte, la cea igienică, la îndemâna tuturor, ambele re- La fel se petrecuseră lucrurile în gazetărie cu juma pere de început şi de sfârşit ale prea scurtei vieţi. Primii de secol în urmă, la 23 august 1944, când sovietiza- care se dumeriră de partea din care bătea vântul au fost rea ţării determinase condamnarea a 14 directori de jur- cei de la ziarul de prânz, să-i zicem Viaţa Capitalei, nale, redactori-şefi şi responsabili ai paginilor politice, care, deşi pe patru pagini mici, dădea zilnic tonul presei din boxa acuzaţilor lipsind cei plecaţi din ţară, precum mari. Precum gorduna într-o formaţie lăutărească, fi- Stelian Popescu, de la Universul, şi Pamfil Şeicaru, de ţuica, zum-zum, zum-zum, ţinea isonul celorlalţi cobzari, la Curentul. Selecţie impusă de necesităţi, culpabiliza- ţambalagii, viorişti, cântăreţi de foc şi jale ai gloriosului rea întregului corp redacţional riscând să ducă la desfi- partid, frecuşul coardelor fiind adesea acoperit de stri- inţarea presei. Astfel că zicala „Pleacă ai noştri, vin ai denţa trompetei şi bubuiala tobei. Nu conta că până de- noştri” îşi reconfirma valabilitatea. De data aceasta, cle- unăzi se ţinuseră de fundul lui Nea Nicu, însoţindu-l menţa a fost, însă, şi mai mare, fără să clintească un fir printre zarzavagiii din pieţe şi alţi gradaţi în travesti de de păr din frizura vechilor bondari. Păsările de pradă pe şantiere, pregătiţi să răspundă ce se cuvine în faţa continuau, totuşi, să zboare deasupra noului front, adul- tarabelor cu mărfuri – cărate de la o piaţă la alta, să mecând cadaveric. Cu aproape 50 de ani în urmă, ace- pară bună aprovizionarea – sau în salopete scrobite şi laşi Silviu Borcan, sculă mare la Scânteia, cerea căşti pe cap, raportând îndeplinirea cu succes a sarci- condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, pentru ca nilor. Acum venise ceasul tămăduirii, developării vechi- acum, iarăşi călare pe val, să ceară împuşcarea lui lor clişee: „A căzut dictatorul, trăiască revoluţia!”. Ceauşescu. La prima vedere, reacţie organică împo- Vorbind la microfonul unui post de radio occidental, mult triva oricărui regim dictatorial. Numai că tot el fusese în ascultat de români, Max îşi croise vad bun în lumea pre- tinereţe cioclul democraţiei, pledând aprig pentru con- sei, aşa că la revenirea în Bucureşti i se făcură oferte damnarea lui Brătianu şi Maniu, pentru lichidarea parti- de angajare la noile tabloide. Peste noapte, vechile ru- delor Liberal, Naţional-Ţărănesc şi Social-Democrat, în brici închinate măreţei construcţii socialiste se reprofila- favoarea instaurării dictaturii proletariatului şi a partidu- seră, astfel încât cronica scandalurilor publice reintra în lui unic de avangardă. Şi-acum, după o defecare drepturi gazetăreşti, cochetând suplimentar cu protago- uşoară, „profesorul” îşi trăgea nădragii dând indicaţii de niştii arenei politice, mulţi căliţi în focul luptei de clasă pescuit în apă tulbure. Complexaţi de un trecut dubios, duse pe baricadele fostului partid. Prudent, Max s-a alţi bazbuzuci de pe aceeaşi punte îl ascultau cu supu- mulţumit la început să acorde două interviuri, cu autori- şenie. Nu era şi cazul lui Max Drăguş, care revenea în tatea celui care, venit dintr-o lume liberă, îşi poate în- ţară cu un palmares bogat de luptător, nu ca semnatar gădui să vorbească despre democraţie într-o ţară al unei scrisori netimbrate, expediată la sfârşit de pro- aparent descătuşată de tarele comunismului. Adiind gram. De departe, trimisese astfel de epistole seară de miasmele vieţii de partid, lăsa de înţeles că el însuşi îşi seară, ca unul care avusese parte de ani grei de temniţă caută direcţia, invitând indirect pe combatanţii noilor în raiul bolşevic, în timp ce Profetul se lăfăise în demni- mişcări să-i bată la uşă. N-avea niciun rost să se gră- tăţi „democrat-populare”. Şi unul şi altul avuseseră însă bească, mai ales că pe mulţi dintre noii revoluţionari îi contacte cu străinătatea, numai că pe Max îl cumpărase ştia din fragedă pruncie, începând cu nenea Saul Bruc- o organizaţie americană încă din închisoare, unde ar kner, capo di tutti capi. Cum devenise din elev de liceu, mai fi avut de efectuat trei ani din cei opt ai condamnării şi ăla neisprăvit, un ditamai profesor, nici el nu pricepea. sale, pe când Borcan scăpase din ancheta Securităţii În ţara orbilor chioru-i împărat, aşa că la înghesuială se cu permisul de a pleca şi el în America şase luni, ca să profita de absenţa gazetarilor de soi, mototoliţi de vârstă se întoarcă bine mersi după un popas la Moscova. După ciorovăiala din decembrie a avut grijă să-şi recu- pereze dosarul de la Securitate, să-l prăjească puţintel *Cartea fiind în curs de elaborare, începând cu acest ca- pitol autorul a operat câteva modificări în onomastica perso- pe aragaz, să pară salvat din pârjolul foştilor ancheta- najelor. Astfel, Max Drăguş este personajul Rex Frăncuşi din tori, ca şi cum cei cu care avusese legături până atunci precedentele capitole. ar fi avut vreun interes să-i şteargă urmele. Lunecos,

154 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză „profesorul” izbutise încă din tinereţe să scape din ghea- echipe. Nu-i singura opţiune, fiindcă, pentru a balansa rele corbilor. Prin 1943, căzut în mâna Siguranţei pentru jocul, pot merge totodată şi pe mâna celeilalte formaţii. aderenţa la o mişcare antistatală, scăpa după trei zile Nu intru în arenă, dar susţin lupta ambilor parteneri. E de anchetă, în timp ce alţi confraţi de etnie şi credinţă şi moral să le acord şanse egale. Personal, pierd c-o luau drumul lagărelor de concentrare. Cu ce preţ, asta mână, câştig cu alta. Am deprins această învăţătură din rămânea taina dosarului recuperat de combatant. Ace- închisoare, unde împărţeam cu cei din celulă pachetele, laşi lucru avea să se petreacă în anii socialismului mul- indiferent de naţie şi credinţe. Împărţeam alimentele şi tilateral-dezvoltat, când, la intervenţia personală a lui pachetul de ţigări, iar apoi, la rându-mi, îmi luam partea Iulian Vlad, şeful Securităţii, a fost eliberat, ca apoi să-l de mai multe ori. vedem pe revoluţionar paraşutat în lumea liberă. În – Şi ce-ţi dădea ăla care n-avea voie să primească misie sau interes turistic? Întrebare rămasă şi ea fără pachet? un răspuns cert.1 – Ei, tocmai acolo joci cartea cea mare. Ăla toată La câteva zile după revenirea în ţară, Max Drăguş viaţa nu te uită şi n-ai să ştii niciodată cum te poate răs- fu invitat de Silviu Borcan la o discuţie amicală. N-o plăti. Dintre politicienii de azi cine ar fi creditat pe cei făcea degeaba. Ca vechi gazetar, simţea nevoia creării care acum vă ţin în corzi? Nene Saul, mai curând te în- unui organ de presă favorabil celor care, încet, dar per- jură pe mata şi pe Iliescu, decât să-l ponegrească pe suasiv, preluau frânele guvernării. Din puzderia de ziare legionarul care a suferit alături de el. Ţi-o spune un care apăreau şi dispăreau peste noapte, câteva se im- evreu cinstit care n-a sperat să scape viu de pe priciul puseră prin tiraje ce depăşeau adesea suta de mii unde zăceam cu un picior în groapă. de exemplare, gazete de tip Revolverzeitung. Deoarece – Dar ca gazetar trebuie să te legitimezi cumva. multe tipărituri preluau titluri din presa interbelică, se – Ce să-ţi spun, asta-i problema?! La vedere am gândea şi el la o titulatură clasicizată, din împărăţia veş- să patronez un ziar de varietăţi, cu pagini de almanah, nic tânără a Sărindarului. De Scânteia fugiseră toţi, iar cu multe curiozităţi ştiinţifice, reţete medicale, să-l ci- gluma sinistră de a o readuce în circulaţie prin rebote- tească toţi care se satură să mănânce politică pe pâine, zare, Scânteia poporului, durase doar două zile. Cum de dimineaţa până seara. Crede-mă, ai să-l citeşti cu Adevărul se fumase, din arsenalul gazetăresc de tradi- plăcere şi dumneata. ţie rămăsese Dimineaţa, pandantul celeilalte gazete de – Cu el ieşi însă din viaţa politică. odinioară. – Ce să-ţi spun?!... De unde până unde? Sunt invitat – Nene Saul, ne cunoaştem prea de mult, ca să nu-ţi să preiau redacţia unui mare cotidian. Şi ce-o să fie spun ce gândesc. Un lucru nu ştiu: la ce ureche să-ţi dacă în locul unuia mare vor fi două mijlocii? vorbesc: la stânga sau la dreapta? – Şi bani de unde? – Cu amândouă auzi mai bine! – De unde îi aveţi şi domniile voastre! Ceauşescu să – Ce să-ţi spun?! Asta-i şi problema mea. Un ziar in- trăiască, fie-i ţărâna uşoară, c-a lăsat în urmă destul bă- dependent, care să acopere ambele aripi ale aşezărilor năret. Vouă la Bancorex şi-n bănci, iar milionarilor de politice, ar fi o soluţie democratică ideală. Numai că so- carton în conturi peste hotare la care aveau acces pa- cietatea românească de-acum e fracturată şi n-are rost rolat. Afacerile impuneau tranzacţii bancare curente. să ţi-o descriu. Acum lupta-i pe viaţă şi pe moarte: care Cunoşti pe vreunul care să fi decontat ceva? Ce să-ţi pe care. Ca gazetar, am debutat în lumea sportivă. Lasă spun?! că şi după urma ei m-am ales cu doi ani de pârnaie. Nu – Speram să colaborăm îndeaproape. mă-ntreba; ce să-ţi spun?! Mi-au rămas însă de-atunci – Cine ne împiedică? E de-ajuns să îmi spui ce vă în minte legile sportivităţii: o competiţie opune în arenă doare, că putem suferi împreună. Bineînţeles, partida două formaţii. Decât să mă declar arbitru şi să fiu huiduit se joacă tur-retur, că d-aia am două ziare. Asta nu în- de orice nebun, mai bine îmbrac tricoul cinstit al unei seamnă că nu se poate prognoza şi scorul final. Discuţia îl obosise pe Max. Plicticos şi infatuat, Bor- 1 În vălmăşagul evenimentelor care au precedat şi urmat can nu era o fiinţă sociabilă. Îi plăcea să se audă, să-şi zilelor decembriste rămâne curioasă insistenţa arhetipului ca dea întruna dreptate, înlocuind argumentul cu ticul ver- Vlad să fie arestat, deşi era de notorietate că atunci când lo- bal: „nu-i aşa”, rostit afirmativ, nicidecum întrebător. De vitura de stat a scăpat din mâinile organizatorilor şi s-a trans- faţă cu Max, n-a pierdut ocazia să ceară şefei de cabi- format într-o veritabilă manifestare a mâniei populare acelaşi net să-i facă legătură cu doi miniştri şi să ţipe la ei. Ca general ordonase retragerea securiştilor în garnizoană. Omul să nu-i rămână dator, musafirul se uită la ceas şi, mi- ştie multe şi continuă să tacă, bucuros, probabil, că se mai află în viaţă. Mai vorbăreţ a fost Mircea Răceanu, care, con- mând surprinderea, fluieră scurt, grăbit să-şi pără- damnat la moarte şi eliberat în decembrie 1989, spunea au- sească gazda: torului acestei cărţi: „În zilele când mă aflam la Rahova, la – Nene Saul, iartă-mă, da-s nevoit să plec, întârzii sediul Securităţii era invitat şi «don profesor». Diferenţa era la o întâlnire importantă. că eu mă aflam la subsol, în bezna unei celule, iar el la etaj, Ca şi cum ce vorbiseră până atunci nu însemnase bând cafele cu anchetatorii.” Vezi pentru alte detalii şi În jurul mare lucru. „S-a umflat ca broasca din poveste” – gândi unui comunicat. De vorbă cu un fost condamnat la moarte de Max, părăsind palatul din Piaţa Victoriei, condus de o Niculae Gheran, interviu apărut în revista Polemici (S.U.A.), tânără ofiţereasă, din multele angajate în ultimele zile. nr. 5 (primăvara 1990), p. 1, precum şi foiletonul Şlepărul, tot în Polemici, nr. 9-10, iun. 1991, p. 1 (reprodus în vol. Sertar, – Ce grad ai mata, frumuseţe? 2004, p.432-434, al aceluiaşi autor). – Sublocotenent, domnule Drăguş.

PRO SAECULUM 7-8/2014 155 proză – Eeee, ce păcat că nu-s locotenent! gratiilor, avea mult de recuperat. Adesea spunea celor – Niciun păcat. La gradul dumneavoastră, orice ofi- care acum îşi consumau întreaga energie în patosul ţer duce mâna la chipiu şi face stânga împrejur. luptei politice, fără să-i deranjeze că-şi zdruncină rela- – Asta teoretic, pentru că o ştii mai bine: funcţia bate ţiile de prietenie de până atunci, adesea şi din sânul gradul. Lângă o frumuseţe ca domnia ta aş prefera să aceleaşi familii: fiu soldat în termen. Până la o convocare militară, ia – Bună şi politichia, ca datorie civică, să ştii pe ce cartea asta de vizită şi treci pe la gazetă. De preferat, carte joci, să nu te plângi mai târziu c-ai fost tâmpit. anunţă-mă din timp, să fii sigură că mă găseşti. Fac o Pentru unii-i bună şi ca mijloc de existenţă. Dar nu ca publicaţie de curiozităţi ştiinţifice, de lucruri frumoase, să-ţi dai foc de dragul chibriturilor. Va veni ziua când o interesante, peste gălăgia asta din piaţă, cu un corp de să vă loviţi cu fruntea de perete, fiindcă, îţi place sau colaboratori bine plătiţi, or, după cum văd, un corp ca al nu, vremea puţii trece. Atunci veţi pricepe că o femeie dumitale aleargă, hors concours, adică în afara oricărui face mai mult decât partidul acaparator, condamnat is- concurs. toriceşte să vină şi să plece. Traducerea sintagmei franţuzeşti a simţit nevoia s-o Din punctul ăsta de vedere avea norocul să-l aibă adauge după ce a citit în ochii fetei o nedumerire, ne- alături sufleteşte şi pe Radu Vărzaru, camaradul de afa- pricepând pe unde aleargă. Bine ş-aşa, căci o femeie, ceri, holtei ca şi el. cu cât e mai prostuţă, cu atât e mai odihnitoare. Altmin- – Dragă prietene, eu nu mă bag în administraţie. Am teri, numai ochi şi urechi. să mă ocup de redacţie. Dar, lucru valabil şi în tipogra- – Bine cum ziceţi, dar eu mi-am găsit serviciu. fie, unde mă bazez şi pe fratele tău, Vasilică, dus la bi- – Una-i slujba la-mpărat – pun’te masă, scoal’te serică în privinţa femeilor. Ochii cât ceapa la angajarea masă, cu program fix şi „pe loc repaus” –, alta-i să dis- personalului. Criteriul de bază rămâne profesionalismul, pui de timp, să vii şi să pleci o dată pe săptămână, li- dar la femei se mai adaugă aspectul. Să-ţi placă să tră- beră de contract, să nu ştie vântul şi pământul ce faci, ieşti la locul de muncă. Criteriile de angajare se mai stăpână pe tine, să fii regină. Două lefuri nu strică. schimbă în sectorul „Publicitate”. Aici femeile şi bărbaţii – Am să vă caut! trebuie să fie, obligatoriu, extrem de prezentabili, firi so- – Caută şi vei găsi – zice şi Biblia. ciabile. D-asta sunt remuneraţi procentual: să nu plece Era un dar suplimentar primit după întrevederea cu din biroul unui şef de companie sau directoare comer- Borcan. Nu plecase nici de la el în pagubă. Ştia că ho- cială fără un contract semnat. Să se sacrifice, nu-i aşa, ţomanul o să-l caute la rândul său, având nevoie şi de pe altarul patriei. Noi le dăm firma şi spaţiu de gazetă, legături în presă, în afara celei patronate de guvern. Ui- ei tot ce au în dotare. De publicitate am să mă ocup şi tase s-o întrebe pe fată cum o cheamă, dar în cazul ei eu. Aş zice chiar că orice salariat care aduce un con- şi-al altora banul înlocuieşte agenda de telefon, numărul tract bun o poate face. Îţi spun asta fiindcă de la început vizat fiind prioritar. ţi-ai rezervat un atare drept, întru totul firesc, dar nu ex- Dacă la vârsta de 60 de ani o femeie obişnuită n-are clusivist. încotro şi închină steagurile, un bărbat cam de aceeaşi Din Piaţa Victoriei Max porni pe jos spre centru, ho- etate, dacă nu şi mai mare, rămâne în alertă, robit car- tărât să străbată Calea Victoriei până la Cercul Militar, tuşelor rămase în bandulieră. De aici şi neastâmpărul să-şi mai clătească mintea c-o discuţie sprinţară în cer- în preajma „sexului slab”, chemat să-i întărească spe- cul gazetarilor din Sărindar, adunaţi la ora prânzului în ranţele. Rar să vezi o femeie onorabilă să întoarcă pri- jurul meselor de la „Berlin”. Plouase şi aerul se purifi- virea după un puşti. Îşi vopseşte părul să scape de firele case. Bucurie de scurtă durată, că o maşină grăbită albe şi înaintează în viaţă cu prudenţă, teama de ridicol călcă în viteză într-o băltoacă din faţa magazinului „Mu- obligând-o la decenţă. Cochetăria o ajută să se des- zica” şi-l făcu leoarcă din cap până-n picioare, obli- curce în meandrele vârstei. Nu-i şi cazul bărbatului, că- gându-l să se şteargă c-o batistă pe faţă: ruia, bine grizonat, dacă nu şi chel, îi alunecă privirea – Fir-aţi ai dracului să fiţi! Tâmpiţi v-am lăsat, idioţi la fetişcane. Într-un fel, îşi recuperează anii adolescen- v-am găsit! ţei, când, mânz fiind, n-avea parte de interesul ce-l stâr- Renunţă să meargă fleşcăit la restaurant şi grăbi neau colegele de şcoală, maturizate pretimpuriu, bune pasul spre casă. Necăjit, deschise o sticlă de whisky şi şi de măritat. începu să bea cătinel, dar cu nădejde, fără nevoia să Cu Max lucrurile erau şi mai complicate. Frumuşel guste vreun aperitiv. Deschise televizorul, unde pe în anii tinereţii, fusese de-a dreptul un răsfăţat al amo- ecran apăru figura acaparatoare a lui Silviu Borcan. Îşi rului liber. N-avusese nevoie să facă avansuri, să cuce- mai turnă câteva păhărele de whisky, mormăind câte-o rească, fiindcă vânatul i se servea pe tavă. Poftă de drăcuială după un: „Nu-i aşa”, clipi ce clipi şi adormi cu mâncare să fi avut. Mereu în tribunele stadioanelor, era marele ideolog în minte. contopit cu masa efervescentă a celor robiţi de pasiu- Se făcea că Borcan aflase cine-i furase diploma de nea sportului. Ţipa odată cu ei, arzând la tensiuni înalte, absolvire a Facultăţii Luptei de Clasă din anii grei ai ile- domolindu-şi cu toţii neastâmpărul în orele de după galităţii şi mergea s-o echivaleze cu licenţa unei uni- spectacol. În hârjoneala asta se iscau noi pasiuni, parte versităţi tranzitorii de democraţie originală, urmând ca integrantă a aceluiaşi freamăt tineresc. Pe nedrept i se peste două decenii să-şi susţină docenţa privind ieşirea furaseră mulţi ani din viaţă, aşa că, după ce scăpase de din tunelul ceauşist. Pornise la drum cu doi martori, dis- puşcărie şi de ponoasele bolilor contractate îndărătul puşi să dea declaraţii în locul părinţilor, colegi de Ko-

156 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză mintern, tovarăşi dispăruţi între timp. Unul era Ion asist şi la bâjbâiala voastră, să văd cum parfumaţi mor- Iliescu, diplomat în ape, altul Petre Roman, specializat tul cu „Chanel” şi „Christian Dior”, doar, doar s-o trezi tot în hidro, dar în „fizica fluidelor şi poluarea mediului”, de pe catafalc. De-acu, ce să spun, fiecare ia ce-apucă cum suna tema lui de doctorat. „Cu ăştia doi – gândea la înghesuială, că despuieţii vin pe urmă. Max Drăguş – intrarea la apă e asigurată. Mai ales po- De când ajunsese director de tipografie, lui Vasilică luarea.” În somn, Silviu Borcan îşi vedea însă mai de- Vărzaru nimeni nu-i mai zicea Chioru. Doar câţiva prie- parte de drum, cu speranţa că nu se va rătăci, atâta teni, încercaţi de mult la bine şi la rău, îşi îngăduiau să timp cât are la stânga şi la dreapta un om şcolit la Mos- scape la un şnaps un Chioricică, Chiorimiţă sau Chio- cova şi altul la Toulouse, ştiind că între două nu te ruleţ. Deocamdată, cu el mai plecaseră din Combinatul plouă. Doar că, pe măsură ce înainta, în loc să îmbă- Casa Scânteii câţiva lucrători folosiţi la nişte maşini trânească întinerea continuu, mai-mai să se lase de po- amărâte, primite ca ajutoare postdecembriste din stră- litică şi să revină la păcatele tinereţii, când în afara inătate. Tipografia urma să fie însă dotată cu aparatură Alexandrinei de-acasă, ocupată în tribunal cu osândirea nouă, ceea ce presupunea o călătorie în ţara lui Guten- lui Ion Antonescu, mai împuşca şi el câte-o păsărică berg, numai că deplasarea nu-l încânta defel pe Vasile. albă-n cioc, tragi cu puşca şi ia foc. Mergea ce mergea – Ce să facem acolo, frate-miu? Mergem câine surd şi privirea mângâia duios şoldurile unor blonde, brunete la vânătoare? Tu arhitect şi securist, eu zeţar de carte şi roşcate, aduse de Dumnezeu pe pământ să ne ve- şi ziar! Băiete, asta-i treabă de maşinist, de-un meşter selească. Numai că, păşind înainte, se pomeni că ţinea priceput la rotative – dacă-i vorba de un jurnal cu tiraj de mână doi băieţei, ce scăzuseră la rândul lor în vâr- mai mare –, om care să fi lucrat şi la ofset, la tiefdruck, stă, unul măricel, altul prichindel de-a binelea, pe care maşini mai rafinate, cu clişee şi plăci de tipar plan sau mai mult îl târa, neputând să ţină pasul cu ei. Amândoi adânc, cunoscător în materie, căci şi echipamentul po- se mai zbenguiau pe la spatele său, Petrică strădu- ligrafic e în funcţie de hârtia pusă la bătaie. Că între timp indu-se să-i ardă-n fund un picior lui Ionică, în timp ce s-or fi inventat şi maşini multifuncţionale, pretabile la im- acesta îl cârpea după ceafă, spunându-i „iadeş”. Deşi primări felurite, lucru posibil, căci şi culegerea electro- în pantaloni scurţi, i-ai fi recunoscut de departe, unul cu nică a alungat vechile garnituri cu plumb, de la cea pălărioara trasă pe-o ureche, cum poartă cucoanele, manuală la linotip şi monotip. Te pricepi tu la bucătăria altul într-un pulover roşu – de când, în loc de Neulander, asta? Eu nu. Şi legătoria arată altfel; s-a mecanizat mult nume de rasă, sau Roman, onomastică obişnuită, i-ar peste ce ştim noi. Ai bani de aruncat? O roim mai cu- fi plăcut să se numească Petrică Baricadă, vocabulă rând la cazinou. Aşa că zic mai întâi să facem rost de ce-i revenea mereu în minte când îl întreba cineva de prospecte, să le dăm în atelier să se bunghească meş- orice, motiv pentru care din nou îi venea să-i tragă un terii la ele, iar abia apoi s-o uşchim la nemţi, să vedem şut în dos celuilalt drumeţ. De unde cândva îi fusese cum se lucrează pe viu, nu în reclame. Şi mai e ceva: drag Ionică, acum îl pizmuia, văzând că la grădiniţă îl înainte de a socoti ce-i de cumpărat, e cazul să ştim şi abandonase, preferând să se joace cu Niculăiţă Vodcă- ce tipărim, încotro ne îndreptăm. Trăim într-o lume cu roiu, deşi acesta nu ştia să recite nicio poezie pe ru- oameni spălaţi, oameni cu doxă, suntem cea mai im- seşte, nici pe franţuzeşte şi, culmea, nici pe româneşte. portantă verigă dintre ei şi cititori. Şi unii şi alţii ştiu ce – Nene Borcan, de fapt noi încotro ne îndreptăm? vor, nu şi noi. Ne mai întreabă unul, altul, nu doar când – Mergem, băieţi, să legalizăm ilegalităţile de ieri şi o să apărem pe piaţă, dar şi ce câini întărâtăm?! Avem de azi, ale voastre şi ale părinţilor voştri. Două generaţii vreo ţintă imediată sau alta mai depărtată? Mergem la de comunişti care, pe rând, au croit drumuri de nădejde stânga, la dreapta, înainte sau înapoi? Că nici nos- în istoria ţării. talgicii nu-s de ignorat. Ce să le răspund? „A fost frate- – Abia mă născusem, când tata a plecat în URSS la miu în Germania şi din toţi nemţii de-acolo a adus un un congres, unde a zăbovit patru ani, ca la întoarcere ovrei deştept, care ne scuteşte să gândim, c-o face el să-l aresteze şi să moară în închisoare – spuse Ionică. pentru toţi?!”. Aşa să fie, dar să ne zică şi nouă o vorbă. – Eu nici nu mă născusem când tata lupta pe bari- De ce tace? Se consultă cu mama Omida? Pune-l să cadă în Spania, ca apoi să plece în ţara socialismului găvărească oleacă şi despre bucătăria lui, să-i cunoaş- victorios, de unde s-a întors cu tancurile sovietice să ne tem meniul. Invită-l la o discuţie între noi, dar să-l che- elibereze de sub jugul fascist – îi replică Petrică. măm şi pe Ionuţ, avocat cu deblă, să ştim în ce ne – Nu vă mai lăudaţi cu faptele părinţilor voştri! V-o băgăm, că-n materie de roboteală am avea oferte des- spun ca unul care am dărâmat două orânduiri, pe care, tule; important e să ştim însă şi unde întoarcem căruţa cu ajutorul bunului Dumnezeu, sper să le refac, de- în aglomeraţia de-afară. ocamdată repunând în drepturi o societate oarecum ca- Pe Max nu-l deranjă invitaţia. Dimpotrivă! Fire socia- pitalistă. Mai târziu, vor trăi şi vor vedea urmaşii bilă, era bucuros să vorbească oricând despre el şi des- urmaşilor noştri, că stafia lui Marx, cine ştie, poate va pre alţii, numai să aibă parte de interlocutori deştepţi. reveni în Europa, odată cu negustoria chinejilor. Or, cei chemaţi la discuţie, fraţii Vărzaru şi Ionuţ Nicu- Un program de manele învioră ecranul televizorului lescu, săreau peste baremul mijlociu de inteligenţă. şi o cascadă de urlete îl trezi pe Max din somn. – Oameni buni! Într-o ţară aşezată, o ţară normală, – Arde-v-ar focu’ să vă ardă, nenorociţilor, că nu un ziar independent e un vis mai mult decât frumos. Ce mi-ajung zilele de închisoare. De când lumea-i lume, ce poate fi mai bine pentru un gazetar decât să-şi îngăduie naşte din pisică şoareci mănâncă, iar acum trebuie să să vadă, s-audă cu ochii şi urechile lui, să scrie eliberat

PRO SAECULUM 7-8/2014 157 proză de orice constrângere? Mai ales financiară, cum e cazul dar ia-l de unde nu-i. M-am dus pe strada Domniţei, în nostru. Numai că România, ce să-ţi spun, trece prin du- blocul dinspre Calea Moşilor, unde locuieşte, şi am vrut rerile facerii, nu-i o ţară pusă pe roate. De unde până să vorbesc cu el. Degeaba. Acolo te întâmpină o femeie ieri un popor întreg mărşăluia de nebun încotro i se frumuşică, un jandarm ce nu lasă pe nimeni să pătrundă cerea, astăzi libertatea, în loc să-i înaripeze pe oameni, la el. Mai rău ca la Sighet. Da’ mi s-a uscat gâtlejul le-a cătrănit sufletele, de s-a ajuns ca şi în sânul acele- de-atâta vorbit. Văd că voi daţi de duşcă straşnic. Ce iaşi familii părinţii şi copiii să se învrăjbească, uneori şi să-ţi spun?! Hai să ciocnim un pahar cu noroc. soţii între ei, dihonia regăsind-o şi-n cimitir. Vă închipuiţi După care Max încercă să le explice necesitatea în America, unde am locuit o vreme, un democrat şi-un promovării unor tineri gazetari de opoziţie, care să republican să refuze să stea la masă împreună? Acolo, creadă cu sinceritate în idealuri liberale, indiferent de votezi ca şi aici, la patru ani, după care, la revedere, tă- preferinţele lor din spectrul politic existent. Important ticu, habar n-ai cine cu cine e, fiecare îşi vede de treaba este să nu fie fanatici, încremeniţi în convingeri precon- lui, de casă, de masă, de familie, de amant sau amantă, cepute, să aibă supleţe intelectuală, nu acreală de tip n-are timp de pierdut. La noi, ce să-ţi spun, păruiala-i totalitar. La polul opus, o echipă de orientare social-de- generală şi mangleala la vedere. Fiecare nu ştie cum mocrată, în favoarea unor revendicări de emancipare să te ciupească, fapt ce explică şi inflaţia galopantă la socială. Ambele jurnale să acorde spaţii egale articole- care asistăm. Cu banii daţi astăzi pe-o găină, mâine lor apolitice, cu rubrici descătuşate de agenda actuali- cumperi câteva ouă. Viaţa politică-i anapoda, iar nemul- tăţii, de citit cu fruntea descreţită, acum şi peste zece ţumirea generală. De unde până deunăzi exista un sin- ani. De asemenea, amândouă să fie atente ca paralel gur partid, acum s-au înmulţit ca ciupercile. Se merge cu faptul divers de senzaţie să nu lipsească viaţa cultu- la vot, se pune ştampila, bine sau rău, după care mulţi rală, cu mici cronichete din domeniul literaturii, filmului, protestează de pomană. Pe scurt: avem de-a face cu o artelor plastice, muzicii şi sportului. Calitatea materiale- masă amorfă, divizată, inevitabil, în cei de la putere, cei lor să reprezinte criteriul fundamental de selecţie, nu că- din opoziţie şi mulţi gură-cască, indiferenţi la ce se pe- prăriile auctoriale. trece în jurul lor. Ai zice că nu-s proşti deloc, pasivitatea – Cu alte cuvinte, ambele să fie surori după mamă, fiind reflexul politicii de tarabă. Numai că prin izolarea cu taţi diferiţi! lor nu fac altceva decât să lase loc mediocrităţii să se – Bine zis, Vasilică – replică Max – surori vitrege, dar afirme. Cu un ageamiu la conducere n-ar fi încă nimica, nu din flori! dar solidaritatea lichelelor face ca buzunarul lor să fie – Cum după mamă izraeliţii îşi stabilesc naţionalita- mai încăpător decât al omului cinstit. Se fură pe rupte, tea, a dispărut şi o altă temere – glumi Ionuţ, care până dintr-o avere comună, până deunăzi a tuturor. Simula- atunci fusese doar ochi şi urechi. crul de libertate politică desparte, iarăşi, pământul de – Iar Radu să verifice dacă băieţii şi fetele sunt cân- uscat. În condiţiile astea, vorba cetăţeanului turmentat: tăreţi la nenea Secu, nu că m-aş feri de ceva, dar noi cu cine votăm? De aici nevoia de a veni în întâmpi- nu-mi place să fiu controlat la fermoarul de la pantalon narea tuturor, fără să ne facem iluzii: sfinţi nu găsim în şi avut cu ceva la mână. Mi-ajunge o nevastă pe cap. nicio parte a eşichierului politic. Mai toţi au ceva de as- – De-aşa ceva n-ai cum să scapi, mai bine zis nu cuns şi, în primul rând, propriile interese. Lupte surde poţi să fii dumirit niciodată. Noi de la „Europa liberă” nici se dau chiar şi-n interiorul fiecărui partid. Vă place cum acum nu suntem siguri că n-am fost filaţi şi dinăuntrul l-au mătrăşit din gazetărie pe Nicu Carandino? Ce i-a fo- postului, nu doar din afară. Să leşin, nu altceva, când losit omului c-a împărţit celula cu Iuliu Maniu, că i-a murit am aflat cine ne-a frecventat postul. Nu ţi se pare curios în braţe? Când a intenţionat să fugă din ţară cu un că nici până astăzi n-au fost daţi în vileag meşterii din avion, de i-au prins pe aerodromul din Tămădău, pe el branşă, ci numai turnătorii? Şi nu toţi, ci doar cei care şi pe nevastă-sa a vrut Maniu să-i salveze, de i-a băgat n-au mai vrut să cânte-n cor. Greu să găseşti pe vreunul la zdup. Şi-acum colegii l-au tras pe linie moartă. De ca lacrima. Băieţii n-au lucrat ca homosexualii între ei; ce? Pentru că într-un interviu luat în ziarul Dimineaţa aveau contact organizat cu fiecare unitate, de la o sim- grecul spunea că, din punct de vedere organizatoric şi plă frizerie la un combinat industrial, de la o biată câr- logistic, Partidul Naţional-Ţărănesc nu-i pregătit să câş- ciumă la patriarhie. Erau împărţiţi ca sectoriştii pe străzi tige prima campanie electorală. Judecată lucidă, dove- şi unităţi. Îi interesau evenimentele deosebite, orice dită de rezultatele primei confruntări politice. Atât i-a mişcă în bătaia vântului. Te întrebau una, alta şi nu te trebuit, c-au sărit confraţii să-l acuze, ce să-ţi spun, că puneau obligatoriu să dai în scris, mai notau şi ei cu demobilizează alegătorii şi l-au marginalizat total. De cine au vorbit, ce-ai zis şi, îţi place, nu-ţi place, te vezi râsul lumii: l-au preferat pe un vechi aparatcik din activul pictat în hrisoavele lor. Dacă mori, copiii tăi pot să-ţi Comitetului Central al Partidului Comunist, Petri..., audă şi vocea, că sub pulovărul unora exista adesea şi Petri..., nu mai ştiu cum îl chema, personaj dinamic. microfoane. D-aia când mă asaltează o femeie cu în- Când i s-a atras atenţia domnului Coposu cine e şi de trebări, mă uit cum arată şi, la nevoie, ce să-ţi spun, o unde provine, s-a grăbit să spună că-i ştie trecutul, dar caut şi-n chiloţi să văd ce ascunde. că omul, pe unde umblă, reorganizează partidul, vine – Mai grav e când te perchiziţionează ea în izmene, cu sedii, cu organe formate şi alte succese palpabile. dom’le Max, şi nu găseşte nimic – adăugă Vasilică. Uite Aşa să fie, numai că să vedem cum va rezista în timp că se făcu seară şi nu băurăm cine ştie ce. Mai e şi ce a clădit el. Mă întorc şi zic: eu l-aş lua pe Carandino, mâine-o zi.

158 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză – Mâine am o zi grea. S-au anunţat câţiva în au- fuită, colegă de gazetărie, îşi explica libertinajul aşe- dienţă pentru interviuri de angajare – mai zise Max. zându-l alături de foame, de sete, de necesităţile fizio- Deşi nu apăruse încă pe piaţă, săptămânalul Calei- logice. Mult mai tânără decât mine, mă îndemna să nu doscop îşi găsise lăcaş în bătrâna Casa Scânteii, rebo- confund lumea senzaţiilor cu viaţa sentimentală. tezată Casa Presei Libere. Acolo urmau să depună – La vârsta mea, teama de ridicol e uriaşă. Din feri- oferte de angajare potenţialii reporteri şi redactori ai pu- cire, îndrăzneala nu-mi lipseşte. N-am confundat-o însă blicaţiilor amintite, urmând ca ulterior să fie invitaţi la o niciodată cu obrăznicia. Cu negustoria da: „îmi dai, îţi discuţie informală. Spre deosebire de alte instituţii, nu dau” – sau, spus mai elegant: „servici contra servici”. se cerea să se completeze niciun formular, nici alte do- Dar, atenţie: niciodată peste limitele bunului-simţ, ceea cumente, singura pretenţie fiind ca solicitarea să fie ce limitează comerţul la precupeţe. scrisă de mână. Max era de părere că simpla solicitare a unui post redacţional, modul cum şi-o susţine un can- Nu trecu mult şi în cabinetul lui Max intră o domni- didat, este de la început edificatoare, convorbirea ur- şoară, interesându-se de concurs. Îmbrăcată cochet şi mând să completeze informaţia necesară. Dacă plăcută la chip, îi lumină privirea. Să fi avut în jur de 25- redactorii rodaţi în presă puteau fi angajaţi direct, tinerii 28 de ani, pe lângă siguranţa mişcărilor de top-model. urmau să intre mai întâi în regim de colaborare. La în- – Nu-i vorba de niciun concurs, domnişoară, oricum, ceput, pentru prima triere, Max l-a folosit pe-un secretar nu de frumuseţe. Ce legătură aveţi cu presa? de redacţie, repatriat şi el, un bărbat mai tânăr decât el, – Le-aş numi indirecte, că de citit ziare nu zăbovesc. bine clădit la minte şi la trup, în jur de 35-40 de ani. L-a Mi-ajunge ce văd la televizor. şocat însă cinismul lui: – ...! – Multă plevuşcă, nene Drăguş! Din şase gagici, una – Nu trebuie să vă miraţi. Am avut până deunăzi un singură mi-a putut indica un scriitor, pe Barbu Delavran- prieten important în lumea gazetărească, mare de tot, cea, şi asta pentru că locuia pe strada ce-i poartă nu- care, de dimineaţa până seara, îmi făcea capul calen- mele. Nu era sigură însă dacă mai trăieşte sau dacă a dar cu d-ale lui, aşa că, indirect, cunosc mai bine ca o murit. Mare lucru, fiindcă alta şi-a adus aminte de Con- şefă de cadre toată fauna presei, cine-i bun, cine-i rău, stantin Brâncoveanu, ale cărui basme le-ar fi citit când ce scrie, ce poate, cu cine trăieşte şi multe alte baza- era mică. Aşa că m-am simţit obligat să potcovesc patru conii. Fiind căsătorit, la etatea lui era tentat mai mult să din ele încă din prima seară, când le-am cunoscut. stăm în casă şi să discutăm. – Urât! E ca şi cum ai lua un ban din pălăria unui orb. – Ce vârstă avea? – Asta după opinia dumneavoastră, care aţi apucat – Cam de etatea dumneavoastră, că se ţinea bine alte vremuri. Azi nu se mai trage cu arcul, fiecare dă cu şi el. ce are, chiar şi cu ghioaga. Nu vedeţi cum se descurcă – La ce ziar lucra? ăştia cu jocurile piramidale, precum Caritas, societăţile – La niciun ziar! Era mai mare peste ei la partid. A de asigurări, de tip SAFI? Cu toate păcatele lor, au to- dispărut peste noapte, ca şi cum n-ar fi fost. Să fi plecat tuşi meritul că-i forţează pe bătrâni să trăiască; le-au în străinătate? Să se fi dat la fund prin provincie? Că şterpelit şi banii de înmormântare. Astea măcar sunt ti- mai avea pe undeva o casă de vacanţă, unde şedea nere, tot s-adune de-acum încolo, că au logistica la pur- mai mult nevastă-sa, nu ştiu. Pe băiat îl mai văd cum tător. se agită pe la televizor, alături de alţi mahări. Omul a – Veniseră, totuşi, după o pâine, căutau un serviciu. fost şi s-a terminat. Nu era rău. Am învăţat multe de la – Ş-au găsit ce li se cuvenea, proporţional cu în- el. treaga lor capacitate. – Ce şcoală aveţi? – Le-ai luat o speranţă. – Şcoala vieţii, domnule. Credeţi-mă, e mai impor- – Nu le-am luat, dom’le, nimic, ci le-am dat. Do- tantă decât zece facultăţi. Astea te-nvaţă carte, nu să vadă că două dintre ele au şi revenit cu telefoane să ne te şi descurci. Mai ales ca femeie, care, cu puţin fler şi revedem. tenacitate, poate deschide toate lacătele şi se lăsa des- – Cu speranţa pâinii cea de toate zilele. chisă doar când se cuvine. Nu toate cheile sunt de aur, – Să fii dumneata sănătos! Trei din ele s-au angajat aşa că potrivirea îţi aparţine. Cum te culci, aşa şi dormi. deja la televiziune. Ce-or face pe-acolo, nu ştiu, dar faţă – Domnişoară, eu zic că pe jumătate vă puteţi consi- comercială au, gura le merge, poate că ştiu să şi ci- dera angajată. Am nevoie de-o secretară isteaţă. După tească. Va fi greu să le ajungi la nas. Azi marţafoaie o perioadă de probă, hotărâm ce şi cum. de-o halbă şi doi mici, mâine vipuri scăldate în şampa- – Şi cât! nie. Pe celelalte trei le am în portofoliu, bune de trimis – Azi e marţi. Se zice că-s trei ceasuri rele. Să după contracte de publicitate. Eu zic c-ar fi vremea să vedem dacă le-am ocolit sau nu. schimbaţi codul de bune maniere. Nu se mai poartă de – Nu-s superstiţioasă. Ne rămân 21 de ore pe care mult pantofi de lac. O fi frumos valsul, dar rareori îl mai putem conta. vezi şi la nuntă. Neamurile proaste l-au înlocuit cu gă- lăgia pseudomuzicală cu care poluează chiar şi liniştea străzii, ca să nu spun de habitatul fiecăruia dintre noi. (Cap. V din vol. Bordel vechi cu şteoarfe noi, al Trist, dar adevărat: tinerii vibrează la aceste impulsuri, patrulea din Arta de a fi păgubaş.) iar în materie de sex reacţionează adamic. O fată şle-

PRO SAECULUM 7-8/2014 159 proză

Vasile Andru

ROŞU DE BASARABIA

„Dacă o să naşti fată, s-o cheme Bucovina. − Stareţul vechi, Părintele Pantelimon, a fost scos Dacă va fi băiat, să-l botezaţi Hotin.” din scaun acum trei ani. Şi au numit stareţ pe unu’ nou, (Din scrisoarea unui soldat român, un tâlhar în haină de călugăr. Acesta l-a omorât. de pe front. Iulie 1941) Eram şocaţi. Bogdana, care stătea lângă Nata, a făcut ochii mari şi asculta cu respiraţia tăiată. 1. Despre crima de la Mănăstirea Căpriana aveam Cum? să aflu de la un om al locului, pe care l-am luat în ma- − A fost aşa. Stareţul nou era un fals călugăr. L-au şină să urce dealul. trimis să strice mănăstirea. Să strice obştea. Nu era S-a petrecut aşa. Noi veneam de la Căpriana şi ne moldovean, era dracu. Vorbea el moldoveneşte, dar se îndreptam spre Chişinău. Urcam un deal basarabean, vedea că nu-i moldovean. Era dracu, aşa ziceau toţi. drum uscat iar pe margini o pădure superbă. Şi am Era un bolşevic. L-au îmbrăcat în haină călugărească văzut un ţăran de vreo 60 de ani urcând dealul cu un şi l-au trimis să strice mănăstirea. Întâi a tâlhărit mănăs- sac în spate. Urca greu, făcea opriri dese să-şi tragă tirea. Călugării au văzut că a scos odoare din mănăs- respiraţia. „Hai să-l luam în maşină!” a zis Nata. Da, în tire. Aşa azi, aşa mâine, căra pe furiş odoare. A golit maşină s-ar mai găsi un loc. Era o maşină mare, o mănăstirea de odoare. Avea o maşină din acelea de Volga neagră pe care mi-au pus-o la dispoziţie confraţii bolşevic. Fura icoane vechi, odoare de argint, cărţi fe- de la Uniunea Scriitorilor din Chişinău, pentru acest pe- recate în aur. Fura fără fereală. Când era prins, spunea lerinaj. că are ordin să le ducă la mitropolie, şi nimeni nu crâc- Când am ajuns în dreptul săteanului, am oprit ma- nea că doar el era stareţ de-acum. Purta pistol sub şina şi l-am îmbiat să urce. falon, i-a zărit cineva pistolul, sau expres a lăsat să se Ne-a mulţumit. „Îmi rupe spinarea sacul ăsta!” zice. vadă, ca să se teamă lumea. Zicea că duce odoarele la S-a prezentat, ne-a spus câteva lucruri despre el, mitropolie, să le pună sub pază. despre sat. Vorbea potolit şi frumos, cu aglutinări mol- Într-o zi, Părintele Pantelimon, fostul stareţ, l-a prins doveneşti care îndulceau limba. că fura o icoană veche, şi i-a smuls-o. S-au bătut. Bă- Ţinea sacul în braţe, crezând că aşa uşurează mer- trânul Pantelimon n-avea putere, dar a reuşit să-i sul maşinii. Ne-am amuzat şi i-am spus că poate lăsa smulgă icoana. Dracul trăgea de ea, l-a buşit pe bătrân, sacul jos, că maşina-i tare! s-au rostogolit amândoi, şi cum bătrânul ţinea icoana El locuia în satul Căpriana, iar acum mergea la un ca într-un cleşte, dracul i-a muşcat mâna până la sânge. neam din Ulmu. N-a reuşit să-i smulgă icoana, şi o avem şi astăzi, înro- I-am spus că tocmai am vizitat Mănăstirea Căpriana şită de sângele bătrânului. şi am plecat de acolo cu întrebări şi insatisfacţii. N-am − Dar atunci n-a mai intervenit nimeni? reuşit să intrăm în biserica principală; locul ni s-a părut − Da, bătrânul Pantelimon a răcnit şi au apărut alţi pustiu, monahii stăteau ascunşi prin chiliile lor, pelerini călugări care au intervenit şi i-au despărţit. Dracul spu- ioc. N-am găsit acea fojgăială de lume şi călugări, cum nea că el este victimă, că el voia numai să ducă icoana am găsit într-o călătorie anterioară la Căpriana, acum la muzeul mănăstirii, că era piesă de patrimoniu şi avea 5 ani. Cei doi-trei oameni pe care i-am văzut în două nevoie de protecţie electronică, şi că Pantelimon l-a ata- ore aveau aerul timorat. cat, şi el s-a apărat muşcându-l. Săteanul ne spune: Au dus icoana însângerată la muzeul mănăstirii şi, − Au descoperit cadavrul stareţului vechi, într-o fân- într-adevăr, i-au pus un cip electronic. Aşa se face că tână astupată cu crengi de copac. O fântână secată, este unul din ultimele obiecte de preţ care au scăpat ne- mâlită, astupată demult. Stareţul a fost ucis de vreo 6 furate de hrăpăreţul fals călugăr. luni, şi abia acum i-au descoperit trupul în fântâna astu- Bogdana era un pic speriată. pată. Şi trupul nu-i putrezit! Era un sfânt… Săteanul spune: Am rămas încremeniţi. Aşadar, deşi tocmai am trecut − Din ziua aceea, Părintele Pantelimon stătea cu pe acolo, şi am stat vreo două ore, nu aflaserăm nimic. ochii pe drac. I-a spus în faţă că ziua şi noaptea îl va Chiar dacă am vorbit cu vreo doi-trei oameni, şi-am în- pândi şi-i va zădărnici hoţia. Acela i-a râs în nas. trebat unde-i stareţul, unde-i blagocinul, toţi au ridicat Într-o zi, Părintele Pantelimon a dispărut. Întâi au din umeri, nimeni n-a scăpat nicio vorbă despre stareţul crezut că a plecat undeva fără să spună. După o săp- ucis, ci erau monosilabici şi timoraţi. tămână au anunţat poliţia. Au început căutările. Nicio − Dar cum s-a petrecut omorul? urmă. Unii mai credeau că Pantelimon şi-a luat lumea Săteanul zice:

160 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză în cap, ca să scape de dracu bolşevic. Deşi nu era el Eram uluiţi de cele aflate. Nu ne venea să credem omul să fugă aşa… Era şi foarte bătrân, nu-l mai ţineau că tihnita mănăstire unde petrecusem două ore… era picioarele să fugă. Dar zilele trecute, a venit la mine bla- scena unei crime. gocinul Macarie… Zic: − Ce înseamnă blagocin? întrebă Bogdana. − Asta îmi aminteşte de uciderea preotului Popie- − Blagocin este economul mănăstirii, un fel de ajutor lus zko… S-a petrecut tot aşa: a fost chinuit, ucis, arun- al stareţului… Părintele Macarie era prieten cu Panteli- cat într-o fântână… Aşadar, istoria s-a repetat aici, la mon, amândoi au făcut ani mulţi de Gulag, erau să-şi Căpriana. lase oasele la ruşi. Dar Dumnezeu i-a ajutat şi au scă- − Când oamenii au vrut atunci să-l omoare pe drac, pat cu viaţă… Şi blagocinul îmi spune: „Matei (aşa mă blagocinul Macarie i-a oprit şi le-a spus să nu-şi mân- cheamă pe mine), Matei, mâine să vii dimineaţă la mă- jească mâinile cu sânge de satană… că îl va pedepsi năstire, să-l aduci şi pe primar… şi să veniţi aşa ca din Dumnezeu. A fost atunci răscoală mare, că în Căpriana întâmplare, ca pentru utrenie… Să nu spui nimănui că sunt moldoveni din aceia adevăraţi, răzeşi de-ai lui Şte- am trecut pe la tine”... fan… Păi de ce credeţi că bolşevicii se ţineau să dis- A doua zi, dimineaţă, am mers cu primarul la utre- trugă Căpriana? Că n-o puteau aduce la ascultare nie… Şi la sfârşitul utreniei, blagocinul Macarie a strigat: muscală… „Oameni buni, veniţi după mine!” A rostit aşa teribil că − Cine este stareţ acum? ne-au luat fiorii. Am mers după el. El în frunte, şi toată − Au pus oamenii din Căpriana un diacon din sat, obştea şi noi toţi după el… „Da unde ne duci, prea cu- om cinstit de la noi. Că ăia de la ei n-au cinste, n-au cernice părinte blagocin?” spune mieros şi alb ca varul obraz, n-au Dumnezeu. N-ai să vezi comunist cinstit pe stareţul nou. „Veniţi, veniţi!” atâta zicea Macarie. lume. Pe diaconul din Căpriana, sătenii l-au împins să Când am ajuns în grădina plină cu bălării, la fântâna fie stareţ, până va fi sfinţit unul de la mitropolie. Ştiţi că părăsită, astupată cu crengi şi cu fân, părintele Macarie la Chişinău sunt două mitropolii, una ascultă de Teoctist s-a oprit şi ne-a zis: de la voi, alta de Alexei al ruşilor. Diaconul nostru este „Fraţilor, eu am avut un vis, trei nopţi la rând. Şi în înlocuitor de stareţ, până numeşte mitropolia unul… visul meu, a venit pomeşnikul Pantelimon. Avea sânge Apoi am ajuns în satul Ulmu. În dreptul unei case, pe faţă şi pe mâna stângă. Şi mi-a spus: scoate-mă din săteanul ne-a spus să-l lăsam acolo. Ne-a mulţumit cu fântână, Macarie, şi îngroapă-mă în cimitirul mănăstirii… o politeţe desăvârşită. ” Macarie zice: „Hai să curăţăm fântâna, şi să vedem… * ” Stareţul nou a spus privind cu batjocură: „Vedeţi-vă de În urmă cu 5 ani, îl cunoscusem pe părintele Pante- treabă… Doar n-o să daţi crezare unor aiureli…” Dar limon, stareţul („pomesnek”), şi pe părintele Macarie, primarul l-a dat uşor la o parte, şi i-a zis unui lucrător cu blagocinul. care venise: „Începeţi curăţirea fântânii”… După ce-au scos cu cârlige crengile şi fâneaţa… au zărit într-adevăr trup de om. Au coborât înăuntru cu pin- teni de fântânar şi au scos trupul din fântână. Era sta- reţul Pantelimon şi trupul său era neputrezit, ca şi cum avea viaţă în el… Oamenii au căzut cu faţa la pământ, era o minune, şi ce visase Macarie era adevărat…

Am ajuns în vârful dealului, la orizont se vedea satul Ulmu. Am făcut un popas pe iarbă, am mâncat ceva, i-am dat şi omului o plăcintă bună, făcută de Valentina, ruda noastră la care stăteam. El a continuat povestea crimei. − Sătenii şi obştea de călugări s-au întors toţi spre dracu de stareţ care era alb ca varul… ţinea mâna dreaptă gata să ia pistolul, dar nu îndrăznea să-l scoată, şi, când un lucrător s-a repezit la stareţ… acesta a luat-o la fugă spre chilii şi s-a închis în stăreţie, iar oa- menii au vrut să spargă uşa. Primarul a zis: „Oameni buni, aici trebuie să vină poliţia şi procuratura. Staţi cu- minţi, că dracu ăsta va plăti, dacă el este ucigaşul. Să ne pregătim să dăm cinstire cu prohod acestui trup de om sfânt…” − Şi ucigaşul? a fost arestat? întreabă Bogdana. − Nu, n-a fost arestat. Nu erau probe împotriva lui. Chiar în noaptea aceea, a fugit la Chişinău. S-o dus la şefii lui. Că el a făcut totul cu poruncă. Era un fals călu- găr. Andrei Negură - Arhaică

PRO SAECULUM 7-8/2014 161 proză Amândoi fuseseră ani lungi în Gulagul rusesc. Întâi Nu mai rămân niciun minut în plus la Chişinău. Deja am în lagărul de la Vorkuta, dincolo de cercul polar. Stareţul stat prea mult. Plecăm cu primul tren! îmi povestise: Doi ani, am fost în acelaşi lagăr cu Pă- Nata, bunica Bogdanei, a auzit şi a zis: rintele Vasile Ţepordei. Erau acolo 20 de lagăre, preotul − Dar de ce atâta grabă? Eu plec numai după ce gă- Vasile ne chema şi pe noi, să-l ajutăm cu slujbele de în- sesc clădirea liceului unde am învăţat. Trebuie s-o gă- mormântare; în fiecare sâmbătă noi înmormântam cam sesc. Nu moare nimeni dacă mai stăm o zi. Ajung şi eu 500 de morţi… Slujbele de înmormântare le făceam în să revăd Chişinăul după 58 de ani de la refugiu, şi acum limba română, dar pe ruşii din lagăr nu-i interesa asta, tu mă fugăreşti! Astăzi, după ce mâncăm, eu plec să ei erau credincioşi şi voiau slujbă… cadavrele erau caut liceul meu. Voi faceţi ce vreţi, citiţi, vă odihniţi, ve- aruncate în morminte în pielea goală… gropile erau să- deţi filme sau muzee, eu plec să caut liceul. Merg cu pate din vară, că pământul era îngheţat nu mai poţi Doamna Valentina, care cunoaşte oraşul. Dacă îl săpa în el… găsim, mâine plecăm. Starţul Pantelimon mi-a povestit cum în lagăr la Vor- − Şi dacă a fost demolat între timp? kuta era roboteală silnică, la minus 30°, epuizare, el era − Voi afla şi asta. Măcar să văd locul acela. Valentina pe moarte, Macarie îi pregătise o lumânare… Iar noap- mi-a spus că în zona aceea n-a fost demolată nicio clă- tea, în baraca îngheţată, a venit la el Maica Domnului dire. care i-a spus: „Ridică-te, Pantelimon, că tu mai ai mulţi − Dar poate l-au aruncat ruşii în aer! opinez eu, ştiind ani de trăit, şi de-acum nici frigul, nici foamea n-ai să le că, după ce Antonescu a ordonat „treceţi Prutul”, ruşii, simiţi!” Dimineaţă era sănătos, s-a sculat şi a mers la începând să se retragă, au aruncat în aer clădirile im- lucru, a făcut şi norma lui Macarie, care era tare slăbit… portante din oraş, au incendiat şi au minat tot oraşul, Şi dobândise o putere mare, nu mai simţea nici frigul. A mai mult de jumătate a fost distrus, ei voind să lase în dobândit şi darul vindecării, îl chemau în 20 de lagăre urmă un deşert roşu… şi făcea vindecări… În 1952 l-au despărţit de Macarie, Nata spune: că pe el l-au dus la Novosibirsk, şi acolo a aflat de − Eu am fost la Chişinău în acel iulie 1941, când ora- moartea lui Stalin. L-au eliberat în 1956, s-a întors în şul era în flăcări, când ruşii au minat oraşul şi l-au in- Basarabia, l-a regăsit pe Macarie… cendiat, era prăpădul de pe lume. L-am întrebat dacă făcea rugăciunea inimii, şi mi-a − Şi tu ce făceai? Unde te-ai ascuns? Cum ai scă- răspuns că da. Dar în loc de „Doamne Iisuse…”, el re- pat? întreabă Bogdana. petă „Maică Precistă”. Pentru că Maica îl salvase, el − Când se dădea alarma de bombardament, ne as- modificase stihul. Pentru el, centrul mântuirii devenise cundeam în pivniţa acelei clădiri care dădea în curtea de-atunci Maica Domnului. lui Burileanu… Burileanu era fostul consul, el fugise în Părintele Pantelimon îmi arătase lucrările de restau- România. În pivniţă intra multă lume. Când a venit un rare, eu eram impresionat de lucrări, iar el a zis: „Nu pu- grup de ruşi să mineze clădirea, s-o arunce în aer, team prea multe. Aici am găsit totul distrus. Comuniştii ne-au spus să ieşim din clădire. Şi ne-am bulucit la ie- au năruit mănăstirea. Acum facem cât putem.” şire, şi tot ieşeam, eram vreo 70 de persoane… În biserică, mi-a zis: Sublocotenentul rus s-a mirat că eram aşa mulţi „Călugării pe care-i vedeţi în stranele din dreapta, nu acolo, s-a crucit când a văzut atâta lume şi a întrebat: mai lucrează (adică nu mai cântă la slujbe!). Ei se pre- „Dar voi de ce n-aţi fugit până acum? De ce-aţi gătesc pentru plecarea dincolo… Suntem câţiva care rămas în Chişinău? N-aţi văzut că Chişinăul sare în ne facem sicriele.” aer?” Mutti vorbea bine ruseşte şi le-a spus: 2. Chişinău în flăcări „Avem copii mici! Cum să fugim cu copiii mici!” şi au S-a sfârşit pelerinajul nostru îndoliat, ne apropiem împins în faţă copiii, erau mulţi, unii copăcel, alţii de de Chişinău, vedem marginile sale rustice… apoi un ţâţă… plângeau. lac… un parc vast, şi primele clădiri – blocuri sobre, Şi locotenentul le-a spus: dreptunghiulare. „Mne jali vas… u minia toje dva rebiata…” Erau şi Maşina Uniunii ne-a lăsat la reşedinţa noastră, pe ruşi din ăştia, care spuneau: „Mi-e milă de voi, am lăsat strada Puşkin. Numele străzii a rămas neschimbat şi şi eu doi copii acasă”. după autonomia Moldovei. Puşkin chiar trecuse pe aici! Ne-a lăsat timp să fugim, să ne depărtăm, că au Fusese exilat la Chişinău ca să scape Petersburgul de minat clădirea. Noi eram zăpăciţi, am fugi întâi spre scandalurile lui. La Chişinău, Puşkin a avut 11 dueluri Siret, dar erau explozii peste tot şi ruşii mitraliau oame- în doi ani. Trăgea prost cu pistolul, dar nici adversarii nii pe stradă… atunci am fugit la spitalul „Regina Maria”, săi nu excelau. Era impulsiv, genial, zurbagiu. Buscula să căutăm adăpost. „Nu vă putem primi! E plin!” au zis, jucătorii la biliard, trăgea la măsea gionka, înjura vehe- şi nici n-au vrut să deschidă. Am fugit spre Siret… Dar ment şi ziua se sfârşea cu o nouă provocare la duel. Se am văzut că ruşii de-acum s-au retras, şi ne-am întors. duela din arţag, din nevricale, din inconştienţă şi pa- Maşinile ruseşti în retragere mitraliau oamenii pe siune, se lupta pentru dame, dar şi pentru o privire chio- stradă, v-am spus. râşă… Iar acum noi dormim pe strada lui Puşkin… − Dar înainte de asta, un an de zile, cum v-aţi împă- La uşa blocului, Bogdana mi-a spus încet, dar ferm: cat cu ruşii? − Tata, eu m-am săturat, mâine plecăm la Bucureşti. − Un an de zile, cât au stat ruşii, noi românii aveam

162 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză bocceluţa gata pregătită… oricând era posibil să fim de- 3. Vladimir, un golan expirat portaţi în Siberia, mulţi au fost deportaţi. În acest timp, Doamna Valentina a pus masa. Nu se − Şi în 1941 au revenit românii? I-ai văzut intrând simţea deloc bine să audă ciondul. Se culpabiliza, cre- în Chişinău? dea că n-a fost o gazdă bună din moment ce Bogdana − Da, dar primii care au intrat în oraş au fost nemţii, voia să plecăm aşa abrupt. Pregătise o masă straşnică, aveau uniforme cenuşii… apoi cam peste două ore au toată ospitalitatea basarabă se etala în super-meniul venit trupele române… Casa consulului Burileanu a acela. În ajun gătise toată ziua, iar acum adăugase noi scăpat de la detonări, şi acolo s-a instalat comandantul produse, de parcă era hramul capitalei. O oală uriaşă german, aveau acolo şi cantina… şi noi cum stăteam de sarmale, o claie de fripturi, un caş imens, un cuptor pe aproape de casa Burileanu, eram vecini cu nemţii, de cozonaci, blinele şi tocinei, dar şi supă de pasăre cu şi ne mai dădeau ceva alimente de la cantină. Au ajuns găluşti – cam singura mâncare agreată de Bogdana, şi românii cu Ion Antonescu, oraşul era distrus, mult pu- foarte mofturoasă la masă, dintotdeauna. stiu mai lăsau ruşii în urma lor… „Nu voi lăsa românilor Tocmai când partea feminină a terminat ciondul şi decât ochii, ca să plângă”, spusese un general rus… Li- bocetul, şi când mămăliga aburea provocator, s-a auzit ceul meu a scăpat. Liceul se chema „Prinţesa Dadiani”. zvonokul, uşa s-a deschis şi în casă au intrat doi tineri, Toamna, m-am înscris tot în anul I. Anul întâi l-am făcut invitaţi şi ei la masă, pentru bucate dar şi pentru atmos- de două ori, prima dată în 1939, la Liceul Eparhial, care feră. S-au făcut prezentările: Dumitru, nepotul Valenti- a fost aruncat în aer de ruşi. Tot în anul întâi m-am în- nei, şi prietenul lui Dumitru, Vladimir. scris în 1940, după ce au intrat ruşii, după ce Basarabia La împărţirea locurilor la masă, s-a întâmplat că mu- a fost cedată… am făcut „şcoala medie”, cum i-au zis safirul Vladimir a fost aşezat lângă Bogdana. S-a întâm- ruşii fostului liceu Prinţesa Dadiani. Apoi, după alunga- plat că Bogdanei i-a convenit această repartizare. rea ruşilor în 1941, din nou la „Prinţesa Dadiani” (nu ştiu Şi deodată, alerta Bogdanei de a pleca acasă, s-a cine a fost prinţesa asta). Dar din septembrie 1941, nu- transformat în bună pace… Vladimir, noul venit, avea mele liceului s-a schimbat, s-a numit Liceul „Regina Eli- darul să-i îmbunătăţească stările afective… să-i răs- sabeta”… toarne starea de suflet. Chişinăul a devenit brusc ac- ceptabil, suportabil, luminos, interesant… Ba chiar Bogdana era emoţionată când Nata vorbea despre bucatele au devenit mai gustoase, şi Bogdana, în afară incendierea Chişinăului… Atunci bunica ei lua proporţii de supa cu găluşti, a extins degustatul şi la sarmale… legendare… personaj dintr-o istorie cumplită… supra- şi la blinele… vieţuind miraculos când în jurul ei se prăbuşea lumea. Junii s-au plăcut la prima vedere. Bogdana era emo- Ar fi ascultat-o pe bunica ei la infinit povestindu-şi copi- ţionată în vecinătatea molodeţului ciolănos şi bălai. Slab lăria şi războiul. Şi totuşi, azi, nu a cedat dorinţei de a ca un mucenic. Dar şi Bogdana era slabă şi costelivă pleca la Bucureşti. Zice: ca o miss Île de France. Vladimir părea semi slav, semi − Bine, tu caută cât vrei. Dar eu mâine plec cu tata. moldav… fascinant prin acest amestec de stepă rusă şi (Spre mine) Tata, mâine plecăm cu primul tren! livadă basarabă. Vorbea binişor româneşte, mai bine Era un ordin. Nici măcar nu era o rugăminte. chiar decât prietenul său Dumitru care, deşi din amân- Surâdeam diplomatic, dar Bogdana ştia că sunt de doi părinţi români, vorbea ajutându-se de un mic dicţio- partea ei. Mă somează să spun: „Da. Plecăm cu primul nar pe care-l tot freca. Vladimir scăpa un cuvânt rusesc tren”. la şapte cuvinte româneşti, ceea ce Bogdanei îi plăcea Temporizam răspunsul. Am vindecat multe răni prin foarte tare, şi-şi nota pe un şerveţel slavisme pe care le temporizare. Aşa că surâdeam complice şi anestezic. memora pe loc. Bogdana era sigură că vin cu dânsa, ştia că sunt năpă- Au vorbit foarte puţin la masă, monosilabe şi tăceri dit de slăbiciuni paterne. Aşa că o sfida pe bunica ei, zi- şi priviri cu dublu sens. Sfioşi nevoie mare amândoi. când: Apoi, cum ei s-au săturat primii, mâncând puţin şi prac- − Chiar te rog să rămâi să-ţi cauţi Liceul. Deşi este ticând probabil tehnici de înfometare estetică, s-au ridi- o trădare că scindezi echipa cu care am pornit de- cat de la masă şi s-au aşezat pe o canapea, lângă acasă. geam, ca să soarbă din cafeaua magică, pe care Va- A urmat un schimb de cuvinte nervoase. Nata i-a lentina o făcuse din boabe primite chiar din Mexico-City, spus că se obrăzniceşte, că-i intolerantă şi nu ţine cont de la prietena ei Jimena Gonzales. Aşadar, ei sorbeau de nimeni, nici de bunica ei, care a crescut-o! cafeaua magică şi vorbeau ceva, încet, nu auzeam Bogdana i-o întoarce: decât crâmpeie de cuvinte, şi am înţeles că-şi vorbeau − Da? Tu m-ai crescut? De aceea m-ai lăsat pradă despre ei. Şi bag de seamă că se impresionau reciproc, deznădejdii când m-a luat mama în Franţa? M-ai lăsat din sinceritate dar şi dintr-un teribilism care nu poate în ghearele mamei, să mă înhaţe şi să mă ducă în lipsi de la timizii care-şi fac curaj. Astfel că am auzit Franţa! Să mă smulgă de lângă ce aveam mai drag, această auto-prezentare pe care şi-o făcuse Vladimir: adică de tine! „Sunt un golan expirat… Din aceia care, după ce li se S-a lăsat cu bocete. Bogdana făcuse pe vremuri de- strepezesc dinţii şi nu mai pot devora prada vie… evo- pendenţă totală de bunica ei, şi se manipulau reciproc luează spre sfinţenie… aşa că tu vei cunoaşte numai prin înlănţuire. faţa mea umană, sau chiar supraumană, adică expi- rată… ştii, când omul expiră… apare în el mortul, sfân-

PRO SAECULUM 7-8/2014 163 proză tul… Dar mâine, devocika, o să-ţi spun tot restul tainei mele.” Vladimir a invitat-o pentru a doua zi la complexul „Bucuria”, legendar în Chişinău, că exporta dulciuri im- batabile în patru puncte cardinale.

4. Cimitirele tinereţii La sfârşitul ospăţului, după ce musafirii au plecat, Bogdana a zis cu bunăvoinţă înduioşătoare: − Bine, Nata, te lăsăm să-ţi faci căutările arheolo- gice, să-ţi descoperi şcoala în care ai învăţat… Liceul – cimitirul tinereţii tale. Nata, reintrată în drepturi, spune: − Nu, liceul basarabean n-a fost cimitirul tinereţii mele. A fost exact invers: cristelniţa tinereţii mele. Cimi- tirul a fost ceva mai târziu, la Bucureşti, în 1951, când eram studentă şi am fost exmatriculată din Facultate, în anul III. Atunci a fost înmormântarea tinereţii! Şi înmor- mântarea a 600 de studenţi… Atâţia au fost exmatricu- laţi atunci din Universitate… într-o singură zi. Pe 20 ianuarie 1951… În ajun avuseserăm şedinţă de redacţie la „Gazeta Literară”, de la facultate mă desemnaseră să intru în redacţia „Gazetei Literare”, împreună cu un coleg Iulius Ţundrea. Şi dimineaţa aflăm că suntem ex- matriculaţi… 600… Pe studenţii băieţi i-au arestat, pe Andrei Negură - Motiv simplu fete le-au exmatriculat. Bogdana ştia teribila istorie, dar era zguduită de fie- s-o arunce în aer pe Ana Pauker. Denunţul pornea de care dată când Nata rememora acel prăpăd. Şi mereu la faptul că Geo, mult inventiv, făcuse o cantitate de ar- o ruga să mai povestească o dată: „Spune, de ce v-au tificii pentru Anul Nou… Dacă ştia să facă artificii, s-a exmatriculat? Chiar n-aţi făcut o conspiraţie?” dedus că ştia să facă şi bombe artizanale… A fost ares- Păcatul originar al Natei era opinia despre Basara- tat şi a făcut un an de închisoare; eliberat apoi, dar cu bia, pur şi simplu o opinie! Nata era o refugiată teribilă. tinicheaua de coadă şi cu cariera curmată. Toţi colegii Şi aeriană rău, habar n-avea pe ce lume este. Ca stu- de la Academie au ajuns generali, pozitivi sau negativi, dentă la Bucureşti, la un seminar, a opinat despre drep- medaliaţi sau împuşcaţi de Ceauşescu. Când s-au în- tul românilor la Basarabia! Iar profesorul Novicov a tâlnit la 50 de ani de la absolvire, Geo era singurul fără repezit-o doct: „Care drept, tovarăşa studentă? De unde absolvire, fără galoane şi fără chintale de decoraţii roşii. până unde acest drept? Nu vezi că până şi numele du- Dar avea umor şi muşcătură ironică, şi mai aveau un mitale vine din slavonă? De unde drepturi?” repertoriu din Vasile Militaru care puneau la pământ Nata a răspuns: „Cum de unde? Păi Basarabia a chiar şi pe „colegul” din marele stat major al armatei lui stat numai 100 de ani în stomacul ruşilor. În 100 de ani Iliescu! de ocupaţie rusă, Basarabia a rămas românească! Ar- dealul a stat 1000 de ani în stomac maghiar, şi totuşi După exmatriculare, Nata s-a măritat repede. Mai nimeni nu zice că Ardealul nu-i pământ românesc…” bine zis, s-a lăsat măritată, cu junele puşcăriaş Geo, cel Cum colegii de seminar, în majoritate fete, au râs şi năpăstuit ca şi ea. Pentru Geo, mariajul cu Nata valora s-au solidarizat, s-a crezut că Nata face conspiraţie anti- cât trei facultăţi civile şi militare. Nata a fost mereu o sovietică pro-Basarabia. „Meriţi să fii împuşcată, dom- răsfăţată totală a unui bărbat pentru care ea valora şi nişoară!” Şi cum fetele îi dădeau dreptate Natei, lumea şi cele 9 fericiri. profesorul Novikov a spus: A născut doi copii, frumoşi-ochioşi-curaţi care se fă- „Voi toate meritaţi să fiţi împuşcate!” ceau remarcaţi peste tot. „Nata, tu te-ai realizat prin Dar Novikov era simpatic şi uman, deşi folosea cu- copii!” ziceau toţi admiratorii de ocazie. Era o vexare vinte spăimoase. Era bolşevic din întâmplare, adică prin drăguţă, hăbăucă, gogonată. „Vai, Nata, ce grozav te-ai origine, nu prin psihopatie. Aşa că Novikov n-a turnat-o realizat prin copii!” Adică: „Ai mierlit-o ca intelectuală ce niciodată, nici pe Nata, nici pe colege, căci el era un te voiai, dar ai un uter intelectual, un uter magistral, faci curvar onest, umbla cu limba scoasă după studente, plozi marfă, la asta te pricepi, dă-i înainte!” deci nu avea niciun interes să le împuşte pe rebele. Se amuza când auzea lauda asta, cu realizarea prin Dar le-a denunţat un coleg, un turnător zelos, adică copii. Chiar făcuse doi copii grozavi, şi se ocupa numai a făcut-o din zel şi din invidie, dar şi pentru cei bineme- de ei: era umbra lor, era guru lor absolut. La trei ani, co- ritaţi 30 de arginţi. piii ei ştiau să scrie şi recitau proverbe latineşti, recitau În acelaşi timp, logodnicul Natei, student la Acade- poezii de Minulescu, pe scenă. Tot aşa s-a ocupat Nata mia militară a fost denunţat că face bomba artizanală, şi de nepoata ei Bogdana… era umbra ei… până la ple-

164 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză carea ei în Franţa. − Ce obiecte îţi plăceau mai mult la şcoală? Aşadar Nata damnata se amuza şi astăzi la elogiile − Matematica. Şi totuşi, mai târziu m-am înscris la că face copii grozavi şi că are o nepoată fenomen… În Filologie. fine, pe Nata o ispitea cumplit păcatul al doisprezece- − Făceaţi şi religie? lea, al sinuciderii. − Da. Mergeam la o slujbă de 15 minute, înainte de lecţii. Duhovnicul clasei era părintele Vasile Ţepordei. * − Da?! Vestitul preot Ţepordei care acum este la bi- Acum, după ce-am sorbit cafeaua mexicană, şi după serica Precupeţii Vechi din Bucureşti? ce am lăudat-o pe Valentina pentru ospitalitatea basa- − Pe atunci nu era vestit, era foarte tânăr. Şi se cam rabeană, Nata a conchis: uita după fete. Chiar mi se părea fustangiu. La spove- − Află şi tu, Bogdana, că liceul din Chişinău a fost danie mă tachina, cred că-i plăcea de mine. cristelniţa tinereţii mele… Răspund: Da, liceul, anii de liceu, au fost biografia ei mitolo- − La tinereţe, aşa-s toţi sfinţii. Sfântul Augustin avea gică. Şi acum, după 54 de ani, Nata reintra în plinul le- trei amante, iar Sandu Tudor a avut trei neveste. Ori- gendei ei furate. Trebuia să-şi găsească Liceul. gene, ca să scape de poftele trupeşti, s-a castrat; altfel, Bogdana zice : vai de capul lui, nu ajungea sfânt. Sfântul Ieronim se − Hai, Nata, că mergem toţi cu tine, să-ţi căutăm lovea cu o piatră în piept ca să-şi domolească libidoul… şcoala pierdută, să-ţi salvezi tinereţea de sub dărâmă- Cât despre Vasile Ţepordei, în Gulag a fost un uriaş al turile Chişinăului incendiat de ruşi! credinţei şi a vindecat oameni prin credinţă, în 20 de la- Nata întreabă, făcând pe mirata: găre, dincolo de Cercul Polar. − Dar cum ai devenit deodată aşa generoasă? Gra- − Da, şi atunci, în 1940, când făceam Religia cu el, ţie lui Vladimir? punea suflet în lecţii şi în noi. Bogdana s-a înroşit simplu şi firesc. A recunoscut că − Ştii, preotul Vasile Ţepordei este acel misterios Vladimir a invitat-o pentru a doua zi la complexul „Bu- „călugăr Vasile”, meşterit de Emil Constantinescu… curia”. Este şmecheria cu care Constantinescu a câştigat ale- gerile în 1996! − Da? Ţepordei e „călugărul Vasile”? De unde şi 5. Dezgroparea trecutului până unde? Începe odiseea căutării Liceului pierdut. − Iată. În 1939, preotul Vasile Ţepordei l-a botezat Natalia conduce mica noastră trupă de exploratori. pe Emil Constantinescu, la Tighina. Şi când unii de-ai Zice: lui Iliescu au scornit că Constantinescu este evreu, Emi- „Liceul se afla pe Strada Ferdinand… Îşi schimbase lică şi-a chemat stafful la Casa Universitarilor şi l-a che- numele din Prinţesa Dadiani, în Regina Elisabeta. Dar mat acolo pe părintele Ţepordei, ca să le arate pe viu noi continuăm să-i zicem „Dadiani”. Erau patru colţuri preotul care l-a botezat! Chestia cu „călugărul Vasile” a de stradă până la „Dadiani”. avut priză totală la poporime! Aşa că l-a ras pe Iliescu Am numărat aşadar patru colţuri de stradă. care, în loc de-un călugăr Vasile, nu putea arunca în Am luat casă cu casă. luptă decât un Chiţac! − Aici era o grădină mare! îşi aminteşte Nata, ară- tând locul. Şi acolo în dreapta trebuia să fie Liceul. O − Staţi pe loc! strigă Nata, iluminată de o viziune. curte vastă. Noi, elevii, eram „străjeri”. Ridicam steagul, Ne-am oprit. Nata a recunoscut o casă anume. dimineaţa. Cântam: − Îmi aduc aminte de poarta asta… Pe poartă era o „O ţară-avem, frumoasă ca un rai. cruce albă, de var. Pe porţile caselor româneşti erau Un rege drag, ca soarele de mai!” desenate cruci… Şi noi aveam o cruce pictată pe − Bănuiesc că regale drag era Carol II, cel înzestrat poartă. Ştiţi, crucea devenise un semn rasist… Şi pe cu un priapism istoric. sticla ferestrelor erau pictate cruci, sau erau atârnate − Nu, Carol abdicase. Rege era tânărul Mihai. În crucifixe la rama geamului… la toate casele de români sala de clasă erau pe perete portretele regelui Mihai şi din Chişinău. Îi vânau pe evrei… Şi pe cei care protejau a reginei mamă Elena. evrei. − Ai memorie bună, Nata. Bogdana se mută cu mintea în atmosfera de teroare − Clasa mea era cu ferestrele la stradă. Eram cea a Chişinăului de atunci, şi tremură. „Nu-ţi era frică?” mai bună la matematică. Ne-o preda un profesor evreu, zice. Grunberg, care fugise de la Iaşi, venise de curând în − Nu ştiu dacă-mi era frică… Adolescenţii, copiii sunt Chişinău. Aveam cinci colege evreice, cu stea galbenă, protejaţi de o inconştienţă… de o naivitate… ei cred că, voiam mereu să le ofer ceva… Mereu luam câte ceva ceea ce este, aşa trebuie să fie; ei cred că astea sunt din casă, voiam în fiecare zi să le dau câte ceva. Ele normale… Fricile apar mai târziu, la adult. Frica este o stăteau în ghetou. Într-o zi le-am întâlnit pe cele cinci experienţă. Copilul nu se teme nici de plita înroşită, colege la cantina nemţilor, mâncau acolo. Eu cu soră- până nu lipeşte mâna şi urlă… mea mergeam pe la cantina nemţească, ne dădeau şi − Dar raziile, împuşcăturile… nouă câte ceva de mâncare, nouă celor din curtea Bu- − Era aşa, ca un film. Pe tata erau să-l linşeze nem- rileanu, că eram „vecini”. ţii, că semăna a evreu. L-au prins pe stradă, au vrut să-i

PRO SAECULUM 7-8/2014 165 proză pună stea galbenă, să-l vâre-n ghetou. L-au legat… sise o temporară împăcare cu universul. Papa era rozaliu la faţă, avea părul arămiu, creţ, şi au zis că-i evreu… El s-a apărat greu, că nu ştia nemţeşte. 6. Ei şi-au povestit viaţa şi moartea − Şi cum a scăpat? A răcnit? Ce-a făcut? Ziua următoare s-a despletit în trei: − Papa le-a dat adresa, nemţii au venit acasă, au Bogdana a plecat la întâlnirea cu Vladimir, întâlnire văzut crucea pe poartă şi, drept scuze, ne-au dat o ladă care se va vădi crucială. cu fidea! Nata cu Valentina au plecat în căutarea liceului pier- dut (sau transformat în cazarmă). Acum ajungem la o poartă de cazarmă. Eu am plecat la Uniunea Scriitorilor din Chişinău, − Hai să încercăm aici! spune Nata. Aşa, ca ampla- unde era o adunare mare, iar Mihai Cimpoi mi-a spus sament, ca ansamblu al clădirii… seamănă leit cu Liceul că a venit chiar Theodor Damian de la New York, să lan- meu. seze revista sa „Lumină Lină/Gracious Light”. Theodor Am intrat pe poartă, era descuiată. Ofiţerul de la Damian venise şi pentru o dezbatere la mitropolie întru poartă ne-a lăsat să intrăm în curte. L-am întrebat ce-a detensionarea relaţiilor dintre cele două mitropolii ba- fost aici înainte de cazarmă? sarabene, relaţii încordate după crima de la Căpriana. Păi, înainte de a fi cazarmă moldovenească, a fost A fost aşadar o zi plină. Aş zice: o zi din săptămâna cazarmă sovietică! zice ofiţerul. Şi înainte de a fi ca- lumii. Voi povesti (numai) întâlnirea Bogdana-Vladimir, zarmă sovietică? – Înainte… a fost cazarmă rusească, pentru că este ceva din pragul altei lumi. ţaristă! Aici a stat în garnizoană şi Lev Tolstoi! Vladimir venise cu maşina, pregătit să facă un tur al − Dar o anume perioadă de timp, aici nu a fost Chişinăului. cumva Liceul „Regina Elisabeta” ? Au stat întâi la Cofetăria „Bucuria” şi s-au înviorat cu − Prea complicate lucruri întrebaţi! zice ofiţerul. Nu o cafea bună. am de unde să ştiu… Eu ştiu doar că aici a fost tot tim- Bogdana se pregătise pentru întâlnirea asta, ca pen- pul cazarmă. Şi că aici a stat în garnizoană Lev Tolstoi. tru un examen istoric. Cupidon şi Kama erau în comisia − Să ştiţi că Lev Tolstoi nu a stat în garnizoană aici. de examinare, aşa că s-a pregătit foarte serios. Ieri a Ci în casa care astăzi se află chiar pe strada Lev Tolstoi, chinuit-o pe bunică-sa până la miezul nopţii ca s-o în- lângă Academie! spune Valentina care ştia mai multă veţe sintagme şi cuvinte ruseşti. Dar s-a vădit că nu istorie. avea nevoie de ele: Vladimir folosea tot mai puţine cu- Atunci a mai apărut un ofiţer, cu un grad mai mare, vinte slave, era atent la limbaj, că şi el o chinuise pe bu- dar care, din păcate, nu vorbea bine româneşte. Aşa că nică-sa până la miezul nopţii să exerseze româna… Valentina l-a întrebat în ruseşte dacă aceasta n-a fost − Da tu ce eşti, Vladimir, rus sau român? întrebă cumva Liceul „Regina Elisabeta”. Bogdana. − Nikagda! spune ferm şi profund jignit ofiţerul. Ni- − Eu sunt moldovean! kagda! Asta e propagandă românească să spui că o ca- − Şi care-i deosebirea între un moldovean şi un zarmă se putea numi „Regina Elisabeta”! Este o român? Ce-s moldovenii? dezinformare băgată de cotropitorii români, care au co- − Moldovenii sunt acei români care fut rusoaice! Sau tropit poporul sovietic şi rus, au cucerit Odesa, Sevas- care se lasă regulaţi de ele. topol şi peninsula Crimeea care, se ştie, au fost Bogdana era şocată de această definiţie a moldove- dintotdeauna a Rusiei! nilor… Dar nu voia să pară o şcolăriţă sfioasă, aşa că a Nata, amuzată de lecţia de istorie, zice politicoasă, pozat în fată liniştită, ba chiar a făcut o glumă: pe ruseşte: − În acest caz, mă pot simţi în siguranţă cu tine. Că −Putem să vă cerem ceva? n-ai să te dai la mine! Ofiţerul, topit de vocea catifelată şi de politeţea sla- − Estestveno!… a răspuns Vladimir, iar Bogdana nu vonă a Natei, a devenit zâmbitor, zice: cunoştea acest cuvânt, aşa că l-a notat în memorie – − Proşu vas, proşu vas! „estestveno, estestveno” – urmând s-o întrebe pe Nata − Am vrea să intrăm în această clădire. Să văd puţin dacă răspunsul era da sau nu. interiorul. Culoarul de la intrare… Apoi Vladimir a întrebat-o despre ea, şi Bogdana i-a Astfel, ea ar fi recunoscut locul. Aşa, la exterior, îi vorbit despre ea. cam lipseau repere, căci se aduseseră multe modificări, Apoi Vladimir i-a arătat catedrala. Bogdana s-a lăsat adaptări. condusă, deşi i-a spus că nu se omora după catedrale. Ofiţerul a sărit ca ars: El i-a răspuns: − Nevazmojno! Exclus! Secret militar! Vă rugăm să − Nici eu nu mă omor după catedrale. Dar când sunt părăsiţi imediat locul! goale, când sunt fără babe şi fără mitropoliţi, catedralele Am ieşit, cu o vagă mulţumire că am atins ceva din sunt superbe. Acum în catedrală nu-i picior de om… şi sanctuarul tinereţii… e tare frumos! S-a făcut seara. Am pornit spre reşedinţă. −Tu crezi în Dumnezeu? întreabă Bogdana. Şi totuşi aveam o pace, o încredere: Că vom veni şi − Cum să nu cred? Mai ales că ştiu cum arată. El mâine. Că nimic nu-i pierdut. Că sondajul, deşi infruc- este făcut după chipul omului, arată ca noi! Adică, Dum- tuos, restituie aşchii din arborele copilăriei Nataliei… nezeu e un pic mai frumos decât maimuţa! Mie îmi este Eu eram cel mai împăcat, pentru că Bogdana îşi gă- foarte drag. Îl iubesc!

166 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză Bogdana s-a înveselit. pravieţuitori. Singura lor scofală pe lume a fost supra- Vladimir devine solemn. Zice: vieţuirea. Ei sunt de trei categorii: Unii au mândria su- − Nu ştiu să recit rugăciuni. Sunt un păgân, ca toată pravieţuirii, pe care ei o resimt ca pe un merit personal. generaţia noastră. Dar am descoperit „Tatăl nostru”. Alţii au inconştienţa supravieţuirii, adică au făcut pactul Rugăciunea „Tatăl nostru” este ca tabla înmulţirii a lui cu diavolul roşu. Iar ultimii au complexul supravieţuito- Pitagora. Aşa cum Tabla înmulţirii a lui Pitagora va fi rului: adică ei simt o jenă sau o vinovăţie că au supra- mereu valabilă, chiar după ce pitagorismul, ca religie a vieţuit în timp ce alte zeci de victime au sucombat în unei grupări esoterice, a dispărut. Creştinismul va de- închisori, în lagăre… veni istorie… dar „Tatăl nostru” nu va trece niciodată. − Ai făcut psihologie la şcoală? − Tu Vladimir eşti un pravoslavnic modern! zice Bog- − Nu. E din familie… dana. Preoţii ar trebui să înveţe de la tine Tabla înmul- − Înţeleg. Trebuie să mă feresc de tine, că mă diag- ţirii! nostichezi. Vladimir o sărută pe obraz, drept recunoştinţă pentru − Iertare. lauda aceasta. Bogdana continuă: 7. Adevărul despre răstignire − E plauzibil că Dumnezeu e făcut după chipul omu- Bogdana a văzut, pe mâinile lui Vladimir, cicatrici lui… Că dacă Omul ar fi făcut după chipul lui Dumne- roşii, un fel de roza vânturilor… Cicatricea era proas- zeu, ar fi inodor, incolor, insipid, transparent, ubicuu… pătă, purpurie, abia vindecată. fără formă. Dar acum văd încă o posibilitate: Dumnezeu L-a întrebat direct: e făcut după chipul şi asemănarea Fiului Său! − De ce te automutilezi? Vladimir zice, admirativ: − Tu de ce crezi? − Eşti tare! În Franţa se face Religia la şcoală? − Nu ştiu. Ai avut suferinţe devastatoare… a trebuit − Da. Mai mult: la Colegiu, când eram în ultima să tai în carne vie… clasă, directoarea mă punea să ţin ore de Religie la cla- Vladimir zice: sele mici… şi apoi, provin din părinţi care au crescut cu − Psy-ul meu mi-a lămurit cum stau lucrurile. Adică Biblia în mână. m-a condus spre un răspuns. Am un psy deştept. Ştii, − Bunicii noştri s-au născut cu Biblia în leagăn. Iar la Chişinău sunt terapeuţi de tot felul… din ăştia cu da- noi, cu computerul. ruri extrasenzoriale… ucenici de-ai Djunei. Eu am un − Mă gândesc acum... Chateaubriand a scris o carte psy foarte bun. A meritat să fac o depresie, altfel nu frumoasă, Geniul Creştinismului. Azi ar trebui să scriem ajungeam să-l cunosc. Un Socrate adevărat. La înce- una la fel, Geniul computerului! put, da, mi se părea şi mie că mă automutilez dintr-o − Chiar s-o scrii tu. În registru ironic… Să scrii înru- suferinţă atroce, pe care n-o mai pot controla… şi voiam direa între Biblie şi computer… şi cum ele ne pot salva! s-o contracarez prin altă durere… fizică. Psy-ul m-a în- Dumnezeu era stăpânul, iar noi robii. Computerul este trebat: „De ce crezi că îţi faci rănile pe mâini… pe podul robul, iar omul pare dumnezeul computerului… îl pro- palmei, spre încheietura mâinii… De ce nu în altă parte gramează, îi dă comenzi… Dar, după ce se lasă folosit a trupului?” ca rob, computerul ne face dependenţi de el, ne înro- I-am răspuns că este o zonă accesibilă furiei mele, beşte… începem să gândim cu capul lui sârmos… Să mai la îndemână… Sau e mai la vedere, şi probabil scrii tu cartea asta. Pentru generaţia născută cu com- vreau să şochez… puter în leagăn. Psy-ul a luat un album de pictură, ceva cu Renaşte- − Eu, nu! zice Vladimir. Şi pentru că vorbim de lea- rea, şi mi-a arătat tabloul „Sfântul Francisc primind stig- găn… Îţi voi spune secretul meu fioros. Eu am crescut matele”. Mi-a spus: lângă un tată criminal… Cred că am crescut cu un re- „Uită-te bine la Sfântul Francisc. Unde primeşte el volver în leagăn. stigmatele? Pe ce parte a corpului? Şi acum uită-te la Bogdana s-a înfiorat, dar mai credea că Vladimir mâinile tale. Seamănă?” este doar teribilist. Am fost şocat. Mâinile mele scrijelite cu cuţitul, cu El continuă: lama semănau cu mâinile Sfântului Francisc! − Tatăl meu, a cărui maşină superbă o conduc eu L-am întrebat pe psi: „Am făcut-o cumva dintr-un im- azi ca să te plimb prin Chişinău, este un kaghebist care puls mistic pe care nu-l conştientizez?” a trimis oameni la moarte… L-am detestat tot atât pe El a răspuns: „Nu, nu. Că tu nu ai primit stigmatele, cât m-a iubit el. Mă iubeşte disperat… singurul lui fiu… ci ţi le-ai scrijelit singur. Ai băgat cuţitul acolo. Sau poate mă divinizează… şi de aceea prin mine îi va veni pe- ai scrijelit şi cu un cui, cu un piron…” deapsă cumplită. Am recunoscut că, într-o zi, am scrijelit cu un piron. Sinceritatea lui Vladimir o dădea gata pe Bogdana. Şi el a zis: Era cucerită. Să recunoşti că eşti fiu de kaghebist acum, „Este o autorăstignire. Dar nu din raţiuni mistice, ci la anul 2000… să recunoşti ce rol ai avut într-o gubernie din nevoia de a sparge zidul indiferenţei oamenilor, zidul sovietică… surzeniei semenilor la suferinţele tale. Din nevoie de a Bogdana, parcă vrând să relativizeze cele auzite, sparge zidul între tine şi ceilalţi… Noi suntem foarte sin- spune ceva dintr-o carte citită recent: guri. Fiecare se vede doar pe sine. Semenul tău, până − Eu cred că părinţii noştri sunt o generaţie de su- nu te vede răstignit, nu ştie că exişti!”

PRO SAECULUM 7-8/2014 167 proză Asta am aflat atunci. Ne răstignim ca să arătăm că − Este faza finală… Tatăl meu kaghebistul şi-a per- existăm. Exişti pe lume numai în momentul când te-ai mis să mă ţină şi la un spital din Viena… Mi-au înnoit răstignit. Altfel, nimeni nu va şti că ai existat, că ai trecut acolo sângele… dar creierul este iradiat… creierul nu şi tu pe acest bulgăre de praf numit Pământ. mi-l poate înnoi. Vladimir zice: Am venit iarăşi la Chişinău, la seringile noastre de − Poate şi ţie ţi-a venit într-o zi un impuls ca acesta: fabricaţie rusească… Beneficiez de toată grija… să-ţi faci răni cât stigmatele Sfântului Francisc. Ne răs- Scoate iarăşi sticluţa neagră. Bea. I-o întinde şi Bog- tignim ca să existăm! danei. Nu-i o întâmplare că s-au întâlnit. − Ia şi tu o înghiţitură. E vinul negru de Purcari, bun Era un frate bizar. La început îl crezuse doar intere- contra radiaţiilor. Trage o duşcă, dacă te-am iradiat sant, acum îi dădea proporţii de frate. La început cre- cumva de la doza mea… zuse că-i doar mai interesant decât toţi drogaţii şi Bogdana bea o duşcă lungă. E bun! Vindecă toate nesevraţii pe care îi întâlnise la Sorbona sau la Petit boalele! Théatre… Dar acum descoperea proporţii suprafireşti. − Curios că… m-am împăcat în adâncul meu cu Îi mărturisi acest lucru. Ca să reziste laudei, sau ca s-o acest tată roşu… pentru prima dată când nu-l mai de- tempereze, Vladimir trase o duşcă dintr-o sticlă neagră test… poate pentru că muribunzii pierd sentimentul ce-o avea la purtător. urii… Iar el este topit de tot de această turnură a mea. L-au copleşit sentimente umane… Mă tem că-l paşte o Şi pentru că venise ora, Bogdana a primit de la el o convertire, mă tem că-i cauzez o sfinţenie… mărturisire teribilă: Bogdana plânge. − Ştii, Bogdana, eu nu mai am mult de trăit. Mai am Vladimir: de trăit două luni. Nu te înduioşa, mai am multe să-ţi − Ce întâmplare cu tâlc mare: întâlnirea cu tine. Alt- spun. Eu eram sortit să devin un pungaş magnific al fel, plecam nespovedit de pe lumea asta… veacului… aşchie din putregaiul tatălui. Dar abia-abia − Dar care-i cauza leucemiei? Cernobîl? am apucat să-mi revelez vocaţia crimei. Aveam volup- − Da, Cernobîl… Am să-ţi spun cu ce afaceri mă tatea ticăloşiei, sau mai bine zis: o ticăloşie genetică. aflam acolo. Dar ascultă cu atenţie. Cernobîl este doar Mă trag din om mânjit cu sânge moldovenesc. Am genă cauza văzută. În realitate, moartea mea vine ca să is- de canalie… şi o minte diabolic înzestrată… Făcusem păşească păcatele genitorului meu. Să-l biciuiască deja trecerea de la un vulgar distribuitor de cocaină, la până la proto-gene! temutul traficant de produse radioactive… filieră ucrai- Bogdana era prea înduioşată ca să mai dea atenţie neană. Cei trei ani de facultate m-au ajutat doar să nu argumentelor metafizice. fiu un pungaş primitiv, ci unul mai rafinat… Cultura − Tu ştii, continuă Vladimir, un fiu plăteşte pentru pă- prinde bine şi la hoţie! Dar deodată… a survenit o răs- catele părinţilor. Părinţii nici nu se gândesc la asta când turnare de soartă. Asta s-a petrecut acum un an când, procreează gâfâind de fericire… Ei bine, eu mor ca să-l după un episod agonic… la spital mi s-a pus diagnosti- spăl de toate ticăloşiile. Crede-mă, abia acum înţeleg cul de leucemie… galopantă. Eu, milaia maia, mai am bine cum stau lucrurile. Moartea care mă bântuie mi-a poate două luni de trăit! luat trei straturi de opacitate de pe ochi. Bogdana a rămas fără glas, cu ochii rotunzi, a groază. 8. Dumnezeu rămâne anonim − Între timp, am avut câteva internări de remontare, − Care-i lucrul cel mai rău pe care l-a făcut tatăl tău? de amânare a morţii. Chiar acum sunt într-o pauză, ex- − Îţi spun. Tata a trimis oameni la moarte. A umplut ternat la cerere pentru trei zile… probabil ca să te întâl- puşcării şi lagăre cu moldoveni. A umplut Gulagul cu nesc! Mâine intru din nou la clinică… unde se moare moldoveni. Evident, împreună cu alţii ca el. Ai să găseşti mai ştiinţific. Aşadar ai avut prilej să-mi cunoşti faţa şi astăzi comunităţi de români în toată Rusia, de la Cer- umană… pentru că n-am avut timp pentru crimă. Vara cul Polar până-n Kazastan… El este unul din cei care este pe terminate… şi viaţa mea trece o dată cu vara. i-au trimis. Puzderie! Unii au murit, alţii au rămas ca să Când vor începe ploile de toamnă şi glodurile basara- vieţuiască acolo. Tare puţini s-au mai întors. Am aflat bene… eu voi fi pe drum de rai… mai multe decât a putut el ascunde. Şi nu s-a oprit ni- Bogdana îşi înghiţi o vreme plânsul. ciodată din acest mod de viaţă… N-a avut niciodată o − Leucemie… la 24 de ani… pakazania… Până azi! Ştiu că-i amestecat şi-n răstig- − Am 25 de ani împliniţi. Un sfert de viaţă. Dar este nirile din Transnistria… şi-n crima de la mănăstirea Că- sfertul cel mai bun, sfertul uman. Că după aceea, după priana. Leucemia mea îl cutremură la plată. Aşa cum grăit-a Soljeniţîn, urmează sfertul calului sau al ha- plăteşte el. mului. Apoi sfertul câinelui sau al lătratului. Şi pe urmă Bogdana i-a luat capul între mâini. Şi el s-a lăsat. Şi sfertul maimuţei… era o clipă mare a vieţii lor. Probabil clipa totală când − Dar la anii tăi, organismul ştie să lupte… zice Bog- înfloreşte floarea mistică a dragostei. Au stat acolo, în- dana. ţelegând că s-au născut pentru această clipă. − Sunt terminat, milaia maia. Vladimir a scos iarăşi sticluţa neagră, şi au băut câte Părea tare, fibră şi os, părea genul Alioşa, genul ne- o înghiţitură, parcă ritual, amândoi. muritor. Era un schelet tonic, palid şi bun. Zice: − Ziceam, pe tata îl înţeleg, cum numai morţii înţeleg

168 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză viaţa. El a fost unealta prin care dracul a construit so- primarului… Mâine o luăm sistematic… Valentina cu- cietatea comunistă. Prea mulţi erau ca să credem că noaşte un arhitect, un prof bătrân care o să vină cu bestia din om este doar un accident. Bestia este numai scheme şi hărţi… Găsim noi trecutul tău basarabean, o latenţă. Stalin a făcut din toţi clonele lui nenorocite. nu l-o mâncat ruşii de tot. Mâine! Peste tot găseai o clonă de Stalin… Pe atunci toţi erau − Nu mai caut nimic. Mâine eu voi pleca acasă cu Stalin. Dacă nu mă coseşte moartea… voi fi clona tatei. primul tren. Văd că Bogdana vrea să mai rămână. O las Suntem toţi clonele taţilor… Acum plătesc ca să mă de- cu tatăl ei. Plec cu primul tren. clonez… Moartea mea deja îl cutremură. Şi-a dat de- − Mulţumesc, spune Bogdana cu ochii în lacrimi. misia din solda lui Belzebut… A conştientizat brusc că Noi nu ştiam că Bogdana în ziua următoare va este o clonă bătrână, pişorcoasă (are prostată cronică!). merge la spital la Vladimir. Hotărâtă să aştepte, lângă Mă cuprinde mila de el… Cu vederea înainte pe care o el, până la capătul zilelor lui. Era primul om din viaţa ei dobândesc unii muribunzi, ştiu că se va prăbuşi repede, pe care l-ar fi vrut nemuritor. nici nu va putea veni la înmormântarea mea… S-au ridicat de pe bancă, vor ieşi din marele parc al Doctorii i-au „dat”, la început, două luni de viaţă. Apoi catedralei. Spre maşină. Vladimir se sprijinea pe Bog- o lună. Vladimir a mai trăit 10 zile. Ca şi cum un duh al dana. Puternicul om, scheletul înalt şi suplu… mergea ispăşirilor sunase cornul apocaliptic. Bogdana l-a ţinut greu… de mână în ceasul morţii. − Să chem o ambulanţă? întrebă Bogdana. L-a văzut şi pe tatăl băiatului. Un om sfărâmat, pră- − Încă nu… Doar că nu cred că mai pot conduce ma- buşit. Un om purificat până la demenţă. A făcut un atac şina. Voi chema un taxi, să te conduc la ruda voastră. cerebral. Nu mai ştia ce-i cu el. N-a putut fi prezent la Mâine mă prezint la bolniţă. M-am împăcat cu patul meu înmormântarea fiului. de acolo. Ştii, la spital se moare ştiinţific… La Căpriana se vorbea de canonizarea stareţului Au ajuns cu taxiul la casa de pe strada Puşkin. Au ucis, părintele Pantelimon. Acel Popieluszko moldo- urcat amândoi, au intrat în casă. Pe masă erau fripturi vean… Părintele Macarie, care era văzător în duh şi cu- calde, scoase din cuptor, şi o oală uriaşă cu sarmale, noştea viitorul, a spus: „Da, va fi canonizat peste un bine mirositoare… Şi mai era supa de pasăre cu gă- timp. Dar să vă gândiţi şi la canonizarea Basarabiei în- luşti… singura din care Bogdana gusta vreo trei lin- tregi… de la Nistru pân’ la Prut…” guri… Au stat la masă. Şi numai Bogdana ştia că ei Sunt astăzi 10 ani de la acele întâmplări. Bogdana cinează cu un om din lumea cealaltă… încă nu s-a obişnuit cu gândul că pe lume mai există alţi bărbaţi sclipitori ca acel Vladimir cu statura lui în * slava dinaintea morţii. Întâlnirea cu idealul este uneori Nata nu a găsit liceul nici a treia zi de căutări. primejdioasă… că nu te mai lasă să trăieşti în real. „Parcă a intrat în pământ… nu doar liceul, ci zona aceea toată! Citeam undeva despre fenomene când sunt înghiţite porţiuni mari de materie…” Îşi amintea ultimele secvenţe din viaţa ei de liceană la Chişinău… în 1944, când frontul rusesc s-a apro- piat… şi directoarea le-a chemat pe eleve să dea în pripă, într-o singură zi, examen la toate materiile, ca a doua zi să încheie toate situaţiile… ca să fugă fetele în România măcar cu diploma de absolvire în buzunar… Dar a doua zi când s-a dus după diplomă, Nata a găsit-o numai pe directoare, plângând în hohote, şcoala pustie… „Fugi, fugi, domnişoară, vin ruşii… vai de noi… fugi! Toate documentele şcolii au fost încărcate în ca- mion şi vor fi duse la liceul omolog Regina Elisabeta din Craiova… fugi!” Directoarea hohotea… singură în şcoala pustie, ca un căpitan care rămâne ultimul când vaporul se scufundă…să se asigure că a salvat echipa- jul… Poate că n-am găsit Liceul, conchide Nata, ca să în- ţeleg că şi eu, şi Chişinăul de atunci, suntem ruine, sun- tem inexistente, înghiţite de o gaură neagră care mănâncă materia. − Hai, Nata, să nu dramatizăm… Nu fi disperată că n-ai găsit Liceul. E normal să nu-l afli uşor, au trecut 58 de ani… poate a dispărut într-adevăr, poate s-a trans- format în cazarmă… toată lumea se preface în ca- zarmă… Vom cere un permis special să putem vizita interiorul cazărmii… uite, Dumitru este medicul familiei Andrei Negură - Motiv orizontal

PRO SAECULUM 7-8/2014 169 proză

Viorica Răduţă

38. LANŢUL DIN JURUL PALATULUI

Moroiu îşi făcea plimbarea de seară prin parcul din Olbia, de unde nu putea să mai vorbească decât printre spatele Vilei Park, cu ochiul său viu, dar nu vedea bine, gratii. Dar au început să vorbească, aducând şi înregis- aşa că a deschis golul din celălalt şi totul a fost clar. trările, fiii şi fiicele, naşii şi finii, cumetrii şi cumetrele, Vedea şi împrejurimile Palatului. Lumea înlănţuise du- nepoţii şi nepoatele, verii şi verişoarele, şi vecinii lor, din minica şi zidurile puternice, hohotul era mai puternic care, după ce au mers în convoi la Olbia, a mai rămas, decât apăsarea cârpelor ăstora transpirate, cu cărnurile şi el arestat la domiciliu, omul cu cravata la vedere. Pe fleşcăite în ele. Zdrenţele de pensionari mai mult se slu- cei dintâi nu i-a ascultat nimeni, ba i-a şi băgat la puş- ţeau în aparatele băieţilor cu ochelari fumurii, prin care cărie, pe rând. Pe băiatul cu cravată, însă, l-a ascultat nu se terminau nici străzile laterale, de unde veneau avocatul. Pe avocat, toţi simpatizanţii televiziunii de pe alte şi alte fantome. Băiatul în tricou îşi dăduse jos haina şoseaua naţională. Iar stenogramele cu Lia şi finul, me- din cauza caniculei, dar profilul nu, şi au fost nevoiţi să-l diator, care n-ar fi trebuit să ajungă la presă, au fost bu- elibereze din securitate imediat. Imediat nu mai valora curia nebunilor. Fiindcă tot nu-şi reveneau din sideraţie, nici măcar cât un fir din aţa care atârna de o zdreanţă, un consilier al domnului preşedinte a cerut să se sesi- nu alta decât steagul băiatului de 19 ani, care-şi purtase zeze Parchetul şi celelalte instituţii ale statului de drept crucea în 89 pe propriul mormânt. Încercase degeaba că nu avem de-a face cu originalele. Cravata se dete- să-l ridice 20-30 de ani, picăturile de sânge nu s-au mai riorase de la purtat. Latră toţi pentru bani de dimineaţă şters şi atunci mama lui a ţinut steagul pentru seara din până la miezu’ nopţii, fără pauză, domnule, i-a comuni- jurul Palatului fiindcă era chiar sufletul băiatului, care de cat preşedintelui generalul cu numai două stele din sec- ce murise dacă nu e bine în ţară. Bacteria din ochii Pre- torul 3, nu la măsuţa de sticlă, ci la intrare, pe scările şelui a clipit la chipul femeii cu lacrimile înăuntru, dar el Palatului. Nu a văzut clipirea din ochi a Moroiului, dar a s-a uitat în altă parte. simţit mirosul primei doamne, plutind pe deasupra lor. Seara părea goală, miezul steagului flutura deasu- Nu mai plouă de atâta timp, îşi zise, privind cum pra protestatarilor ca o gaură la cer. Oamenii s-au uitat doamna Marta stătea cu duminica ei la fereastra de sus, prin ea şi au văzut gura de balaur deschisă, Doamne, O fi bolnavă! Marta nu avea nimic, nici măcar expresie. apără şi păzeşte, Dumnezeule, o să fie potop! Că lanţul Doar murea în picioare. uman nu-şi revenise după revoluţie era o evidenţă din De la privit, fereastra Martei se întărise. Seara, cu moment ce şi acum cerea şi cerea libertate. Libertatea lanţul care strângea Palatul, nu apăsa şi asupra ei pen- cui? Libertatea voastră, a trădătorilor, tocmai îşi zicea tru că nimeni nu avea să deschidă sau să închidă Preşele, altădată bine primit de mulţime. Uluitor, îşi zise poarta cât timp oamenii nu se opreau în faţa grilajului. şi Lia Mardare, chemată urgent la Palat. Mai era şi bu- Nu aveau autorizaţie de protest, făceau doar o plim- libaşa cercetat la Parchetul Suprem. O parte a presei bare. Dar mulţimea acoperise locul şi arterele secun- dăduse stenogramele, în care omul ei făcea trimitere la dare şi avea să mai pună o greutate pe Marta, şi aşa pământurile comasate într-o zi. Şi tot în aceeaşi zi vân- grea de la şederea în sine. Din cauza asta nu a zărit dute. Parafase totul la notar pentru preşedinte, după ce duhul celor care se zidiseră afară, cu pancarte şi stri- finul Zărnescu reuşise adunarea parcelelor din Luncani. găte împotriva Moroiului, nu mai puţin a lui Pâtea, a par- Bulibaşa aşteptase un timp să-şi ia partea lui de pă- lamentarilor sau a procurorilor şi funcţionarilor şi a mânt, mai ales că plătise mai mult de jumătate din va- tuturor. Puşi pe viaţă veşnică în cămaşa spurcată care loarea tranzacţiei, plus contractul şi celelalte. Lia şi finul nu e trupul, e mintea lor, gândi Marta după ore de ne- s-au uitat la casele cu turnuleţe, la copiii mulţi şi la mor- somn, de parcă era în comuna Luna şi asta o trăgea în manele de bani care sosiseră înaintea lor cu plecăciu- sus, pe un cordon de la rochia ei de fată, Doamne, ce nea căpeteniei. Asta e spălare de bani, au zis pe un moarte lentă! post privat neşte jurnalişti, cum se exprima Mardare. S-au deplasat ei la locul Coţofenele, unde pe strada Guvernul tăcea cu privire la seara din jurul Palatului. principală erau numai vile şi la poartă fustele înflorate Nu degeaba Moşoiu Herbiţă, întrebat la postul cu cea cu copiii înăuntru. Aici microfoanele dispăreau ca luate mai mare audienţă ce crede despre puterea majorităţii, de vânt. Jurnaliştilor li s-a părut că dispărea şi drumul uitându-se la pereţii casei vechi, în care se aşezaseră pe care mergeau. Adevărat, bătea un vânt rece din sta- mai multe nopţi decât avea el, a dat un răspuns tran- ţia gării Coţofenelor până la magistrala din capăt. Ne-au şant: luat banii pe pământ, au spus oamenii bulibaşei, la altă – În secunda doi de când a fost numit, Pâtea a de- televiziune, într-un singur şuierat cu cravata care înre- monstrat că-i lipseşte viziunea şi vigoarea politică. Un gistrase conversaţiile. Căpetenia fusese închisă la electorat zdravăn l-ar trimite la gunoi cu statuia lui de

170 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză dictator cu tot. Groapa şi crucea şi-au făcut-o singuri toţi spune că venele gâtului se umflaseră de la strigat, iar care au condus până acuma. feţele protestatarilor păreau schimonosite de aparate. – Şi Uniunea nu ia atitudine? Baba Vancea s-a repezit, cu moartea în faţă, la televi- – Uniunea e ca Internaţionala. ziunea de pe şoseaua naţională şi a zis că asta e ură, – Am vorbit cu bătrâna dumneavoastră, zice că cine s-a rupt poporul în două. A şi avut de la cine învăţa, a să facă dreptate, tătuca de la Roma? strigat într-un microfon un individ apărut de niciunde. La – Zice bine la abuzu’ care ni se face cu niscai flori puţin timp, consilierul cu broaştele în lacul din grădina adunate din cimitir şi revândute, draga moşului. Se în- de la Breaza i-a dat imediat replica pe facebook: Orga- tâmplă abuzuri de peste douăzeci şi cinci de ani. nele competente ar trebui să se sesizeze de urgenţă. Din platou i s-a oprit microfonul că e o chestiune teh- Şi protestul de la petiţiişipetiţii.com a adunat mii de nică, revenim. Moş Herbiţă trebuie că mai aştepta, dar semnături contra manifestanţilor, iar poliţia a ridicat mai n-a venit decât ziua când mascaţii l-au ridicat şi era ca mulţi pensionari pentru tulburarea liniştii publice. Dar o scândură în mâinile lor, acum nu mai avea nici unde dubele nu s-au văzut pe aleile ascunse de vilele foştilor să pună pasul fiindcă s-a trezit în groaza unde tocmai îl şi actualilor miniştri, consilieri, parlamentari, iar mulţi- certa vocea tatălui său. mea de la un capăt al serii nu afla ce se întâmplă la ce- – Niciodată n-ai ascultat, ce-ţi trebuia ţie să fii ve- lălalt. Înaintase în grupuri, când risipite când compacte, detă, Moşoiu Herbiţă! rupându-se în cele din urmă pe la orele 19,00 pentru a – Nici nu-mi trebuie, eu am zis totu’ din convingere. ieşi din miezul tricolorului cu nisipul pe faţă şi limba în- – Şi pe Biblie de ce n-ai jurat? ţepenită de otravă în aerul încins la peste 40 de grade. – Nu eram în biserică, tată, eram în drum. – Da’ ai votat. Palatul se eliberase din strânsoare când Lia Mar- – E dreptu’ meu. dare, trăgând aer în piept, intrase în Vizuină pe la orele – Şi la plimbarea din juru’ Palatului ce-ai căutat cu 23,00 cu tocurile la pantofi sculptate. Ca şi rochia de astmu’ tău? voal din cauza trupului, cam împlinit. Afară mulţimea, – Abuzurile, taică, abuzurile. care nu mai avea toate gândurile în ea, se risipise de – Abuzuri pă dracu gol! Care putere nu face ce vrea? mult, era o lumină ca de zi când poarta s-a deschis spre Dar se vede că groaza se întinsese şi la duhul tatălui întunericul de dincolo. Nimeni n-a ştiut ce-i spune Mar- său, Moşoiu Onuţă, dacă zicea că aicea o să te omoare dare preşedintelui înăuntru. Totuşi, nu ar fi fost greu de oboseala, băiete. Şi a avut dreptate, nu întrebările puse bănuit ce se întâmplă în apele din care ţâşneau două ca de departe în biroul procurorilor Mustaţă Ion, Nicu lumini şi tot două se opreau în camerele video să se în- Pandea, Ilie Cosoi, Marian Nicolau, Valentin Cetea, mulţească. După timpul scurs între zâmbetul cu care a Liviu Căpăţână, Constantin State, Cosmin Papuc, Răz- intrat şi decolteul cu care a ieşit după miezul nopţii fu- van Cozmâncă, Daniel Lazu, Maria Bogdan, Lenin Ilici sese o linişte răscolită de mâinile mari ale preşedintelui, l-au scăzut pe Moşoiu Herbiţă până s-a curbat la pă- aşezate în mâinile fine ale fotomodelului. Când se de- mânt ca nevasta lui, ci oboseala. Că i se roteau pe părtau, femeia îl aşeza din nou aproape şi noaptea nu umeri şi ziua şi noaptea, una în alta. Când, după arest, dispărea, oricât ar fi curs minutele şi secundele pe feţele s-a terminat timpul şi a văzut mâinile curate ale procu- sepepiştilor, încurcaţi de umbra castanilor şi de alte rorilor, le-a mulţumit că îl lasă să plece acasă din ziua gânduri. aia ceţoasă, care era deja noapte. Dar nu acasă a ajuns moş Herbiţă. Noroc că l-a anunţat prin avocatul din ofi- (Fragment din romanul în lucruVremea Moroiului.) ciu o doamnă judecătoare, grăbită să plece la Brusville, Indiferent dacă te-au pus cei din guvern să votezi de mai multe ori, e urgent să consultăm un doctor. Când a auzit şi Să-ţi iei bumbii la timp, deşi votase o singură dată, s-a şi trezit printre bătrânii cu bucăţi de corp şi bol- boroseli între cearşafuri. Aşa e raiul, s-a întrebat când scuipatul vecinului căzu pe ciment în faţa lui. Pup ăl cur, domnu’ dictator, zicea sfrijitul în tăblia de fier. Moşoiu Herbiţă trebuie că trăia foarte încet fiindcă s-a liniştit mult după aceea.

Dar seara în care fusese săltat Moşoiu din oglinda unui aparat de filmat fiindcă strigase ce avea şi pe tri- cou, Poporul e suveran, demisia, exact în faţa porţii Pa- latului, s-a mai scurs un timp cu defilarea mulţimii, inconştientă că la câţiva metri depărtare se întâmplă aşa ceva. Seara părea liniştită, cordonul uman se în- groşa, se lungea, un râu în care curgeau străzile în oa- meni cu chipurile aprinse de caniculă, aprinse şi de vorbele strigate nu de gurile lor, ci de vreun duh, intrat deodată în minţile flămânde de sânge. Fiindcă se poate Andrei Negură - Glaciară

PRO SAECULUM 7-8/2014 171 proză

Ion Gheorghe Pricop

MISIUNE

Acum, Alla culege informaţii în legătură cu eveni- pacul, să ne convingem că e mortul nostru, nu al alt- mentele pe care le trăise satul, în zilele Revoluţiei din cuiva, dar preotul face semne cu mâinile amândouă, ri- Decembrie 1989. Se strecoară greu printre oamenii dicaţi şi daţi-i drumul, şi iese sicriul pe uşă, toată care s-au împânzit în toată curtea. Întreabă pe unul, pe suflarea satului cască gura, nu s-a mai pomenit pe-aici altul, şi trage cu coada ochiului la uşa prin care urmează să moară un erou, de fapt localitatea Timigeni nu cu- să fie scos afară Adrian, în sicriu. Doreşte să-i facă şi o noaşte alţi eroi declaraţi, de la Revoluţie, în afara ofiţe- poză, pe care să o aşeze în fruntea reportajului. rului Dinu Predoiu, dar care n-a fost adus în localitate. Lucrurile însă se tărăgănează. Deocamdată se aude Ceilalţi, ale căror nume strălucesc în litere de bronz pe doar vocea preotului şi a dascălului, atacând veşnica piatra Monumentului din faţa Şcolii generale, aparţin pomenire, şi femeile, între care mama şi bunica, se dis- războaielor mondiale, Primul…, dar mai ales al Doilea… ting cât colo, plâng, bocesc, şi una dintre ele chiar se Să enumerăm câteva: dintre Zahareşti: Petru, Dumitru, pricepe la aşa ceva, căci nu numai glasul penetrant, Neculai; dintre Bălăneşti: Ion, Vasile, Iencuţă; dintre sfâşietor face prăpăd prin mulţime, dar şi cuvintele, nes- Pârvăneşti: Avram, Nicodim, Stancă; dintre Pricopeşti: pus de potrivite cu situaţia momentului: Zancu, Alexandru, Cinu… Adriane, Adriane, Şi iată, se iscă acest Adrian, care pleacă în armată cui ne laşi tu, măi vultane? şi este pus de pază pe scările Comitetului Central, şi-n- Că mai ieri plecaşi voinic, cepe Revoluţia, şi vine un glonţ, şi poc, îl culcă la pă- dar te-ntorci, acum, nemic; mânt şi-l face erou. ieri, cu-arípe subsioară, azi, cu colăcuţ de ceară; Alla se apropie de una dintre femei şi-o acostează, ieri, cu vorbă şi cu glas, ducându-i microfonul spre gură: azi, cu vată pe la nas. – Cum să vorbesc, doamnă, aoleo, nu-mi băga mă- ciuca aiasta chiar sub nas, c-a buhni, doamne fereşte, Ia deschide ochişorii cum să vorbesc, când îmi vine a plânge, de milă, de de vezi cum te plâng feciorii mila lu’ Adrian; vă daţi sama, tânăr, frumos, necăsătorit, şi cât dor, câte regrete, cum de s-o îndurat Dumnezău să-l ducă de la noi?... în írimi, lăsaşi la fete; – Da’ pentru cine luaţi, doamnă, entirviu, pentru te- nu ştiuşi de moarte câtu-i leviziunie? întreabă altă localnică, cu ochii mari, lăcri- nici că plânsu e cât Prutu, moşi şi cu batista apăsată pe gură. Te pomeneşti că şi la căpătâi ţi-ai pusu… disară mă vede mama la Pocreaca pe steclă, da io vă Despărţirea şi Apusu… spui că mare-i jălania pe bietul nostru sat, cu Revoluţia Şi prin curte plânge lumea. O nevastă cu plod aiasta, că pe lângă Adrian, o mai murit un ofiţăr a arma- schimbă povara pe celălalt braţ şi, cu mâna rămasă li- tei române, născut şi crescut în bahna noastră strămo- beră, scoate o batistă şi-şi şterge nasul, ochii. Toţi sunt şească, pe cari îl chema Dinu, şi eara fiul cel mare a lui trişti, cu feţele plecate, doar bătrânii, care au văzut Tudora, şi eara de gardă, noaptea, la garnizoană, la multe la viaţa lor, se stăpânesc şi dau ghes către prag, Bacău. Şi-n ziua de 24 decemvrie, cum s-ar spune, în să-l vadă de aproape pe Adrian, fiul lor, nepotul, eroul agiun de Crăciun, pe la miezul nopţî, s-o depărtat puţân lor, căzut la datorie, şi una dintre babe spune că de- de post, şi, deodată, buf, o boambă, de l-o făcut ţăndă- geaba se înghesuie lumea, meletarii au ordin să nu-l rele. deschiză, să nu-i vadă nimeni faţa. Vă zâc şi io povestea aiasta cum am auzât-o spusă – Poi cum, murmură cineva, să se facă una ca asta? de alţî, printre cari Maria, verişoara mortului, cari tare Dacă nu-i fiul lor, ci al altcuiva? Iaca-i bună! Îţi trimit un mult o dorit ca trupul neamului ei să fie adus în sat, să sicriu sigilat, cu decedatul, asta vezi bine, că ce e mai fie-ngropat cu onoruri, ca şi fiu cari-o făcut cinste loca- greu ca trupul fără suflet? şi-l îngropi, şi-i faci toate cele lităţî, că doar de, murise în zâlile Revoluţâi române. Da’ ale mortului, panaghie, praznice, şi trec patruzeci de zile se spune că nevastă-sa n-o vrut, una cari cânta la corul şi, la a patruzeci şi una, te trezeşti cu feciorul tău, des- Episcopiei, ş-o aranjat ea să fie mormântat la oraş, cu pre care ştii că l-ai îngropat, viu şi nevătămat, care zice, trii preuţi şi fănfară melitară, plus o cântare de jăle, mni- săru’ mâna, mamă, săru’ mâna, tată, am mai venit să loasă şi moale, la lăsarea în mormânt a trupulu celui vă văz. Bună-i chestia asta? ne-nsufleţât, cântată de colegile ei din Filarmonică, cu Nu-i bună deloc, zic alţii, să forţăm şi să ridicăm ca- orchestraţia respectivă...

172 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză – Dar de unde ştii dumneata de ,,orchestră”, şi mai băţia animalului, retezând cordonul boaşelor cu foar- foloseşti şi cuvântul „respectivă”? întreabă reportera. feca, le ridica în sus şi i le oferea, iar copilul le primea – Da’ io am două clase de liceu, doamnă, treapta-n- bucuros, crezând că acelea sunt „bombonele”. tâi, cum se zâce, veterinară, le-am urmat la Ieş, că Po- creaca nu-i departe de oraş, numa că tata meu m-o – Afurisit dă motor, bombăneşte şoferul… cheamat, fiind bólnav, şi mama, la fel, mi-o găsât servici – Trebuia, măi, să-l acoperi cu o pătură, intervine fe- în sat, la circa de animale, unde m-am ocupat de-nsă- meia cu copil în braţe, păşind în faţa autovehiculului, mânţări, adicătălea primeam sperma de vier şi de taur, aşa face şi bărbatul meu, angajat la CAP, pe frig, că-i şi făceam trătamente pe vacile şi porcii noştri, de la co- fier, nu carne, n-are vine cu sânge, care să-l încăl- lectiva noastră. Poi, câţi viţăi şi câţi purcei am născut zească, el are fontă sau oţăl, măi omule, auzi? io, nu-ncape în curtea aiasta… Dar şoferul o priveşte şi nu-i răspunde, se strădu- Ş-acu, s-o stins ghietu Adrian, plecat în armată ieşte să ţină roţile drepte, să nu zdruncine prea tare să numa de-un an, mai făcea jumate şi se libera, fercheşul lunece sicriul, simte că-i nervos şi-ar intra cu cineva în flacău, cu uniformă scrisă pe trup, la brigadă republi- vorbă, dar cu cine, el este singur, în cabina lui, cu mi- cană, cari sta de gardă pe treptele clădirii Comitetului siunea lui… Central. Şi pe cari, acu, îl plânge toată suflarea timigi- – Ce-i pasă ţaţei aceleia, se trezeşte vorbind, asistă neană, uite, cum îl duce pe căruţ de tun, şi căruţul în şi ea la o înmormântare, apoi fuge la praznic, sarmale gamion, păzât de şăse militari, plus un lent major, cu moldoveneşti, zeamă dă pui şi pilaf cu prune afumate, arme pe umeri, cu gloanţe, câte doi stând pe de lături, ce are cu mine, dă-mi tot vorbeşte, mă cunoaşte dă un- alţi doi, în spate, plus trii maşâni kakí, vinite în zori, de deva? Ia să zbier şi io, şi-aşa nimeni n-aude nimic, o, şi la Bucureşti, şi bărbaţi, şi fimei, tinări, babe şi moşnegi, ce mai bat clopotele, parc-ar fi murit o întreagă armată, copchii, elevii şcolii unde o-nvaţat Adrian, că eara pri- nu doar un pifan necăjit, şi cum mai latră câinii şi vitele miant, şi mai mergea şi prin tabere, şi părinţî, bunicii şi ce mai mugesc… celilante rude a eroului, cari plâng, îş şterge lăcrămile, – Redu din viteză, aude vocea piţigăiată a coman- mama ceea cu inima frântă, cari strigă de răsună satul, dantului, din caroserie, şi şoferul apasă uşor frâna şi ia auzî-o, ia numa’ auzî-o!... trage domol de volan. Apoi, tot de unul singur: – Unde pleci, Adrian, flăcăul mamei, urâtă treabă – Ce naiba, Adriane, mă, parcă ai fi un fir care se ne-ai mai făcut tu, acolo, la Bucureşti, lăsându-te pradă desprinde din ţesătură, şi toată haina se destramă, tot morţii; dintr-o bucăţică de carne crescut-am fecior, satul plânge şi se vaietă, stânga, dom’le, nu vezi că dai s-avem sprijin la bătrâneţe, şi răii, cu puşca, te-or dat peste năsălie, dărâmi pomenele, calci colacii, albi şi ru- gata? Adrianeee, pier şi eu, şi plecăm dimpreună în meniţi, avu dreptate femeia, o blană dă oaie dacă mormânt. aveam, îl înveleam şi-l înfăşuram cu funia, şi nu în- – Zî matale, doamnă dragă, nu ţî se rupe inima?… gheţa… Oare lentul a observat că toţi ne-am cherchelit – Aşa-i, aprobă Alla, dând din cap. dupe ce, aseară, am tras din damigeana cu trăscău de Şi fanfara Căminului cultural, atacând o melodie tris- Moldova, ierte şi el, eram obosiţi, dupe o noapte dă tă, grea ca pământul, şi maşina cu sicriul, tot mărşăluit; nu mi-a fost teamă decât prin Bărăgan, câm- oprindu-se şi tuşind ca o babă… pia aia nesfârşită, motor constant, tot timpul acelaşi – Ce are, domnule, maşina? întreabă Gelu, în clipa sunet, monoton, cum se zice, nicio ridicătură, nicio tre- aceasta simţindu-se nu Primar, ci pur şi simplu om, ca pidaţie sau dârdâială, întunericul ca pâsla şi, în con- toţi cei din posomorâta adunare, cu duh şi suflet în- ştient, teama că numai la un metru, dincolo dă tabla muindu-se la asemenea cumplite evenimente. Asistă şi ruginită a cabinei, zace Andrian, camaradul nostru, fra- vede şi el întreg spectacolul, ba chiar aude perfect vor- tele nostru dă suferinţă… băria acelei femei, cum de-şi pierde Alla timpul cu ase- Parcă-l văz, se plimba prin dormitor, câteva minute menea specimene, nu vede că-i beată, că vorbeşte fără înainte d-a intra în gardă, şi ne vorbea dă fetele fru- noimă? În schimb, Cuvântul lui, cel pe care l-a compus moase dă la Timigeni, „trii am, nu una, zicea, acum am special pentru dispariţia lui Adrian, are înţeles, toată să mă liberez şi-am să mi-aleg pe cea mai straşnică din- lumea îl va asculta, şi poate va fi impresionată şi mai tre ele, şi-am să trăsnesc o nuntă de să se ducă vestea, tare, poate că şi el se va poticni în lacrimi, când are să aşa cum merită un fost militar în garda republicană”, şi citească… Că doar Adrian îi este verişor de pe mamă, când vorbea, toţi îl ascultam, şi el se oprea în faţa cio- şi nu doar pentru asta, ci fiindcă tânărul decedat este bului dă oglindă pă care şi-l aşezase la capătul patului unul din fiii satului care putea să devină cineva… Poate dă la etajul unu, şi-şi potrivea cascheta cu dungă roşie, chiar viitorul primar al comunei? şi centura, şi diagonalele din piele albă, fină, care i se Deocamdată, o părăseşte pe fosta lui soţie aflată în încrucişau pă piept, mă moldovene, îi ziceam, io cred exerciţiul funcţiunii, şi se lipeşte mai mult de catafalc, că atunci când ai fost în concediu, la ţară, la satul tău, printre rudele cele apropiate. Calcă, sprijinit cu braţul despre care mereu ne vorbeşti, cu uniforma asta le-ai de un oblon, cu privirile aplecate în jos, încercând să dat gata pă gagici, uite aşa se uitau dupe tine şi se scă- refacă scene de viaţă comună cu cel decedat, însă, de- pau pă ele, că fetele dă la ţară sunt slabe de înger, şi le ocamdată, nu-şi aminteşte nimic decât clipele când place ofiţerii. „Nu glumi, Glăzvan, aşa îmi zicea, nu ştiu acesta avea patru-cinci anişori, şi venea cu taică-so la de unde şi cum îmi dăduse această poreclă, deci nu sector, să le cureţe vierul, şi el înţăncuşa şi decupa băr- râde de mine, mă, că eu sunt una şi aceeaşi fibră cu

PRO SAECULUM 7-8/2014 173 proză misiunea pe care o am, ştiu să strâng arma în mână şi marcat-o şi colegii dă sus, din caroserie? să păzesc clădirea Comitetului Central, precum şi viaţa Ei încadrează sicriul, ţepeni ca nişte statui, stau cu celor care mişună în interiorul ei, pe tovarăşul Gon-Gon, arma la piept, Prezan, Marghioală, Şulu şi Tiţă, şi-n şi pe tovarăşa lui, Gon-Gona”, lasă-i mă, naibei, că nu spate, ca latură a careului, lentul Temistocle, tatăl şi mori tu dă dragul lor, îl contram, mai bine spune-mi dacă mama noastră d-acolo, din corpul dă gardă. Ce baftă nu mă iei cu tine, s-aleg şi io una din cele două puicuţe pă capul lor, să-i vadă, să-i admire toţi, dă parcă ar fi frumoase care rămân dupe ce tu te-nsori, „te iau, Glăz- nişte zei, nişte sfinţi! Să se îndrăgostească fetele dă ei, vane, te iau”, striga dă răsuna dormitorul, şi-astfel a ieşit nu dă mine, care stau mascat dă afurisitul ăsta dă par- pentru ultima dată pă uşe, şi nimeni nu l-a mai zărit, cu briz, care mai şi îngheaţă, şi-aştept ca să se lumineze suflare în piept. cu suflarea mea aia caldă şi însetată, dă cătană, dă in- Da, da, ne îmbătaserăm, aseară, la sosirea cu mor- divid lipsit dă libertate, care azi este ací, mâine, unde îl tul. Tatăl lui Adrian ne adusese două feluri dă vin, şi noi cere patria, patria română, mama noastră. băuserăm obosiţi şi pe nerăsuflate, poate la fel dă în- Ha, ha! iacătă-mă că râd, la mort fiind, dar cum altfel, setat era şi sufletul lui Adrian, acolo, întins pe laviţa din dacă-mi amintesc bancul pă care ni-l spunea Adrian cămara cea dă musafiri a casei, unde îl aşezaseră, şi adesea, cum că s-au dus Dumitru şi Ion, dă la ei din sat, veneau cu duiumul sătenii, băieţi, fete, bătrâni şi bă- la armată, şi p-atunci se-ncorporau numai flăcăi care trâne, întreaga suflare a comunei, cu flori, cu ghirlande, aveau, pă lângă trup, şi ceva isteţime în creieri, şi-au vreo cinci coroane se întinseseră d-a lungul prispei, ajuns în faţa comisiei, mai întâi Dumitru, şi l-a întrebat chiar dă a doua zi dă dimineaţă. Şi una mi-a atras aten- unul de-acolo de ce vrei să vii tu la armată, tinere, ţia în mod special, cine o adusese, neapărat o fată, şi-acela a zis că vrea să-şi slujească patria, dar tu ştii poate chiar aleasa lui Adrian, dar io n-o surprinsesem, ce-i aceea patrie? l-a mai întrebat, mama noastră, a m-ar fi interesat dacă era atât dă grozavă, precum spu- răspuns flăcăul, Bravo, a zis comandantul, admis; să nea camaradul, şi scria aşa, că dacă te-am iubit ieri, as- intre următorul, şi-a intrat Ion, care ascultase pă la uşă tăzi nu m-am schimbat cu nimic, te voi iubi şi mâine, să vadă ce se petrece cu tovarăşul său, şi tot la fel, i şi-astfel mă vei primi şi pe mine în veşnicia ta, adio!... s-a pus întrebarea dacă iubeşte patria, şi Ion al nostru Da, ne dăduse tatăl lui Adrian şi ţuică – în inima Mol- a spus că da, o iubeşte foarte mult, şi-acelaşi ofiţer l-a dovei, palincă ardelenească – băutură atât dă tare, dă-ţi întrebat dar ce este patria, după mintea ta? Şi acela a ardea gâtlejul, şi io n-am putut să beau decât două în- răspuns că patria este mamna lui Ion. ghiţituri, i-am returnat paharul plin, şi tatăl zicea că dă Şi toţi din comisie au izbucnit în râs, l-au felicitat şi sufletul lui Adrian sunt toate, ca să aibe linişte şi pace, l-au încorporat. acolo, unde s-a dus. Săracul părinte, la un astfel de He, he, bâzoi, bâzoi, aşa mi-am poreclea io motorul, necaz, mai avea curaj să ne omenească, să stea, paş- când, pentru un motiv sau altul, o ia razna şi nu mai nic, cu noi dă vorbă, să-ntrebe dă fecior. „L-aţi cunos- mergea normal, nu mai „toarce”, şi-şi pierdea ralanti-ul, cut? Spuneţi mneavoastră, nu-i aşă c-o fost băiet nu morăí, măi, că sperii copiii, şi nu s-aude bocetul cuminte tare, pre supus, ascultător ca un nătăfleţ? Da’ mamei lui Adrian, auzi mă, prostule, ce cuvinte fru- nu-i ghini să fii ruşânos în lumea aiasta, să fii mai că- moase rosteşte, te unge la inimă, Adriane, Adriane, / păţânos, să te mai pui şi-n gură, că de-aceea ai soarele răsare, / pe văi spic şi floare, / peste sat zefire, limbă… ” / numai tu ca mire, / mi te-ai supărat-ai, / şi din cald ple- Dreapta, dreapta mult, dai în preut, ăsta o face pă cat-ai / la frig la picioare, / la inimă doare, / departe de cavalerul, nu şi-a pus căciulă pă cap, are să-i îngheţe bine, / jos, sub rădăcine, / scoală mamei, scoală, / să materia cenuşie, acuşica o să-l vezi că se bâlbâie la te-aşez în poală, / să te ducu, ducu, / departe de lutu, / sfânta sfeştanie; şi câte s-or fi făcând p-acilea, din să fii iarăşi mânzu, / să chiui, să râzu, / să te ţin cu astea? Pă la noi, dupe cum te-mpaci, ca şi cum, acolo, mâna, / să nu te mai ia spâna, / spâna şi păgâna / cea în cartea sfântă, n-ar scrie cum şi cât trebuie citite, ai de moarte sacă, / urâtă şi bearcă, / scoală, scoală, draculu’ şi fustarii ăştia, cum se acomodează, cum îşi scoală, / că ni-i casa goală!... Auzi, hudubaie? ajustează metodele la posibilităţile persoanei, să ascul- tăm Sfânta Evanghelieee!... Totuşi, se considera prietenul cel mai bun al motori- Tipa aia, care stă cu mâna sprijinită dă afet, cu ba- zatului, aceea însăilare de fiare, pe care o ungea şi riză neagră pă frunte, şi plânge tot timpul, fără cuvinte, gresa în fiecare zi în garajul unităţii, fie vreme bună, fie şi tot mângâie capacul sicriului, şi-i tot lipeşte câte o vreme rea, de se făcea chior de uleiuri şi motorină, încât floare artificială, trebuie să fie dragostea lui Adrian. E mâinile nu-i mai erau niciodată curate, cu toate că şi le frumoasă rău, fete frumoase sunt în toată ţara asta, dar spăla cu fel de fel de detergenţi. Dar avea o mulţumire a lui Adrian întrece orice măsură. S-o abordez oare, în suflet, că după terminarea stagiului militar, când o să după procesiune? se lase la vatră, are să aibă carnet de şofer, şi asta în- Nu, nu se face. Las-o, las-o măi muntene, ce-ţi tre- seamnă că a scăpat de muncă la colectivă, de tras sapa buie ţie moldovence, din astea cu chip minunat şi bla- pe toate tarlalele, sau de mânat atelajul la cărat de fân jine ca Maica Domnului, care nu fac chiurotaje, nasc şi saci cu grâu… Va pune mâna pe una dintre maşinile câtă sămânţă bună le dă Dumnezeu, şi sunt lipicioase gospodăriei lor colective, fie imeseul preşedintelui, ori ca timbrele pă plic, şi-ţi umplu casa cu ploduri… Oho, unul dintre camioane, şi va duce o altă viaţă… ce bine-i şade broboada neagră pă părul blond, o fi re- – Cum? Ce spune Primarul? Opreşte-te, hodoroabă,

174 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză să aud şi io, uite omul cocoţat pă treptele monumentului făcut precum gogoşarul ăl copt. Şi clopotele cum mai eroilor din localitate, în faţa Şcolii generale, cuvântează bat, doamne, dang-ling, ling, ling, dang…, clings-clings, despre cine şi ce a fost Adrian, aici, în sat: chiau, a, nu, asta este tot dă la ora dă limba română, – …E păcat, e mare păcat că pierdem pe unul dintre mie mi-a plăcut obiectul ăsta, numai cu ortografia o du- timigeneni, unul ager şi iscusit, în care comuna avea ceam prost, doar dă cacofonii ştiam să mă păzesc. mare nădejde. Dar aşa vru Domnul, el nu caută de-i Clings-clings, da, aia era o privighetoare, „primadona” tânăr sau bătrân cel pe care îl doreşte sus, la dânsul. se chema, şi nenea Iorgu, nenorocitul dă nenea Iorgu, Aici, pe pământ, Adrian a fost paznic de Preşedinte de a dat la peşte şi-a uitat râma în vârful ascuţit, şi biata ţară, adică de regi, acolo, poate Dumnezeu îl va face pasăre, că era flămândă, a înghiţit râma cu tot cu ac. înger, adică tot paznic, că altceva ce poate să devină Ling, balang, trag clopotele dă ţi se rupe inima, şi un suflet atât de cinstit şi curat? Oricum, satul nostru, mama, glasul ei frânt Adriane, Adriane… Aud că deja prin faptele şi moartea lui Adrian, capătă un erou, căruia suferă cu inima, o nenorocire ca asta îi mai trebuia, be- îi vom scrie numele pe acest Monument, alături de cei- lelele însă nu vin niciodată câte una, la rând, ci câte lalţi eroi ai localităţii. Dar fii sigur, flăcău iubit, că nu ţi-ai două deodată, ba chiar câte trei, să le poarte bietul om, dat viaţa pe nimic, ci pentru patrie, că ţi-ai adus prinosul şi cât dă slăbit este, săracul, să le ducă pă toate? V-am tău de efort la alungarea Tiranului şi, prin asta, ţara dat flăcău ca braduuu, voi mi-aţi adus un mooort, nici scapă definitiv poate, de ciuma adusă de Stalin… Profit nu ştiu dacă-i al mieeu, că n-aţi vrut să desfaceţ capa- de ocazie, doamnelor şi domnilor, tristă şi apăsată adu- cuuu… Şi plânge, plânge, şi fetele satului plâng, şi moşi nare, să conjur şi să blestem această boală introdusă şi bătrâne, şi toată lumea plânge… în România pe tancurile sovietice. Şi o botez aici, for- Apoi, Adriane, mă fârtate, mă camarad bun ce-ai mula în care comunismul a crezut că a prins ţara, con- fost, mă frumosule, mă bunule, mă viteazule, iată că nu tinentul, lumea: Paradigma diavolului! Falimentară şi mai găsesc cuvintele alea pozitive cu care se îmbracă desuetă… un om care moare, indiferent ce şi cum a fost el în viaţă, – Lasă politica, suntem la mort, a strigat cineva. mă colega timigeneanul, mă auzi, mă asculţi, mă? Aşa – Ba are dreptate, când vezi cum cucoana asta, fan- să tot mori, să ai suflarea satului lângă tine şi să-ţi dosâtă şi dezmăţată, duce la revoluţâi şi războaie, uci- spună cât dă mult te-a iubit, că-i chestie mare şi treaba gându-ne fii. asta, nu toţi putem fi iubiţi dă cei din jur. Dă pildă, pă – Ce-a vrut să spună Primarele, dom’ e? se întreabă lentul ăsta imposibil, care stă ca o statuie la căpătâiul şoferul. Şi cât se mai strâmbă unii, şi-şi dau în petic, cu tău, dă câte ori nu i-aş fi sucit mădularele, nu i-aş fi cră- limbajul lor preţios! Auzi, paradigmă, îmi scapă acest pat capul, acolo, pă terenul de instrucţie, la început, cuvânt, am să-l întreb dacă el ştie ce înseamnă, la sfâr- când nu puteam să mă încadrez în baremurile lui, nu şit dă ceremonie, ia, ce mai zice? ce mai spune? Că puteam să fac câte salturi-nainte voia el. Că şi io am o vom scăpa dă comunism, dă teroare şi sărăcie, şi fie- problemă dă hernie, nu ş’ ce-am ridicat şi io, la sărăcia care individ va redeveni om, din animale, precum ne-a aia de colectiva din sat, şi-am rămas cu durere în partea crezut Gon-Gon, şi toate pământurile, ogoarele, se vor dreaptă, şi el, nenorocitul, nu, că nu vreau să execut, şi da îndărăt celor ce le-au avut dă fapt şi dă drept. Adică, mă bagă la bulău. Doamne, doamne, numi mama lui, cum vine asta, se desfiinţează colectiva? Şi io dă unde şi bunica lui, şi tot neamul lui blagoslovit să stea acolo, mai capăt maşină, când mă reîntorc acasă, fir-ar să fie părinţii noştri îi spuneau, altădată, carceră, dar noi îi cu Revoluţia asta, care a distrus totul în ţară. Da’ poate zicem bulău, că bulău şi este. Te îmbolnăveşte dă ficaţi la mine, în Cucii din Muntenia, va fi altfel, poate ai mei, şi-ţi răvăşeşte toată furia şi necazul, dă-ţi vine, cu prima din sat, n-or să distrugă unitatea, c-adică ce, fie socia- ocazie când intri în post, şi ai armă, şi ai glonţ, să-ţi tragi lism, fie capitalism, pământul tot trebuie lucrat, şi-ai mei, unul în piept, cum era să mi se întâmple şi mie, dă pu- dă lângă Bucureşti, dă ce să se pună pă stricat, ca team, Adriane, să fiu înaintea ta între patru scânduri, ăştia, d-aci? purtat pă catafalc… – Hai Stane, strigă locotenentul, din caroserie, por- Hai, hai, motoraş, fii ascultător, ia-o, hurdubaie, uşor, neşte, măi, s-a terminat momentul… printre bolovanii ăştia îngheţaţi, printre trupurile oame- – Auzi, auzi, cică ,,moment”, ca-n cartea aia pă care nilor, că uite, poarta bisericii se zăreşte, acolo-i slujba ne-o tot aducea profesoara dă limba română, la ore, dă pomenire a lui Adrian, şi-apoi cale, până la ţintirim, nu-mi mai amintesc bine autorul, poate Ion Creangă, sus; moldovenii zic astfel, noi spunem cimitir, locul dă poate Luca Caragiale, am pronunţat bine? Parcă nu, veşnicie al lui Adrian, hai fetiţo, hai, uşor, nu te smuci, parcă şi ăla, din zona noastră teritorială, se numea tot nu te înfuria, văd că mi te supui, e bine să fii ascultător, Ion, doamne, doamne, câţi de Ion are ţara asta! Da, am precum Adrian. Şi când te gândeşti că băiatul ăsta mai găsit, Ion Luca Caragiale, cacofonie permisă, ca şi bi- avea şaptăsprezece zile şi se lăsa la vatră, cum se serică catolică, şi mai care? Că profesoara spunea că-s spune, şi scăpa dă lentul cel rău, dar a trebuit să vină trei, trei cacofonii, ca-ca, să ascultăm Evanghelia de la Revoluţia, Doamne, să moară atâta lume. La ce folos? Matei citireeee… Cine îmi spune pentru ce tinerimea nebună din Bucu- Şi lumea cade în genunchi, ca o mulţime secerată, reşti a ieşit pă străzi şi a strigat, şi-a scandat, jos tiranul, şi io m-aş aşeza, dar nu pot, io stau ghemuit la volan, jos comunismul, şi cu trupurile s-a pus în calea gloan- doamne, ce voce dogită are dascălul ăsta, şi ce mutră ţelor. Pentru ce? Cică să fie ţara liberă şi să scăpăm dă de beţivan, iată, cât dă ger, cât dă băutură, nasul i s-a închisoare… Poi, ori e închisoare, ori e epocă dă aur?

PRO SAECULUM 7-8/2014 175 proză Dăpinde, dom’ e, dă unde priveşti. Dacă te uiţi dinspre noastră este alături dă popor. L-am adus pă pretenul Timigeni şi Cucii mei spre Comitetul Central, e epocă Adrian la locul dă veşnicie, dupe ce, în timpul misiunii dă aur, dacă te uiţi dă la Comitetul Central către Timi- sale, un glonţ ticălos i-a curmat viaţa. M-aţi întrebat ce geni şi Cuci, e închisoare. Fir-ar al dracului dă comu- simt în momentul ăsta? Ei bine, sunt mândru dă el, sunt nism, cu toată liota lui, arz-ar în focul iadului şi Marx, şi mândru dă ostaşul română… şi chiar dă mine. Engels, şi Lenin, şi Stalin, care l-or fătat şi l-or adus pă – Este adevărat că a murit apărându-l pe Gon-Gon? lume, ştiu io dă la învăţământul politic… Că la chestia – Vai, doamnă, cine spuse aşa ceva? Tiranul fugise asta mă pricepeam, aci se mândrea lentul cu mine, că dă două zile… io citeam din broşurele alea cu coperte roşii, şi le zi- Reportera mulţumeşte şi se pierde printre oameni. ceam aşa dă bine, c-am avut memorie bună, păcat că Stan urcă din nou la volan. Apoi, timpul îşi pierde noima. nu mi-a plăcut la şcoală matematica, şi-am abando- Nu ştie cam câte minute, câte secunde au trecut de nat… C-am zis că este mai bine să fac norme la colec- când s-a dus sicriul în biserică. N-ar trebui să reapară? tivă, să luăm produse, grâu şi porumb, decât să-mi Pune fruntea pe volan şi-ncercă să-şi amintească în pierd timpul cu învăţătura, dar am greşit, acu văd bine care dintre zile fierbinţi ale Revoluţiei fusese ucis că am greşit, cine ştie ce putea să mai iese din mine, Adrian. Căci dacă era douăzeci şi unu sau douăzeci şi dacă mă duceam mai departe, dupe opt clase?…Ho, doi decembrie, înseamnă că murise apărându-l pe Gon- Mărgeanco, c-am ajuns, băieţii trebuind să coboare si- Gon. Ori, ca să fie erou, el trebuia să moară dupe… criul, să-l ducă în biserică, să se cetească evangheliile, Chiar, nu-şi aminteşte bine lucrul acesta, deşi intuiţia şi popa umblă p-aci cu capul gol, biserica n-are potcap, îl dusese unde îl dusese, şi dăduse replica cea potrivită, a cam sfeclit-o de frig, a dat-o pă mânecă, aşa se spune reporteriţei. în Moldova, dar treaba e musai dă dus până la capăt, o – Hai, zice, hai hudubaie! căci mortul revenise în ca- să-l prohodească pă Adrian înăuntru, şi neamurile, pre- roserie. Motorul se ambalează şi lumea din apropierea tenii or să-şi ia la revedere… şi din faţa maşinii se fereşte. Cum la revedere, Stane tălane? Asta ar însemna că – Pornim! strigă locotenentul, de sus. Adrian va reveni în sat, dintre morţi, să-i mai vadă o Se declanşează iarăşi corul de bocete. Nu mai sunt dată, dă două ori, dă zece ori, p-ai săi, nu domne, se cuvinte, nu mai sunt fraza, care să-ţi smulgă şi ţie la- zice Adio, adio pentru veşnicie, Adriane, băiat scump şi crimi, oricât te-ai crede tare de inimă. Acum, e un plâns cuminte, mama, şi tata, şi bunicii, şi verişorii, şi verişoa- general, murmurat şi continuu, de-a lungul căruia se po- rele, şi vecinii, şi pretenii, şi, la urmă, iubita ta, blonda meneşte numele fostului combatant. cu maramă neagră, palidă la faţă, cu braţele cuprinzând Din poarta bisericii până la cimitir sunt circa cinci sicriul, Adio, iubitule, i-auzi ce cuvinte sfâşietoare sute de metri. Stan nu simte când şi cum îi parcurge, spune, şi un sărut dulce, dulce de tot, ca să-ţi fie, mai ales că lumea grăbeşte să urce panta, iar preoţii nu Adriane, pentru vecinicie… se mai opresc, pentru Evanghelii. Are răgaz să gân- O, dar ce vrea doamna aia, cred că e vreo reporte- dească la evenimentele crâncene petrecute în Bucu- riţă dă la ziarul local, sau dă la televiziune? Şi poate reşti. Problema ce-l frământa mai înainte tot nu-şi ajunge cineva într-un sat ca ăsta, depărtat, dă la mar- găseşte răspunsul. Când murise Adrian? gine dă ţară? Ce doreşte, domne? Spune să cobor, vrea un intérviu, ia să mă duc, m-aud şi io la radio. Urmează coborârea de pe catafalc, apoi, în mor- mânt, a sicriului. Se dă şi el jos din maşină şi-şi găseşte – Sunteţi amabil să vorbiţi puţin cu mine? întreabă un loc sus, pe malul de ţărână proaspătă, la căpătâiul Alla. celui ce fusese, până mai ieri, tovarăşul său de sufe- – Da, doamnă, zice, deschizând portiera greoaie, ce rinţă. Preotul citeşte, murmură câteva cuvinte numai de doriţi? el înţelese, apoi prinde o sapă din mâna grohnicerului – Relataţi, tovarăşe caporal, ce simţiţi, acum, când şi, cu multă iscusinţă, execută semnul crucii pe malurile vă despărţiţi definitiv de camaradul dumneavoastră? drepte ale gropii. – Spun că m-am cam săturat dă cuvântul tovarăşe, Trei rafale de puşcă mitralieră răbufnesc în spate, şi că ar trebui să ne adresăm altfel, fiindcă, dacă nu, în- vreme în care sicriul se coboară la fund. Zgomotul ar- seamnă că Adrian a murit degeaba. mamentului se pierde către marginile cimitirului, iar din Pauză. pomul cu ramurile acoperite de zăpadă, de la capătul Bate vântul mai tare şi microfonul foşneşte. Sus, în acestuia, se înălţă un stol de stăncuţe. Cu degetele de- văzduh, se prevede soarele printre nori, şi-n loc ca gerul venite gheare din cauza frigului, se apleacă şi prinde să se dermelească, creşte. pământ. Tânărul Stan, în calitate de ostaş în garda repu- – Alături de ele, zice ostaşul ca pentru sine şi arun- blicană, realizează că trăieşte un moment semnificativ când ţărâna din pumn pe sicriul de la fundul gropii, se al vieţii lui; e necesar să rostească câteva cuvinte res- înalţă la cer sufletul lui Adrian. Fie-i ţărâna uşoară! ponsabile, în care să se regăsească esenţa a ceea ce Cu siguranţă, nu-l aude nimeni ce spune, se răsu- reprezintă oastea ţării. Prin urmare, zice: ceşte, face trei-patru paşi către maşină, atinge prima – În altă ordine dă idei, noi ne facem datoria, treaptă a pragului cu vârful piciorului, apoi se aburcă… doamnă. Trăim încă zilele fierbinţi ale Revoluţiei ro- mâne, dupe cum aţi văzut şi dumneavoastră, armata (Cap. X dintr-un roman în lucru.)

176 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză

Codrina Bran*

FRUMOASA MEA MARGO

„Să-mi spui Margo. Pretutindeni, oriunde mergem. pulovere lungi. Hotărâsem în sinea mea să adopt o ţi- Nu cumva Margareta sau altfel”. nută jumătate băiat, jumătate călugăriţă, dacă natura Margo era frumoasă. Înaltă cât mine. Adică eu înaltă nu binevoise să fie mai generoasă cu mine. Mă vedeam cât ea, la un moment dat. Mai târziu lucrurile s-au ca o antiteză a frumoasei mele Margo. Mă strecuram schimbat. Aceasta cu înălţimea a fost singura asemă- nevăzută în camera mea unde învăţam pe brânci şi ci- nare dintre noi două atunci. team cărţi cât mai groase ca să pot adăsta mult pe pla- Era brunetă cu ochi verzi de un magnetism a cărui iuri străine şi îndepărtate, cât mai îndepărtate în timp și explicaţie n-o găsisem multă vreme deşi trăiam sub fas- spaţiu de propria mea viaţă. Citisem undeva o expresie, cinaţia lor. Acum o ştiu: un uşor strabism accentuat de că la umbra marilor copaci nu creşte nimic şi o adopta- rimelul permanent făceau din partea de sus a feţei ei sem ca deviză, pentru că, nu-i aşa, fiecare trebuie să-şi ceva irezistibil. Mai era şi fruntea înaltă şi bombată cu găsească locul sub soare. Deci locul meu era la umbră inserţia perfectă a părului de un negru absolut cu luciri şi refuzam să cresc mai mult decât mi se permitea. albăstrui. Părul ei bogat, mereu prins în coafuri savante, abia susţinut de piepteni originali, de fapt nu era negru, Mario plecase de mulţi ani, de pe când eu eram în ci mai degrabă şaten, dar acest mic secret îl ştiam doar şcoala primară, sub motivul că îşi găsise o parteneră noi două, întrucât vopseaua aplicată la timp întreţinea mai potrivită. Mă tot întrebam unde putea el să gă- iluzia la care ţinea atât de mult. Dar nu era singura iluzie sească o fiinţă mai frumoasă decât Margo? Eu rămă- cultivată de frumoasa mea Margo. sesem la mijloc ca o mobilă uitată şi mă gândeam că Spre deosebire de ea, eu aveam un păr tern, de cu- aşa se nasc copiii din flori(ce expresie frumoasă!) loare nedefinită, puţin cam alandala crescut din pielea dintr-o femeie minunată ca o floare şi un fluture cu aripi capului şi de aceea îl uram de moarte şi îl strângeam multicolore. Rezultatul în cazul de faţă se dovedea de- într-o coadă la spate ferit de privirile oamenilor. ocamdată nemulţumitor. În consecinţă amândoi alergau Nasul ei perfect, sculptat parcă, sau modelat de în- în continuare zadarnic în căutarea iubirii. O căutau pe- suşi Creatorul într-un moment de maximă inspiraţie, di- semne tot acolo unde nu se găsea. Undeva în secret ferea radical de nasul meu cam butucănos şi parcă simţeam că numai eu port toată vina, că atât unul cât şi strâmb, după cum îl vedeam în unele oglinzi. celălalt erau de fapt dezamăgiţi de rodul iubirii lor. Să continui? Se spune că apropierea unei femei frumoase naşte Partea de jos a feţei se îndulcea într-un oval feminin invidii în suratele ei şi, de presupus, adoraţie şi concu- în care o gură senzuală dezvelea intermitent perlele renţă între bărbaţii care-i roiesc în preajmă. Pe lângă perfecte ale dinţilor ei. O provocare permanentă a băr- Margo aveam să aflu multe despre taina cea mare; baţilor din preajma ei care, zău, nu erau puţini. Pe mine şansa mea de a trăi lângă ea a fost o şcoală nepreţuită. nu mă băgau în seamă nici cât pe umbra ei. Pe drept Nici nu putea fi vorba de vre-o invidie. Aproape că în- cuvânt, întrucât şi eu mă vedeam spălăcită, îngălată şi văţasem totul despre iubire, subiect suprem şi nesfârşit mereu în plus. Nici Margo nu avea ochi pentru mine, de literatură. decât scurte comenzi şi mici reproşuri, totul în grabă, în Îi admiram trupul desăvârşit cu abdomenul plat şi criză de timp, iar mai târziu când aşteptam să-mi reve- benghiul din mijlocul lui, semn neîndoios că venise şi leze vre-o calitate pe care îmi imaginam că o posed, a ea pe lume aidoma tuturor oamenilor şi nu din spuma omis să o facă. Sau poate nu avea de ce. În tot acest mării precum zeiţa cu care o asemănam. Îmi îngropam timp eu o adoram, eram permanent îndrăgostită de ea. faţa în rochia ei foşnitoare. Îmi mângâia creştetul cu tan- Parfumurile ei mă îmbătau, mă făceau să visez, pudrele dreţe dar şi cu nerăbdarea celui ce vrea mereu să le atingeam în secret cu vârful degetelor vrând să le scape de nişte cătuşe nevăzute. Eu nu mă simţeam ne- simt fineţea de mătase. Elegantele ei haine când ajun- fericită de acea grabă de a se descotorosi de mine, ci geau în sfârşit şi la mine, cădeau lălâi sau prea mulate, eram recunoscătoare pentru clipa de tandreţe. Nici ab- reliefând colăceii de grăsime adunaţi de hormonii mei senţa ei nu mă făcea să sufăr; rămâneam în raiul plin porniţi în galopuri aiurea. Arătam mereu ca un sac de de amprentele ei. Rătăceam prin el singură, îmbătată cartofi şi în consecinţă încercam să fiu cât mai invizibilă de parfumuri şi nimicuri încântătoare ca un paznic şi su- ascunzându-mi trupul în haine largi, în jachete sport şi veran totodată peste acea lume impregnată de pre- zenţa ei, de oglinzile care mai purtau amintirea chipului *Codrina Bran (n. 12 sept.1945, Bucureşti), avocat, mem- ei. bru stagiar al USR, a publicat volumele: Provizorat, versuri, 2001; Antipozi, proză scurtă, 2005; Aşteptările, roman, 2006; Dacă gândul mă purta mai departe încercând să ghi- Concertul de viole, roman. 2009; Povestiri dintr-un Cartier de cesc ce se întâmpla cu făptura ei irezistibilă în braţele vest, 2010; Lumina şi umbra, proză scurtă, 2012. iubiţilor ei? Da, dar totul era îmbrăcat într-un halo

PRO SAECULUM 7-8/2014 177 proză irizat,imprecis, mult mai mult decât realitatea pe care stăteam între ei cu inima sfâşiată, neputând să le spun aveam s-o aflu personal mai târziu. Îmi era suficientă la că iubirea este la mine, că totul este atât de aproape, acea vreme visarea cu ochii deschişi, destul ca să-mi că trebuie doar să facă drumul invers, că eu le ţin inimile umple sufletul de iluzii. Mai târziu, când aveam să aflu în palme, le păstrez pentru totdeauna. toate tainele trupului, haloul cu irizări s-a destrămat ...... ……………………………………………………….. treptat şi am coborât în materia destul de seacă. Margo era acum mireasă, în rochie albă şi Margo era în plină căutare de iubire cu toate simţu- capul înconjurat de o coroniţă din flori albe mărunte, ple- rile vii, plină de speranţe mereu reînnoite. După un prim cată pe plaiuri îndepărtate, alergând poate prin lanuri eşec rămăsese nu deziluzionată, nu secătuită, ci mai de flori de câmp după fantoma pe care o urmărise strălucitoare, mai irezistibilă; pornise ca o navă cu pân- mereu. Stăteam în picioare lângă ea privindu-i chipul zele desfăcute în marea aventură spre tărâmurile făgă- înstrăinat şi îi şopteam neauzit: „Eu te-am iubit şi te voi duinţei. Acum ştiu că minunata navă avea să sufere iubi până ce ne vom reîntâlni şi vom fi din nou una, fru- grave avarii în partea nevăzută, în coca ei, dar fără ca moasa mea mamă, Margo…” partea ei văzută, forma desăvârşită să trădeze ceva din ...... ……………………………………………………...... suferinţele cu care s-a confruntat. Era aceeaşi minune „În ziua de azi totul e altfel, noi suntem femei eman- a naturii care, culmea, din pricina desăvârşirii ei nu reu- cipate, libere, facem copii când vrem, iar aceştia nu vor şea să-şi găsească perechea. Pentru că atât de des se fi o piedică în calea vieţii, continuăm să trăim la fel ca întâmplă ca perfecţiunea să aibă calitatea de unicat, ne- înainte, să ne trăim viaţa.” potrivindu-se cu nimeni şi cu nimic, sfârşind în singură- Copilul a încercat să o mai reţină: tate şi nefericire. – Stai cu mine, mama. Când a început distrugerea minunii, a unicatului abia Ţi-am spus, Margo! Mai stau, dar numai puţin. de observasem. Lupta ei pentru a păstra aparenţele Margo a stat dulce şi tandră şi sufletul copilului s-a cred că a fost cumplită. A ascuns totul, de mine, de alţii, umplut de căldură. de ea însăşi, dar viermele distrugerii era bine ascuns – Să fii cuminte şi să dormi. înăuntru, de unde îşi făcea lucrarea temeinic şi fără – Dar tu unde pleci? De ce nu stai cu mine? oprire. Margo a refuzat operaţia, a refuzat tratamentul. – Nu pot să stau mereu cu tine, trebuie să-mi trăiesc Toate acestea i-ar fi adus atingere perfecţiunii ei, ar fi viaţa. Să ţii minte asta, că oamenii mari trebuie să-şi sluţit-o. Poate avea dreptate; era o capodoperă a naturii trăiască viaţa. şi se simţea datoare să apere această capodoperă cu După ce s-a închis uşa, copilul încerca să ghicească toată fiinţa ei. Îşi iubea trupul căruia i se închina ca unui misterul de afară unde oamenii mari îşi trăiau viaţa. Tre- zeu. Margo nu voia să accepte că această capodoperă buia să fie ceva foarte serios asta, ceva ce semăna cu nu era a ei, că o avea cu împrumut şi că prea devreme serviciul. Paşi grăbiţi, portiere trântite, motoare pornind, trebuia să o restituie. Să o restituie… Şi ea nu găsise un fel de du-te-vino, din care copilul nu înţelegea mare încă iubirea! Alergase mereu după ea zadarnic. lucru. Margo revenea în toiul nopţii, dimineaţa, sau lip- Cobora treaptă după treaptă. Se lupta cu disperare. sea câte două - trei zile la rând. Margo era foarte ocu- Nu cu boala, cu aparenţele. Orice ar fi răbdat, mai puţin pată şi copilul se gândea că trebuie să fie ceva foarte desfigurarea. Îi vopseam părul care de la o vreme albea obositor să-ţi trăieşti viaţa. Revenea câteodată veselă, la rădăcină, îi dădeam unghiile cu lac, dar unghiile în- alteori tristă. Mai şi plângea, dar îşi revenea repede şi cepeau să se exfolieze. Trupul ei armonios ca o amforă pleca din nou. Atunci când era tristă, atunci era cel mai odinioară îşi arăta acum, prin pielea gălbejită, colţurile bine, erau doar ele două şi se strângeau tare în braţe oaselor. Minunatul ombilic, suav, mângâietor, împărţind şi Margo o mângâia pe păr. Din păcate asta dura puţin. în două armonia amforei ca o sincopă în mijlocul unei Viaţa trebuia trăită. simfonii divine, dând farmec şi surpriză, se încreţise sor- ...... ……………………………………………………….. bit spre interior. Margo se prăbuşea înăuntru, era suptă Frumoasa mea Margo avusese şi ea o mamă, cola- de materia interiorului care se măcina într-o implozie. boratoarea Creatorului. Când aripa morţii fâlfâi deasu- Ca un sculptor veritabil iubea formele, îşi iubea for- pra ei, Margo încercă să se ţină departe. Nu pentru că mele. Pentru că dacă-ţi pierzi formele cine te mai recu- n-ar fi iubit-o pe bătrână, dar se temea că bătrâneţea şi noaşte, cine te mai iubeşte? În acest drum către neant, moartea sunt contagioase. Muri într-un loc străin şi Margo îşi pierduse speranţa, nu ştiu în care moment, rece, izolată de toţi, între flacoane şi perfuzii. Această cândva, insidios înţelesese, dar continuam amândouă grabă de a scăpa de priveliştea morţii, de a încredinţa acelaşi ritual al cochetăriei cu rezultate tot mai jalnice. altora sarcina aceasta îngrozitoare, uşurează sarcina Schimbasem rolurile, Margo devenea umbra. celor vii. Margo încă nu ştia că plata va veni curând, Margo murea deznădăjduită, încă tânără şi fără a fi pentru că ceea ce scoţi de pe un taler se adaugă celui- întâlnit iubirea din imaginaţia ei, deznădăjduită că trupul lalt. Făcu tot ce era de făcut pentru înmormântare cu o trădase. Oare ce bărbat ar mai fi vrut să îmbrăţişeze graba şi nerăbdarea de a se îndepărta, de a fugi înapoi un schelet îmbrăcat în piele? în viaţa ei obişnuită, tărâmul morţii rămânând departe, Mario zburda şi el pe câmpiile dragostei zburând din acolo de unde n-ar fi putut-o atinge niciodată dacă lua floare în floare, căutând şi el, dacă nu perfecţiunea, di- o distanţă suficientă. versitatea în mod sigur, sănătos şi optimist, lăsând mereu trecutul în urmă, parcă fugind de sine însuşi. Eu

178 PRO SAECULUM 7-8/2014 proză

Laur Cavachi*

TAMER VRACIUL**

Mi s-a părut că te aud. Trebuia să fie vocea ta, doar Vraciul părea că o aşezase asupra mea când mi-am dat că nu ştiam de unde vine şi nici ce spunea. Am bănuit seama că nu mai eşti. Asta dacă ai fost vreodată. că mă strigai şi am vrut să îţi răspund. Poate că m-am Pe plajă era la fel ca în oricare altă noapte. Întuneric înşelat şi nu cu mine vorbeai, poate a fost doar o închi- şi timp încremenit. Nicio voce de om, şi cu atât mai puţin puire că aud o voce feminină în susurul înşelător al ace- a ta. Nu ştiu de ce am crezut că te-aş fi putut întâlni aici. lei nopţi de august. Tamer Vraciul era încă afară, la Singurul sunet, în afară de susurul valurilor, era cel al marginea târgului de vară, făcând negoţ cu obiecte in- unei cutiuţe muzicale pe care o învârtea un pribeag, cantate chiar şi în cele mai serbezi ore de întuneric ca lângă dig, probabil cumpărată din colecţia lui Tamer Vra- acelea. ciul care ţinea sub bagheta sa întreg oraşul de la malul Ani la rând ne-a vizitat în fiecare sezon. Îşi instala mării. Aş fi vrut foarte mult să te mai aud încă o dată. micul său bazar în capătul cortului uriaş cu cărţi de Pe drumul de întoarcere m-am oprit la taraba lui in- lângă mare, atârna de tejghea plăcuţa cu numele său solită. Eram unul dintre cei mai vechi clienţi ai limonadei real, Tamer Vraciul, iar după ce întindea pe un cearşaf mistice pe care o servea şi al tuturor celorlalte poveşti oriental obiectele în văzul curioşilor, îşi scotea sacul de la fel de mincinoase. Dar în acea seară, lumea lui Tamer fructe exotice şi prepara, de dimineaţă până seara, licori Vraciul cu închipuirile ei era singura în care îmi doream dubioase şi irezistibile pe care le oferea la preţuri de să mă aflu. Pentru că de acolo părea să vină glasul tău. nimic. Cele mai multe dintre piesele sale nu cred că au De unde altundeva? un nume propriu-zis, fiind probabil invenţii cu poveşti – Tamer, i-am spus cu hotărâre, ai ceva pentru în- proprii. Oamenii care îndrăzneau prea puţin să se apro- toarcerea în timp? pie de nebunul Tamer îşi lungeau cu durere gâturile Ar fi trebuit să mă aştept ca dintre toţi oamenii, pentru a trage cu ochiul la ceea ce nu avea niciun sens Tamer Vraciul să primească întrebarea ca un profesio- pentru ei. Erau, însă, şi câteva obiecte cu corespondent nist. Drept urmare, răspunsul lui sobru a venit: real. Discuri vechi cu poveşti pe care nimeni nu mai – Câţi ani ai tu, mucosule, de umbli după asemenea avea unde să le asculte dar cu toţii le cumpărau pentru ispite? duhul din ele, mici corăbii de lemn care fuseseră ale – Credeam că sunt „bărbate”. străbunicilor noştri, în mod cert, purtându-le iniţialele, şi – Şi eu credeam la fel. Dar un bărbat adevărat nu ilustrate cu marea fotografiată în fiecare an. Pentru anii priveşte decât înainte. Ce să cauţi cu capul în urmă? în care nu exista fotografie era marea pe hârtie în arti- Tamer Vraciul mă lumina cu ochii săi întinşi şi albi. zanate ale pictorilor necunoscuţi, iar pentru anii fără pic- Era mai treaz decât oricând, ameninţându-mă cu privi- tori se găseau sticluţe cu nisip care încă păstrau mirosul rea, dar lăsându-mi impresia că ar fi vrut să nu o facă. marin al epocilor. – Nu tânjesc după nimeni altcineva din trecut decât Călăuzit de mirajul vocii tale, mi-am părăsit locuinţa după mine însumi, am încercat eu atunci să-mi împac şi am pornit către plajă, trecând, ca de obicei, pe lângă prietenul. taraba lui Tamer, despre care nimeni nu ştia când apuca – Vrei să spui că treaba asta murdară nu are a face să-şi facă somnul. L-am salutat cu o veche căldură, deşi cu fantoma ta? cred că nu am reuşit să mă desprind complet de vraja – Ştiu că îmi porţi de grijă. Dar să mă crezi, Tamer, vocii tale, iar Tamer vulpoiul a observat numaidecât: că nu pe ea încerc să o repet, ci pe mine. Trebuie să o – Să fii deştept, bărbate, mi-a răspuns inconfundabil aud încă o dată ca să aflu, în sfârşit, ce vreau să-i răs- la salut. Ce fantomă te mai scoate şi în noaptea asta pe pund. străzi? Avea un zâmbet şiret. Vreau să-ţi răspund. De ce altfel am mai fi, acum, – Aceeaşi fantoma, Tamer. Ce ne-am mai face dacă aici? Aş fi putut să plec, lăsându-te să pluteşti, o voce ar fi mai multe? deasupra mării. Dar mă tot întorc nu ca să-ţi spun cât Cu un oftat duios, Tamer Vraciul m-a corectat: cred că eşti de marină şi frumoasă, ci pentru a-ţi răs- – Ar fi bine să fie mai multe, bărbate. Dacă tot bân- punde, cum pot, la acea îndepărtată chemare. Şi nu ştiu tuim printre nebuni, măcar acolo să nu fim singuri. cum altfel decât cu o poveste, a lui Tamer Vraciul, ne- I-am făcut cu mâna îndepărtându-mă de micul bazar gustorul fără cămin şi singurul om care m-ar fi crezut şi conducându-mi paşii obosiţi înspre plajă. Încă mă vreodată că te-am auzit. gândeam la privirea stranie, ca de adio, pe care Tamer – Ia de priveşte minunea lui străină, mi-a spus Tamer împăciuitor şi întinzându-mi din dedesubturile tarabei *Laur Cavachi (n. 6 august 1990, Constanţa) este licen- sale plutitoare o clepsidră mică şi prăfuită. Dar când ţiat al Facultăţii de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori mi-am apropiat degetele de ea, a retras-o cu repezi- a Academiei de Studii Economice din Bucureşti (2014). A de- ciune, ca tresărind dintr-un somn adânc. Priveşte-o butat publicistic cu nuvela „Ana şi nemuritorii”, în „Revista de povestiri” (nr. 16/2014). A primit premii pentru proză scurtă la numai, fiule, s-a redresat el imediat, păstrând clepsidra unele festivaluri naţionale de literatură: „Rezonanţe Udeş- la distanţă. N-o fi, oare, capodopera lui? tene” (Udeşti-Suceava, 2013, 2014), „Ion Creangă” (Iaşi, – La cine te referi? am întrebat cu sinceră nedume- 2014), precum şi la unele concursuri literare din mediul on- rire, dar Tamer a continuat fără să-mi dea atenţie, vor- line. bind mai mult pentru el: **Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” la – Fiecare negustor face, la rândul lui, târguri cu cine Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XIV-a, nu trebuie. Am şi eu fantomele mele, bărbate. Apoi, a Alexandria, 2014.

PRO SAECULUM 7-8/2014 179 proză trimis către mine un ultim semnal: Eşti sigur că vrei să Boabele se mişcă haotic, nu au o regulă de revenire la faci un târg care nu ştii de unde pleacă? Nimic nu poate cursul lor iniţial. Când vei dori să întorci la loc clepsidra, fi mai periculos. să revii pe traiectoria firească a vieţii după mica ta incur- – Vreau să mă repet de câte ori e nevoie până când siune în trecut, vei nimeri în mijlocul haosului, căci după îmi dau seama cu ce cuvinte aş putea răspunde acelei rostogolire iată cum boabele nu mai revin la poziţia lor voci. Nu mă poţi minţi că n-ai auzit-o. Spune-mi, ce tre- de odinioară. Planurile se dau peste cap. Lucrurile care buie să fac ca să găsesc cuvintele potrivite? nu sunt făcute la timpul lor riscă să rămână veşnic încu- – Un ocol în jurul vieţii tale, mi-a spus Tamer întin- iate. O vei răsuci apoi în sus şi în jos cu înfrigurare, an- zându-mi clepsidra şi, spre mirarea mea, lăsându-mă goasat de gândul că restabilirea ordinii iniţiale pentru acum să o ating. toate acele fire de nisip se agaţă de o şansă aproape Am luat micul obiect şi l-am răsucit de câteva ori în nulă. Vei fi un întârziat, un inadaptat, pentru că boabele degete fără să simt nici cea mai mică adiere a descân- se vor amesteca între ele ca şi gândurile tale, incinta pla- tecelor cu care Tamer ne obişnuise. nurilor va fi un perpetuum mobile şi nu vei mai şti ce ur- – Pentru ce mi-o dai? am întrebat. mează pentru tine. La fel şi incinta amintirilor. Într-un fel, – Pentru că eşti tânăr, iar mie mi s-a scurs, după asemenea călători rataţi îşi trăiesc trecutul fără a-l avea, atâta vreme, şansa. şi îşi ştiu viitorul fără să-l fi trăit. Sunt orfani ai timpului. – Nu înţeleg. Pare doar o jucărie. Ei vor zgudui de sus în jos clepsidra, disperaţi, încercând – Este. Dacă am lua clepsidrele mai în serios, ne-am să găsească orânduiala iniţială, cea din vieţile celorlalţi pierde minţile cu toţii, mi-a răspuns Tamer surprinzător care nu s-au oprit să îngenuncheze în faţa marilor iubiri, şi pentru prima dată în mulţi ani mi s-a părut că am zărit cei care n-au făcut un înconjur temporal la costul nebu- un tremur al oboselii pe chipul său. Suntem doar şiroaie niei, ceilalţi, care nu au ajuns în pragul morţii din dragoste de praf în bătaia timpului, a continuat. Firul care se de viaţă. Călătorii vor fi tineri şi, în acelaşi timp, bătrâni. scurge într-o clepsidră leagă două incinte: a planurilor Sufletul le va fi sfârşit după repetatele încercări de a se şi a amintirilor. La începutul vieţii, nisipul e în incinta de adapta ca nişte veşnici străini, iar din tot pactul lor vor sus, plin de planuri, iar jos nicio amintire. Apoi ne scur- păstra tineri numai ochii, privind neîncetat clepsidra. Din- gem, executând planurile şi făcând astfel ca ele să de- tre toţi aceştia, foarte puţini sunt cei care se reînscriu, vină amintiri. E cursul firesc al oricărei vieţi de om. după mulţi ani şi un ocol copleşitor în atemporalitate, pe Fiecare eveniment proiectat în viitor drept plan este traiectorie. Dar când se întorc, lumea din jurul lor tace iar transformat de timp în amintire, până la sfârşitul vieţii, ei spun ce doresc. Poate marele adevăr, sau poate o po- ireversibil. veste. Atunci Tamer m-a apucat de mâna în care ţineam L-am aşteptat pe Tamer să mai zică ceva, dar când clepsidra şi mi-a răsucit-o până când firicelul de nisip a mi-a dat drumul la mâna în care ţineam clepsidra, am început să coboare prin micul şanţ în sens invers, re- înţeles că vom rămâne în linişte. I-am mulţumit pentru petând ultimul cuvânt, dar cu un alt ton: companie şi am aşezat clepsidra pe marginea tarabei – Ireversibil? sale înainte să plec, spunându-i cu sfială că am greşit Mă obişnuisem demult cu artisticăriile sale, numai şi nu sunt omul potrivit să-i cumpere povestea. Ne-am că de obicei le făcea în faţa publicului. Acum părea că despărţit în tăcere. repetă un monolog tainic şi vechi, ca pentru el însuşi. A doua zi Tamer Vraciul şi bazarul său nemuritor dis- – Nimic nu este ireversibil, am auzit apoi din gura păruseră. Avea să fie pentru totdeauna, după cum am nebunului Tamer. Putem întineri, dar va veni cu un cost bănuit din clipa în care am găsit tejgheaua sa părăsită. cumplit, ca orice alt lucru mult râvnit. Acesta este, poate, Pe marginea ei, acolo unde o lăsasem cu numai câteva cel mai râvnit dintre toate. Nu ne rămâne decât să ră- ore în urmă, se afla clepsidra. Nimeni nu o furase. Oa- sucim clepsidra, nisipul să se scurgă invers şi să trans- menii mergeau la serviciu, era luni şi marea mă făcea formăm de astă dată amintirile în planuri. Să ne facem să mă gândesc, fără scăpare, la tine. un scop din ceva ce am făcut deja. Adică să retrăim. E Dacă ai şti cât de mult am vrut în anii de apoi să cu- singura cale de a învinge timpul. Să retrăim cea mai fru- nosc un călător, deşi poveştii lui Tamer Vraciul nu i-am moasă zi nu ca şi când ar fi ultima, cum spun nostalgicii, putut da crezare din prima. A trebuit să plece şi el, ca ci ca şi când ar fi prima dată când o trăim. Aceeaşi bu- mulţi alţi oameni, ca să ne amintim adevărurile lor. Ori- curie, aceeaşi emoţie în faţa noului. O să auzi mulţi ro- cum, adevărul prietenului meu dispărut este astăzi mai mantici veleitari întrebându-te ce ai face dacă ai avea trainic decât oricând: există tot atât de mulţi călători prin- şansa să retrăieşti clipe cu anumite persoane: ai repeta tre noi câte poveşti există. Ceilalţi nu au poveste. Au tre- greşelile sau ai avea noi soluţii? Răspunsul este că nu cut câţiva ani şi lumea l-a uitat pe Tamer Vraciul. Între ai schimba nimic, ci doar le-ai parcurge încă o dată ca timp, visul mi s-a împlinit şi am întâlnit eu însumi pe unii şi când nu ai şti ce e de schimbat pentru că nu le-ai mai dintre ei. Tamer a avut dreptate, puţini s-au reînscris cu trăit niciodată. Există asemenea călători prin propriul glorie în viaţă după marele ocol. Şi, într-adevăr, ochii timp, i-am cunoscut, mi-a mai mărturisit Tamer cu o tris- le-au rămas tineri. Niciunul nu îşi amintea când a înce- teţe blândă. Să nu-i confunzi cu nostalgicii, căci aceştia put, când a făcut prima călătorie, iar unii dintre ei, poate din urmă nu au curajul să răstoarne incintele, ci doar cei mai mulţi, nici nu ştiau că sunt călători. Dar cu toţii privesc timpul cum se scurge, neputincioşi. După ce se povesteau acelaşi lucru: demult, în tinereţea lor imposi- prelinge şi ultimul bob de nisip, nu mai e cale de întoar- bilă, un negustor ciudat s-a oferit să le vândă o clepsidră. cere. Călătorii, în schimb, au curajul extraordinar de a Nu ştiu unde eşti şi, cu atât mai puţin, unde sunt. răsuci şi a se juca cu timpul încă din aglomeraţia groasă Uită-te în ochii mei şi ajută-mă să aflu, s-ar zice că sunt a vieţii lor. Unii dintre ei şi-au rezolvat destinul, ajungând tineri. E aerul tulbure şi uneori mi-e greu să aud, nisipul până la urmă oameni iluştri, cu toate că mulţi dintre ei şuieră asurzitor pe acest culoar. Nu ştiu dacă te-am în- au sfârşit groaznic. tâlnit sau dacă urmează să apari, să-ţi spun „bine-ai – Care a fost preţul pe care l-au plătit? venit, te-am căutat, poate, în timp greşit”. Dar ştiu sigur Tamer a luat din nou mâna cu clepsidra şi a apro- că eşti, pentru că te-am zărit rostogolindu-te de la un piat-o de ochii mei, înclinând-o uşor. capăt la celălalt de un infinit de ori. – Priveşte cum curge nisipul atunci când o înclini.

180 PRO SAECULUM 7-8/2014 sonorități paralele

Carmen Francesca Banciu* (Berlin, Germania)

heiMWeh? dor de Ţară? dor de caSă?

Es war. Ein Garten auf einem hügeligen Boden. Am A fost. O grădină pe un teren deluros, în vârf de col- Ende des Dorfes. Dahinter fingen die Wälder an. Und nic. La capătul satului. die Wildnis. Und der Akazien- und der Holunderblüten- Unde se termina grădina începeau pădurile. Şi săl- staub, im frühen Sommer. Das Dorf lag hoch oben im băticia. Şi polenul de salcâmi şi de soc în vara timpurie. Vorgebirge und die Sommerhitze trocknete die Brunnen Satul se afla sus, în zonele submuntoase şi căldura aus. Wir holten das Wasser von der Quelle auf dem soarelui seca fântânile. Noi căram apa pe munte de la Berg. Die Frische beschlug das Glas. Es war kostbar. izvor. Prospeţimea ei aburea paharul. Era gustoasă. Das Wasser. Die Hitze war unerträglich, und der Staub Apa. Arşiţa era insuportabilă, şi praful pământului uscat der ausgetrockneten Erde kratzte im Hals. Brannte in zgâria în gât. Ardea ochii. den Augen. Die Hitze war unerträglich. Tagsüber träumte man, Arşiţa era insuportabilă. În timpul zilei visai să fii eine Schlange zu sein. Eine Eidechse auf einem Stein. şarpe. Să fii o şopârlă pe-o piatră. Întinsă în soarele Ausgestreckt in der prallen Sonne. Der Garten war sehr torid. Grădina era imensă. Recolta bogată. Şi ziua fără groß. Die Ernte reich. Und der Tag unendlich. sfârşit. Den ganzen Sommer lang lebten wir unter dem Bir- Toată vara trăiam sub părul bătrân. În păr locuia o nbaum. Im Birnbaum wohnten der Specht, die Ei- ciocănitoare, veveriţele şi multe albine. Părul era o cu- chhörnchen und viele Bienen. Der Birnbaum war eine polă parfumată. Perele atârnau grele deasupra noastră. duftende Kuppel. Die Birnen hingen schwer über uns. Lăzi şi lăzi pline de aroma mierii. Atât de multe pere. Kisten und Kisten voll Honigduft. So viele Birnen. Wir Făceam marmeladă şi sirop. Şi scoteam din ele cea mai kochten Marmelade und machten Saft. Und wir bran- gustoasă palincă. Şi tot mai rămânea jumătate din ele. nten daraus den köstlichsten Schnaps. Trotzdem blieb Pentru păsări. Pentru veveriţe. Pentru furnici. Pentru immer die Hälfte übrig. Für die Vögel. Die Eichhörn- pământ. chen. Für die Ameisen. Für die Erde. 109 109 Meine Kinder lebten im Birnbaum und frühstückten Copiii mei îşi petreceau timpul în părul rămuros şi dort. Der Baum war eine Kuppel. Unser Dach. Unser luau acolo micul dejun. Pomul era o cupolă. Acoperiţul Schutz. Vor Regen. Vor der vernichten- den Sonne. Und nostru. Scutul nostru. De ploaie. De soarele nimicitor. in den Frühlingsnächten. In den Frühlingsnächten, Şi în nopţile de primăvară. În nopţile de primăvară, când wenn man aus der Stadt gefahren kam, war der Mond veneam de la oraş, luna era o magie argintie deasupra ein silberner Zauber über den gebeugten Ästen. Er er- crengilor îndoite. Se sufoca în florile lor. În aer plutea stickte in ihren Blüten. Duft schwebte in der Luft. Und aroma. Iar neaua petalelor se odihnea pe pământ. Blütenschnee lag auf dem Boden. Toamna satul se scufunda în mirosul aspru-iute al Im Herbst versank das Dorf im scharfen Geruch der caprelor. Al ţapilor cu dor de împerechere. Un miros, Ziegen. Der Ziegenböcke auf Paarungssuche. Ein Ge- care se ridica până în înaltul muntelui. Era vremea cu- ruch, der bis ins Hochgebirge zog. Es war die Zeit der nuniilor. Iarna peisajul se odihnea. Dar satul era în plină Hochzeiten. Im Winter ruhte die Landschaft. Das Dorf activitate. Ţuica te ardea cu tăria ei şi lăsa pe limbă par- aber war geschäftig. Der Schnaps brannte und verbrei- fumul verii. Apoi aluneca în mădulare până la inimă. Du- tete den Geruch des Sommers auf der Zunge. Dann rerea se prefăcea într-o insulă adormită. Prin ea încercam să amorţim greutatea. La ţară se încerca * Carmen Francesca Banciu (n. 25 oct. 1955, Lipova) a amorţirea greutăţii de a supravieţui. publicat în 1984 Manual de întrebări, în 1985 a câştigat Premiul Internaţional pentru proză scurtă al oraşului Amsberg (Germania). Stabilită din 1990 la Berlin, publică numai în limba germană (Fenster in Flammen, 1992; Filuteks Handbuch der Fragen, 1995; Vaterflucht, 1998; Ein Land voller Helden, 2000; Das Lied der traurigen Mutter, 2007 ş.a.).

PRO SAECULUM 7-8/2014 181 sonorități paralele rutschte er in die Glieder bis zum Herzen. Der Schmerz (Voiam să amorţim prin ea greul supravieţuirii zilnice wurde zu einer schlafenden Insel. Man wollte die din viaţa noastră de la ţară. Încercam să amorţim prin Schwere des Überlebens auf dem Land betäuben. ea greul supravieţuirii la ţară.) Wir kehrten im Herbst zurück in die Großstadt. Mein Toamna ne întorceam înapoi în oraşul cel mare. Băr- Mann nahm den Schnaps mit. Bukarest war eine ein- batul meu lua cu el pălinca. Bucureştiul era o metropolă gefrorene Stadt. Man brauchte seine ganze Sommer- îngheţată. Aveam nevoie de toată căldura verii pentru wärme, um zu überleben. Man wollte den Frost a putea supravieţui. Voiam să eutanasiem gerul. Ţara einschläfern. Auch das Land war eine schlafen- de toată era o insulă adormită. Îngheţată. Şi asta durea. Insel. Und das schmerzte. A fost. O grădină pe un teren deluros, pe colnic. Ci- Es war. Ein Garten auf einem hügeligen Boden. Die reşele. Merele luminând. Apa gustoasă. Nepreţuită. Kirschen. Die Äpfel leuchtend. Das kostbare Wasser. Das Waschen auf dem Berg an der Quelle. Das Schlep- pen von Holz aus dem Wald. Das Kochen in der prallen 110 Hitze. Wir brachten in großen Rucksäcken Brot und Spălatul pe munte, la izvor. Căratul lemnului din pă- Batterien aus der Stadt und tausch- ten sie im Dorf dure. Gătitul mâncării în arşiţa dogorâtoare. În rucsacuri gegen Eier und Milch. Als das Brot alle war, kauften wir mari aduceam din oraş pâine şi baterii şi le dădeam la uns eine eigene Ziege. In die Stadt brachten wir Kartof- schimb în sat pe ouă şi lapte. Când pâinea se termina, feln. Käse und Quitten. ne cumpărasem o capră. În oraş aduceam cartofi. 110 Brânză şi gutui. Prune uscate şi fructe conservate. Pen- Getrocknete Pflaumen und eingelegtes Obst. Für tru iarna cea lungă. Aduceam căldura verii şi o porţie de den langen Winter. Wir brachten die Sommerwärme speranţă cu ajutorul căreia voiam să o scoatem la capăt und ein Stück Hoffnung, mit dem wir bis zum nächsten până la primăvara viitoare. Frühling auskommen wollten. Den Überlebensgarten haben wir verloren. Er wurde Grădina supravieţuirii am pierdut-o. A fost vândută. verkauft. Doch er ist uns trotzdem geblieben. Wir neh- Cu toate astea a rămas cu noi. O luăm cu noi peste tot. men ihn überallhin mit. Und betreten ihn mit Ehrfurcht. Şi îi trecem cu veneraţie hotarul. Înapoi în grădină nu In den Garten selbst können wir niemals mehr zurück. ne mai întoarcem niciodată. Asta e şansa noastră. Das ist unsere Chance. Unsere Chance, hier in Berlin Şansa noastră, să fim acasă, aici în Berlin. heimisch zu werden. *** *** Nach Berlin komme ich mit einem Manuskript im Ge- Vin la Berlin cu un manuscris în bagaj. Ce am mai päck. Das Wertvollste, was ich habe, kommt später. preţios, vine mai târziu. Familia mea. Meine Familie. Când am ajuns aici, am lăsat în urma noastră totul. Als wir hier sind, haben wir alles hinter uns gelassen. Fără cărţi. Nici măcar fotografiile de familie nu le-am Keine Bücher. Nicht einmal die Familienfotos haben wir luat cu noi. Este şansa noastră, să ajungem să fim aici mitgenommen. Es ist unsere Chance, hier heimisch zu ca acasă. Aici nu suntem ocupaţi cu lustruitul argintăriei, werden. Wir sind nicht damit beschäftigt, das Familien- al tacâmurilor de familie şi nici cu vărsatul lacrimilor besteck zu polieren und Tränen zu vergießen über das pentru foştii proprietari, pentru strămoşi. Eliberaţi, ne Schicksal seiner früheren Besitzer, unsere Vorfahren. facem rost de tacâmuri noi din Zillemarkt. Primim mobile Unbefangen besorgen wir uns neues Besteck vom Zil- de la prieteni şi de la necunoscuţi. Suntem ocupaţi cu lemarkt. Bekommen Möbel von Freunden und Unbe- istoria vieţilor celorlalţi. Ale acelora pe care nu îi cunoaş- kannten. Besetzt mit den Lebensgeschichten der tem. Suntem curioşi de istoriile celorlalţi. Şi curioşi de anderen. Derer, die wir nicht kennen. Wir sind neugierig propria noastră istorie viitoare. auf die Geschichten der anderen. Und neugierig auf un- sere zukünftige Geschichte. Wir fühlen uns heimisch. Das ist ein Grundgefühl. Ne simţim acasă. Acesta este sentimentul primor- Und als wir nach Jahren die Fotos, die Bücher und das dial. Şi când după ani aducem aici fotografiile, cărţile şi Besteck hierher bringen, hat das eine andere Bedeu- tacâmurile, faptul are o cu totul altă semnificaţie. O altă tung. Ein anderes Gewicht. Es ist der Schwere entho- importanţă. E eliberat de greutate. ben. De dramatism. *** *** 111 111 Eleganz ist für mich wichtig. Eleganz ist keine Frage Eleganţa e importantă pentru mine. Eleganţa nu e o des Geldes. Sondern eine Frage der Einstellung. Der chestiune de bani. Ci o chestiune de atitudine. A capa-

182 PRO SAECULUM 7-8/2014 sonorități paralele Kombinationsfähigkeit und der Fantasie. Der Harmonie. citaţii de combinare şi a fanteziei. A armoniei. Des Mit-sich-selbst-im-Einklang-seins. Und mit dem A-fi-în-acord-cu-tine-însuţi. Şi cu ambientul, cu legile Kreislauf der Natur. naturii. In Rumänien lebten wir, ohne uns über den Kreis- În România am trăit fără să ne prea gândim la am- lauf, über die Umwelt Gedanken zu machen. Wir aßen bient. Mâncam căpşunele primăvara şi vara caisele. die Erdbeeren im Frühling und im Sommer die Apriko- Iarna mâncam gutuile, merele şi prunele uscate. Cură- sen. Im Winter aßen wir die Quitten, die Äpfel und die ţam legumele şi cojile le dădeam păsărilor. Era o nece- getrockneten Pflaumen. Wir schälten das Gemüse und sitate. Trăiam în marele oraş. Locuiam la marginea gaben die Reste den Hühnern. Das war eine Notwen- oraşului, la marginea societăţii. Supravieţuiam. Departe digkeit. Wir lebten in der Großstadt. Wir lebten am de ideologie. În Berlin nu ştim ce să facem cu cojile de Rande der Stadt. Am Rande der Gesellschaft. Wir über- legume şi cu resturile de pâine. Ne întrebăm ce s-a în- lebten. Fernab von Ideologie. In Berlin wissen wir nicht, tâmplat cu ambientul. Devenim conştienţi de importanţa wohin mit den Ge- müseschalen und Brotresten. Wir mediului înconjurător. Umwelt, adică lumea care mă în- fragen uns, was mit dem Kreislauf der Natur passiert. conjoară, este un cuvânt pe care nu îl înţeleg lungă Wir werden umweltbewusst. Umwelt ist ein Wort, das vreme. La început aud numai „Un-welt”. Ca Unwetter*, ich lange nicht begreife. Ich höre immer nur »Unwelt«. Unkraut**, Unmensch***. Nu înţeleg de ce să te anga- Wie Unwetter. Unkraut. Unmensch. Ich verstehe nicht, jezi pentru un lucru pe care de fapt îl refuzi. wie man sich für etwas einsetzen kann, das man ab- lehnt. Eleganz ist für mich wichtig. Und der Einklang mit Eleganţa pentru mine e importantă. Şi să fii în acord dem Kreislauf der Natur. Mit der Umwelt. Mit der Welt cu circuitul naturii. Cu ambientul. Cu lumea care e îm- um mich herum. Ich lerne das Wort Umwelt zu verste- prejur. Învăţ să înţeleg cuvântul ambient natural. Şi alte hen. Und andere Worte. Ich verstehe, dass das Leben cuvinte. Înţeleg că viaţa aici e altfel. A devenit şi viaţa hier anders ist. Es ist auch mein Leben geworden. Seit- mea. De atunci evit resturile de pâine. Mănânc căpşune dem vermeide ich Brotreste. Ich esse Erdbeeren aus din Brandenburg, când se coc în Brandenburg. Legu- Brandenburg, wenn sie in Brandenburg reifen. Das Ge- mele le curăţ cu peria, cu atenţie. Nu le mai decojesc. müse bürste ich sorgfältig. Und schäle es nicht mehr. Mă adaptez, prin aceea că fac ceea ce cred că e bine. Ich passe mich an, indem ich das tue, was ich für gut Sunt multe aici, pe care le cred bune. Dar uneori nu re- halte. Es gibt vieles hier, was ich für gut halte. Aber cunosc imediat ce e bun. Învăţ să nu aşez înţelegerea manchmal weiß ich nicht gleich, was gut ist. Ich lerne înaintea intuiţiei mele. meinen Verstand nicht über meine Intuition zu stellen. Auch in der Groß- 112 112 stadt gibt es ein Leben im Einklang mit der Natur. Şi în marele oraş există viaţă în concordanţă cu na- Auch in Berlin. tura. Şi în Berlin. Meine Kinder sind in einer Großstadt geboren. In Copiii mei s-au născut într-un mare oraş. În Bucu- Bukarest. Ob wir Heimweh haben? reşti. Oare ne este dor de ţară? Es gibt kein Heimweh, wenn es keine Zerrissenheit Nu există dor de ţară, dacă nu există dezechilibru. gibt. Und ich bin schon lange nicht mehr zerrissen. Es Şi eu, de mult timp nu mai sunt dezechilibrată. Există gibt einen Ort in Rumänien, den ich manch- mal ver- un loc în România care uneori îmi lipseşte. E o grădină misse. Es ist ein Garten auf einem hügeligen Boden. In pe un câmp deluros. Într-un sat, între munţi. În acest loc einem Dorf in den Bergen. An diesem Ort haben wir die am petrecut ultimele două veri româneşti. Două veri zwei letzten rumänischen Sommer verbracht. Zwei en- cumplit de grele. Este un timp al vieţii noastre, de la tsetzlich schwere Sommer. Es ist eine Zeit unseres Le- care nu ne-a mai rămas decât amintirea. Locul în sine bens, von der uns nur die Erinnerung bleibt. Den Ort l-am pierdut. Nici măcar fotografii nu avem din acel selbst haben wir verloren. Wir haben nicht einmal Fotos timp. Dar nimic nu poate şterge locul din inima mea. aus dieser Zeit. Aber nichts kann den Ort aus meinem Herzen streichen. (Auszug aus Berlin ist mein Paris) (Fragmente din volumul Berlin este Parisul meu)

Traducere din limba germană *Vreme rea de (München, Germania) **Buruiană Ana Mureşanu ***Neom

PRO SAECULUM 7-8/2014 183 meridiane pielea Mea eSte plină de fluturi Karin Boye* Pielea mea este plină de fluturi, bătaie de aripi – ei flutură din aripi peste pajişte şi de mierea-i se bu- cură, bat din aripi spre casă, mor în mici şi triste spasme şi nici un grăunte de polen nu este mişcat de picioruşe uşoare. Pentru ei este soarele, căldura, nemărginirea, mai vechi decât timpurile…

*Karin Boye se Dar sub piele, în sânge şi în măduva oaselor naşte în 26 octombrie se mişcă grei, grei, captivi vulturi puternici, 1900 la Göteborg şi moare în 23 sau 24 cu aripi largi, care nu-şi lasă prada niciodată. aprilie 1941 la Alingsås. Margit Abe- Cum a fost odată tumultul vostru în furtuna de primă- nius scrie despre vară a mării? Karin Boye o carte cu Cum au fost ţipetele voastre când soarele ardea ochii titlul Drabbad av ren- galbeni? het (Lovită de puri- tate), titlu care spune Închisă este peştera! Închisă este peştera! ceva semnificativ Între gheare se răsucesc, albe ca peretele pivniţei, despre Boye ca poetă şi om, dar ar putea la fel de bine să fie fibrele mele cele mai profunde. numită „Lovită de propria sa cerinţă de puritate”. Această ce- rinţă a urmat-o toată viaţa. Debutează în 1922 cu volumul de poezie Moln (Nori), căruia îi urmează Gömda land (Ţara as- cunsă) în 1924 şi Härdarna (Îndrăzneţii), 1927. În Ţara as- coaptă ca un fruct cunsă apa devine purtătoarea de simbol. Marea oferă lumină de vindecare şi puritate; apa de izvor, incoloră şi limpede este Coaptă ca un fruct este lumea în braţele mele, nevoia de dreptate, de justiţie. Picătura de apă dintr-o frunză azi noapte s-a maturizat de creţişoară este legată, înrudită cu apa de izvor, dar vine de şi învelişul este o subţire membrană albastră care la integritate, onestitate. Îndrăzneţii constituie punctul final al se-ntinde poeziei de tinereţe a Karinei Boye. Adâncimea mării, în multe sferic, poezii, este simbol nu numai pentru mişcare, efemer, ci şi pen- tru odihna eternă, pentru moarte. Cel mai cunoscut poem, I iar sucul este dulce şi parfumat, curgător, arzător rörelse (În mişcare), cu paradoxul că dormi cel mai în sigu- flux de lu- ranţă acolo unde dormi doar o singură noapte, a devenit un mină solară. fel de poezie de luptă pentru tânăra generaţie Clarté. În 1927 Karin Boye devine membră a redacţiei revistei socialiste Afară, în universul transparent, alerg eu ca un înotător „Clarté” şi este unul din fondatorii revistei „Spektrum” din a scufundat într-un botez de maturitate şi născută cărei redacţie face parte între anii 1931-1932 împreună cu Gunnar Ekelöf. pentru o putere matură. La începutul anilor 30, Karin Boye trece printr-o criză de Menită pentru acţiune, depresie din care încearcă să iese cu ajutorul psihanalizei dar uşoară ca un râset şi prin scrierea romanului autobiografic Kris (Criza). ies dintr-o mare de miere aurie, care cere mâini avare. Între anii 1932-1933 poeta se află la Berlin unde urmează un tratament psihanalitic şi vede de aproape cum se răspân- deşte nazismul în Germania. Se desparte de soţul său, Leif Björk, şi se întoarce în Suedia schimbată: mai elegantă, mai puţin interesată de partea activă, marxistă a mişcării „Clarté”, invulnerabil dar mult mai fragilă, mai labilă decât înainte. În 1935 îi apare volumul de poezie För trädets skull (De Invulnerabil, invulnerabil dragul copacului) care-i marchează maturitatea lirică. este cel care înţelege cuvântul originar: Romanul Kallokain îi apare în 1940 şi este primit cu o cri- Nu există fericire şi nefericire. tică extrem de pozitivă. Într-o scrisoare, Boye a explicat că ro- manul este „un roman de viitor… Este vorba despre situaţia Există doar viaţă şi moarte. din secolul următor, atunci când unele dintre statele totalitare avansate se luptă pentru a domina lumea, iar omul, individul, Iar când ai învăţat-o şi n-ai mai vânat vântul, este complet în mâinile Statului.” când ai învăţat-o şi nu te-a mai speriat vântul În timp ce lucra la Kallokain, Karin Boye a scris şi poezie, revin-o şi învaţă-mă încă o dată: în principal De sju dödssynderna (Cele şapte păcate de Nu există fericire şi nefericire. moarte), un fel de oratoriu, care nu a fost niciodată finalizat. Această culegere de poezie s-ar putea numi o cantată despre Există doar viaţă şi moarte. dragoste şi moarte. Cantată care pare să fie născută dintr-o criză la fel cu cea pe care o trăieşte poeta în primăvara anului Am început să scriu atunci când voinţa mea s-a năs- 1941, anul în care trupele germane au pătruns în Balcani. În cut, 23 aprilie armata greacă capitulează şi trecătoarea Termop- şi-am încetat să scriu atunci când voinţa mea a dispă- hyle, apărată de unităţi englezeşti, cade – drumul spre Atena rut. este deschis. Pe 23 aprilie 1941 Karin Boye dispare – locuia pe atunci Secretul cuvintelor originare la o prietenă în Alingsås – şi este găsită moartă, câteva zile îl vom păstra până în faţa morţii. mai târziu, pe un mic deal de la marginea oraşului. Poeta s-a sinucis luând o supradoză de somnifere. Traducere şi prezentare Dorina Brânduşa Landén

184 PRO SAECULUM 7-8/2014 meridiane

Hilary Mellon*

MoMent la belSey bridge farfurie albă pe faţa de masă a cerului. Dincolo de câmpuri un soare autumnal e feliat de orizontul ascuţit cincizeci de Şi aici nuanŢe de albaS- Clădiri joase se văd ca o creatură adormită tru Pielea-i se întinde peste grădină şi peste tufişuri săl- In încăperea unde batece vin şi se duc poeţii membrele-i semnalizează terenuri de tenis şi arbuşti fiecare purtându-şi unde frunzele se-nfioară în briza ştiută emoţiile ca roba unui rapsod Şi bogată precum cati- deodată feaua o muzică medievală vopsită în culorile se prelinge prin ferestrele deschise curcubeului ca Întregul spectru mierea dezvăluit de în fiecare nuanţă subtilă pe-un de la carmin la stacojiu aprins cuţit. în cincizeci de nuanţe de albastru. coffee at oliveS (for Mick) Monede la păStrare Economisind pentru timpuri grele, S-a petrecut ca o binecuvântare neaşteptată o bancă grasă îndesată pentru vremuri bune Fericire pe un saxofon fierbinte pentru a o folosi la strâmtoare cu note ce răsună năvalnic aspră, întunecată, Apoi acea rapidă o zi abundenţă bogat consistentă care zăboveşte pe limbă ca oricare alta. precum catifeaua tăiată granulată şi neagră Acea comoară de promisiuni ascunse cântăreţe din recolta de la miezul nopţii. mai mult intactă decât numărată, potenţialul ei e cel mai bine neplătit. farfurie albă pe faŢa de MaSă a cerului Nu sparge puşculiţa în formă de purceluş. dimineaţa e sticlă înceţoşată ascuţită la margini paSărea curiozităŢii opacă precum fereastra de la baie Făurită eşti şi perfect iarba e-un pandişpan împreunată fără sutură. Priveşte-te decorat cu o glazură din zahăr în oglindă. Vezi moale sub suprafaţă nu este nicio sutură. vântul e-o hârtie decupată rapid Nu ai fost însăilată la întâmplare nărăvaş şi usturător cu fir vechi de cusut şi apoi cusută ca o răsuflare tăiată deodată o ultimă bucată într-o vineri după-amiază. drumul se joacă de-a v-aţi ascunselea Nu! Eşti cu adevărat frumoasă cu veşmântul unui magician – o creaţie inspirată. Tu invizibilitatea vechii pelerine în ceaţă eşti o reflecţie târzie soarele e dalb şi lucios ochii tăi cei ai unui copil curios fragil pe fundal de nori groşi cu penajul lucios ca faianţa albastră

*Hilary Mellon, membră şi activites officer la societatea lite- a unei piscine debordânde cu lacrimi din petrol rară The Poetry Society of the Open University UK , a pu- şi labe palmate anume. Priveşte. Acum. blicat versuri în colecţii colective, în numeroase reviste Vezi cum doresc să danseze. literare, în antologii, a fost finalistă publicată la concursurile de OPEN POETRY. A semnat recenzii în reviste literare. Traducere şi prezentare Mariana Zavati Gardner

PRO SAECULUM 7-8/2014 185 lector

A.Gh. Olteanu

O CARTE DE MARE MOBILITATE INTELECTUALĂ

Moartea formei (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014) instrumente de lucru similare dialectologiei lingvistice: continuă, din păcate postum, seria „ediţiilor revăzute de monografii, colecţii de texte, dicţionare, atlase. Cu atât autor” a cărţilor lui Petru Ursache. mai mult, cu cât folcloristica românească a realizat deja Dintr-o Notă a ediţiei (p. 5), semnată de Magda Ur- un număr însemnat de asemenea instrumente: chestio- sache, soţia autorului, aflăm câte ceva din avatarurile nare, colecţii, monografii, tipologii etc. Subsumându-se apariţiei primei ediţii, sub titlul, din motive de cenzură, folcloristicii generale, dialectologia folclorică cercetează Eseuri etnologice, în 1986, la Cartea Românească, iar probleme specifice; colaborează cu dialectologia lin- dintr-o Prefaţă polemică a autorului, punctul de vedere gvistică, etnografia, sociologia etc., reprezentând un înnoitor din care acesta înţelege să abordeze proble- model de cercetare interdisciplinară; poate contribui la mele folclorului, în contextul mai larg al etnofolcloristicii dezvoltarea altor discipline, poate fixa ariile de răspân- internaţionale, sau în cel mai restrâns, la nivel naţional, dire a motivelor poetice, asigurând un „tip de stilistică plecând de la postulatul că „este mai profitabil să scrii sistematică (s.aut.), scutindu-ne de formulări intuitive” o carte deschisă spre modernitate decât zece în sufo- (p. 54), aducând, „în acelaşi timp... lămuriri în legătură canta manieră a tradiţionalismului folcloristic: descrierea cu evoluţia limbii literare şi a scrisului artistic”. meticuloasă a colecţiilor, a genurilor şi a speciilor, înţe- Între discipline, poetica reprezintă modalitatea de legerea simplistă a gusturilor, a tipurilor de invenţie şi a orientare în creaţie, fie ea orală sau scrisă. Se disociază categoriilor estetice, dispreţul faţă de capodoperă” între poeticile implicite şi cele explicite, dar cele două (p. 8). tipuri – prima de autovalorizare, a doua de valorizare Cartea e alcătuită din patru capitole-eseuri (Disci- (deci din exterior) – sunt complementare. De reţinut că pline, Concepte şi motive, Relaţia oralitate-scriere şi Petru Ursache întreprinde o incursiune, utilă, nici vorbă, Secvenţe istorice), ceea ce justifică subtitlul Eseuri et- în devenirea poeticilor explicite din cultura română, ur- nologice. În aparenţă, substanţa eseurilor este etero- mărită în context european, încheiată cu poeticile/reto- genă, dar, dacă punctul lor de plecare (adesea şi de ricile din folcloristica noastră din a doua jumătate a sosire) este cultura orală, ele îşi dobândesc dreptul de secolului XX: Petru Ursache (Poetică folclorică, 1976), şedere laolaltă, între aceleaşi coperţi. Gheorghe Vrabie (Retorica folclorului. Poezia, 1978), În capitolul I, autorul este preocupat de a defini dis- Ovidiu Bârlea (Poetica folclorică, 1979), Adrian Fochi ciplinele ştiinţifice din aria socialului şi de lămurire, în (Estetica oralităţii, 1980), Cezar Tabarcea (Poetica pro- termeni cât mai proprii cu putinţă, a conceptelor. Astfel, verbului, 1982). Subcapitolul Poetici româneşti în gene- dacă etnologia se poate defini prin raportare la socio- ral şi poetici folclorice în special se încheie cu un logie (etnologia studiază „etnogeneza şi evoluţia culturii comentariu critic substanţial al poeticilor folclorice enu- tradiţionale – ca texte şi limbaje –, şi evoluţia agenţilor merate mai sus, exceptând-o, fireşte, pe a autorului vo- acestora, în calitatea lor de autori şi colportori – indivizi, lumului care ne preocupă aici. grupuri etnice, cu scopul de a lămuri sensul gândirii co- În ultima parte a primului capitol, Petru Ursache munităţilor umane, modul în care formele culturii nu se abordează problema apriorismului în folclor, identificând nasc şi există la întâmplare, ci constituie un sistem uni- patru categorii de texte folclorice, de „utilitate majoră în tar de valori (p. 19), folcloristica se poate şi trebuie ra- operaţia de distingere a gândirii filozofice populare faţă portată la filologie, iar dialectologia folclorică de cea savantă, mai exact, de sistemele ei” (p. 72): le- înţeleasă drept „configurare în dialecte şi graiuri artis- gendele cosmogonice (pentru că au „ca tematică ge- tice, după modelul limbii vorbite, fireşte, fără a ajunge neza mediului sociocosmic”), parimiile (pentru că au „un la identităţi” (p. 23). Ar fi vorba, altfel spus, de un „trans- caracter sentenţios şi prescriptibil”), cimiliturile (pentru fer de metodă”, folcloristul constatând că dispune de că subliniază „caracterul concret, aplicat al gândirii tra- tehnicile de lucru „elaborate deja de dialectologi, func- diţionale”, care „operează cu reprezentări de obiecte ţionând în mod paralel la nivelul tuturor sectoarelor cul- metonimizate”, fără însă ca acestea să fie izolate între turii şi artei populare” (pp. 26-27). Dialectologia ele) şi textele superstiţiilor (pentru că ele reflectă gân- folclorică e, de aceea, în măsură să tindă a întări para- direa prelogică primitivă cu tendinţă spre obiectivare). lela cu cercetarea dialectală inclusiv în elaborarea unor În deschiderea capitolului al II-lea, Concepte şi mo-

186 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector mai puţin demn de interes, beneficiază subcapitolul Cu- vântul român în colecţiile de folclor (pp. 137-150). Chiar dacă-şi ia, de circumstanţă, măsura de prevedere că, pe textele folclorice, nu se poate cerceta diacronic pre- zenţa etnonimului român, după o demonstraţie perem- ptorie pe texte reprezentând întreaga oecumena românească, Petru Ursache ajunge la concluzia: „Stu- diul detaliat al textelor folclorice, cu indicarea tuturor lo- calităţilor de unde au fost culese, ar putea duce la alcătuirea unui veritabil atlas folcloric după modelul lin- gvistic. S-ar pune astfel în evidenţă, în măsura în care ne permitem să ne bazăm pe înregistrările fidele, circu- laţia reală a cuvântului român, cu toate formele sale de- rivate” (p. 149, s.aut.). Mitul mioritic (pp. 150-164) încheie capitolul al II-lea, cel despre concepte şi motive. Mioriţa nu s-a bucurat de cunoaşterea şi recunoaşterea de care au beneficiat, pe spaţii geografice ample, alte epopei, precum Kale- vala, Cântecul Nibelungilor, Cântecul Cidului, Iliada etc., pentru că a o înţelege presupune „o iniţiere mai adâncă şi subtilă care nu se realizează decât prin intermediul generaţiilor de strămoşi, stăpânitori ai plaiurilor carpa- tice într-un illo tempore al etnicului” (p. 152). Ceea ce nu l-a împiedecat pe G. Călinescu să treacă Mioriţa printre miturile fundamentale, făcând, adică, din Mioriţa Andrei Negură - Impresie un mit literar. Lucru perfect justificat, de vreme ce „mitul literar este o categorie de gândire subsumată mitului tive, e studiat, din varii perspective, conceptul minu- general” (p. 154), aşa cum l-a definit Mircea Eliade în nat/merveilleux în relaţia cu fantasticul (s.aut.), care Aspecte ale mitului. Conceptul mioritismului ca mod de rămân categorii complementare. În istoria imaginarului, existenţă e îndrituit de faptul că „textul literar (în accep- s-au separat şi interferat, construindu-şi serii categoriale ţiunea lui folclorică ori scrisă) alegorizează existenţa proprii ori comune; după cum, pe alt plan al aceleiaşi omului (mitul literar), prescriindu-i un model de compor- istorii, s-au regăsit în sfera estetică a sublimului” tament general-valabil” (p. 160). Marea dezbatere în (p. 100). jurul ciclului mioritic de peste 1000 de variante – o în- Întrucât e vorba de concepte şi motive, preocuparea tinsă reţea de texte, fiecare sat putând avea varianta lui pentru identificarea lor devine oarecum obligatorie. De – încă n-a decis nimic, „pentru că Mioriţa se cere mereu aceea, subcapitolul Trei ipostaze poetice ale mării e reabordată de fiecare generaţie de cercetători. Chiar şi consacrat urmăririi reprezentării mării, ca temă, arhetip pe acest plan s-a extins schema mitică generală a eter- şi motiv poetic, în diverse categorii folclorice: proverbe, nei întoarceri... Astfel, Mioriţa rămâne cea mai contro- cimilituri, descântece, cântece epice, basme, colinde. versată mare problemă din literatura noastră modernă, Prilej de a face tot felul de constatări, disocieri, identifi- de la primul vers până la ultimul, iar studiile ce i se con- cări: folclorul cultivă peisajul într-un chip sintetic (nu sacră se supun aceluiaşi destin al controversei, de la analitic, ca în literatura cultă), esenţializat, stilizat, ceea primul la cel ce se scrie în momentul de faţă, dacă prin ce „asigură elementelor de peisaj, eliberate de descrip- timp înţelegem prezentul continuu (s.aut.) al mitului. tivism, o multitudine de semnificaţii, precizând valoarea Este cea mai mare izbândă la care poate aspira un text mitică, religioasă, sacrală, ritualistică a unor construcţii artistic” (p. 162). epice” (p. 101); „dimensiunea sublimului” nu-i scapă ar- Cu eseul conţinut de capitolul al III-lea, Relaţia ora- tistului anonim, „dovadă proverbul «Frumos să priveşti litate-scriere (100 de pagini din cele 300 ale cărţii) în- furtuna, dar cam de departe»”; în timp ce în cântecul cepe aventura cercetării rădăcinilor folclorice ale epic „marea se ipostaziază tematic…, în colinde o face literaturii române, atât de frecvent întâlnită în preocu- arhetipal” (p. 127); prin arhetipuri înrudite ca sens, apă, pările oamenilor noştri de cultură. Fenomenul e, deopo- sânge, peşte, lună, femeie, descântecele şi colindele, trivă, explicabil şi justificabil. Pentru o perioadă extrem mai mult decât alte specii folclorice, demonstrează că de lungă, de aproape 1000 de ani – de la formarea lim- omul tradiţional „poate coborî la nivelul formelor primor- bii române şi a poporului român până la apariţia, în se- diale, verificându-se pe sine şi încercând să intre în cir- colul al XVI-lea, a primelor texte scrise în limba română cuitul universului” (p. 129). – literatura populară a ţinut locul literaturii culte, contri- De un studiu insolit – într-o carte care-şi propune de- buind la dezvoltarea capacităţii expresive a limbii noas- limitarea disciplinelor folcloristice, cercetarea unor teme tre naţionale. ori motive, relaţia folclor-literatură cultă etc. –, dar nu

PRO SAECULUM 7-8/2014 187 lector Petru Ursache îşi începe demersul cu Steluţa lui nul”. Opera literară cultă are, spre deosebire de cea fol- V. Alecsandri. În poeziile de inspiraţie folclorică ale clorică, un scăzut grad de formalizare, motiv pentru care acestuia (Mărioara Florioara, Legenda rândunicii, Le- metoda structuralistă nu poate fi singura folosită. E, din genda Ciocârliei, Prier şi fata iernii, Sora şi hoţul etc.) nou, şi mai apăsat, marcată deosebirea între individua- se poate identifica un model structural: naşterea mira- litatea creatoare cultă, „care tinde conştient să se dife- culoasă a unei fete, statutul ei ambiguu (fată, floare, renţieze de confraţii de serie” şi creatorul de tip oral, stea, pasăre), interdicţia, încălcarea interdicţiei prin „care tinde inconştient (s.n.A.Gh.O.) să se integreze în aventura erotică într-un timp sacru (luceafăr-zburător- totalitate” (p. 208). În Melancolie există o „dublă ordine brumărel), moartea violentă, transferarea într-un mediu epistemică: o deschidere spre mundan, alta spre cos- aleatoriu. Steluţa se pliază perfect (analiza nu e numai micitate”, motiv pentru care o „despărţire a miticului de plauzibilă, ci, mai ales, convingătoare) pe acest model lumesc” este cu neputinţă. Dar, la fel ca în folclor, avem folcloric. Plusul cu care vine poetul din Mirceşti este că, a face cu o „schemă abstractă incluzând două mari ti- la seria luceafăr-zburător-brumărel, se adaugă actantul puri de pulsiuni: Eros-Thanatos… Orice ritual de înmor- poet. Steluţa poate fi socotită astfel „un fel de artă poe- mântare este însoţit de forme de reprezentări ale tică, privind funcţia inspiratoare a iubitei moarte, în cea credinţelor în perpetuarea ciclului vital, după cum orice mai bună tradiţie a poemelor orfice. Poetul trebuie să naştere, considerată eveniment pentru grupul familial şi rămână mereu tânăr pentru a cânta iubita şi patria: 8 social, conţine şi prefigurări ale morţii” (pp. 214-215). mart, Vis de poet, Cântece şi sărutări, Steaua ţării şi al- Ceea ce Eminescu spusese cu mult înaintea unor Jung tele” (p. 173). sau Mircea Eliade: „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi Tot prin raportare comparativă la sursele sale folclo- mor spre a se naşte”. rice este cercetat şi Stilul unei naraţiuni: „Povestea lui Într-o amplă acoladă textuală (pp. 218-248), intitu- Harap Alb”. Se porneşte de la conceptul de abatere (de- lată Moartea formei (de unde şi titlul cărţii), Petru Ursa- viere), sau, în limbajul francezilor (A.J. Greimas), écart, che abordează din nou, în cel mai acut accent, şi se demonstrează că textele tradiţionale constituie deosebirea dintre modul de gândire şi creaţia tradiţional pentru Creangă un „punct de plecare sau, mai bine zis, şi cel modern, mai larg spus, între ontologia omului tra- materie primă pentru o nouă realitate estetică, originală diţional şi a aceluia modern. Conceptul de formă e de- şi distinctă” (p. 176). Pentru a se evita frazele declara- finit, cu ajutorul lui Mircea Eliade şi al altora (Henri tive, se recurge la metoda statistică. Aceasta arată că Ion Creangă foloseşte „8 formule mediane, 29 de ver- suri, 25 de construcţii versificate în proză, 44 de zicători, 143 de formule orale, în total 264 de unităţi poetice sta- bile. Adunate laolaltă, se întind pe 10 pagini compacte, a treia parte a basmului, ceea ce vorbeşte de la sine despre structura frazelor din Povestea lui Harap Alb” (p. 179). Aceste constatări sunt, apoi, raportate la dife- rite nivele de invenţie ale variantelor orale. Rezultă o schemă foarte interesantă: în relaţia dintre performanţă şi competenţă, acolo unde Creangă performează con- ştient, avându-l în vedere pe cititor, povestitorul oral o face inconştient, „punând în circulaţie… un repertoriu de forme locale” şi având în vedere auditoriul. Sau, mai concret: la nivelul compoziţiei, Creangă procedează la aglomerarea subansamblurilor cărora le dă o mare am- ploare; la nivelul personajului, în textele tradiţionale nu se insistă asupra trăsăturilor de caracter, acestea limi- tându-se la opoziţia bine/rău. Dimpotrivă şi paradoxal, Creangă foloseşte şablonul pentru a individualiza, fă- când chiar „risipă de şabloane”. Libertate deplină îşi ia Creangă în problema categoriei estetice a comicului, ale cărui registre nu numai că le foloseşte cu mare di- băcie, dar acestea ne apar ca pură gratuitate (ca în dia- logul „de mare rafinament literar” din camera înroşită), ceea ce ţine de domeniul literaturii culte tocmai prin pri- matul funcţiei estetice. Este rândul lui Eminescu să fie cercetat prin rapor- tare la folclor în trei subdiviziuni din subcapitolul Mihai Eminescu: încercare de identificare a unor structuri a) „Melancolie”; b) „Moartea formei”; c) „Călin Nebu- Andrei Negură - Pergament

188 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector Focillon), ca idee centrală a marilor mitologii. Ea se „Şarpele” de Mircea Eliade. Ideea centrală e inspirată menţine ca atare atâta vreme cât nu cade sub incidenţa tot de studiile lui Eliade (Images et symboles, Paris, timpului, nu se istoricizează. Erodată de timp, forma se Gallimard, 1952). Prototipul folcloric este cel al omului- goleşte de sens. Cât rămâne însă în orizontul mitic, ea şarpe (Andronic, în romanul lui Mircea Eliade), identifi- urmează „a se regenera prin imersiunile periodice şi a cat într-o variantă a baladei Iovan Iorgovan sau într-o repeta întoarcerea cu corolarul cosmogonic” (Mircea alta, Scorpia, cumulat cu simbolul phalusului reprezen- Eliade, s.aut.). Ca urmare: „Omul simplu, orientat în spi- tat de şarpe, „un simbol polivalent, iar valorile particu- ritul gândirii mitice, nu se întreabă de unde vin şi unde lare pot fi distribuite la diferite nivele mitice, potrivit se duc formele, adică mediul înconjurător vizualizat şi principiului deschiderii spre cosmos. Este, înainte de reprezentabil. Ele îi apar impersonale, cu un început (în toate, ideea lui Mircea Eliade. El aşază simbolismul la geneză) şi un sfârşit (în apocalipsă), deci se înseriază baza mitului originar al creaţiei, ce se întemeiază pe pul- în marele Timp… Omul modern condiţionează destinul siunile freudiene fundamentale: Eros (a se citi Viaţă) şi cosmosului infinit de viaţa sa limitată, de unde şi pro- Thanatos” (p. 261, s.aut.). blematizarea formei şi a existenţei înseşi: «Când sorii Cartea se încheie cu un capitol din istoria folcloristi- se sting şi când stelele pică / Îmi vine a crede că toate-s cii, Secvenţe istorice, alcătuit din două studii. Primul, nimică» (Mortua est). Este şi situaţia din Melancolie.” B.P. Hasdeu despre basm, glosează în marginea ori- (p. 219, s.aut.). Întrucât Eminescu, „ca orice mare crea- ginii onirice a basmului. În somn, inconştient, omul per- tor de universuri imaginare, nu poetiza accidentele, ci cepe obiecte-simbol (pasăre, cal, movilă, aur, în basmul principiile: iubirea, viaţa, moartea, cosmosul, timpul, Sufletul din colecţia lui P. Ispirescu); în stare de veghe, Epigonii şi Scrisoarea I, poate şi Împărat şi proletar, conştient, are loc dezlegarea simbolurilor: suflet, castel, sunt exemple tipice de istoricizare a formelor, urmă- mormânt, foc. De aici, cel puţin trei concluzii: una a lui rindu-se degradarea şi moartea lor” (pp. 228-229). De Hasdeu, conform căreia, pentru că oamenii de oriunde aceea, poezia eminesciană devine ilustrativă pentru visează, „basmele se aseamănă într-un mod atât de ui- „moartea formei” în teme precum iubirea: femeia mitor la neamurile cele mai diverse, chiar atunci când ideală, divinizată, reprezintă forma, iar femeia coruptă, şi acolo unde e absolut peste putinţă de a admite vreo moartea formei, în plan social-politic, Basarabii şi Mu- umbră de împrumut de la neam la neam” (pp. 276-277), şatinii, întemeietori, făcând, adică, parte din ordinea ge- alta a lui Petru Ursache care, plecând de la psihologia nezică („Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”) abisală, în planul căreia operează Hasdeu, e convins aparţin formei, pe când politicienii veştejiţi în ultima că acesta a „înţeles, destul de vag într-adevăr, dar îna- parte a Scrisorii III, morţii acesteia; în fine, în plan per- intea psihanalizei, că psihicul uman are o structură sonal, copilăria „este aceeaşi cu a celorlalţi şi a avut dublă, conştient-inconştient, că aceste compartimente loc demult, eventual în geneză” (pp. 229, s.aut.) şi se acţionează relativ independent şi că nu se anulează, ci distribuie formei, în timp ce „biografia corespunde isto- se completează” (p. 272); în fine, a treia, care „confirmă riei etniilor daco-române”, ilustrând moartea formei. teoria despre funcţia cathartică a artei, întrezărită însă Într-un plan mai general, formele create genezic sunt de Aristotel” (p. 282). Al doilea, Artur Gorovei: o con- sortite pieirii prin revolta satanică. De altfel, lucrurile nu cepţie folcloristică de recuperat, face dreptate directo- se prezintă atât de net diferenţiate, cum au putut părea rului „Şezătorii”, căruia i se reproşau multe (că nu a în cele de mai sus, în creaţia eminesciană existând, elaborat studii teoretice, că „Şezătoarea” nu avea un uneori, ambele valenţe (forma-moartea formei: Rugă- program orientativ, că pe colaboratorii săi îi caracteriza ciunea unui dac, Scrisoarea III etc. De aceea, Petru Ur- modestia etc.), Petru Ursache punând accentele potri- sache supune poezia Melancolie unei amănunţite vite pe întreaga activitate folcloristică a acestuia: a tra- analize, nu atât poetico-retorice, cât mai ales cosmo- dus, cu adaptări la specificul culturii orale româneşti, sociogonice, filozofice, luând în seamă toate ambigui- Chestionarul pentru tradiţiuni populare al lui Paul Sébil- tăţile relaţiei formă-moartea formei. lot, conectându-se de la început (1892), la mişcarea fol- Se ştie că Eminescu era la curent cu mişcarea fol- cloristică europeană, pe care, uneori, o devansează, fie cloristică europeană, în primul rând cu etnopsihologia terminologic, fie ca atitudine (Sébillot, van Gennep); a lui Steinthal şi Lazarus, ceea ce va face ca poetul să ţinut pasul cu teoriile autohtone (ale lui Hasdeu, îndeo- devină primul nostru culegător autentic de folclor, de sebi, cele referitoare la etnopsihologie); e preocupat vreme ce „încă Perpessicius observa că fidelitatea lui consecvent de conservarea folclorului în publicaţii şi ar- Eminescu faţă de anumite texte folclorice poate concura hive; va „publica materiale culese nu numai în forme li- chiar şi banda de magnetofon” (p. 250). Acest lucru e terarizate, dar şi în scriere dialectală, făcând utilă demonstrat peremptoriu pe versiunea în proză a bas- publicaţia pe care o conduce mai multor categorii de mului Călin Nebunul, demonstraţie care atrage, compa- lectori, diferiţi ca profesiune” (p. 303). rativ, în discuţie şi varianta versificată, cu sublinierea Moartea formei e o carte de mare densitate ideatică deosebirilor respective, mai ales în ceea ce priveşte ex- şi de o la fel de mare mobilitate intelectuală, o carte, în presivitatea. fine, care poate interesa, în ciuda aparentei sale etero- Ultimele pagini ale capitolului despre relaţia oralitate- genităţi, deopotrivă, pe specialişti şi pe cei doritori a-şi scriere sunt afectate Prototipurilor folclorice în romanul lărgi orizontul cultural.

PRO SAECULUM 7-8/2014 189 lector

Maria Vaida

CU NICOLAE DABIJA PE DRUMUL CĂTRE BISERICĂ

În Cetatea Regilor se pot întâmpla minuni şi în zilele ca şi cum m-aş ruga” (p. 170). noastre pentru că Ana din zid facilitează adesea mira- Poetul şi-a petrecut copilăria între basm şi icoană, colele, iar acolo, la Curtea de Argeş miracolul s-a înfăp- la bunici, evocaţi atât de frumos în scrierile sale. Impre- tuit prin bunăvoinţa şi înţelepciunea omului cât o sionantă este rugăciunea bunicii poetului care începea minune, excelenţa sa academicianul Gheorghe Păun, cu Tatăl nostru în limbile slavonă, greacă şi română, care a realizat o punte între revistele culturale româneşti continuând cu discuţia creştinei Ana cu Bunul Părinte: din Ţară şi din jurul ei. Fiind şi eu un colaborator al re- „Îi povestea cum îi trecuse ziua, se sfătuia cu el, câteo- vistei Curtea de la Argeş am avut onoarea de a fi invi- dată bocea, altădată-I povestea ultimele întâmplări din tată în oraşul lui Neagoe Basarab, pe Dealul Olarilor, sat, ca să-l mai veselească pe Dumnezeu” (p. 171). Bu- de unde lumea se vede mai altfel, după cum arată scrii- nica Ana era contemporană cu fluturii şi cu Dumnezeu, torul Gheorghe Păun în recentul volum intitulat Vedere de aceea apare ca o sfântă coborâtă de pe icoană în de pe Dealul Olarilor, Ed. Ars docendi, Universitatea din ochii copilului de 5-6 ani. Până şi lumea văzută din clo- Bucureşti, 2014. Miracole au fost cărţile şi revistele ce potniţa bisericii este: „Imensă, măreaţă, largă, mai vie, s-au lansat cu acest prilej, întâlnirile şi dezbaterile de la fără de capăt. Se vedeau orizonturi peste orizonturi, Casa de cultură şi Primăria din Curtea de Argeş, dar sate după sate, păduri urmate de şesuri, ape şerpuind mai ales oamenii care s-au adunat aici şi au trăit mo- printre dealuri şi lunci de un verde lăcrimos” (p.163). mente inefabile. Lista ar începe cu sora cea mică a poe- Spaţiul teluric se leagă de celest prin însăşi fiinţa nevi- tului Nicolae Labiş sau cu poetul Nicolae Dabija, nici nu novată a copilului Nicolae, copleşit de har, care iată, mai ştiu, dar nu pot să înşir numele oamenilor de cul- acum îşi proiectează autobiograficul în imaginar cu ta- tură, scriitori şi oameni de ştiinţă, artişti care au partici- lent şi credinţă, fără să-I fie ruşine a privi spre cer. Dra- pat, ca mărgăritarele pe-o aţă, că am înconjura toată gostea de neam este chintesenţa sufletului poetului România şi împrejurul ei românesc! Nicolae Dabija, iar explicaţia genezei Mării Negre este Dar eu, ca un nevrednic urmaş al Anei din zid, am impresionantă: „După ce Dumnezeu a făcut neamurile, fost binecuvântată a-l cunoaşte pe omul Nicolae Dabija tare multe necazuri au tot dat peste români. Şi atunci, (pe poet îl ştiam, ca şi pe ceilalţi, începând cu Grigore ca să le mai ia din necaz, Cel de Sus le-a dăruit întru Vieru, Leonida Lari numai din cărţi), care mi-a dăruit o mângâiere lacrima. Plângeţi şi-o să mai treacă din du- carte ce arată dragostea sa întru Cuvânt şi Credinţă rere, le-a zis Cel de Sus, adăugând îngăduitor: Şi lacri- Strămoşească, mi-a dăruit de fapt inima sa, m-a luat de mile voastre se vor aduna într-un iaz mic… mână şi m-a condus pe Drumul spre Biserică (e titlul …Şi aşa a apărut Marea Neagră” (p. 19). cărţii), Ed. Tipografia „Europress”, Chişinău, 2013. Vo- Încercările copilăriei, închisorile prin care au trecut lumul adună cu prilej aniversar „toate cuvintele trecute bunicii, unchii şi părinţii poetului impresionează prin prin inima creştinului Dabija”, după cum spune autorul lipsa temeiurilor acuzării, dar şi prin tăria morală a celor selecţiei, pr. Octavian Moşin. Din aşchii de cer poetul condamnaţi de comunişti. Jertfa de sânge a neamului Nicolae Dabija ne clădeşte drumul spre credinţă cu Dabija pentru credinţă strămoşească şi limbă româ- poeme creştine şi psalmi, confesiuni, file de roman, sec- nească este o realitate în faţa căreia ne plecăm cape- venţe de nuvele, pagini de literatură română veche; ne tele şi-l fericim pe poet care a avut prigoniţi pentru prezintă marii ierarhi din viaţa scriitorului, pelerinajul său dreptate, mama, bunicile şi străbunicile sale au plâns la locurile sfinte pe urmele lui Iisus. Absolut toate scrie- iazuri de lacrimi, dar au zâmbit mereu, ca mătuşa Aga- rile lui Nicolae Dabija atestă credinţa în Dumnezeu şi fia, care zice că: „Nu vreau să mă vadă Dumnezeu tris- respectul pentru înaintaşi, situându-se în umbra crucii tă.” (p. 22). În aceeaşi comuniune cu cele sfinte se află şi a teiului eminescian, iar atmosfera sacralităţii operei şi taina bisericii din satul Cobâlea, zidită de Ştefan cel aduce lectorul în rugăciune şi mirare, cu mireasmă de Mare, despre care scriitorul ne spune că a fost zidită în tămâie ce răzbate din rândurile şi gândurile creştine ale scorbura unui stejar ca să scape de prigoana comu- scriitorului. Cartea aceasta este ca un palimpsest alcă- nistă: „Păstrarea unei taine de către o întreagă comu- tuit din aşchii de cer: ridici un strat şi descoperi o altă nitate, cu mic, cu mare, face parte, fără îndoială din minune, apoi alta şi alta, până la zidul iniţial, pictura care Basarabia Profundă, parte a României Profunde, ca şi trebuia ascunsă în adâncul inimii, acolo unde poetul acea biserică micuţă, care a încăput în scorbura unui vorbeşte cu Dumnezeu pentru că el s-a pomenit „scriind stejar, în aşteptare de vremuri mai bune” (p. 24). Dove-

190 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector dind calităţi de erudit, Nicolae Dabija se înscrie în seria Nicolae Dabija, apoi călătoria în spaţiu la Ierusalem, pe traducătorilor de Psalmi ai profetului David în versuri, urmele Mântuitorului, şi călătoria în toposul sacru, o că- alături de Dosoftei la 1673, de Ioan Prale, 1827, Vasile lătorie interioară, în suflet, spre Biserică, prin rugăciune, Militaru, 1933. Motivul este accentuat de Octavian prin psalmi, prin întreaga operă a scriitorului cel dăruit Moşin: „Nicolae Dabija s-a apropiat de Psalmi, versifi- cu har, care valorifică pentru urmaşi talanţii primiţi. Al cându-i în limba noastră, cu speranţa că aceştia îşi vor doilea substantiv, Biserica simbolizează, în opinia noas- găsi drumul către inima cititorului de astăzi” (p. 128). tră, credinţa din noi, aceea de Ţară şi aceea de Ană – Academicianul Nicolae Dabija face temeinice şi pro- Biserică, un mit blagian al jertfei parcă reînviat la Curtea funde cercetări pentru descoperirea vechilor scrieri ro- de Argeş. mâneşti în slavonă, greacă, medio-bulgară sau latină, Nicolae Dabija este fratele meu cel mare, ne leagă oferind pentru viitorii cercetători sursele informaţiilor şi mult mai multe aspecte decât se poate crede: mi-am bibliotecile unde se găsesc. În felul acesta el mută gra- petrecut şi eu copilăria între basm şi icoană, în casa niţele timpului şi ale istoriei liricii româneşti mai în ve- babei mele Ana, bunica blândă şi iubitoare care m-a dus chime, cu 250 de ani înainte, pe vremea lui Mircea cel de mânuţă la biserică, m-a învăţat primele rugăciuni; şi Bătrân prin imnurile bisericeşti ale lui Filotei Monahul, eu am moştenit un nume de voievod, deşi stră-strămoşii poet şi compozitor, autor al mai multor tropare, cântate mi-au fost haiduci (renumitul Teodoroc Vaida, condam- cu prilejul sărbătorilor creştine, cum ar fi: „ Veniţi toţi, pe nat şi ucis la Cluj de austro-ungari în secolul XVIII); şi Maica Luminii, pe Preasfânta Fecioară Maria să o lău- eu am avut între înaintaşi prelaţi ai bisericii ortodoxe dăm, pe care Sfântul Andrei a văzut-o rugându-se cu (despre unchiul mamei Popa se vorbea cu sfinţenie în sfinţii în Vlaherna pentru popor şi să cinstim puternicul casă); şi eu mă pierdeam ore în şir prin podul casei bu- ei Acoperământ!” (p. 147). Mitropolitul Grigore Ţamblac nicilor plin cu minuni aduse de bunicul de pe front; şi eu scrie în 1402 o operă originală în limba medio-bulgară, intram pe furiş în casa dinainte ca să iau fructe de pe numită Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, ale cărui grindă şi să admir ulcelele de porţelan cu chipurile di- moaşte, domnitorul Alexandru cel Bun le-a mutat la Su- nastiei regilor României; şi eu am trăit un miracol dar ceava din Cetatea Albă. În 1404 acesta scrie un poem nu la Ierusalim ci la Erevan, şi eu l-am întâlnit pe Poet, creştin, Dor de Dumnezeu, pe când era egumen al mă- iar aceasta e o minune în sine; şi eu pot spune: năstirii Neamţ, probabil pentru corul lăcaşului monahal. „Această piatră a fost cândva Biserică” pentru că are Poemul a avut o largă circulaţie câteva secole în lumea chipul Fecioarei încrustat pe ea, iar în fundal apare un ortodoxă, iar Nicolae Dabija face traducerea acestuia Iisus coborât de pe cruce şi am descoperit-o în pămân- din medio-bulgară. Îl cităm pentru frumuseţea sa indes- tul moştenit de la strămoşii mei. Pe drumul către bise- criptibilă: Nici grijile ce vin grămadă, / Nici temniţă şi rică… nici corvoadă, / Şi nici, mai tulbur, văzul meu – / Nu vor putea nicicând să scadă / Din dorul meu de Dumne- zeu.” (p. 148). Urmează apoi un alt poet, Chiprian, au- torul unui imn religios şi al unei Jitii a Sfântului Varvar, intitulată Jitia şi viaţa cuviosului nostru părinte Varvar cel izvorâtor de mir, care s-a ostenit pe muntele Pela- ponez. Lista vechilor scrieri continuă cu lucrările lui Eus- tatie Protopsaltul, numit şi de la Putna şi a sa Carte de cântece din 1511 şi un Irmologhion cu stihuri, heruvice, aliluiare, crateme, prochimene, irmoase şi imnuri. La moartea lui Ştefan cel Mare, lui Eustatie i s-a încredinţat conducerea corului care a cântat la prohodul voievodu- lui. Cartea de cântece este o capodoperă a artei minia- turale, părând mai degrabă pictată decât scrisă şi se păstrează la Secţia de manuscrise a Muzeului Istoric de Stat din Moscova. Cântecele sunt în limbile slavonă şi greacă, pe pagina 158 a manuscrisului „găsim auto- graful compozitorului inclus într-o criptogramă, din care, descifrând-o, aflăm: Protopsaltul Eustatie de la mănăs- tirea Putna a scris această carte de cântece cu cântări de-ale lui, în zilele blagocestivului şi iubitorului de Hris- tos domnului nostru Ioan Bogdan voievod al Ţării Mol- dovalahe în anul şapte mii şi încă nouăsprezece (7019, adică 1511) luna iunie, ziua a unsprezecea această carte, aceste cântece în dar le aduce” (p. 152). O privire aparte se cuvine să îndreptăm spre titlul acestei cărţi: Drumul spre Biserică. Ea include în meta- fora din titlu triple semnificaţii pentru fiecare substantiv: drumul semnifică viaţa şi devenirea în timp a poetului Andrei Negură - Balada Lunii

PRO SAECULUM 7-8/2014 191 lector

Monica Grosu

MIHAI EMINESCU ÎN TEXTE ŞI CONTEXTE NOI

Cărţile de critică şi istorie literară ale profesorului clu- fiecare strofă răzleaţă sau fragment de pe vreun petic jean Mircea Popa sunt, aşa cum bine se ştie, rezultatul oropsit de hârtie răvăşită pot să constituie o contribuţie unor asidue cercetări în arhive sau biblioteci şi, prin ur- de preţ la fixarea acestui uriaş intelectual” (Ilarie mare, documente de real interes şi maximă probitate Chendi). exegetică. Scrierile domniei sale fac dovada unei munci Definind „Ideea de Eminescu”, profesorul Mircea de-o viaţă, nu doar prin numărul lor impresionant, ci şi Popa vorbea de „un întreg conglomerat de trăsături uni- prin informaţiile inedite, greu accesibile cititorului de versale şi naţionale totodată, dar, înainte de toate, spi- rând şi, în plus, frumos prinse în contextele potrivite. ritul creator constructiv, vizionarismul romantic înaripat, Generaţii întregi i-au audiat cursurile la Universitatea al- expresivitate lirică armonioasă, fantezism liric inegala- baiuliană, apropiindu-se de tainele arhivelor prin cărţile bil.” Mai mult de atât, Mihai Eminescu oferă, în viziunea profesorului. Un exemplu grăitor în acest sens îl consti- criticului clujean, „acele multiple feţe ale omenescului tuie volumul recent, Mihai Eminescu. Text şi context, pe care le ia făptura noastră în drumul ei spre publicat la Editura Ţara Maramureşului, 2014, în care desăvârşire.” Tocmai de aceea, arată autorul, poeţii îl autorul adună o serie de studii şi comentarii dedicate frecventează periodic, recunoscându-i „izvorul de puri- poetului naţional şi operei sale. Preocuparea criticului tate şi prospeţime pe care îl poartă apele lui, robiţi de pentru creaţia eminesciană, constantă de-a lungul tim- vraja versului cristalin şi plin de înţelepciune.” Desco- pului, a devenit vizibilă şi prin celelalte două cărţi, pu- perit mai întâi de poeţi, Mihai Eminescu se păstrează blicate anterior: Mihai Eminescu. Contextul receptării printre preferinţele acestora, fapt dovedit şi de nume- (1999) şi Mihai Eminescu în Transilvania (1866-1918). roasele versuri omagiale ce îi sunt închinate. Bibliografie (2000). Capitolul „Polifoniilor textuale” însumează analize şi „Beneficiind de o cercetare sistematică şi comentarii de substanţă, privind aspecte tematice sau amănunţită a presei, de investigaţii în arhive şi biblio- motive recurente ale creaţiei eminesciene: ipostazele teci, autorul scoate la iveală, în cea mai mare parte, lu- trecerii, raportul omului cu lumea, al fiinţei cu nefiinţa, cruri trecute cu vederea până acum, aspecte şi detalii al eului cu dublul său, motivul cavalerului medieval, cos- privind, înainte de toate, receptarea poetului şi a operei mogonia ş.a. La toate acestea se adaugă completări sale în Transilvania”, pornind de la „Ideea de Eminescu” documentare, demne de luat în seamă pentru o percep- cu tot ce presupune această aserţiune, trecând apoi la ţie de ansamblu, riguroasă şi fundamentată ştiinţific, a „Polifoniile textuale” ale unor scrieri eminesciene şi pre- operei eminesciene. Se impune a fi semnalat şi amplul zentând ulterior contextul exegetic şi editorial cu rol studiu „Eminescu şi Baudelaire”, ce pune pe tapetul dis- semnificativ în impunerea şi mai buna răspândire a poe- cuţiilor poziţia poetului nostru naţional în relaţie cu marii ziei eminesciene. Spre exemplu, cunoscutul istoric ju- nimist A.D. Xenopol s-a numărat printre admiratorii romantici europeni, căci, aşa cum subliniază criticul, „cu poetului, adunând „între copertele unei singure cărţi, Eminescu, poezia europeană încheie un ciclu de cul- toate poeziile cunoscute şi publicate de Eminescu în tură, dar şi deschide altul”, marcând ,,un moment de în- timpul vieţii şi nu selectiv”, cum procedaseră alţii. Textul ceput în arta europeană a sfârşitului de secol XIX şi exegetic musteşte de informaţii, de toate felurile, pla- dislocând straturile învechite ale vechii retorici, silindu- sând în context, cum nu se poate mai bine, le să coboare la esenţe, la alegorie şi simbol, la ambi- personalităţile la care se face referire, evenimentele şi guităţile scrierilor moderne.” întreg corpusul de relaţii interumane specifice perioadei Partea a doua a studiului realizat de profesorul Mir- evocate. Ochiul experimentat al istoricului literar reţine cea Popa vizează „o geografie a receptării”, cu accent faptul inedit şi verifică întotdeauna o informaţie, folosind pe spaţiul transilvănean, de care poetul a fost legat prin mai multe surse, comparând documentele, mai multe episoade biografice. Regăsim, cu acest prilej, urmărindu-le cu neprecupeţită atenţie. o serie de referiri la episodul Grama, asupra căruia au- În istoria exegeticii eminesciene, câteva momente torul cărţii de faţă insistă, aducând noi lămuriri şi detalii, sunt înscrise, aşa cum arată autorul, de contribuţiile conforme articolelor din presa vremii. Sunt radiografiate unor însemnaţi cercetători, precum N. Iorga sau arde- apoi momentele de răspândire ale scrisului eminescian lenii Ilarie Chendi, Nerva Hodoş, Ion Scurtu, care s-au în Transilvania, începând de la debutul în „Familia” lui apropiat cu afecţiune de opera poetului, aducând Iosif Vulcan şi continuând cu ecouri tot mai răsunătoare completări şi rectificări substanţiale, în virtutea faptului în celelalte reviste ale timpului (în presa sălăjeană, spre că „fiecare rând necunoscut îl completează [pe poet], exemplu, criticul identifică mai multe indicii privind re-

192 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector ceptarea şi primele traduceri în limba maghiară a poe- Eminescu în raza gândului etern, Constantin Cubleşan, ziilor eminesciene). Eminescologi clujeni şi Săluc Horvat, Eminescu. Dicţio- Despre schimbările de optică, dar şi despre continua nar cronologic. preocupare a criticii pentru opera eminesciană, stau Covârşitoare prin amănuntele de istorie literară şi mărturie numeroase studii, din rândul cărora profesorul aspectele inedite semnalate, această nouă carte a pro- Mircea Popa semnalează câteva de dată mai recentă: fesorului Mircea Popa se înscrie în linia celor mai rigu- Adrian Dinu Rachieru, Eminescu după Eminescu, roase şi documentate cercetări despre Eminescu. Diana Câmpan, Solitudine întru înţelepciune, D. Micu,

Adrian Ţion

ÎNGERUL DEZIRABIL

Poezia religioasă cunoaşte o redresare benefică a şi revelaţie mistică. rolului ei sapienţial-formativ, fenomen înregistrat ca În discursul poetic structurat în versuri libere îşi gă- atare de critica literară în ultimii ani. Pe filieră feminină, sesc loc expresii epurate de conţinut laic, cuvintele îm- aş exemplifica această impresie prin două cărţi care brăcând uneori straiele arhaismelor din lexicul mi-au căzut în mână: Rosa Mystica de Lucia Sav şi bisericesc: „vergură născătoare de Mesia”, „mare rabi”, Laudate Dominem de Valeria Manta Tăicuţu. Învăţătu- „cântarea solomonică”, „atelierul teslarului”, „potirul de rile Bibliei şi trăirile misterului christic se revarsă în ver- crin”. Poeta cultivă cu maximă prudenţă şi delicateţe un suri de o caldă armonie din creaţia acestor poete. Maria retorism bisericesc axat pe taina christică oglindită în Vaida se alătură acestui flux compoziţional cu volumul rugăciuni vindecătoare: „Vino cu mine, îngere, să vezi / Elegiile Salomeei (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014). şi să mărturiseşti despre minunile fetiţei / părinţii ei gă- Trebuie precizat că nu este vorba despre Salomeea sind-o noaptea în rugăciune / aud psalmul nou, necu- malefică, împinsă de mama ei să ceară lui Irod capul lui noscut, dar minunat” (Minunile fetiţei). Motivul „fetiţei” Ioan Botezătorul, ci despre una din mironosiţe, şi inocente, o altă „vergură” binecuvântată, este reluat în anume de aceea care a dat naştere celor doi apostoli mai multe poeme ca factor cu efect purificator ce sfin- Iacov şi Ioan, urmându-l până la capăt pe Mântuitorul ţeşte „mahalaua” lumii căzută în foamete şi nevoi. Iisus Hristos. De acest profil al Solomeei spiritualizate Pe marginea elementelor biografice arhicunoscute s-a alipit sensibilitatea poetei pentru a-şi mărturisi cre- din viaţa lui Iisus, sunt ţesute, cu sensibilitate şi empatie dinţa în versuri de o delicată comprehensiune şi trăire creştină, „istorioare-minuni” emoţionante, în deplină ar- emoţională. În onomastica creştină, Salomeea derivă monie cu cele relatate de evanghelişti. În Lacrimile din numele feminin străvechi armean Shalom, explicat mamei, Vergura Maria plânge pentru că nu poate duce drept „pace” sau „domnia păcii”. Identificarea cu perso- la altar flori din grădină, deoarece, venind toamna, najul biblic aduce în plan literar un evident câştig. Omilia acestea s-au ofilit. Fiul vede lacrimile mamei şi udă flo- sintetizată şi rugăciunea sunt resurse de îmbogăţire a rile ofilite cu lacrimile lui şi – minune! – acestea cresc la lirismului cu subiect religios, subliniind adoraţia fără loc „neasemuit de frumoase”. În secvenţa şi Baraba se margini faţă de jertfa Mântuitorului şi credincioşia poe- credea mai bun ca Iisus, cei doi copii, Iisus şi Baraba, tei. Este vorba despre o personalizare a discursului re- confecţionau animale şi păsări din lut. Păsările lui Iisus ligios sub forma unor tânguiri, evocări, invocaţii, reflecţii, zburau, ale lui Baraba nu. Alegoria oglindeşte diferenţa contrase într-un şir de elegii de fină extracţie spirituală structurală dintre cele două personaje, ajunse la matu- şi necanonică alcătuire a expresiei poetice. ritate în faţa lui Pilat din Pont. În rândul Mărturisitorilor Poeta creează un cadru descriptiv sacrosanct, alcă- din a doua parte a volumului, Maria Vaida trece „larma tuit din elementele de decor specifice „ţării sfinte”, din arginţilor lui Iuda” care „îi asurzeşte urechile” trădătoru- care nu lipsesc măslinii, smochinii, grădina, asinul, stu- lui, ba chiar mai mult, „îi arde mâinile şi-l înjunghie / jarul pina, porumbiţa, heruvimii, rândunica. Îşi alege drept acestora” prefigurând sinuciderea sa, pentru că „Iuda / companion mărturisitor un înger dezirabil, invocat la nu se mai simţea om.” sfârşitul fiecărui poem ca reper retoric al reiterării moti- O picturalitate de sorginte vag renascentistă se de- velor pentru a împărtăţi cu el beatitudinea, înălţarea spi- gajă din versurile-imagini rostuite ca filigranate icoane rituală spre lumina cunoaşterii, jalea sau sfântul mister ale sufletului în volumul Mariei Vaida Elegiile Salomeei. al rugăciunii: „ai auzit, îngere, / glasul cel blând al mie- Poeta dovedeşte rafinament intelectual şi mare sensi- lului / nenăscut, potolind fiarele?” (Rădăcinile strămoşi- bilitate în reiterarea personală a temelor biblice, eşalo- lor). Suavă incursiune în universul biblic, poemele nate după modelul filocaliilor părinţilor bisericii şi văzute Mariei Vaida filtrează substanţa iluminării divine în rod- ca „nevoinţe ale desăvârşirii”. Cuprinderea lor într-o vi- nice cuvinte de îmbogăţire a trăirii tradiţiei creştine şi ziune unitară, pregnant evocatoare, exprimând umilinţa consolidează ideea perpetuării acestei tradiţii în poezia şi sfiiciunea în faţa sacralităţii divine, dă valoarea aces- religioasă din cadrul ortodoxismului românesc. Miraco- tui mănunchi de poeme religioase, scrise sub paza în- lul christic este transpus într-o adoratoare vrajă lirică în gerului dezirabil, veşnic însoţitor. Elegiile Salomeei, eşalonare de mărturisiri întru credinţă

PRO SAECULUM 7-8/2014 193 lector

Maria Niţu

TRAIANUS – TRUBADURUL TĂCERII*

Aclimatizând, în zona dintre Prut şi Nistru, conceptul sub semnul credinţei în Dumnezeu. „A fi fără niciun de „geografie literară” (în accepţia instaurată de Cornel Dumnezeu” este o condamnare fie la inexistenţă, fie la Ungureanu, ca o posibilă axă paradigmatică a istoriei o existenţă goală, fără sens,ori ticăloşită la maximum. literare), un segment specific al literaturii române ar fi În acest sens recuperator, e devoalarea sacrului din literatura basarabeană. Distinctă geopolitic, dar întru profan, pentru a-ţi întări viaţa şi lupta identitară prin cre- aceeaşi identitate de credinţă, neam şi limbă. Iar poe- dinţă. zia, prin natura formei sale, mai uşor convertibilă în Dintr-o abordare socio-politică, se pare că-n Basa- comis-voiajor, e platforma ideală de comunicare „sans rabia e mai fertil solul pentru o poezie religioasă, dat frontières”. fiind „embargoul asupra lui Dumnezeu”, pusă sub obroc Un reprezentant al tinerei generaţii este Traian mai intens de ideologia comunist bolşevică, prelungită Va silcău (1969), debutat în 1995. Deşi ar fi mai încă şi acum, dincolo de istoria Cortinei de Fier. aproape de modernisme, nouăzecist ca vârstă, în fapt, Poezia religioasă se impune astfel firesc în literatura e din acea „aripă” fidelă poeziei tradiţionale, a anilor ’60- militantă, ca un portdrapel, în ideea că supravieţuirea ’80, luptător, încă din anii studenţiei la Chişinău, în Miş- unui Neam e prin Limbă şi prin Credinţă. carea de Eliberare Naţională, pe baricada literaturii Şi prin alte volume anterioare, Traian Vasilcău a fost militante, în lupta pentru Istorie, Limbă, Neam. circumscris poeziei religioase. Profesiunea de credinţă Tributar generaţiei lui Grigore Vieru, ori a lui Nicolae explicitată e că Poetul are misia unui Mesia, iar cuvântul Dabija şi Leonida Lari, cu poezie angajată, cu adresa- poetic e ca Logos primordial, creator şi mântuitor. Mi- bilitate de masă, accesibilă, fără influenţe moderniste siunea e de a salva prin poeme sufletele păcătoase, în ori postmoderniste, optează pentru versul clasic, în ritm această lume desacralizată. Poemul e forma de întru- şi rimă, în metafore explicite, cu decodări clare, des- pare a Logosului divin, prin Duhul revărsat asupra poe- chise. Exprimările absconse i se pare exhibiţionisme, tului devenit Poet, ca ales al Domnului. pe care le dezavuează declarat. Se dezice chiar de ge- Cum e o practică veche a analogiilor, s-a făcut lec- neraţia sa, pe care o consideră ratată, în măsura în care tura paralelă a psalmilor lui Traian Vasilcău cu opera re- aceasta practică „pornolirica” (citându-l pe Theodor ligioasă a lui V. Voiculescu, sub semnul îngerilor Co dreanu), cu autori desăvârşiţi „de nimicuri.” Nefiind lampadofori, îngerii păzitori, asimptota între sacru şi „nici cu pitici literari nici cu păuni făloşi şi balalaicele lor”, profan. empatizează cu sintagma lui Sorescu, „singur printre poeţi!, simţindu-se singur „târând pianul pe scări”, ne- Volumul Sfeşnic în rugăciune, chiar din start, prin ajutat de nimeni „în afară de Dumnezeu şi nopţile de in- titlu, induce ideea unei poezii religioase, printr-o meta- somnie”. forizare explicită: poetul – sfeşnic şi poezia sa – rugă- Acelaşi scriitor poate fi un delicat autor de versuri ciune, ca grilă de lectură propusă. Postfaţa semnată de pentru copii (în volume ca Cerul scris cu stele) , dar în Irina Mavrodin, „Poezie şi rugăciune”, pune această re- acelaşi timp şi un puternic poet militant pentru patria sa laţie sub semnul stării de epifanie, generată de inspira- (cum „dă samă” un titlu – Un clopot pentru Basarabia) ţia poetică. ori chiar un virulent pamfletist (precum în Cameleonis- Placheta de versuri, deşi destul de firavă, părând ex- mul la români – Îngândurări basarabene). pediată în grabă, lucrată superficial din punct de vedere Pe lângă valoare estetică, autorul cere operelor va- editorial, convinge totuşi prin substanţa incendiară din loare morală şi creştină, precum şi forţă combativă, în fiecare poezie, ca un coctail Molotov. angajare civică şi social-politică, patriotică – este o ca- Multe poeme sunt fără titluri, marcate doar prin as- racteristică firească a literaturii basarabene, date fiind teriscuri (poate de aceea lipseşte pagina de cuprins), conjuncturile politico-istorice. lipsă care, în poezie, pe lângă libertatea lăsată interpre- Sub tăvălugul concentraţionar sovietic, de rusificare tării (în afara corsetului unui titlu), are funcţionalitatea masivă, salvarea era prin întoarcerea la izvoarele fiinţei sugestiei unei spuneri continue, cu sincoparea dată de româneşti. asteriscuri ca pauzele necesare dintr-o respiraţie, între În logica argumentaţiei, recuperarea istoriei e păs- inspiraţie şi expiraţie. trarea identităţii de neam şi limbă. Aceasta incumbă re- Având ca sorginte filonul de atitudine militantă, poe- cuperarea tradiţiei şi a mitologiei populare, care este mele sunt poezia unui revoltat care recurge la Dumne- zeu ca la o ultimă instanţă judecătorească, singura în *Traian Vasilcău, Sfeşnic în rugăciune, Editura Notograf care mai are încredere, ca Judecata de Apoi pentru tim- Prim, Chişinău, 2012. pul apocaliptic al societăţii actuale.

194 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector Versurile sunt plângere şi mărturisire a durerilor, ca rată, poemele sale sunt „cicatrici de iubire” ori sunt „poe- ale unui Ieremia în faţa Cetăţii arse. mul cu lacrimi”: „poet rămân, să beau lacrima lumii”), Rugăciunea sa nu e fariseică, cerând ajutor pentru sunt „bocet de seară”, „dor de n-aş avea / Schit nu mi-ar sine în primul rând, ci Domnul să-i fie alături pentru fi inima / unde intră rând pe rând / Toate mierlele plân- cauza neamului. Tonalitatea dominantă este psalmică, gând”), „bocet senin”; „cântă inimă mireasă / Că de azi pentru că versul e deopotrivă imn şi rugăciune. te duci de-acasă / În acasa Cerului / La pridvorul Mielu- Arpegiul liturgic e marcat şi prin repetarea în titluri lui”), sunt „elegii de ultimă toamnă”, „frunză, ce-ai fost (poziţia-cheie) a cuvântului „psalm”, extrapolat ca for- cântec numai / Astăzi te-ncununi cu bruma / Şi te spo- mulă de adresare poetică peste diverse forme prozo- vedeşti în stea / şi adormi pe faţa mea”), şi chiar „cântec dice: unii psalmi sunt în unul sau două catrene (Alt de cimitir”. psalm cu mama), ori în ritm de doină populară de jale: Un gen de poezie, în definiţie proprie, prin crearea Doamne, mult ce mi-i ruşine / C-avui trai de mărăcine unui cuvânt nou (prin tehnica sugestivă a compunerii (Psalm, p. 23), alţii ca sonete (Psalmul sfinţiei) ori în ver- de „cuvinte valiză”) este „simfopoemul”(Bradul interzis, suri în ritm liber (Psalm pentru îngeri). Uneori, cuvântul Revolverul înflorit), denumire care sugerează prin sine respectiv e suprauzitat, până la demonetizare, pus ca caracteristicile de poem lung, cu fraze muzicale multi- etichetă cu prea mare lejeritate, cam impropriu, şi pen- ple, într-un întreg simfonic, printr-o tramă epică, o me- tru distihuri care mai degrabă sună a confesiuni (e taforă dezvoltată simbolic, o povestire-parabolă (ca drept, reuşite aforistic): „Tot crezând că am de toate / trandafirul cosit de cerber, din Fuga de cerber.) Am ajuns că n-am nici moarte” (Psalm p. 12); „Aduc a Piloni ai versurilor sale sunt Tăcerea şi Cuvântul, înduhovnicit pergam / aduc a veşnicia ce n-o am” Poezia este glasul tainic al Tăcerii, prin Cuvântul cu pu- (Psalm, p. 38). terea unui descânt: „Mă lepăd de cuvinte şi-s Cuvânt / Titlurile (când apar) explicitează, de asemenea, şi În PreaCuvântul lumii ce-i mirarea / În care arde-voi substanţa poeziei, clorofila roşie a ei, suferinţa ca hrană ca- ntr-un descânt”; „Am fost trubadurul Tăcerii / Şi am a poeziei (după cum mărturisea şi Borges: „Nenoroci- divorţat de tăceri / În ziua eternului Ieri / La ora preaîn- rile, înfrângerea, umilinţa, nereuşita, acestea sunt unel- singurării”. Prenumele, extrapolat ca o semnătură-bla- tele noastre [...] ni se dau greşelile, ni se dau zon, „Traianus”, e o asumare a originii înnobilatoare coşmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noas- dată de vremea lui Decebal şi Traian, pe care o vrea tră este să le transformăm în poezie”), mărturisind prelungită ca scut în timpul rusificării la prezent conti- aceeaşi condiţie devoalată şi pe blogul său, de „Cetă- nuu. ţean de onoare al Rănii”. E o suferinţă din iubire dispe-

Aureliu Goci

PASSIONARIA STOICESCU – ECHILIBRUL VIEŢII ŞI POEZIA OPŢIUNILOR VITALE

O poezie grea, nu ca dificultate a receptării, ci grea culin, dar şi modernism/tradiţionalism, inovaţie/experi- de idei şi semnificaţii, într-o plenitudine a vieţii ca trăire ment. Autoarea nu resimte şi nu preia distincţiile speci- şi a conştiinţei ca luciditate într-o ordine a lumii coerentă fice ale generaţiei cronologice şi chiar rămâne şi transparentă, nu trebuie despărţită de autoare, o indiferentă la conceptul spaţial originar – ceea ce nu în- poetă care ar fi meritat o recunoaştere mai nuanţată şi seamnă că este preluată ca un trofeu de preţ de pro- o cotă de valoare la nivelul cel mai înalt al poeziei femi- vincialitate (buzoiană, bunăoară). nine actuale. Versuri de mare cursivitate şi acurateţe, un discurs De altfel, ca poet, autoarea se poate dispensa de liric de limpezime şi directitudine, care a renunţat la atributul echivoc „feminin”, intrând în categoria creato- toate podoabele, anunţă o creaţie cristalină reflectată rilor care interferează şi asociază iubirea şi credinţa, prin cristale de gheaţă. într-un mod particular, indisociabil de organicitate. Există un anumit aristocratism al dicţiunii poetice, Poezia Passionariei Stoicescu fiinţează independent care propune o orchestraţie ceremonială, o oficiere ri- de principiile tipologice curente, nu numai feminin/mas- tualică, o anume solemnitate ca pentru zilele de sărbă- toare. *Passionaria Stoicescu, Fluturii mutanţi, colecţia Opera Cartea Fluturii mutanţi, apărută în colecţia de mare Omnia, Poezie contemporană. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2012. prestigiu „Opera omnia. Poezie contemporană” a Edi-

PRO SAECULUM 7-8/2014 195 lector turii „TipoMoldova” este un florilegiu din întreaga operă Deşi există texte care aduc elogii sarcastice negrului poetică (15 cărţi de poezie) la care se adaugă 7 de şi griului, poezia nu e obsesiv entropică, nici depresivă. proză şi 38 literatură pentru copii, în total 60 de cărţi pu- Textele au un grad înalt de originalitate şi devin exem- blicate. plare sub raportul interferenţei şi mixturii miturilor antice, Volumul acesta, care apare la maturitate deplină, cu cele moderne, de exemplu, mitul lui Ulisse, contami- preia reprezentativitatea asupra distincţiilor cunoscute, nat de semnificaţii din rimbauldiana „corabie beată”. de forţă, directitudine şi de rafinată semnificaţie. Poezia îşi asumă un prezent dezarticulat, ca şi o fa- În poezia de elan şi vitalitate, de expresivitate dina- buloasă biografie aluvionară, cu o dezarmantă sinceri- mică, nu de puţine ori, se aud acorduri de revolte ar- tate care, uneori, echivalează cu forţa expresivă gheziene – confirmând semnul puterii lingvistice – caz caracteristică. Spiritul programatic se întrevede în toate unic în care lirica unei doamne „de fier”, poartă pecetea textele gândite ascensiv, în trepte de acumulare şi aş- autorului „cuvintelor potrivite”, şi chiar în sensul plenar teptare. de vină genealogică şi angelizare terestră. Iată poemul Posibilităţile de exprimare sunt foarte puternice şi Până şi în visatele Graale: „E o vinovăţie ce mă fură / nuanţate ca în acest excelent Descântec de legat: „În- încrederii că sunt nevinovat / de ceea ce soreşte-n cer lănţuie-l iarbă, / sângele să-i fiarbă / şi tu, plâns de rouă, de gură, / de ceea ce s-a spus şi s-a uitat. // Până şi în / dă-i lacrimă nouă, / tu, pădure verde, / adu-mi-l şi-l visatele Graale / cu aerul albastru de răsfrânt / s-a mai pierde, / iar tu, curcubeu, / fă-i cerul mai greu, ochiul he- tăiat în gerul din vocale / făptura unui înger de pământ. leşteu / şi-n unda lui – eu... / De-o privi mai rar / din // Aceeaşi mare altfel repetată / e semnul izbăvirii prin nimic s-apar... / Soare de amiaz / fă-mă umblet treaz. / înot... / Tac rădăcini, dar florile m-arată / îngăduind pu- Flacără-n amurg / înspre el să curg / şi pe întunerec / ţinul pentru tot!” blând să mă desferec/şi-ncă pe lumină / să tânjesc de Passionaria Stoicescu este unul dintre puţinii poeţi vină / şi până în zori / să-i fiu pat de flori...” care nu consideră că e desuet şi nici ridicol să se în- Criticii, oricât de reputaţi, nu prea au surprins speci- trebe „Eu pentru cine scriu?”, într-o lume în care sacrul ficul real al poeziei Passionariei Stoicescu, care nu e, a devenit profan, pescăruşii caută peşte în gunoiul de neapărat forţa, puterea de a se exprima în lume, ci as- la restaurant, iar trădătorii de ţară plâng de dorul patriei. piraţia, la frontiera utopiei, de a disocia frumuseţea şi Poezia îşi asumă o vastă cuprindere a omenescului şi coerenţa lumii, din vastul câmp de determinări care o cotidianului într-un spirit de luptă care îl umanizează pe opacizează. om. În poemele mai noi, deşi universul liric nu s-a modi- ficat radical, discursul emergent se moderează, poezia capătă o aureolă sapienţială, unele devenind balade cu un fel de morală implicită. Poeta se interesează de spiritul poeziei şi de condi- ţia poetului, ajungând la alte adevăruri decât convenţiile textualiste. Textul următor, păstrând caracterul baladesc de fabulă morală: „– Pentru ce-i făcută această zi? / În- trebă poetul deschizându-şi sufletul / (pentru că n-avea fereastră)... // – Pentru a fi trăită cu puritate, / şopti alb zăpada murind în noroi / sub picioarele trecătorilor... // – Pentru a nu arăta lumii decât partea (pe care n-o poţi ascunde), foşni copacul ţinându-şi cu străşnicie / rădă- cinile în pământ... // – Pentru a mă juca vesel, /râse co- pilul fără griji / Pentru a înţelege din toată / demenţa acestei lumi / sunt singurul zdravăn, / strigă privind ni- ciunde nebunul... // Poetul îşi ferecă sufletul / şi se trezi niciunde / cu o nouă faţă în aceeaşi lume; // avea dis- perarea culpabilă a zăpezii, / încrâncenarea ipocrită a copacului, / inconştienţa fericită a copilului / şi victoria neputincioasă a nebunului.” (Poetul). Poate că insist exagerat asupra ideii unui proiect poetic înaintea poeziei şi organicităţii creaţiei, excluzând ipostaze şi variabile, dar prezumţia unor metamorfoze este inclusă în semnificaţia titlului, ca şi în acest poem, Hohotitor: „Pădure toamna-sufletul meu / hohotitor cur cubeu; / ţipăt oranj, / aur mascând / vegetalul deranj; / roşu şi galben / până la flacără / şi bietul verde / care se apără... / Pădure toamna – / suflet nebun / tac verde / scriu galben, / simt roşu spre brun, / aud indigo, / în albastru înot / şi mă tem violet / violent pentru tot...” Andrei Negură - Procesiune în alb

196 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector

Ana Dobre

SIMFONIA NATURII ŞI A CUVINTELOR

Universul mărunt, al boabei şi al fărâmei, pare ine- Multe sunt pasteluri impresioniste într-o viziune an- puizabil în cărţile Olimpiei Sava, o Elena Farago a lite- tropomorfă (Pânza cerului s-a rupt), care, fără a fi co- raturii pentru copii. Pasiunea cu care investighează pleşitoare prin gravitate, impresionează prin puterea lumea pură a celor mici şi cu care inventează universuri lirică de a sugera un dezastru de proporţii cosmice: compensatorii, comprehensiunea cu care se apleacă „Soarele, vulcan erupt, / Pânza cerului a rupt / Undeva asupra unor teme de interes pentru cei mici, urmărind, la asfinţit / şi pe boltă s-au ivit // Flăcări, magmă, şiroind deopotrivă, latura estetică şi etică, se armonizează în / Şi tot cerul înroşind”. Predispoziţia pentru pictural empatia maturului atât pentru lumea inocentă a copilă- apare şi în Stăpâna nopţii, Lună plină, Buchet pe lună, riei, cât şi pentru coordonata formativă a tematicii abor- Sublimă singurătate care alcătuiesc un ciclu al lunii, în date. care se pot identifica două dimensiuni – una în notă lu- Această latură formativă, urmărită asiduu de au- dică, alta, într-o notă gravă. toare, îşi găseşte împlinirea într-un imaginar predomi- Perspectiva antropomorfizantă din Luna îndrăgostită nant ludic, instrumentele de construcţie părând jucării trimite la legenda Lunii şi a Soarelui, însă Olimpia Sava cu care, în joacă, se poate construi o lume asemănă- îi dă o notă sprinţară, pentru ca irizările tensiunii dra- toare celei aievea, populată de valorile unui cod moral matice să dispară în lirismul cald, învăluitor: „O steluţă tradiţional, pe care copilul îl primeşte odată cu înţelege- călătoare / Se îndreaptă către Soare, / Să-l invite la se- rea necesităţii de a fi bun, cinstit, îngăduitor. Valorile cul- rată / Când e bolta înstelată // Ar dori ca el să vină / Cu tivate – bunătate, milă, compasiune, respect, o trenă de lumină, / S-o aşeze la picioare / Lunii. responsabilitate etc. – urmăresc să atingă şi să influen- Doamna nopţii are // Strălucirea-nlăcrimată / Că-i de ţeze sufletul celor mici, dirijându-i astfel în mersul lor as- soare amorezată...”. cendent spre lumina cunoaşterii. În De-a v-aţi ascunselea, spectacolul cosmic este Cărţile Olimpiei Sava*, Curcubeie de vânzare văzut în aceeaşi notă ludică, astrele având, asemenea (2009), Numai faptele vorbesc (2013), Petale de suflet, copiilor, o insaţiabilă predispoziţie către joc şi joacă. Învârtind cuvintele, Simfonia naturii, apărute în 2014, îi Această capacitate de a inventa în ludic este cu adevă- adună frumuseţea şi generozitatea sufletului, predispo- rat impresionantă: „Luna să se joace vrea. / Cum? De-a ziţiile spre armonie şi echilibru şi le transpun într-o lume v-aţi ascunselea! / Multe stele-au refuzat, / Că... n-au minunată în care accesul este posibil cu un suflet la fel vreme de jucat, // Dar o stea mai zvăpăiată / S-a înscris de curat, cu înţelegere pentru microuniversul pe care la joc îndată, / Iar un nor puţin bondoc / A intrat şi el în preocupările noastre „măreţe” ar fi tentate să-l ignore. joc...” La fel stau lucrurile în Unde-i luna?, Escapadă, În Simfonia naturii, versurile au o cantabilitate dată Carul Mare-i supărat, Stele balerine. şi de frumuseţea temelor şi de perspectiva ludică prin Intemperiile nu provoacă spaime, ci devin un prilej care Olimpia Sava urmăreşte să educe aplecarea spre minunat pentru a oferi copiilor un dar preţios – jocurile frumos şi să responsabilizeze copilul asupra datoriei de de iarnă ca în Decor de iarnă: „Iarna, îmblânzită parcă, a ocroti lumea din jurul nostru. „Simfonia naturii” este / Ne invită iar la joacă. / Chiar se pare că regretă / Gerul urmărită la nivel cosmic prin motive romantice: luna, şi, cu o baghetă, // Face semn ca orice nor / Să se scu- stelele, constelaţiile, într-o viziune predominant perso- ture uşor, / Astfel ca din cer să cadă / Mici steluţe de ză- nificatoare, şi la nivel terestru prin motive şi metafore padă. // Atmosfera-i minunată, / Ca un basm frumos adecvate, precum rotaţia anotimpurilor, copacii – ninşi, arată. / Ies copiii, mulţi, pe stradă, / Să se joace cu ză- desfrunziţi sau plini de frunze şi de rod –, zăpada, pro- padă”. moroaca, ninsoarea alecsandriniană, omul de zăpadă, Interogaţiile mai grave din Singurătatea omului de într-o viziune empatică, de apropiere de comprehensivă zăpadă sunt întoarse în aceeaşi cheie ludic-ironică pen- şi responsabilă de toate obiectele lumii. O seninătate tru a feri sufletul inocent al copilului de spaimele exis- caldă, provenită din acceptarea lucrurilor fireşti, învăluie tenţiale, dar nu şi fără a-l responsabiliza asupra aceste poezii într-o atmosferă tonică, de echilibru şi de suferinţei: „Stă în curte părăsit / Şi se-ntreabă: ce-am armonie. greşit? [...] // Astă noapte n-am dormit, / Ce mai fac, sunt fericit?...” Primăvara se vesteşte printr-un emisar cunoscut – *Olimpia Sava, Curcubeie de vânzare, 2009; Numai fap- tele vorbesc, 2013; Petale de suflet, 2014; Învârtind cuvintele, ghiocelul, „clopoţel pe cărare”, iar copiii o descoperă cu- 2014; Simfonia naturii, 2014, toate apărute la Editura Olim- rioşi: „Pe o creangă într-un pom / S-a urcat un pui de pias, Galaţi. om [...] // Îl întreabă mama mare: / – Bogdănel, ce ai tu

PRO SAECULUM 7-8/2014 197 lector oare? / – Urmăresc de se desfac / Muguraşii din copac, / Niciodată, nu mi-au dat, / N-am nimic de încălţat / Şi, // Florile să văd cum cresc...” (Dor de primăvară). Fe- vedeţi, m-au îmbrăcat / Doar în haine de-aruncat!” nomenele asociate anotimpului apar toate, în intenţia (Sperietoarea); altul, greierele, se înscrie în viziunea co- didactică, am spune, de a dezvălui celor mici tainele rectivă, marcând despărţirea de cea clasică à la Jean care alcătuiesc simfonia naturii în acest moment al ro- de la Fontaine: „Greieraşul din poveste, / Despre care taţiei eterne. am aflat / Că e leneş, astăzi este / Foarte, foarte mult Nu lipseşte vara asociată pictural cu un „covor verde schimbat. // Nu mai cântă ziua toată / La vioară cu mult şi multicolor”, cu „soarele de vară”, arzător, şi cu suges- sârg, / Are hrană adunată / Pe alese, ca la târg. // Să tia beneficiilor ploii: „Soarele e arzător... / Arde azi ne- mai spună furnicuţa / Vorbe grele, fel de fel, / Şi va re- cruţător. / De nu plouă până mâine, / Grâu nu vom avea, greta, drăguţa, / Căci bogat e-acum şi el!” de pâine”. Culorile cu care pictează Olimpia Sava sunt puţine Paparudele, Caloianul, rituri de invocare a ploii, obi- şi clare ca-n picturile naive. Ele ajung în universul celor ceiuri tradiţionale, apar ca motiv cu parfum rural, ploaia mici şi îl fac inteligibil. La nivelul prozodiei, autoarea ex- torenţială, seceta alcătuiesc un tablou în note campes- perimentează versificaţia clasică, evidenţiindu-i avanta- tre, cu tonuri uşor idilice, necesare însă pentru a sugera jele în cantabilitate, muzicalitate, armonie. Când frumuseţea, muzica perpetuă a acestei simfonii a natu- experimentează şi alte ritmuri, moderne, efectele de rii. cantabilitate au ceva din muzicalitatea naturală a lui Toamna este anunţată ca o victorie – Vine toamna!, Ge orge Topîrceanu: „Pomii toţi au înflorit. / Este primă- dar şi cu motivele bacoviene precum frigul, ploaia vară! / Vietăţile-au ieşit / Toate, pe afară [...] // Stau pe (Ploaie mocănească). Această notă e contracarată de o terasă / Vrăbiuţe zgribulite, / Foarte-ngrijorate: / – imaginea senină, luminoasă a unei toamne tonice, ro- Rândunelele sosite / Oare-s îngheţate?...” (Capriciu de mantice ca în Romantism de toamnă în care frunzele primăvară). aurii aşază un covor foşnitor: „Ţes covoare ne-ncetat / Mai mult decât oricine, Olimpia Sava îşi dezvăluie Frunzele, ce au picat / În grădini şi peste tot...”, iar roa- sufletul în aceste poeme pentru copii, un suflet scăldat dele se oferă generos culegătorilor – Fructe pe ram. în inocenţa eternă a vârstei de aur a copilăriei. Din acest Un motiv literar, precum sperietoarea conferă peisa- substrat ancestral al fiinţei sale în care s-a retras, bla- jului autumnal o notă originală prin bonomie şi joviali- gian, ca un val, sângele strămoşilor, Olimpia Sava tate: „Dac-aţi şti cât e de greu / Să rămâi în ploi şi soare, scoate nestemate pentru a îmbogăţi viaţa interioară a / Câmpul să păzeşti mereu! / Nici fărâmă de mâncare, celor mici şi a celor mari.

Rodica Lăzărescu

„ŞI OPTIMIŞTII MOR!…”

…Dar, înainte de a muri, coboară jenanta pantă şi spectacolele, / iar Tu dă-mi înapoi / pe ultima femeie / sunt scoşi în pensii… Sau cel puţin aşa ne asigură Bog- divinizată de mine… – p. 65), iar întrebarea cu care se dan Ulmu, „un romantic-ironic” (cum îmi scrie în dedi- încheie ultima poezie din volum e un strigăt înecat în caţie, dar eu i-aş zice auto-ironic), în (sfertul de) volum tragism, din care totuşi speranţa n-a murit: Zi-i drept: de poezie Sfert de femeie*, dedicat „hologramelor care chiar sunt eu om de pensii?!... mi-au catifelat amintirile”. Hologramele care i-au catifelat amintirile au nume, Doctorul în iubire, pentru care timpul s-a gătat, ră- înşirate de pildă într-un cockteil erotic ori pomenite ici, mânându-i puţine cuvinte esenţiale / pe tastatură, ne- colo cu-n zâmbet complice, pehlivănesc (Ema, Hedda, maicunoscând plăcutul chin, dar copleşit încă de un Michaela, Ludmila, Nataşa, Crimhilda, Aniela, Alice…), surplus de afecţiune (Ce fac, de azi, cu multa-mi afec- dar de cele mai multe ori sunt apelate cu vocativele ţiune?), stă sub aripa timpului ireversibil, trăieşte erezia unor substantive comune – iubito ori minunea mea, prezentului hrănindu-se dintr-un trecut mistic, refuzând chiar şi amore mio –, într-un continuu dialog colocvial însă a-şi accepta noul statut de crai onorific. Speră că (de fapt, un monolog adresat) ce uneori îmbracă forme totul e doar o păcăleală, o glumă, şi cerşeşte divinităţii epistolare (la lumina cuvintelor / din epistolele-mi desu- un „troc” numit în termeni moderni (Doamne, fii gentil, / ete): Iubito, după Sărbători ai dispărut! (p. 51); Comoara fă un barter cu mine: / îţi dau doctoratele, / cărţile şi mea, te-aştept azi la Brăila (p. 57). Alteori, partea „au- zită” a dialogului, căci interlocutoarea rămâne întot- *Bogdan Ulmu, Sfert de femeie, Editura Artes, 2014, 70 deauna mută, nu reacţionează nici măcar la somaţii pag.

198 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector (Răspunde, Messalină treimiistă!), e învăluită într-un aer Ar mai fi de lămurit unde sunt celelalte trei sferturi de flecăreală casnică: Iubito, ai făcut din nou, sarmale de femeie pe care le reclamă cel scos în pensii ori cum (p. 59); Iubito, fii gentilă, urcă-n pod / şi vezi dacă mai se împarte disputata fiinţă a iubitei. Un sfert e slujbaşă sunt acolo / aripile mele alea vechi […] dacă-s mâncate la stat, un alt sfert şi-l revendică erotomanii, în fine, al de molii […] lasă-le-n sărăcie! (p. 12); Hai să bem un treilea este nesfântă născătoare de sarmale, de gă- whisky, de fericire (p. 43); Fă-ţi bagajul: să iei şi cartea luşte, tocăniţă şi alte bunătăţi. de bucate, / ca să-mi prepari, spre seară, / imambaialdî Te vreau femeie! – exclama în secolul trecut poetul (p. 17). Pe alocuri, monologul liric e marcat de inevita- sirian Nizar Tawfiq Qabbani –, Femeie te vreau, din cap bile, într-o relaţie, reproşuri, neîncărcate însă de resen- până-n picioare!!! / Te-am rugat să fii toată feminitatea, timente, rostite în aceeaşi tonalitate ludică, oximoronică, / Nu femeie aşa şi aşa!, de unde se vede că dintot- ce caracterizează discursul întregului volum: Iubito, deauna şi pretutindeni eternul feminin a fost divizat cel s-a- ntâmplat un lucru rar: / Aseară – ai cuvântat …ca puţin în patru! Deşi ştie că eşti superbă şi pe bucăţi, nici un birjar (p. 27); Iubito, am aflat ieri, cu uimire, / că mai Bogdan Ulmu nu vrea o iubită tăiată-n patru, ca de o eşti prinsă… încă-ntr-o iubire! (p. 33); Te urăsc, iubito, maşină de tranşat / ouă, căci mi-e jenă să duc la braţ / / cu dragostea cu care doar misoginii celebri / îşi detes- doar o pătrime din tine… tau muzele… (p. 35) ori este pigmentat cu văicăreli do- Şi optimiştii mor!... (p. 54) – nu înainte însă de a ne mestice: Iubito, vai, m-au scos în pensii (p. 67). convinge cât tragism se ascunde în spatele optimismu- În aceeaşi măsură, putem vorbi şi de holograme li- lui lor. vreşti, amintiri culturale, actualizate într-o tehnică inter- textualistă bine stăpânită, ce merg de la ecourile din PS Contaminată probabil de spiritul ludic al autoru- primii noştri poeţi (psihi mu), la cadenţa argheziană din lui, echipa editorială ne oferă, în final, doar… trei sferturi Când cineva (Cine e, Doamne, acest Cineva? / Este de sumar, adică numai 32 din cele 36 de poezii ale vo- făptură, ori e vis de vară? / Este-o fantoşă, e de mu- lumului fiind incluse în cuprinsul plachetei. Să n-o luăm cava, / sau hologramă, e o pânză rară? – p. 13), până în tragic! la subtila sugestie eliadescă (Zadarnică seară, amestec bizar de-ntuneric şi cretă; / tu stai nemişcată, m-aştepţi, în caleaşca secretă – p. 14) sau mateină: crai onorific. Placheta abundă în trimiteri evidente la versuri din Ba- covia: Zdrăngăne, ale naibii / ceva de speriat! Fă-te că n-auzi: / tu bea înainte!... (p. 43), Eminescu: Nu cre- deam să-nvăţ, a nu-nvăţa, vreodată! (p. 20) ori Blaga: A găti, aceasta vine tare de departe-n tine!... (p. 63), la personaje din literatura română sau din cea universală, precum Gelu Ruscanu, Othello, Antigona, Hamlet, Chi- ralina şi Terente, Dama cu camelii, Ochilă, Margareta, Eloise, Cetăţeanul turmentat, ori la autori – Nichita al nostru, Kundera, Vlahuţă, Alecsandri şi (nu putea să lip- sească din discursul unui specialist în gastronomie!)… Sanda Marin –, şi titluri: Iarna nevrajbei noastre, Anna Karenina, Madame Bovary, Hedda Gabler. Chiar şi la un tablou celebru – „Le Viol” al lui René Magritte, a cărui descriere fidelă o găsim în Înger cu mască: …când pe năsuc vrut-am să-i aplic / un paternal & cast pupat / am realizat / că ating discretul tău ombilic! […] (…Bulbuca- ţii-i ochişori / nu erau decât / delicaţii… tăi sânişori! / – cu sfârcuri roz-gentile / în loc de pupile). / Să nu amin- tesc că-n loc de gură, celesta / dihanie pusese, / spe- cialistă-n perplex, / inubliabilul tău sex! (p. 8). Respectându-şi deviza înscrisă pe blogul său („N-am reuşit să devin lucid: am rămas doar ludic”), Bogdan Ulmu „se joacă”, plutind între erotic şi livresc, amestecându-le (iubita este de o frumuseţe livrescă) şi dându-le impresia vieţii sub forma hologramelor, imagini tridimensionale înşelătoare ce doar imită realitatea, amăgindu-se şi amăgindu-ne. Şi totuşi, în tot acest amalgam răsună, la un moment dat, luciditatea unei ex- clamaţii: Scoate-mă de sub afişe de spectacol, / dezve- Andrei Negură - Captiv, tapiserie leşte-mă de camelii.

PRO SAECULUM 7-8/2014 199 lector

Ion Roşioru

ETERNUL MIRAJ AL CÂMPIEI

Poetul Nicolai Tăicuţu îşi îmbogăţeşte palmaresul coară pe sub osul subţire / al iepurelui devenit punte şi bibliografic cu o nouă apariţie editorială: Aripi de ploaie înscris / în poemul lui ioanid, peste care / poţi să treci o (Editgraph, Buzău, 2014). singură dată pe zi / din lumină în noapte sau / din Fidelă temei care l-a consacrat pe poet, cartea se noapte albă în felul de-a fi” (convenţie). Nicăieri pre- deschide cu un frumos, ingenios, avântat şi cinstit poem cum în câmpie apa nu e admirată fără nicio rezervă, programatic. Ca poet care şi-a propus să-şi singulari- asemenea unei zeităţi tutelare demne de cel mai mare zeze un teritoriu poetic bine personalizat – acela al şi mai necondiţionat respect: „de peste gard să privim câmpiei eterne – el îşi dă seama că şi-a asumat o mi- şuvoaiele de apă / care, când vesele, când reţinute, / siune grea şi ingrată, teritoriul respectiv fiind volens-no- cu luare aminte se scurg / lăsându-se admirate” (firava lens unul palimpsestar, între vârful pixului său cu pastă apă). roşie şi coala de scris interpunându-se mereu, rând pe Poetul este atras şi fascinat de evanescenţa spec- rând, acelaşi poem de fănuş neagu, ştefan bănulescu, tacolului dintre noapte şi zi, dintre anotimpuri sau dintre ion gheorghe, gheorghe istrate sau lucian mănăilescu secetă şi ploaie (despre revenire, apele dimineţii, (prietenii). Corul sclavilor, ca şi al poeţilor, înalţă rugă prelungiri etc.). El e prezent la acest spectacol şi rolul către Dumnezeu şi-i cer îngăduinţa ca şi fratele lor întru lui e uneori covârşitor: „umbra poetului, în trecere prin trudă şi vocaţie să treacă, depăşindu-şi condiţia umilă culoarele nopţii / se-nfiripă-n adiere de vânt / atât cât de simplu epigon, de vama grea a poeziei (vama). Poe- poemul, în fluturarea sa lentă / să se prindă de coama tul devine astfel un iniţiat în duhul câmpiei şi-n ritualurile zorilor / într-o călărire uşoară / să îmblânzească balau- ei arhaice de iscare şi drămuire a apei care-i asigură fe- rul nopţii” (rouă de seară). Interesantă e şi această cunditatea din primăvară până toamna târziu: „la înce- im agine a poetului ca dresor de dimineţi, iepe-sirepe put de april, într-o noapte sortită anume, / ţăranii merg între cele două care celeste: „tocmai pe derâderea de devale, la marginea satului, / la presupusele izvoare, cu mai sus / îmi ascut perspicacitatea / pentru continuarea preotul în frunte/ cu piepteni mari – greble din lemn de acestui poem / şi-mi dau jos din pod, ca-n orice poveste brad / în spate şi-n ritual, murmurând descântec stră- / biciul de mătase, împletit din raze şase / cel şfichiuitor, vechi / cuvinte ne-nţelese acum, dar cu taina facerii, / cel îmblânzitor” (eh!). Implicat în ritual, poetul dinami- despletesc cu grijă apele, le separă în ape / de supra- zează, prin simpla lui apariţie, peisajul şi-i conferă un faţă – ape efemere – într-un circuit / permanent în na- sens superior în ordinea firii: „dis-de-dimineaţă, poetul tură şi apele subterane / ale freaticului – ape statornice / opreşte calul la fântână / ca şi cum brusc s-ar fi lovit / – într-un circuit profund prin scoarţa terestră // la apa- piept în piept cu soarele // oglinzile întoarse, cele din / riţia zorilor, ţăranii trag grebla peste ei, / să fie frumos vechile biblioteci ale câmpiei / au început să respire // curgători, să nu se risipească/ ci pentru un întreg sezon pasărea se opreşte şi ea / în palma întinsă pentru a-şi apa să fie drămuită / pentru fiecare cultură – / pentru sorbi / picurii de rouă destinaţi / de pe pleoapele poetu- răsărit şi pentru prinderea seminţei în rod” (despletirea lui” (ritual). El e depozitarul unor taine care au dispărut apelor şi greblarea zorilor). Unele ritualuri au o tentă din memoria ancestrală devitalizată de alienantul pro- subtil erotiza(n)tă (ritual pentru omul tânăr). Meseria gres tehnologic galopant: „rari mai sunt acum câinii bă- sa îi favorizează ipostaza de descifrator al tainelor şi răganului / doar în rezervaţia poetului mai sunt / lupi semnelor naturii (o undă de freatic, secetă). Ca om al tineri şi îngeri pentru vânatul de noapte” (lupi tineri şi câmpiei, poetul a înţeles că se află în deplină şi pro- îngeri). fundă comuniune cu natura: „rănile mele sunt şi rănile Uneori poetul meditează, în tonalitate marinsores- câmpiei // cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea / câmpia îşi vin- ciană, asupra condiţiei poetului în anii tulburi ai tranziţiei decă rănile prin mine / eu mi le vindec prin câmpie” când truditorul onest al condeiului trebuie să se dedea (poem aseptic). Câmpia îi este poetului ca o a doua la tot felul de activităţi lucrative spre a-şi putea achita familie şi îi e greu să distingă ritualurile dedicate uneia editarea cărţilor (carevasăzică). sau celeilalte (de obicei). Ne alinăm anxietăţile doar la gândul că ale altora Fertilitatea pe care ploile i-o asigură câmpiei se răs- sunt cu mult mai mari şi mai presante decât ale noastre frânge benefic şi asupra poemelor pe care iniţiatul ei fiu (flash). Stările de vrajă, ca şi cele oraculare, se cer i le consacră (boare). Apa e elementul principal în ri- trăite fără niciun comentariu (în rugă). Poetul percepe tualul botezului întru comuniune de taină cu întreaga poezia cu toate simţurile alertate, iar forţa sa asociativă, fire la început de primăvară. „printr-o convenţie poetică şi mai ales substitutivă, e fără obstacole: „după o / această delimitare / este preluată de apa ce / se stre- noapte tulbure, grădina spălată / de-o ploaie rapidă şi

200 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector dată la vânt spre uscare / deschid fereastra să intre mi- oboarele de vite / să mi-o negocieze geambaşii / pot să rosul de arşiţă ostoită // să intre, ca de obicei, mirosul aduc câmpia în bibliotecă / şi să o pun zălog în sala de de pâine caldă / scoasă târziu, sub seară, din cuptorul lectură / viitoarei mele cărţi // pot s-o iau de la mine de de lut galben // să intre de-a valma mirosul florilor din pe prispă şi s-o aduc la tine-n balcon / pot s-o iau de la apropiere // şi toate acestea adunate în / mirosul trupului mine de sub pernă / şi s-o aduc la tine sub pernă / dar tău, al dimineţii de iunie / aşa cum stai în mijlocul grădi- nu-mi cereţi un desen kitsch / ce se pretează la ambele nii şi te bucuri” (substituţie). sexe // ar fi şi ca şi când m-aş holba / la vitrina unui bor- Ca şi pădurea, câmpia trebuie ocrotită, între ea şi del unde este / expus spre animare chipul / inocent şi om maşinile poluante negăsindu-şi niciun rost: „nici decent al primei mele iubite (o expoziţie imaginară la n-am pus bine piciorul / în praful sfânt al drumului / oraş). că-mi sare-n ochi anunţul: / începând de azi până mâine De efect sunt şi poemele ce dezvoltă, à la Marin So- / se restricţionează mersul în câmpie / cu maşini sau rescu, scene epice: cea cu militarul care, pe platoul ca- atelaje; rămân deschise / numai drumurile subţiri / cu zărmii, nu mai răspunde la apel pentru că s-a mutat în acces per-pedes...” (sănătate curată). moarte, ori cea în care nebunul satului le intră paşnic Poetul are momente când suferă efectiv că nu se în ogradă unde bea o cană cu lapte în zori (ion al lui poate ridica la înălţimea stării de graţie pe care, revela- coznor sau despre retardul mintal care / pe atunci / toriu, ambientul i-l oferă (o neputinţă). Un sentiment de în satul meu / se numea altfel). dezamăgire privind soarta cuvintelor scrise îl cuprinde Dintr-un profund sentiment de breaslă scriitori- şi se împacă, uşor dezabuzat, cu gândul efemerităţii lor cească, Nicolai Tăicuţu aduce un pios omagiu confraţi- (compromis). Regretă că n-a onorat speranţele pe lor vrânceni în ale condeiului şi care s-au grăbit să care atât el cât şi cei din anturajul său le-au pus cândva treacă la cele veşnice. Mircea Dinutz, Dumitru Pricop, în viitorul său. Ceasul de bilanţ este unul derutant Ion Panait, Constantin Ghiniţă, Florin Paraschiv sau (liber). Puiu Siru, toţi oameni de caracter, de aleasă cultură şi Scenele în care firea e văzută prin ochii copilului de indiscutabil talent literar (zădărnicie). Un necrolog uimit şi întristat să conştientizeze intruziunea şi mani- de mare acurateţe e cel scris cu prilejul morţii cărtura- festarea răului sunt de-o mare duioşie participativă rului Petru Ursache. Natura întreagă ia aici parte la tris- (doar el a plâns). Miracolele mărunte ale clipei sunt tul eveniment care e moartea unei mari personalităţi a percepute cu acuitate de haijin, precum aleea virgină ti- spiritualităţii româneşti (negură). Pe aceeaşi linie se si- vită cu petalele căzute ca urmare a ploii (după). Dacă tuează şi poemul închinat fostului său consătean, poetul societatea corupe, natura alină, îndeosebi câmpia, Ion Stanciu, apreciat pentru că nu s-a rupt de satul natal care, în momente de restrişte şi de remuşcare vine să-i cu sufletul, ci doar cu trupul şi pentru c-a ales să scrie, ofere refugiul şi mângâierile ei reconfortante: „după ce în desele-i reveniri, despre uimire (a fost bolnavă). am deschis poarta zorilor / m-am aşezat la aceeaşi Poetul nu e de acord cu cei care au deformat/mal- masă / şi-aştept să vină câmpia / şi-mpăciuitoare, să-mi format spiritul câmpiei în literatura şi-n cinematografia zâmbească / să mă mângâie pe frunte cu un sărut / apoi din perioada neagră a realismului socialist, cu atât mai să mă ia în braţe / să mă strângă la sân / să mă scoată de neiertat fiind când pe post de colaboraţionişti s-au din curte / să mă aşeze cu grijă pe imaş / în apropierea compromis nume de prim ordin ale culturii noastre, pre- pârâului / să iau o gură de aer proaspăt / de dimineaţă cum Mihail Sadoveanu, cu Mitrea Cocor, ori Marin şi de la înălţimea / firului ierbii mărunte (adaos). Preda, cu Desfăşurarea (de parcă eu n-aş fi fost În ciclul final al cărţii, acalmii de toamnă, poetul atunci de faţă). plonjează în memoria colectivă a urbei şi-i reconstituie, Comuniunea poetului Nicolai Tăicuţu cu pământul preţ de câteva secunde, atmosfera culturală când mai câmpiei eterne e una totală şi mai intensă ca oriunde, exista acolo teatru şi prefectură (regăsiri). El laudă forţa căderea la sânul ei transformându-se în levitaţie: „cea transfiguratoare a poeziei şi a poetului care prin fantezie mai uşoară în câmpie / este căderea adevărată, pe îi face concurenţă realităţii (o trecere a străzii). Natura brânci / nu cea metaforizată / pentru că ajungi aproape astfel transfigurată intră dezinvolt în jocul poetului şi-i de pământ... / şi căderea este ca o asimilare de organe înlesneşte trecerea imperceptibilă de la vis la trezie: / de identitate, de bob cu bob / de picătură cu picătură „prin gramofonul mov al zorelelor / spre dezmeticirea pe sub o piele / rezistentă la intemperii” (despre că- din somn vine / sunetul de trompetă al dimineţii // nu e dere). Viaţa poetului nu poate fi separată, în perindarea precum sunetul goarnei la / deşteptarea dată în armată, ei, de aceea a câmpiei cu care se identifică organic: „pe ci / senzor şi stimul ce produc / o imperceptibilă învă- acest drum de câmpie pietruit cândva / de ape domolite, luire / a lacului de câmpie / din visul meu de somn uşor” umblat rar / de om, de pasăre, de animal / şi unde tros- (senzor şi stimul). cotul dă umbra cea mai înaltă / la apus de soare şi de Uneori îşi imaginează tablouri expresioniste în care trup / e viaţa ta” (până la urmă). câmpia a fost adusă în mijlocul oraşului, dar nu înţelege Aripi de ploaie este una din cele mai tulburătoare să-i trădeze esenţa. Parcă-l auzi pe poet cum îi du- cărţi inspirate de câmpia română şi ea va atârna decisiv blează în surdină versul lui Esenin: „Sunt ultimul poet în bibliografia poetului Nicolai Tăicuţu care e departe de cu satu-n glas”: „pot să aduc câmpia în piaţă / să o a-şi fi epuizat toposul poetic care l-a consacrat. expun vânzătorilor de zarzavat / pot să aduc câmpia în

PRO SAECULUM 7-8/2014 201 lector

Emil Lungeanu

LITERATURA, SUBSTANTIV DE GENUL FEMININ

Eu unul nu m-am împăcat niciodată cu calapoadele. autonomiei esteticului, non-ideologic, tot aşa cum nu Iar aversiunea asta mi se trage de când o croitoreasă poţi concepe o analiză pur estetică a Versetelor sata- mi-a zis odată că bărbatul ideal trebuie să aibă măsurile nice sau a orwellianului 1984. Apoi, exilul poate produce 80-60-40, respectiv 80 de ani, 60 de milioane de dolari pagini de istorie literară valoroase, dar nu neapărat şi o şi 40 de... grade febră. operă în sine valoroasă. În consecinţă, eu unul, cred că Or, romanele doamnei Ana Calina Garaş* sunt toc- ar trebui să căutăm nu ce are în comun Ana Calina mai dintre acelea predispuse la analize croite în mod Garaş cu proza exilului românesc, ci viceversa, respec- îngust după două calapoade azi la modă, devenite pen- tiv ce anume o distinge. Că restul, despre valoarea măr- tru mulţi comentatori adevărate dogme taxinomice: „li- turiei, s-a scris deja îndeajuns în termeni elogioşi. La teratura exilului” şi „literatura feminină”. toate analizele făcute, i-au găsit cerneală în sânge şi Cornel Ungureanu şi Irina Mavrodin (pe Dan Puric nu-l mai pun aci la socoteală, fiindcă mi-aduce aminte de „Literatura exilului” scrisorile lui Flaubert, care-i asemăna pe critici cu nişte purici care sar doar pe aşternuturile curate de dantelă). O primă problemă ar fi de ordin determinist: Produce în mod necesar exilul o literatură aparte prin repertoriu şi atitudine, sau nu? Diferă în mod fundamental litera- „Literatura feminină” tura emigraţiei, bunăoară, de literatura recluziunii? Fi- indcă prigoana cunoaşte şi alte forme ori aspecte nu Un clişeu bizar, parcă misogin, cu sonoritate ca de mai puţin spectaculoase. Cazul lui Joyce şi al lui He- manifest de pe vremea sufragetelor, este „literatura fe- mingway, refugiaţi la Paris şi adoptaţi editorial de Ger- minină”. Acest facil calapod are păcatul că sugerează, trude Stein, nu eclipsează cu nimic peripeţiile romanului vrând-nevrând, ideea falsă a unei croitorii pentru dame, Ion povestite de fostul diplomat cultural al anilor ’30: mai ales în domeniul romanului. Oare nu este destul de „Soţia mea a venit după mine cu manuscrisul cusut semnificativ că nu e aplicat deopotrivă şi în cazul poe- într-o saltea. Era pericol să fie confiscat şi de nemţi şi ziei ori teatrului? Nu e „literatura” însăşi, pe de-a între- de români. Înainte de a mi-l aduce în Moldova, manus- gul, un substantiv de genul feminin? Argumentele de crisul a odihnit o vreme în casa de bani a pictorului Jean ordin psihologic invocate îndeobşte în favoarea între- Steriadi” etc. buinţării acestei pseudocategorii sunt, dacă nu curat Recent, prof. Dan Anghelescu mi-a încredinţat spre discriminatorii (ca şi cum ar exista şi o literatură „mas- publicare un eseu Timp şi istorie în proza exilului româ- culină”), în orice caz colectiviste, căci o atare etichetă nesc (Eliade, Vintilă Horia, Alexandru Vona), unde le bagă în aceeaşi oală pe toate prozatoarele, mai pre- avansează ideea că refugiul scriitorului ajuns în sur- sus de orice diferenţieri. Să fi ieşit cumva din termenul ghiun nu se consumă geografic, ci este dus mai departe de garanţie declaraţia lui Mallarmé de odinioară cum că de evazionismul personajelor sale, ce-şi caută refugiul literatura este „cu desăvârşire individuală”? Broussais în anistorism. Bunăoară, Ştefan Viziru din Noaptea de declarase şi el, pe urmele flamandului Jean-Baptiste Sânziene, bântuit de fantomele Timpului şi ale istoriei, van Helmont, că „nu există boli, există numai bolnavi” – îşi caută refugiul în contemplaţie, lectură, studii de artă şi probabil că paralela nu se termină cu patologia. Ar sau filozofie. Alexandru Vona era şi el citat acolo cu po- trebui prin urmare să vedem nu ce are în comun proza vestirea Misterioasa dispariţie a oraşului din câmpie, Anei Calina Garaş cu alte romanciere, ci dimpotrivă, ce unde refugiul era în fantastic şi mistic. Dar poate fi oare anume o particularizează. considerat acest evazionism al personajelor, cu adevă- rat, un modus scribendi al exilului? * O altă problemă e de ordin estetic: Prin excelenţă, Odată ridicate aceste două obiecţiuni preliminare, romanele de această factură se sustrag metodei critice cred că analiza propriu-zisă a cazului de faţă trebuie să maioresciene, fiindcă nu le poţi judeca doar în termenii pornească de la caracteristicile romanului-document. Fiindcă, tehnic vorbind, amintirile aşternute pe hârtie de Ana Calina Garaş se articulează mai degrabă ca o în- * Ana Calina Garaş, Jocul de-a viaţa, Edit. RAO, Bucu- dosariere de documente decât ca o construcţie roma- reşti, ediţia a doua, 2005. nescă propriu-zisă, ceea ce însă nu le scade cu nimic

202 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector interesul. Jocul de-a viaţa ţi-aduce aminte cumva de ro- care să-i împărtăşească activitatea imaginativă şi să-i manul Terre des hommes al lui Saint-Exupéry (1939), inspire marile opere (drept care soţia Emma Rauschen- acela însă complet lipsit de romanesc, nefiind de fapt bach, fiică de industriaş bogat, s-a resemnat şi a accep- altceva decât înlănţuirea unor aventuri autobiografice, tat legătura lui Jung cu Antonia Wolff ca pe un sine qua unor meditaţii filozofice şi lirice privind condiţia aviato- non). rului, ceea ce, totuşi, nu l-a împiedicat câtuşi de puţin În plus, aforistica exersată în Jocul de-a viaţa mai să primească, aşa cum ştim, Marele Premiu al Acade- imprimă acestor mărturii şi aspectul de „carte de învă- miei Franceze. ţătură” (Irina Mavrodin) sau „lecţie de viaţă” (Cornel Un- Totuşi, dacă romanul Taina (Edit. RAO International gureanu). Exempli gratia: „Aşa e pe lume, orice bucurie Publishing Company, 2006) rămâne cantonat în auto- ascunde în ea sămânţa tristeţii” (pag. 222). Sau: „Fie- biografismul copilăriei şi al anilor de şcoală, cu întreg li- care persoană crede că necazurile sale sunt cele mai rismul ambianţei lor, Jocul de-a viaţa (Edit. RAO, ediţia mari din lume” (pag. 253). Sau: „Când duşmănim, ne a doua revăzută, 2005) – roman al anilor maturităţii – facem rău nouă” (pag. 254). Sau: „În orice rău există depăşeşte simplul document. Bunăoară, cazuismul apli- sămânţa binelui, care o să încolţească” etc. etc. cat metodic amintirilor legate de institutul de cosmetică din Bruxelles prilejuieşte, între altele, analize ale sexua- * lităţii de la care probabil chiar şi un Henry Miller ar mai Concluzii? Nu psihologismul feminin în genere, ci avea ce învăţa, precum şi analize ale relaţiei de cuplu experienţa strict personală a autoarei este aceea care realizate cu o minuţie gheorghidiană (Marian Popa pune parafa de autenticitate pe o carte de asemenea zicea „infinitezimală”), cam în genul romanelor Alexan- factură. Experienţele vii convertite în literatură de drei Stănescu. Undeva, un personaj pune inclusiv pro- doamna Ana Calina Garaş sunt dintre acelea ce pot blema poliandriei, într-un fel de replică feminină a teoriei ilustra oricând tactognozia decretată de Walt Whitman: lui Jung, care susţinea că un bărbat are nevoie simultan „Aceasta nu e doar o carte. Cine o atinge, a atins un de două tipuri de femei: o soţie şi o însoţitoare spirituală om.”

Florinel Agafiţei

SEMNALE EDITORIALE

Volumul „Amintiri din hristosferă”, apărut la Edi- este punctul reper al creştinătăţii latino-americane, nu tura Antet în anul 2014, autor Vasile Andru, demon- mai încape îndoială. strează turul de forţă la care se supune scriitorul – cu Paşii lui Vasile Andru – neobosiţi – vor continua pe- ardoare hristică – în căutarea modalităţii prin care omul riplul prin lumea largă, proiectul deplasărilor autorului obişnuit poate renaşte într-o altă dimensiune spirituală. ţesându-se în jurul monseniorului Ghica. În cartea de faţă, drumul spiritual porneşte din Viaţa aparte a lui Ghica îl va face pe Andru să popo- Mexic, unde autorul ajunge pentru a înţelege o teofanie sească – o vreme – la Tokyo, prilej interesant pentru ci- petrecută nu la multă vreme după cucerirea Lumii Noi titorul care află acum că Ghica a fost direct implicat, prin de către europeni; în cazul de faţă, al Mexicului supus binecuvântare, în naşterea împăratului statului nipon, de spanioli. Acolo, în secolul al XVI-lea, ar fi avut loc Akihito. Legenda binecuvântării, prea puţin ştiută, în cinci apariţii ale Maicii Domnului, care a lăsat ca dovadă prezent, în Japonia, este aidoma aceleia conform căreia urmaşilor credincioşi, imprimat pe o ţesătură din fibre acelaşi Ghica ar fi discutat sapienţial cu Gandhi, după de agave, chipul său, redat în culori vii, încât cel care o ce trecuse o vreme prin leprozeriile japoneze şi indiene. priveşte, şi azi, poate constata uimit că „imaginea are Cu acel prilej, Ghica ar fi afirmat: „În trupuri ruinate de calităţile unei fotografii, uimitor de expresive” (p. 10). boală stăteau suflete de sfinţi” (p. 28). Impactul acesteia a fost atât de puternic asupra Mexi- Vasile Andru – cât timp se află în Japonia – constată cului încât se pare că a determinat creştinarea băştina- lucruri pe care Occidentul pare să nu le mai ofere omu- şilor. Metamorfozările petrecute în cazul celor care văd lui, transpunându-le în sentenţe ce sunt adevărate pe- imaginea întâia oară sunt extraordinare; astfel, li se dă ceţi privind mentalitatea, existenţa, timpul scurs în posibilitatea celor care erau „orbi” până atunci, să poată arhipelag. De exemplu, cu privire la timp, autorul afirmă: „vedea”, conştientizând că mântuirea este posibilă aici, „Timp aveam, în Japonia timp este” (p. 27), iar starea pe pământ. aceasta o dovedeşte însăşi viaţa din spaţiul japonez, Fără îndoială că imaginea imprimată, ca şi aceea de derulată după alte concepte, principii, cu care este, în- pe giulgiul din Torino, a fost supusă, în zilele noastre, deobşte, occidentalul familiarizat. cercetărilor ştiinţifice foarte amănunţite, de fiecare dată Periplul autorului continuă în India, mergând pe ur- însă, constatându-se autenticitatea acesteia. Că astăzi mele Apostolului Toma, dar şi cu intenţia de a cerceta,

PRO SAECULUM 7-8/2014 203 lector finaliza un capitol legat de prezenţa aceluiaşi monsenior toate – nu numai la încercarea de metamorfozare a si- în subcontinentul hindus. Autorul ajunge, la un moment nelui, ci şi la depăşirea stării obişnuit umane, în deplină dat, să realizeze paralele între apostatul bizantin Iulian cunoştinţă de cauză. şi cel indian, Sankara, reliefând superioritatea metodei Cartea nu este doar o teorie cantonată în spaţiul li- celui din urmă, bazată pe non-violenţă, căci obiectivul vresc, ci un îndreptar menit a supune spiritul terapiei de său nu era distrugerea budhismului ci „hinduizarea” durată, în mod echilibrat, bazat pe practică isihastă şi acestuia (p. 49). „vindecări sacerdotale”, o reală psihoterapie ce vine în Eul nu mai există, e prezentă doar conştiinţa nemăr- sprijinul unui sine hărţuit, poate, în prezent, mai mult ginită, ne spune Vasile Andru, la pagina 54, luminând decât altădată. Descoperim – în filosofia isihastă – cititorul asupra termenului „hristosferă”, starea către puncte comune cu modalitatea de cugetare orientală, care converg toate din univers, inclusiv omul. în special, indiană, în care – conform Bhagavad-Gītā – În India, autorul o întâlneşte pe Maica Teresa, fapt persoana preocupată în a-şi dobândi mântuirea, nu ce şi l-a dorit cu intensitate apriorică; a fi în preajma unui este interesată de roadele actelor sale ci, dimpotrivă, adevărat fenomen ce a polarizat energiile umane spre acţionează detaşat, aidoma insului care se înscrie mo- întocmirea binelui pe pământ, contaminând acţiunile oa- dalităţii vieţuirii isihaste, când „În lucrul pe care-l face în menilor din peste o sută de ţări, având ca model exis- familie, în profesie, în rânduieli religioase, omul îmbu- tenţa Mariei Teresa, este – pentru autor – o imensă nătăţit nu are mintea grijilor, ci mintea slujirii” (p. 149). oportunitate, căci a putut constata nemiijlocit ce presu- Înţelegându-se şi munca îndeplintă precum o pune înfăptuirea miracolelor pe pământ, dar aparte al ofrandă, se poate provoca eliberarea de mundan, rupe- Mariei Teresa care a ştiut „a sădi speranţa” (p. 65) şi a rea din cotidian, izbăvirea fiind, şi prin aceasta, atinsă. face din ea „o energie a mântuirii, a răscumpărării” (ib). Vasile Andru vine el însuşi cu câteva reguli ale practicii Polinezia, Australia, Spania sunt tot atâtea locuri în isihaste, menite a face din viaţă o artă de a trăi, vrând care autorul se întâlneşte cu diverse personalităţi, pri- parcă să amintească, în acest fel, de marii învăţători ai lejuind un schimb cultural intens, aducând cu el şi, de- lumii orientale, dar nu numai, căci, spre pildă, însuşi opotrivă, ducând în locurile vizitate, o zestre deosebită, Buddha propunea anumite reguli ce alcătuiau concepţia de trăire intensă, menită a crea legături ce nu se pot lui despre lume şi viaţă, despre modul de a fi şi a trăi în destrăma atât de uşor, în veac. Dorul scriitorului, pe această lume, fapt consemnat în tratatele de religie, baza căruia se derulează incursiunile proprii – nu de pu- drept doctrina buddhistă. ţine ori, în lumi foarte îndepărtate, geografic vorbind – Regulile lui Vasile Andru, propovăduite în Cercul de cu rol spiritual, au darul de a-l face să simtă că poate practică isihastă, sunt concentrate sub forma următoa- prinde rădăcini oriunde; cu toate acestea, conştient de relor idei: „Mintea se ţine cu rugăciunea minţii, mânca- misiunea sa, are puterea ruperii de oamenii şi locurile rea să fie medicamentul tău, munca să fie care-i pătrund în suflet, deşi regretul smulgerii, al de- ascultare/slujire, coerenţa inimii, sursa fericirii şi înfiază părtării de lumi unde a simţit şi pulsat sincron, la un mo- un sfânt!” (ib.). Ideea conform căreia fiecare om trebuie ment dat – şi, poate, nu doar o singură dată! – rămâne, să-şi cunoască propria sau propriile măsuri/limite, că fiind inevitabil anulării „dependenţelor afective” (p. 33). fiecare poate duce în spate atât cât a fost înzestrat, Cuvântul nostru – restrâns, pe cât s-a putut întocmi oferă posibilitatea înţelegerii că numai calea echilibrată, – nu surprinde nici pe departe întreaga bogăţie informa- lipsită de extreme este în măsură să producă efectele ţională, de stări, existentă în cartea lui Vasile Andru; el dorite. rămâne, totuşi, un semnal menit a atrage atenţia asupra Există, totuşi, în carte şi un avertisment, poate mai unei cărţi deosebite, care trebuie să fie citită şi înţeleasă apăsat rostit/scris decât altele, conform căruia „isihas- în contextul lumilor, trăirilor traversate de autor. mul e pentru puţini, nu pentru obşte” (p. 27) el fiind ca- pabil să producă mântuirea practicantului, urmărind ***** însă îndrumările celui care cunoaşte calea de parcurs. Cartea lui Vasile Andru este mai mult decât un „ghid” „Pustia se lumeşte (Isihasmul destăinuit mireni- privind arealul lumii isihaste, căci deschide, poate, mai lor)” – cartea semnată de scriitorul Vasile Andru – a mult decât oricare alte scrieri ale sale, perspectiva asu- apărut la Editura Antet în anul 2014. pra sufletului autorului însuşi care se minunează în faţa Noua apariţie editorială cuprinde patru capitole ce experienţelor oferite de viaţă, de lumea în care s-a năs- concentrează atenţia meditativă a eseistului asupra isi- cut, ori de cea îndepărtată faţă de locurile natale, hasmului, după cum transpare aceasta prin intermediul unde-l află, mai mereu, pelerinajul: la muntele Athos, la interviurilor, eseurilor, relatărilor şi, nu în ultimul rând, schitul românesc Prodromu sau la mănăstirea ortodoxă sfaturilor privind îngrijirea sinelui, echilibrării lui în ma- din Essex, Anglia etc. niera specifică isihasmului. Medicină a sufletului şi sinelui, cartea lui Vasile Volumul oferă chintesenţa modalităţii de trăire isi- Andru se citeşte cu interes, sugerând, nicidecum obli- hastă, în pagini de o remarcabilă limpezime; purificarea, gând cititorul, să încerce a se cunoaşte în măsura ofe- iluminarea, desăvârşirea, regulile menite a îmbunătăţi rită de practica rugăciunii inimii, la care se adaugă viaţa, filocalia, ca şi atimia, boala, canonul contribuie – regimul de viaţă şi alimentaţie aparte.

204 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector

Victoria Huiban

PRIMUL PRAG CĂTRE VINDECAREA SUFLETULUI

Dacă ar fi să găsim o formulă atotcuprinzătoare pen- De aceea, cel care consemnează trăirile momentului tru a surprinde esenţa consemnărilor de jurnal din car- (am o stare tulbure; mâhnit, mi-am luat porţia de bucurie tea distinsului publicist, scriitor şi critic literar Cornel după-amiază; m-am abţinut cu greu; am momente de Galben, Primul prag, apărută la Editura Corgal Press furie şi răbufnesc), evenimentele semnificative (moartea Bacău, în 2014, aceasta ar trebui să vizeze, în primul lui Mircea Dinutz, pelerinajul către sicriul cu trupul ne- rând, un acut sentiment al trecerii năvalnice, inexorabile însufleţit al Părintelui Iustin Pârvu), dar şi banalele atri- a timpului. Această percepţie asupra timpului necruţător buţii ale activităţilor cotidiene (pregătirea lumânărilor, aminteşte de viziunea lui Solomon Marcus, conform că- îngrijirea grădinii), care capătă uneori amplitudinile unei reia, în tinereţe, timpul curge lent, căci atunci ai senti- aventuri (avatarurile aprinderii focului în centrală) are, mentul că eşti etern şi nerăbdător să-ţi împlineşti uneori, sentimentul zădărniciei, o senzaţie de frustrare visurile; când însă vine vremea ofilirii, eşti copleşit de ivită din această necontenită revendicare pe care lumile senzaţia că timpul curge vertiginos, că sfârşitul se apro- între care pendulează o exercită asupra sa. pie, devine iminent. De aceea, autorul, prins între două Dar lupta cu ispitele vrăjmaşului nu este parcă la fel lumi (cea profană, a proiectelor de tot felul) şi cea sacră, de intensă ca anevoioasa confruntare cu sutele, miile pe drumul mântuirii, mărturiseşte cu amărăciune, pă- de pagini care se cer citite, recenzate, valorificate de truns de o intensă conştiinţă a risipirii de sine: „Nici n-am publicist. Nenumărate nume, titluri, profiluri de scriitori, observat când au trecut zilele…” (p. 11); „discuţii mân- dedicaţii apar de-a valma în jurnal, reflectând o muncă cătoare de timp” (p. 13); „n-am avut răgazul”; „încă o sisifică, absolut impresionantă. Însă acum apare şi săptămână scursă din efemera mea viaţă” (p. 36); „ziua ecoul unei amare nemulţumiri, izvorâte din absenţa unei a trecut ca fulgerul” (p. 38); „Tur de forţă în ultimele trei recunoaşteri depline, căci cel care tinde spre asceza zile” (p. 39); „Ce iute mai fuge timpul!” ( p. 43); „Încă o monahală încă se simte împovărat de setea gloriei lu- lună dusă de vântul care-şi face de cap pe aceste me- meşti: „Până de curând şi eu eram absorbit să las urme leaguri. N-am consemnat niciun rând, pentru că orele şi nu cred că am scăpat cu totul de acest gând, de s-au succedat cu o viteză ce te lasă năuc” (p. 50); „A vreme ce încă mă roade ideea să-mi continui proiec- fost o săptămână infernală sub aspectul timpului liber” tele…”; „Se vede însă că Dumnezeu a vrut să mă sme- (p. 52); „Am lăsat în urmă încă o săptămână şi mare resc, întrucât amărăciunea provocată de această crasă lucru nu se observă” (p. 98); „Zilele trec atât de repede, neglijenţă profesională dovedeşte că dorinţa de slavă încât n-ai barem nici răgazul să te gândeşti la cele din deşartă n-a scăzut nicio centimă… Orgoliul meu de urmă. Iar odată clipa ratată, bine-i să-ţi iei adio de la autor a primit un nou semn că e cazul să pun punct ea.” (p. 102); „Nici nu-mi vine să cred că a trecut un an preocupărilor neduhovniceşti…”. de când am poposit în Ţinutul Casienilor!” (p. 104); „Iute Nemulţumirile care vin din lumea profană implică şi se topesc şi zilele mele!” (p. 105). Şi totuşi, acest tragic familia, căci tatăl nu regăseşte, în fiul său, aceeaşi sete sentiment al vertijului temporal nu poate anihila conşti- spirituală, interes pentru cultură (gestul aruncării revis- inţa unei înalte responsabilităţi, strâns legată de talent telor sau al depozitării cărţilor în beci repercutând du- şi de har: „Din păcate, încă slujesc lumii şi deşi mi-e reros în sufletul său), cumpătare. Satisfacţia vine însă, teamă că ultima clipă poate fi chiar acum, mă încăpă- în parte, de la nepoata sa, căreia îi face un portret sa- ţânez să duc mai departe proiectele, ca şi cum de aces- vuros, creionând parcă imaginea emblematica a copi- tea ar atârna mântuirea. Mă consolez doar la gândul că lului de azi: „…singura care a observat că sunt şi eu în înmulţesc talentul care mi s-a dăruit şi că, drămuind alt- casă fiind Sofia, nepoţica, o zvârlugă neastâmpărată, fel timpul în 2014, voi fi mai silitor şi în ce priveşte viaţa pe cât de mofturoasă uneori, pe atât de simpatică şi mea duhovnicească.” plină de iniţiative imprevizibile. O şmecheră fără pere- Orice desprindere din lumea profană însă implică che, pe care trebuie s-o urmăreşti cu atenţie, pentru că nenumărate zbateri, ezitări, frustrări, resimţite în mo- e în stare să facă orice numai ca să ajungă acolo unde mentul trecerii… primului prag, căci scara către acea îşi propune.” Nuanţele comice, cu reverberaţii ironice, jumătate de sferă, simbolic reprezentată în imaginea de apar şi cu alte prilejuri… de ordin ecologic, de pildă: „În- pe copertă (aparţinând Victoriţei Duţu) pare atât de fra- armat cu o pungă mare de plastic şi cu o mănuşă, azi gilă, rudimentară şi venind de nicăieri, încât clipa zbo- mi-am început cea de-a doua ascultare: aceea de co- rului spre ochiul din triunghi (figură emblematică a lecţionar al urmelor civilizaţiei pelerinului român. Şi n-a triadei sacre sub semnul atotcunoaşterii) devine incertă. trebuit să o fac pe arheologul pentru a depista relicvele

PRO SAECULUM 7-8/2014 205 lector […]: hârtii, ambalaje, sticle, farfurii şi pahare de plas- mânt, voi căuta să scap, prin lectură, de cele nezidi- tic…”. toare, chiar dacă mă doare inima ştiind câte cărţi bune Nu lipsesc nici pasajele descriptive, în care vi- am ratat, sacrificând ani frumoşi de viaţă doar pentru a brează trăirea: „Singur, doar cu Dumnezeu şi cu îngerii. citi volumele băcăuanilor. Şi măcar dacă le-aş fi parcurs E întuneric în toată pustietatea aceasta şi mă întreb pe toate!” cum o fi trăit Sfântul Ioan Casian fără să zărească nicio Având ceva din strălucirea Cavalerului Tristei luminiţă în afară de stele? Eu am, la orizont, mulţimea Figuri, Cornel Galben îşi înfruntă propriii demoni: orgo- luminilor de semnalizare ale pădurii de eoliene, dar totul liul, nemulţumirile de tot felul, slăbiciunile inerente pre- mi se pare straniu, mai ales că roşul intermitent al be- carei condiţii umane, rătăcind între două lumi, ghidat curilor aduce mai degrabă cu ochii unei legiuni de dia- însă de idealuri, fie că ele sunt ale spiritului, care se voli.” Iată cum, asemeni unui Don Quijote gata să se vrea împlinit într-o operă trainică, fie că sunt ale sufle- lupte cu morile de vânt (în varianta lor modernă), autorul tului, care se doreşte vindecat de toate deşertăciunile îşi mărturiseşte crezul, dar şi regretul unei vieţi: „Deşi omeneşti… nu ştiu cât mă va mai îngădui Dumnezeu pe acest pă-

Loredana Tuchilă

DEMITIZAREA MITULUI VÂRSTEI DE AUR

Despre „copilăria copilului universal” s-au scris pa- În afara tuturor acestor rele, copilul mai are de luptat gini întregi. Despre mitul copilăriei, „secvenţă a mitului şi cu prejudecăţile. Scena de la spital în care o mamă vârstei de aur” cu aplicare pe Amintirile... lui Ion urlă isterizată să nu i se aşeze patul fiului lângă cel al Creangă, s-a discutat şi se discută, romanul autobio- copilului străzii este semnificativă. Apelativele adresate grafic fiind frecvent pus în dialog cu alte scrieri din lite- acestuia, de asemenea: „Mucea, mucosul, căcat cu ratura română sau universală. Schema „mitică”, mit ochi, prostul, căcăciosul, păduchiosul, aurolacul, orfa- religios ori cultural, poate fi aplicată cu succes în cir- nul, tebecistul.” (p. 82). Ele arată scoaterea în afara pe- cumstanţe diferite. Chiar au-rebours, dacă ne gândim riferiei sociale a unui copil care, spre surprinderea lor, la recenta carte a scriitorului Ştefan Mitroi, apărută la are sentimente, îşi înţelege şi acceptă condiţia şi în- Editura Tracus Arte – Să locuieşti într-un lătrat de cearcă să se apere de răutăţile gratuite. Neînţelegând câine*. decât lumea lor, cei mai mulţi (excepţie făcând într-o oa- Un titlu incitant, a cărui conotaţie scapă iniţial. Fiind- recare măsură directorul spitalului şi doamna care îl că nu poate fi vorba despre un topos, ca acela din găzduieşte când fuge de la o întâlnire aranjată în mod Amintiri din copilărie. Satul, ca axă a lumii, ca spaţiu al ruşinos de un adult), aceştia se raportează cu ură la co- fericirii versus... te întrebi cum să decodezi sintagma. pilul obligat să supravieţuiască prin metode neobişnuite. Dar nu multă vreme, căci personajul narator, copilul de „Când mi-e foame, mănânc în gând. Când nu mai pot 11 ani (!), care cunoaşte drept casă constantă canalul, de frig, mă-ncălzesc rapid în gând. Tot aşa, în gând stau explică acest nou topos: „Să locuieşti într-un lătrat de de vorbă cu sora şi cu fratele meu mai mic. Câteodată câine este cel mai uşor lucru de pe lume!” (p. 83). Cum se întâmplă ca ei să mă roage să vorbesc şi cu mama. Câine este prietenul cel mai bun (în absenţa Bunicului Nu mai vorbesc atunci nici cu ei” (p. 16). împrumutat din zona pseudoreligioasă şi a Filosofului Nu există în acest univers autorităţi tutelare. Autori- ce îi „dăruieşte” un vagon de tren, dar care dispare frec- tatea se capătă prin forţă (aşa se întâmplă în cazul lui vent şi reapare când nu te aştepţi), când este abătut, Coniac spre exemplu). Tatăl este absent. „Ea era toţi copilul dialoghează cu acesta. În gând. Un dialog care părinţii noului-născut [...] era la fel ca la mine” (p. 7). arată trebuinţa de comunicare şi imposibilitatea realiză- Mama nu mai are legături cu forţele cosmicului, nici rii acestui act în lumea cotidiană tocmai din cauza sta- măcar cu existenţa familială: „Mama stătea pe scaunul tutului său de copil al canalelor, al nimănui, plin de din bucătărie şi fuma” (p. 8). La întrebările copilului nu păduchi şi obligat de circumstanţe să îşi potolească are în vedere existenţa unei posibile explicaţii: „Ea mi-a (chiar dacă instictiv se împotriveşte şi acceptă doar în plesnit o palmă peste ochi arătându-mi sacoşa cu pa- cazuri de forţă majoră) durerea, foamea, frigul trăgând chete de pe masă: Vrei pom de Crăciun, nu?”, iar cuibul din „punga magică”. familial restrâns este înlocuit de bărbaţii care o pot ajuta să îşi ducă existenţa, nesimţind nevoia unor relaţiuni cu *Ştefan Mitroi, Să locuieşti într-un lătrat de câine, Editura cosmicul: „Eu ziceam de curul meu, a urlat ea, transfor- Tracus Arte, Bucureşti, 2014. mată pe loc din jumătate de lucru folositor, în lucru lipsit

206 PRO SAECULUM 7-8/2014 lector complet de folosinţă” (p. 8). Decizia de a renunţa la pu- de jos. Îmbrăţişarea ploii pe care o doreşte aceasta este ţinul rol pe care îl mai avea în cazul copilului celui mic rezultatul modului în care uneori copiii devin victime ale o scoate definitiv din lista persoanelor de încredere pen- unor declasaţi: „Era ploaia, ea mă strângea în braţe, tru copilul de 11 ani, iar rezultatul este fuga. „Din cauză spălându-mă nu doar de sângele ce încă mai picura din că bărbaţii de care spuneam aveau nevoie de ţâţele ei, mine, ci de toată grozăvia celor întâmplate” (p. 89). Nelu nu şi-a mai făcut-o [datoria de a alăpta copilul cel mic]” este mai norocos. Deşi e dat pe mâna unui pedofil de (p. 7). origine străină reuşeşte să fugă şi să îşi păstreze fiinţa. Ar rămâne o singură persoană demnă de respect în Tragismul lor nu înseamnă numai înlocuirea jocului spe- mintea şi sufletul copilului: Bunicul de împrumut căruia cific vârstei cu strădania de a supravieţui. „A treia oară, i-ar scuza faptul că împrăştie mirosuri pestilenţiale. El asistentul mi-a zis că-mi dă să mănânc numai dacă îl este altfel decât ceilalţi locuitori ai tărâmului subpămân- las să se joace cu degetul niţel” (p. 102). Nefiindu-le tean: „pe moş nu l-am văzut niciodată trăgând. Din proprie (după părerea celor ce aparţin lumii obişnuite) pungă vreau să spun” (p. 9). Are o înfăţişare de sfânt şi devenirea, pericolele sunt multiple şi variate. o atitudine care impune. Din păcate, deşi copilul speră Nevoia de iubire şi stabilitate rămâne constantă: ca acesta să se împotrivească vânzării copilului Ţâţoa- „Acasă e atunci când se umple cerul de stele şi simţi sei, acesta nu înţelege necesitatea ieşirii din pasivitatea dintr-odată nevoia să le numeri cu glas tare. Dar numai în care se află ţintuit. Speranţa de a-l vedea reglând şi până la o sută” (p. 114), însă înţegerea că „a număra conducând universul subteran se loveşte de imobilita- mai departe e atunci când stelele de pe cer nu se ter- tea şi lipsa de reacţie ale acestuia. mină niciodată” (p. 115) determină redimensionarea mi- Definirea noţiunilor rămâne o preocupare perma- tului. Copilăria nu mai este mitul, este aspirarea la nentă. Nelu, aşa cum se află târziu că se numeşte co- acesta şi la durabilitatea lui. Individualitatea umană ră- pilul (nu Nică de la Ionică, ci Nelu, varianta obligat mâne o experienţă existenţială fundamentală în ciuda matură a cunoscutului antroponim), simte nevoia aces- verosimilităţii mesajului acestui fragment: „Nu te-am tei definiri. Este o recreare a universului pe care îl po- minţit, zice Câine [...], că în lătratul meu e cel mai bine” pulează. Copilul canalelor priveşte cu uimire la tot ceea (p. 96). ce se întâmplă în jurul lui şi defineşte. Oferă astfel o vi- ziune proprie asupra lumii care îl refuză, îl marginali- zează, dar pe care el încearcă să o înţeleagă: „Bruma este atunci când cineva vrea să îţi spună o poveste şi-i albeşte părul pe la tâmple” (p. 84), „Ninsoarea e atunci când îţi dai sufletul de gol” (p. 108) sau „Dorinţele sunt atunci când îţi apar cucuie pe dinăuntru” (p. 87). Volu- mul este presărat cu definiri metaforice a tot ceea ce re- ceptează. Simte nevoia afecţiunii adevărate şi defineşte dragostea din casa de copii: „Cum să zic? Nu lipsea. Doar că era ca de fabrică.” (p. 87). Nevoia autenticităţii se manifestă pregnant, iar efectul este firesc: „Nu pu- team să mă prefac că-mi place şi o ştergeam de câte ori aveam ocazia” (id.). Definirea libertăţii este mult mai prozaică: „Puşcăria e atunci când nu mai ai voie să fii liber” (p. 112). Realitatea cruntă îl smulge pe copil din zona arhetipală a luminii, zeul-copil al universului mito- logic al Amintirilor este înlocuit de copilul-zeu al întune- ricului. Cum realitatea nu reprezintă spaţiul potrivit fericirii acestor marginalizaţi, unica posibilitate de atingere a acesteia rămâne visul. Iar „trezirea” aduce tristeţea, uneori revolta: „În vis m-am întâlnit cu amândoi [cu bu- nicul şi Câine]” (p. 86). Scoaterea din zona potenţialei împliniri înseamnă dezamăgire: „Fiindcă m-ai trezit, nu vreau să-ţi spun” (p. 84). Copiii aceştia ştiu că sunt vul- nerabili social şi încearcă să facă faţă unor probleme pe care cei din jur se fac a nu le observa şi au impresia că această simulare ar putea conduce la dispariţia efec- tivă. Agresiunile fizice, violentarea lor la vârste fragede conduce spre evadarea în vis. Pişpirica este dovada că cei mici nu au găsit protecţie nici în instituţii specializate, unde potenţialii apărători devin agresori, nici în lumea Ilie Berindei - Nicolae Bălcescu

PRO SAECULUM 7-8/2014 207 Vrancea literară

Paul Spirescu

ELEGII DIN REZERVA 13

întâia elegie toate seringile şi fiolele şi pungile cu pastile violent co- lorate Medicul mi-a comunicat diagnosticul în limba lui păsă- „Ce să caut? Uite, măsor şi eu cu uneltele mele rudi- rească mentare având pesemne grijă să nu înţeleg nimic din toate infinitul de un milimetru dintre viaţă şi moarte, acestea: asta caut”. ţin bine minte cum îi zburau cuvintele din gură, ca nişte cucuvele gălăgioase, Afară, jos, pe pământul umed, chiar în faţa ferestrei fâlfâindu-şi aripile îndoliate de ţipăt, mele deschise, ţin bine minte cum îmi treceau vijelios pe lângă timpa- luceferii se spălau pe picioare, nepăsători, în roua di- nele adormite, mineţii! cum se izbeau apoi de ferestrele închise ale camerei şi geamurile zăngăneau ca la un cutremur devastator: „abalamida crina crisalida, zeu frumos mergând pe a treia elegie jos, prins cu fiare la picioare şi cu streche la ureche”... Şi febra aceasta care nu se mai isprăveşte odată cred că-n traducere liberă asta ar fi putut să însemne: dimpreună cu frisoanele şi tremurăturile ei abracada- că în curând voi fi liber, liber ca fulgerul pe cerul cră- brante cănat de iluzii de parcă s-ar fi trezit toţi dracii din somnul lor anomic, al lumii, doar ca să mă zgâlţâie pe mine, să mă tragă de păr şi cred că asta ar fi vrut să-mi spună, că am drumul des- de visuri, chis, deschis să mă înjure birjăreşte de mamă şi să se hlizească cu spre lumea pe care deja o visasem încă din pântecul gurile până la urechi, mamei şi becul agonic din mijlocul tavanului matol, „abalamida vida atlantida, lume-n spume, strâmb ca- alungând lumina dintr-un colţ în celălalt al întunericului râmb clipei în derivă, interesul poartă fesul, habarnamul poartă hramul, pă- şi respiraţia, vai respiraţia mea amară, lămida cu hlamida întinsă pe caldarâmul şoselelor ca o baltă de ulei în doamna mea abalamida...” calea camioanelor de mare tonaj şi chiar diavolul meu păzitor, fugărindu-şi colegii de cred că asta ar fi vrut să-mi spună! breaslă, aruncând după ei cu toate stelele şi cu toţi meteoriţii găsiţi la îndemână, a doua elegie – „părăsiţi imediat rezerva aceasta întunecată, parte a lui, parte a mea, M-au plantat aici, în rezerva asta cu număr de ghinion fir-aţi ai dracului de draci ticăloşi”! perfect, cu pereţii umezi, cu mobile mucegăite, cu două paturi plasate-n cele două sertare a patra elegie ale unicei şi irepetabilei noastre noptiere spitaliceşti. „Ce cauţi tu aici?”, m-a întrebat atunci Intră agale pe uşă domnişoara în alb diavolul meu păzitor şi eu am dat neputincios din tânără, zveltă şi cristalină ca râsul unui copil care se umeri joacă, ca şi cum m-aş fi eliberat instinctiv de o povară neme- ţine în mână seringa, termometrul şi cutia cu nasturi ritată, de înghiţit în sec, ca şi cum mi-aş fi aruncat la groapa de gunoi a istoriei „bună dimineaţa!” – zice, zâmbind fermecător, chiar

208 PRO SAECULUM 7-8/2014 Vrancea literară dacă nu-i de loc dimineaţă, a treiSprezecea elegie chiar dacă e întuneric şi numai razele palide ale lunii îi mângâie tandru pulpele dezgolite şi sânii întărâtaţi Doctoriţa coboară în fiecare dimineaţă, direct din lună, de poftele sfinte - ale iadului pe o scară de-argint căptuşită cu praf de stele şi de „bună dimineaţa!” – îi răspund şi-mi trimit umbrele de- mătrăgună. getelor mele amorţite Carnea ei fragedă miroase a rouă şi-a ploaie, s-o scoată din întuneric. Ascultă fă domnişoară...albă a ghiocei de pădure şi a liniştea supremă dintre două dulce şi amară războaie. cracii tăi parşivi şi lungi nici cu visul să-i ajungi Eu îi las mereu deschisă fereastra chiar din mijlocul nici cu palma să-i mângâi ori să-i pui la căpătâi serii pentru dragostea dintâi cu îndemnul încrustat pe perete din Dante Alighieri să te-mbete să te-adoarmă pe un pat jilav de armă... „lăsaţi orice speranţă”: nu-i nici loc şi nici vreme locuim, vremuim într-un nor de venin şi blesteme Ascultă, fă domnişoară n-avem loc de visat, n-avem timp de poeme ascultă comanda la mine! n-are sens să sperăm, n-are rost a ne teme „lăsaţi orice speranţă”: nu-i nici loc şi nici vreme!

pentru fetiţa cu chibrituri Gabriel Funica privind îndelung naşterea dorinţei

Shopping leS clercS d’antan flanăm printre rafturi cad frunzele toamnei ieşiţi duminica după amiază pe biroul inutil să facem vulping hârtii şi cărţi shopping smart adică îngălbenite în demotica de fiţe în aşteptarea cu lipovetsky la subraţ cărturarilor de altădată fericirea-i paradoxală în cabinele de probă auzi caffe cum se ascute fin lupta de clasă poetul până să-şi desemneze într-o doară iluzii metafora dă târcoale infinetezimale bat pasul pe loc din timp aşteptându-i pe cei la o cafea din orezării ieşiţi la liman eco care cum a putut aduşi de valul am improvizat ultimelor schimbări această baracă cocoţaţi pe buştean din pachete de turtă dulce să-şi usuce cotolanele livrate de hansel & gretel visînd ca să ne ascundem la praful de pe tobă de frica parabenilor să nu murim ca proştii printre mingile de baschet ora 16 de la carrefour remorcile pline vârf cu grapefruit şi mandarine fetiŢa cu chibrituri pentru ora 16 când vor veni forţele de muncă vitrina să îşi facă provizii în care apune soarele să achite cu cardul printre manechine viaţă pe credit puse la patru ace fericire în doi peri stă mâţa-n coadă între un schimb de mărfuri şi altul

PRO SAECULUM 7-8/2014 209 Vrancea literară

Florinel Agafiţei

VARA INDIANĂ A BĂRBAŢILOR

Bătrânul închise cu greu uşa căsuţei în care locuia oricât s-ar fi străduit. Şi el nu mai vroia acest lucru; de multă vreme; privi pe geam, printre perdelele uşor adică, să se străduiască. strânse cu o sfoară aurie şi constată, uimit, cum zăpada Se simţea bine aici, în pădurea lui, pe care o cum- se aşternuse timpuriu peste pădurea arămie. Frunze ro- părase de ani buni, de care nimeni nu ştia, nici dintre şiatice îşi iţeau capul printre smârcuri şi rădăcini ae- apropiaţi, prieteni, nici dintre rude. Era un refugiu per- riene, dând impresia că pământul fusese rănit de cuţite fect, de câteva hectare, în marginea unui munte foarte prelungi, nevăzute. În cealaltă parte a pădurii, urletul abrupt ce proteja locul din trei părţi, prin hăurile lui prietenos al lupului se făcu auzit din nou, cum se întâm- adânci, de netrecut. pla în fiecare început de iarnă. Era semnalul că Zeiţa Către căsuţa întocmită în pădure nu ducea direct nici Persephona se pregătea să părăsească vremelnic măcar o cărare, căci avusese grijă, de fiecare dată când lumea, pentru a coborî sub pământ, la Zeul Întunericu- o părăsea, să meargă pe alte şi alte trasee, fără a-şi lui. Îi va revedea degetele fine la primăvară, ieşite prin lăsa imprimat piciorul decât pe o potecă a animalelor aceeaşi zăpadă rece, care acoperă acum parţial covo- care coborau la un izvor din preajma locuinţei lui pentru rul auriu roşcat al pădurii. a bea apa rece, limpede, în miez de anotimp cald. Ridi- Încuie uşa şi trase zăvorul de metal. Samovarul tre- cată încă de pe când era tânăr, cu o echipă de meşteri sălta uşor pe focul molcom ce trosnea misterios în aduşi din afara ţării, pe care-i plătise bine, căsuţa avea sobă. Aşeză fotoliul cu grijă, mai aproape de şemineul cele necesare existenţei modeste, o existenţă pe care înalt, ridicat din piatră de râu, şi-şi afundă picioarele în şi-o dorise atât de mult şi care-i procura, mai presus de papucii groşi, pufoşi. Mai aruncă apoi două mici butu- toate, liniştea după care alergase o viaţă întreagă. rugi uscate în gura şemineului, aranjă grilajul de fier, Folosise muncitori străini, tocmai pentru a nu şti ni- atârnând atent cleştele metalic şi micul făraş de cenuşă meni din partea locului sau de aiurea, de prin ţară, la locul lor. Privi spre samovar şi înţelese că apa fiartă unde-şi făcuse ultimul cuib, căci era convins că, de aici, bine urma să-i ofere în curând ceaiul mult aşteptat. Pă- drumul său nu avea să mai capete decât o singură, ducelul îi făcea bine la inimă. unică direcţie. Împăcat cu cele lumeşti, considerând Căută caietele scrise cu literă măruntă, şterse oche- că-şi îndeplinise datoria de bărbat, întemeindu-şi o fa- larii de praf şi umplu stiloul cu cerneală verde, adusă în milie, având şi crescând un copil, ridicând o casă, cel anii tinereţii, din China. O clipă, rămase pironit cu gân- puţin, şi sădind nu doar un arbore ci, păduri întregi, so- dul asupra acelor ani, apoi îşi reveni brusc, auzind stri- cotise că-i venise vremea retragerii din lume, urmând gătul uşor al samovarului rusesc. Îl primise, ca dar, de modelul vechilor societăţi tribale orientale. Faptul era, la un refugiat din Armata Albă, găzduit de el, un timp, însă, din ce în ce mai greu de înfăptuit, căci omul mo- înainte ca acesta să plece spre Occident. Luă vasul şi-şi dern se dovedea a fi prezent peste tot, locurile izolate turnă în cana de lut cu care obişnuia să bea seara. Se devenind adevărate rarităţi... deplasă lent către micul birou improvizat din lemn de Trecuseră 10 ani de când trăia în pustie, iar locul nu cireş. fusese vizitat până atunci de nici un alt picior de om; Biroul şi-l cioplise de unul singur, în prima vară când numai într-un an, pe când se afla destul de departe de se hotărâse a se rupe de lume şi trăi în marginea pă- casă, după fructe crescute în puterea verii, un grup de durii, aidoma unui pustnic, doar cu păsările cerului în tineri tulbură liniştea locului, îndreptându-se către cres- preajmă şi jivinele locului, departe de tot ce însemna tele semeţe ale muntelui, veşnic acoperite cu omăt. existenţa modernă. Fusese comentat, discutat, certat, Atunci simţise din nou mirosul cald al pâinii, căci tinerii criticat, blestemat, socotit nebun că-şi donează întreaga se opriseră într-un loc şi mâncaseră, lăsând resturi nu- avere, că pleacă departe de toate, fără să lase o adresă meroase pe urmă, între care, câteva bucăţi de pâine anume, un loc unde ar fi putut cineva să-l caute, even- aruncate aiurea, în umbra arborilor semeţi, unde-şi fă- tual, să-l mai şi găsească. cuseră vremelnic tabăra. Nu mai mâncase pâine de ani Nu-l mai interesa absolut nimic din această exis- de zile, hrana sa compunându-se doar din fructele şi tenţă, pe care o trăise în dimensiunile ei verticale, ori- ciupercile pădurii, vânat şi ce mai reuşea uneori să pes- zontale, dar nu numai; nu-l mai lega nimic de nimeni, cuiască într-un lac, aflat nu foarte aproape, peşti ase- căci toţi aceia pe care-i mai ştia, din ce în ce mai puţini, mănători obleţilor, însă foarte buni la gust. de altfel, îi deveniseră insuportabili, agasanţi, plictisitori, Îl încercase o ciudată zvâcnire şi nostalgie, deopo- anoşti, lipsiţi de substanţă, părându-i-se nişte suflete trivă, dar se abţinuse cât putu şi trecuse cu bine peste goale cu care nu mai putea avea o cale de comunicare, momentul ce-l pusese la încercare: aducerea aminte a

210 PRO SAECULUM 7-8/2014 Vrancea literară vieţii avute cândva, în lume; or, tocmai asta dorea să propriei locuinţe. Surd era şi timpul, căci părea că în- uite, deşi, măcar câteva nevinovate compromisuri tot cremenise totul în jur, scufundând pădurea într-o pul- făcuse cu sine însuşi, în această direcţie: păstrase sa- bere de aur, fină. movarul, se folosea de vechii ochelari, stiloul cu peniţă Lumina se răsfrângea jucăuş peste foile răspândite din aur şi de cerneala verde, din guşă de pelican; apoi, pe întreg biroul uscat, încălzit şi el de focul mereu tânăr. nu renunţase nici la patima cititului şi nici a scrisului, Se lăsă în fotoliul înalt, făcut din lemn de gorun, aco- căci uneori completa în caietele personale gânduri, perit cu blană de urs, îşi potrivi ochelarii pe nas şi, sor- frânturi, din amintirile personale, cu savuroase comen- bind uşor din cana umplută cu ceai fierbinte, porni să tarii pe margine; savuroase le considera el, se înţelege, citească ce scrisese cu o zi în urmă. noaptea, când le recitea la lumina paşnică a lămpii. Citea cu creionul în mână, subliniind anumite as- În plus, adăpostea sub un şopron, o amintire dragă, pecte, punând semnul exclamării în dreptul altora, pri- veche, pe care, oricât de mult îşi dorise s-o extirpe, nu vind din când în când către uşa ce oprea tot curentul, reuşise. Era vorba despre o maşină de epocă, recom- ca înspre un loc de unde nu mai aştepta decât un singur pusă din bucăţi pe care le cărase singur, clandestin, ani musafir. Hotărâse, totuşi, în mintea sa, dacă ar fi avut o de-a rândul, fără să spună asta nimănui. Reuşise să o asemenea şansă, ca în clipa de final să poată ieşi din refacă, să şi meargă, chiar, o dată sau de două ori, por- casă şi să se oprească în marginea izvorului, acolo nindu-i motorul, ca să o mai audă torcând, cum o făcuse unde vin animalele pădurii să se adape. Şi-ar mai fi dorit odinioară, când participase la raliul deşertului, plecând să fie iarnă şi, de asemenea, să ştie că a avut de el grijă din Dakar, de unul singur, într-o colosală aventură, de lupul cenuşiu cu care se întâlnise tot mai des în ultimul care scriseseră pe atunci, ziarele din Paris şi Londra. timp. Semn că animalul presimţise, cumva, sfârşitul Vremuri apuse... său. Ar fi putut, oare, ca lupul să fie ultimul lui preot Focul trosnea încontinuu, căci avusese grijă să menit să-i desăvârşească trecerea prin lume, în mar- arunce peste el câteva crenguţe de brad, spre a le auzi gine de izvor? cum sfârâie, pierzându-şi vocea în vuietul surd al vân- Deschise primul caiet şi se scufundă în lectură... tului ce încerca să străbată arborii deşi, ridicaţi cu frun- (Fragment de roman) ţile către cer, aidoma unei cetăţi antice, în preajma

Doina Popa

FIRUL DE LECŢIE

Vera se gândea la vorbele Soniei, „Vai, doamna seama ta o fătucă, şi mai ales, să crezi că ea ar putea profesoară, dacă o fi să fie al meu n-o să mi-l ia nici fi o rivală. Oare de ce nu-şi ţinuse gura, de ce nu calcu- apa”. Parcă îi auzea aievea vocea. O voce de om lase puterea vorbelor? Parcă nu fusese de ajuns că-i care-şi impune cu toate eforturile o linie de conduită mărturisise preotului ce nu ar fi trebuit să-i reţinută. Ştia că e bolnavă şi nu ar fi vrut s-o supere. mărturisească şi-l pusese pe Domnu’ Învăţător într-o Dacă n-ar fi fost autocontrolul, cu siguranţă, Sonia ar fi postură neplăcută. Şi asta tocmai când se convinsese izbucnit într-un râs sănătos. Atât de absurde i se cu ochii ei că Vibraţia Dorinţei Împlinite există şi vrea păruseră vorbele doamnei profesoare. Ca şi cum nu fu- s-o ajute. Într-o singură zi făcuse două mari gafe. Ire- sese suficientă lecţia primită mai observase şi gestul parabile. În loc sa progreseze, să-şi cureţe sufletul, să pios prin care Domnu’ Învăţător luase crizantema, primească iubirea şi să o dăruie, să primească lumina lăsată de Sonia pe scaun, lângă pernuţa pe care se ea se comporta ca o primitivă care-şi revendică teritoriul aşeza de obicei bărbatul şi o strecurase în buzunar. Ei, şi bărbatul proprietate personală. De când devenise poftim câtă aleasă preţuire! Crizantemele alea piperni- Domnu’ Învăţător bărbatul ei? De când avea dreptul să-l cite, scăpate din plasa buruienilor, prin efortul şi grija revendice? La începutul lecţiilor lor esoterice ei Soniei şi a Domnului Învăţător deveniseră pentru amân- încercaseră să facă exerciţii de concentrare împreună. doi un consemn. Ce mai căuta ea acolo ca să încurce Atunci ea îl văzuse pe omul acesta rugându-se, în ge- lumea? Şi mai ales cum o să justifice ea vorbele spuse nunchi în faţa icoanelor, cu atâta convingere încât Soniei? Că trebuia să-i spună Domnului Învăţător, să simţise că o cuprind fiorii şi i se ridică părul de pe ceafă. încerce să se explice, ce penibil! Era mai rău dacă Nici atunci, nici mai târziu, nu îndrăznise să creadă că Domnu’ Învăţător afla de la Sonia. Ea nu ar fi scăpat pri- între ei ar putea să fie vorba de altceva decât de o lejul să-i povestească cu lux de amănunte. O şi vedea legătură sufletească. O comuniune care crea între ei povestindu-i bărbatului şi râzând din toată inima. Parcă înţelegerea a toate câte sunt. – Trăim într-o mare de o durea această scenă pe care o crease în minte. Să energie de care nu suntem conştienţi, îi spunea adesea se distreze amândoi ca de vorbele unei năroade. – Bine Domnu’ Învăţător cu înflăcărare şi din vorbele lui, spuse ai mai ajuns, doamna profesoară, să se distreze pe cu pricepere ea înţelesese, ceea ce o interesa, că

PRO SAECULUM 7-8/2014 211 Vrancea literară exista şi pentru ea aceeaşi mare de speranţă care o va că nu greşeşte. Ar fi fost mult mai comod ca cineva să-i duce, la momentul potrivit, spre tărâmul vieţii. Apoi nu poată căuta în suflet şi să-i spună ce se întâmplase cu au mai lucrat împreună pentru că bărbatul voia să avan- dânsa şi care era momentul în care devenise seze mai repede şi prezenţa femeii îl încurca. Într-un fel vulnerabilă. Tot timpul existase în ea un sâmbure de ea s-a bucurat pentru că ieşise din competiţia cu neîncredere. Uneori Domnu’ Învăţător o asalta cu Domnu’ Învăţător. Oricum nu avea nicio şansă să informaţii, deborda de entuziasm, după cum îi era felul meargă în acelaşi ritm cu el. Domnu’ Învăţător avea şi pe moment ea credea fiecare vorbă dar mai apoi, de multă tărie şi perseverenţă. O depăşea cu mult. Şi nu una singură, analizând, ceva în ea filtra acele informaţii trebuia să fie prea inspirată ca să înţeleagă că el va lăsându-le să treacă doar pe acelea care erau accesi- reuşi, în tot ce va voi să-şi propună, iar ea nu. Ea se bile felului ei de-a fi, respingându-le pe cele care o ascundea în spatele bolii fiindcă nu-i convenea să-şi nelinişteau, o secătuiau, o făceau să-şi pună prea multe recunoască ineficienţa. Nu avea suficientă forţă din pri- întrebări. Ar fi vrut să împărtăşească entuziasmul cina suferinţelor, lăsa să se înţeleagă. Dar niciodată nu-i bărbatului, ar fi vrut să construiască împreună cu el spusese, ca să ştie şi Domnu’ Învăţător, că ea nu ar fi toată acea lume, aparent fantasmagorică, în care să se putut ţine pasul cu el nici dacă nu ar fi fost bolnavă. Că cufunde, până la gât, cu toată încrederea şi să iasă la nu avea în ea suficientă credinţă. Într-o zi Domnu’ suprafaţă o altă fiinţă, schimbată interior şi mai ales, Învăţător îi spusese ce anume citise în Lazarev că sănătoasă. Dar nici măcar nu cuteza să gândească la „semeţia, neacceptarea situaţiilor traumatizante consti- această posibilitate într-atât de mare îi era reţinerea. tuie hrana celulei canceroase” şi o lăsase pe ea să ana- Era împietrită în şabloane convenţionale care defineau lizeze dacă era sau nu adevărat. Lectura îl realitatea materială. Multă vreme a crezut că o să entuziasmase peste măsură, spunea că este foarte reuşească să-şi depăşească propriile limite. Dar uşor să înlături blocajul şi să revii din suferinţă la starea informaţiile care veneau de la Domnu’ Învăţător erau ca de sănătate şi uşurare a sufletului. Domnu’ Învăţător era nişte lecţii învăţate sau încadrabile în anumite tipare. ca un copil, gesticula cu amândouă mâinile iar daca se Aşa, ca la lecţia de istorie, când ştii că anumite fapte afla în picioare se înălţa pe vârfuri sau se lasă pe ge- s-au petrecut cândva, în alt timp, dar că au rămas acolo, nunchi, ca să o poată privi în ochi, îţi dai seama Vera? limitate în acel timp şi nu au cum să se răsfrângă în pre- o întreba el şi ochii lui deveneau ca două văpăi iar ea îl zent. Ce-ar fi dacă te-ai trezi că iureşul unei bătălii pe- privea fără să comenteze şi se gândea în sinea ei: oare trecute cândva, în trecut, s-ar revărsa dintr-odată pe o de ce nu am suficientă credinţă? Cum spunea Iisus, stradă din centrul capitalei. Aşa şi informaţiile care ve- credinţa cât bobul de mei cu care ai putea răsturna neau de la Domnu’ Învăţător, ţineau de o altă lume care muţii. O lăsase pe ea să cerceteze în adâncul sufletului nu se interfera cu realitatea timpului trăit aievea. Aşa ca să descopere tâlcul vorbelor lui Lazarev. Iar ea re- arăta blocajul care o împiedica să-şi netezească drumul cunoscuse parţial semeţia şi lăsase în suspensie „ne- către Domnu’ Învăţător. Reuşise destul de bine să disi- acceptarea situaţiilor traumatizante” şi mai târziu când muleze realitatea, printr-o participare atentă la Domnu’ Învăţător o întrebase la ce concluzii ajunsese conversaţie, profitând şi de buna sa memorie care o ea îi spusese că nu are acces la subconştient, că nu ştie cum să lucreze cu sine şi că nu crede în soluţiile atât de simple. – Spune-mi tu mie cine acceptă situaţiile traumatizante? Nu cred că o astfel de persoană există. Şi atunci de ce eu m-am îmbolnăvit şi alţii nu se îmbolnăvesc? – Aşteaptă un pic, o întrerupse el. Nu ai fost atentă la nuanţă. Semeţia şi neacceptarea situaţiilor traumatizante constituie hrana celulei canceroase, dar celula canceroasă, în sine, s-a format din altă cauză. Cunoscând mecanismul ar trebui să descoperi boala sufletului tău. Vera îl privea cu ochi goi. Se vedea că nu îi dădea dreptate. – Nu-ţi dai seama? Nu ar mai muri nimeni dacă vindecarea ar fi la îndemâna orişicui, co- mentase Vera cu scepticism. Domnu’ Învăţător surâse cu îngăduinţă. – Orice ai face organismul nu scapă de uzura timpului, îi replicase, deci moartea face parte din noi. Ne naştem cu sămânţa morţii, cum s-ar zice. Dar una e să mori de bătrâneţe şi alta e să mori de boală, să o parcurgi pas cu pas şi să nu reuşeşti să-ţi regăseşti propriul sine. Îi reproşase ceva atunci cu acele vorbe? Ea nu le cercetase, la prima vederea păreau a fi vorbe fără bătaie lungă. Dar mai apoi noaptea, când durerea n-o lăsa să se odihnească, lua fiecare vorbă şi o punea sub lupă. Nu, hotărât lucru, nu ar putea să descopere povara sufletului ce o dusese la boală. Şi chiar dacă ar bănui ceva tot nu ar avea în ea suficientă credinţă cât să spună că a identificat focarul răului şi să fie convinsă Andrei Negură - Măști

212 PRO SAECULUM 7-8/2014 Vrancea literară ajutase să acceseze oricând, cu inteligenţă, datele ce-i mi-am recunoscut defectul. Dar acum am să-i spun uite fuseseră puse la dispoziţie. Se descurcase binişor până aşa: Cândva în copilărie, în timp ce mă aflam la bunici în noaptea trecută când văzuse cu ochii ei Vibraţia a venit la noi veterinarul care a spus ca trebuie să vac- Dorinţei Împlinite şi înţelesese că, cele două lumi, nu cineze găinile. Eu l-am dus şi i-am arătat cuştile şi am sunt total separate una de alta, că au punţi de trecere. deschis porţile peste tot arătându-le cu mâna şi spu- Ce revelaţie şi ce şocant să constaţi că tot ce ai dărâmat nând: Şi aici, şi aici şi am stat acolo cu el de am supra- cu încăpăţânare, negând, se construia din nou, sub vegheat, ca nu cumva să scape vreo găină ochii ei. Ar fi trebuit să fie ultima fiinţă din lume, căreia nevaccinată, până când şi-a terminat treaba. Mai apoi Vibraţia Dorinţei Împlinite să i se arate, pentru că îl bunica avea să povestească mereu, la cine voia s-o ascultase mereu pe Domnu’ Învăţător prefăcându-se a asculte şi la cine nu voia, cât de matură mă arătasem crede şi se gândise, pe nedrept, că cine ştie la ce fe- la cei patru ani, cum arătam poruncitor cu degetul şi ce meie fantastică visa Domnu’ Învăţător, cu ochii larg viitor măreţ mă aştepta. Cred că de atunci mi-am deschişi. El îi descria, plin de încântare, chipul Vibraţiei întreţinut această iluzie că eu aş fi o persoană şi mantia ei viorie şi ea îşi imagina că e vreo imagine deosebită. Când ea povestea eu mă prefăceam că nici desprinsă din vreun desen animat, cu care Domnu’ nu aud ce se spune despre mine dar, sufletul îmi vibra Învăţător îşi însufleţea nopţile de singurătate... L-am de satisfacţie iar urechile erau la pândă, nu se mai trădat pe Domnu’ Învăţător şi cu siguranţă că Vibraţia săturau să audă aceeaşi poveste repetată la nesfârşit. Dorinţei Împlinite ştie realitatea. Dar şi ea, ca şi mine, Dar nimic din ce s-a petrecut mai apoi de-a lungul anilor ca şi Sonia, încearcă să facă imposibilul pentru ca nu avea să-mi justifice iluzia. Şi nici biata bunica nu a Domnu’ Învăţător să fie mulţumit. Ce băltoacă infectă e trăit suficient de mult timp ca să vadă că viitorul meu, în mintea mea, gândi Vera. Am cutezat să cred că Sonia transpus în prezent, se afla la cote medii. Poate de nu se află pe acelaşi nivel cu mine, eu măreaţa! Iată atunci port cu mine un ataşament periculos care mi-a semeţia de care mi-a vorbit Domnu’ Învăţător. Dar eu consumat viitorul. Ce spui, Domnu’ Învăţător, am desco- eram gata să neg, să-i spun că nu mă recunosc nici în perit cauza bolii? această postură. Norocul meu că am tăcut la timp şi

Valentin Muscă

STRADA DOCTOR CARNABEL, DE FLORINEL AGAFIŢEI

Într-un judeţ construit culturalmente din poveşti/po- casă pierdută printre castani, demolată de regimul co- vestiri şi nuvele, apariţia unui roman este o sărbătoare. munist, peste care se ridică astăzi un „bloc şi o parcare Nu că poveştile/povestirile sau nuvelele ar fi genuri in- modernă”, mi-a oferit una din cheile prin care am intrat ferioare romanului, ci pentru că romanul este asemenea în istoria unui oraş peste care betonul a curs fără milă, catedralei printre bisericile de mir. Indianistul Florinel acoperind secole de civilizaţie, despre care astăzi nu Agafiţei a reuşit, spre bucuria cititorilor, să construiască mai ştim mai nimic. De la fascinantul roman – „Cartea o catedrală. Este vorba despre „Strada Doctor Carna- şoaptelor” – al magicianului Vosganian, nu am mai citit bel” (Ed. Zigotto, Galaţi, 2014), un roman care poate fi un roman aşa bine închegat, cu o arhitectură interioară citit în mai multe chei, în funcţie de apartenenţa la spa- gândită să plimbe cititorul prin universul interior al amin- ţiul enigmatic al faimosului Galaţi, zonă cosmopolită prin tirilor, prin istoria unei lumi, de la epoca paradisiacă a excelenţă şi poartă a Carpaţilor de Curbură, prin Du- bunicului, cu vecinii evrei de pe stradă, la betoanele şi năre, către „Marea cea Mare”. parcările în care tronează jeep-urile „noii clase condu- Dacă într-o nuvelă lucrurile sunt clare şi, din câteva cătoare”, cum ar fi spus Milovan Djilas. Citind şi recitind pagini, avem în mână intriga putând ghici sfârşitul, paginile în care autorul inserează informaţii reale des- „Strada Doctor Carnabel” este cu totul altceva. Pentru pre civilizaţiile care s-au dezvoltat pe teritoriul României, cei obişnuiţi cu seria savuroasă de nuvele – bine pri- ai impresia că citeşti descrierile locuitorilor acestor lo- mite, de altminteri, chiar premiate de jurii de excepţie – curi, făcute acum jumătate de secol, de Vintilă Horia în publicate, în ultimii ani, de Florinel Agafiţei, romanul va al său emoţionant roman „Dumnezeu s-a născut în exil”. fi, cu siguranţă, o surpriză. Fiind fericitul cititor al roma- Pe lângă cărţuliile vlăguite de vocabular şi esenţă, ca nului înainte ca acesta să muşte din hârtie am avut oca- nişte mârţoage trase de Fefeleaga, romanul „Strada zia să-l „răsfoiesc” de mai multe ori şi să constat o Doctor Carnabel” este unul care va figura într-o zi în is- nostalgie, din ce în ce mai evidentă a autorului, faţă de toria literaturii române. lumea copilăriei. Florinel Agafiţei a reuşit pariul cu sine însuşi, a eter- Dintr-odată, mi-a apărut în faţă chipul bunicului, des- nizat chipurile edenice ale celor dragi, a oferit literaturii cris cu aceeaşi nostalgie de Varujan Vosganian. Bunicul române un roman de excepţie şi ne-a lăsat speranţa că lui Florinel Agafiţei din Strada Carnabel nr. 47, din acea ultimul sfert de secol de furt la scară naţională nu a dis-

PRO SAECULUM 7-8/2014 213 Vrancea literară trus fiinţa unei naţii, care va putea renaşte aşa cum re- şi nostalgie, roman al formării unui intelectual, martor al naşte oraşul descris de scriitor, când parfumul teilor în- celor două lumi, marcate de 1989, „Strada Doctor floriţi inundă Strada Domnească şi „dinspre port se aud Car nabel” e scrierea în care găsim, fiecare dintre noi, sirenele unor vase, iar din gară, şuieratul trenului”. câte o particică din istoria ultimei jumătăţi de secol. Roman cu o puternică tentă autobiografică, de dragoste

Stela Cheptea

ISTORICUL VRÂNCEAN

Focşanii, oraşul de la graniţa celor trei Ţări Româ- probleme mereu actuale din istoria modernă şi contem- neşti, este locul unde, de peste două decenii, an de an, porană a României: Gh. Buzatu, V.F. Dobrinescu, Horia se adună istoricii din ţară la chemarea Profesorului Dumitrescu, eds., Diplomaţie şi diplomaţi români, I, edi- Horia Dumitrescu. Bucureştean până la terminarea fa- ţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, 451 p. cultăţii (1972), Horia Dumitrescu şi-a făcut apostolatul (Seria „Opera Omnia”); Gh. Buzatu, V.F. Dobrinescu, într-o şcoală vrânceană până în anul 1988, când este Horia Dumitrescu, eds., Diplomaţie şi diplomaţi români, încadrat la Muzeul Judeţean Vrancea, unde devine di- II, ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, 562 rector din 1990, dar, mai presus de toate, ajunge, prin p. (Seria „Opera Omnia”); V. F. Dobrinescu, Horia munca dăruită, om al locului. L-am cunoscut, evident, Du mitrescu, Plata şi răsplata istoriei: Ion Antonescu şi la un simpozion internaţional organizat cu mare fast la Războiul de Reîntregire a Neamului, ediţia a II-a, anas- Focşani în ianuarie 1996. Ştiam că este prietenul cole- tatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, 260 p. (Seria „Opera gilor mei Valeriu Dobrinescu şi Gh. Buzatu. L-am privit Omnia”); Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, coordonatori, cu atenţie, deoarece auzisem numai vorbe bune. Având Marea Unire a tuturor Românilor din 1918, ediţia a II-a, o anume specialitate, nu particip obişnuit la reuniuni şti- anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, 615 p. De aseme- inţifice şi ca urmare nu prea am răspuns invitaţiilor la nea, remarcăm în mod deosebit alte două lucrări care sesiunile naţionale organizate în Vrancea. Sub coordo- au văzut pentru prima dată lumina tiparului: Gh. Buzatu, narea lui Gh. Buzatu, am colaborat, la realizarea unor Horia Dumitrescu, eds., România şi sistemul european- publicaţii şi la organizarea unor manifestări, Horia Du mi- titulescian în ecuaţia păcii şi războiului (1919-1947), trescu fiindu-ne mereu aproape, deşi era departe. Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, 552 p. (Seria „Opera Ne-am înţeles perfect numai prin câteva cuvinte. A fost Omnia”), precum şi Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, eds., proclamat colaborator onorific al Centrului de Istorie şi 22 iunie 1941: România şi Războiul Mondial, Iaşi, Tipo Civilizaţie Europeană din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Moldova, 2011, 674 p. (Seria „Opera Omnia”). Nu tre- Române. Spre sfârşitul secolului XX, relaţiile au devenit buie să neglijăm desele apariţii în revistele de speciali- mai strânse, mai ales că, mulţi dintre apropiaţii Muzeului tate, la care se adaugă, firesc, articolele din presă, au început să-şi sărbătorească un număr rotund de ani, organizarea manifestărilor ştiinţifice şi omagiale. iar Horia Dumitrescu şi Gh. Buzatu au cuplat sărbători- Desigur, Horia Dumitrescu nu trăieşte şi munceşte rea istoricului cu evocarea unui eveniment istoric, reu- numai între cărţile sale, între documentele adunate. El şind să atragă la Focşani un număr din ce în ce mai conduce Muzeul Vrancei, Muzeul unei „Ţări”, care con- mare de cercetători în domeniu. Pregătind volumele servă şi explică pe înţelesul tuturor viaţa complexă ce pentru aniversarea a 70 de ani a Profesorului Gh. Bu- a pulsat, de-a lungul veacurilor, într-o regiune bine indi- zatu, mi-a venit ideea să-l întreb când va avea şi Horică vidualizată, aflată la răscruce de mari drumuri, la hotare (cum îl numea Dobrinescu) un număr rotund de ani. Ca de ţări şi care şi-a găsit împlinirea ca simbol al unităţii urmare, Gh. Buzat a preluat organizarea manifestării naţionale. Conducătorul unei asemenea instituţii are şi omagiale pentru ziua de 24 august 2009, când profe- misiunea de a coagula manifestările culturale şi publi- sorul Horia Dumitrescu avea să fie sărbătorit la 60 de cistice ale unui oraş însemnat sub acest aspect. Nu ani. Împreună cu mulţi colegii din întreaga ţară, i-am de- este deloc uşor, trebuie să fi tenace şi amabil, să şti să dicat un volum omagial (Convergenţe istorice şi geopo- ceri, dar şi să dai, să fi dur şi blând, să ai simţul umorului litice. Omagiu Profesorului Horia Dumitrescu, şi să plângi, să fi Horia Dumitrescu! coordonatori Stela Cheptea, Gh. Buzatu, Iaşi, 2009, 598 Chiar dacă prietenii noştri nu mai sunt, colaborarea p. şi ilustraţii). La deschiderea volumului, Gh. Buzatu în noastră continuă şi pentru aceasta îi mulţumesc Profe- Privilegiul istoricului a prezentat, până la acea dată, ac- sorului Horia Dumitrescu. Alături de mine sunt şi colegii tivitatea ştiinţifică a profesorului Horia Dumitrescu. din cadrul Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană. Acum înnodăm firul şi amintim doar câteva dintre reali- Cu toţii îi dorim sănătate, putere de muncă şi realizări zările sale ştiinţifice obţinute în ultimii cinci ani. Astfel, tot atât de frumoase, iar Muza Clio să-l însoţească încă în Colecţia „Românii în istoria universală”, Seria „Opera mulţi, mulţi ani. Omnia” au apărut ediţiile anastatice ale unor volume, care s-au bucurat, la prima apariţie, de mult succes, dis- LA MULŢI ŞI BUNI ANI, DOMNULE COLEG! părând de pe piaţă foarte repede, deoarece abordau

214 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural

Dora Lazăr

REVISTA REVISTELOR

– Stimate domnule Ion Roşioru, vă propun să înce- nu am găsit. Las la o parte virtuozitatea poetică a auto- pem prin a defini termenii! Ce este un pantum? rului, mulţimea copleşitoare a ideilor, varietatea figurilor – Pantumul este una din zecile de specii de poezii de stil, pendularea între metaforic şi absurd urmuzian. cu forme fixe. El îşi are obârşia în pantunul malaez, or- Neîndoios, autorul acestui monument literar quasi-ha- tografierea cu m final datorându-se tipografului lui Victor lucinant, frenetic, construit cu tenacitate, deţine, în cu- Hugo. Într-o cronică consacrată volumului meu Insom- lise, adresa unui demon. Poemele se ridică la nivelul nii vesperale, apărut anul trecut la TipoMoldova, în deja astral al marilor poeţi, mai mult nu se poate”. Colecţia Opera Omnia, poetul Şerban Codrin, el însuşi sonetist şi baladist inegalabil, nota: – Să mai facem un pas: câteva vorbe despre revista „Pantumul a fost împrumutat de romanticii şi simbo- Pantoun, vă rog! liştii francezi, pentru cauze diferite, din poezia malaye- – Revista cu acest nume, difuzată de Asociaţia Fran- ziană. Victor Hugo, Charles Baudelaire, Théodore de ceză a Pantunului, devine în anii din urmă ecoul formei Banville, Leconte de Lisle au creat şcoală, dovadă pan- tradiţionale a pantunului malaez, nu doar pentru poeţi, tumierii contemporani. Ion Roşioru a compus peste 600 ci pentru un întreg public amator şi degustător de poe- de pantumuri a câte 16 versuri fiecare, cu toate că textul zie orientală de bună calitate. Înainte de această redes- poate fi prelungit după voie, adunate în două volume coperire care face dreptate unei specii de poezie masive, Pantumierul I, Pantumierul II” (truvabile la Edi- uzurpate de mult mai prolificul şi mai cultivatul pantum, tura Virtual, n.n). Şi exemplifica cu pantumul 193 din câţiva autori se aventuraseră spre terenurile creatoare cartea amintită: ale pantunului malaez: Ernest Fouinet, informatorul lui „În carul tras de fluturi mireasa trece iară. Victor Hugo, apoi René Ghill, şi, mult mai târziu, Jean Blestemu-şi cere încă tributul lui astral. de Kerno (după 1990). Printre promotorii francezi ai Obsesia albastră nu va-nceta să doară. pantunului malaez în lumea literaţilor occidentali trebuie Mai ies şi astăzi pete de sânge pe pumnal. să-l amintim deopotrivă pe Henri Fauconnier care, în 1930, lua Premiul Goncourt pentru romanul Malaisie. Blestemu-şi cere veşnic tributul lui astral. Cei doi principali traducători şi promotori actuali ai pan- Cu trena-i de zăpadă Moira o s-apară. tunului malaez şi indonezian în limba franceză sunt Mai ies şi astăzi pete de sânge pe pumnal. François-René Daillie şi Georges Voisset, dar numărul De nicăieri nu vine iertarea necesară. traducătorilor unuia sau mai multor pantunuri malaeze începând cu perioada romantică e ceva mai mare. Aşa Cu trena-i de zăpadă Moira o s-apară. se face că s-a ajuns la crearea catedrei de limbă ma- Cărarea nu se pierde în crivăţ vesperal. laeză la Şcoala specială de limbi orientale de către De nicăieri nu vine răbdarea necesară. Edouard Dulaurier. Revista Pantoun a împlinit doi ani Fregata mântuirii a putrezit la mal. de la apariţie şi în jurul ei s-a constituit recent Asociaţia Franceză a Pantunului (Pantoun Sayang) care, nu Cărarea nu se pierde în crivăţ vesperal. mai departe decât în luna octombrie a acestui binecu- Un demon pune strune de gheaţă la vioară. vântat an 2014, a scos de sub tipar antologia Un pumn Fregata mântuirii a putrezit la mal. de pietre preţioase (Une poignée de Pierreries) care În carul tras de fluturi mireasa trece iară”. cuprinde o selecţie riguroasă din pantunurile apărute în cele 12 numere ale revistei ce s-a bucurat şi se bucură „Se observă, continuă intransigentul Şerban Codrin, în continuare de o bună şi meritată primire. Printre con- în mod precis structura muzicală, trubadurescă, repeti- tributorii constanţi ai revistei se numără: Georges Vois- tivă a versurilor 2 şi 4 din fiecare strofă, apoi finalul, care set, Jérôme Bouchaud, Jean de Kerno, reia primul vers. Întreg poemul are numai două rime. Vă Marie-Dominique Crabières, Michel Betting, Eliot Car- rog, nu încercaţi, această formă fixă maschează, la min, Yan Quero, Catherine Baumer, Stéphane Dovert, nivel de maestru, o mulţime de secrete. Aş aminti numai François-Xavier Desprez, Nathalie Dhénin, Céric unul: fiecare vers este complet în ceea ce priveşte sen- Landri, Aurore Pérez, Brigitte Bresson, Jean-Claude sul şi nu se prelungeşte în ceea ce priveşte forma, este, Trutt şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, sub- în ultimă instanţă, un poem-într-un-vers. Bine, îţi reu- semnatul. Colecţia de pantunuri francofone este o pre- şesc din întâmplare 16 versuri, dar Ion Roşioru a com- mieră, nu doar în limba franceză, ci de asemenea pus aproximativ 10.000, ceea ce este uluitor. Nimic nu pentru toate limbile non originale (adică malaeza şi in- se repetă, nicio idee; am căutat rime reluate, aproape doneziana).

PRO SAECULUM 7-8/2014 215 info-cultural surpriză. E pentru prima oară când reprezint şi eu, bietul – În fine, surpriza: în numărul său de toamnă 2014, de mine, România dincolo de fruntariile ţării! Dacă m-ar atrage atenţia şi impresionează plăcut cititorul român auzi vreun politician vorbind de mândria de-a fi român, prezenţa tricolorului nostru în grafica revistei, începând cu siguranţă că s-ar grăbi să mă primească în partidul chiar cu coperta I. La fel de emoţionantă este descope- lui, măcar atâta vreme cât mai ţine campania asta elec- rirea limbii române în paginile revistei. Vă las pe dvs. torală enervantă şi murdară. Dincolo de această con- să ne spuneţi despre ce e vorba! statare amară, m-a bucurat să întâlnesc în revista cu – La pantoun (pantun sau pantûn) ajunsesem pe pricina tricolorul românesc alături de bisericuţa de lemn cont propriu, în calitatea mea de traducător inveterat de din satul meu natal. Şi tot apropo de lumea în care pantumuri. Mi s-a părut logic ca volumul Vilanele şi trăim, cu câteva zile înainte de a părăsi Mânzăleştii pen- Pantumuri, o antologie din literatura universală, să se tru ceva mai mediteraneana Hârşova unde m-am retras deschidă cu un grupaj de pantunuri malaeze, catrene la iernat, am aflat că nişte hoţi tocmai spărseseră sfântul care au o parte descriptivă şi alta reflexivă. Nu ştiu pe lăcaş de cult de unde au sustras cărţi rare şi mai multe ce căi, unele din pantunurile mele originale, redactate vase de argint. Sper să nu se facă nicio legătură între în limba franceză, au ajuns în redacţia revistei franceze poza din revista francofonă, ca vindere de pont interna- consacrate acestui gen de poezie pe cât de autentică, ţional, şi odioasa tâlhărie din cătunul în care am trudit, pe atât de seducătoare. În paralel, am derulat şi o sus- sub nişte nuci seculari, la elaborarea altor pantunuri în ţinută activitate de popularizare, prin traduceri apărute limba lui Victor Hugo, proximul număr al revistei aci în în reviste ca Poezia, Fereastra, Vatra Veche, Pro Sae- discuţie fiind consacrat copilăriei. culum, Spaţii culturale etc., fapt ce i-a bucurat mult pe pantuniştii francezi şi nu numai şi care au ţinut să-mi – Vă mulţumim, vă dorim tot mai multe succese – mulţumească personal şi să mă includă empatetic în fa- care să nu afecteze integritatea niciunui lăcaş! – şi vă milia lor spirituală. Aşa se face că numărul 12 al revistei aşteptăm în continuare în paginile revistei noastre la bi- Pantoun (Lettres de Malaisie) a consacrat un dosar nemeritata întâlnire cu cititorii! special României, ceea ce a constituit şi pentru mine o 26 oct. 2014

Grigore Codrescu

DESPRE GLORIA ŞI LIMITELE UNEI REVISTE SEMICENTENARE, „ATENEU” DIN BACĂU

Se pare că, într-adevăr, ediţia a IV-a a Toamnei ba- nu cred că au fost la nivelul aşteptat întâlnirile din licee, coviene, prilejuită de aniversarea a 133 de ani de la activităţi care, poate, ar trebui înlocuite cu altceva; nu naşterea poetului George Bacovia, dar însoţită şi de Se- s-a simţit prezenţa conducerii centrale a Uniunii Scriito- micentenarul revistei Ateneu (serie nouă), în zilele de rilor din Bucureşti, dar nici a conducerii municipiului şi 8-11 octombrie a.c., au marcat evenimente mai dense a judeţului Bacău, deşi, aceştia se pare că au asigurat şi mai incitante ca în anii trecuţi, deşi n-au lipsit feno- condiţiile materiale necesare. Pe de altă parte, condu- mene concurente, precum campania electorală tot mai cerea U.S.R. cred că a fost captivă pe la Iaşi şi Cluj, dar furibundă, dar şi reverberaţiile seducătoare ale Festiva- noi presupunem că Semicentenarul „Ateneului” e im- lurilor Internaţionale de Literatură şi Traduceri de la Iaşi portant, căci era, în 1964, o premieră naţională ce a iz- şi Cluj. Pentru noi băcăuanii, precum şi pentru numero- butit atunci Radu Cârneci cu echipa lui. şii oaspeţi care ne-au onorat din vreo zece centre cul- În avalanşa de intervenţii de la Colocviu, în timp ce turale ale ţării (Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Suceava, evocau preocupările lor creatoare, evaluau rezultatele Galaţi, Botoşani, Craiova şi altele) au fost câteva mo- afinilor, sau criticau amabil – de obicei – anumite mărimi mente emoţionante şi de ţinută înaltă, ca întâlnirile cu locale ori naţionale, dascălul care supravieţuieşte în poetul sârb Adam Puslojič, Colocviul „Ateneul ieri şi azi” mine îmi sufla că ideile dlui Vulturescu de la Satu Mare, de la Universitatea „Vasile Alecsandri”, recitalurile cu intuiţiile exegetice ale acad. Cimpoi ori experienţa ma- elevi şi scriitori consacraţi de la Statuia poetului, mo- nagerială a lui Radu Cârneci, dar şi izbucnirile eseistice mentele festive de la Centrul Cultural „George Apostu”; ale doamnei Pilchin de la Chişinău ar trebui, poate, re-

216 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural ţinute într-un fel de „bancă” de date a acestor festivaluri. generos, indecis, deschis spre umor, totodată riguros, Chiar sugestia lui Theodor Codreanu de a raporta crea- înaintând însă printr-o cultură lexicală impresionantă şi ţia lui Bacovia la Narcis şi Echo e interesantă. Dar ce printr-un câmp de informaţii bogat. Nici nu putea să să mai spui de evocările devastatoare – poetic ale poe- scrie altcineva cartea revistei pentru ultimii cincizeci de tului Puslojič din anii prieteniei cu Nichita, ori remarcile ani, din motive pe care le voi detalia, poate, altădată. comparatiste ale lui Valeriu Stancu despre prezenţa lui Acum vom sublinia câteva particularităţi compoziţionale Bacovia în antologiile franceze. A stârnit o puternică ru- şi de viziune, cu aceeaşi simpatie: moare constatarea acestuia că Bacovia e acum „Răz- — deşi sinuos şi insistent evocat, drumul revistei se bunătorul” care, de pe locul său înalt în poezia pierde în zigzaguri şi detalii pitoreşti, însă uneori ne- contemporană, le plăteşte concitadinilor şi lui George esenţiale; alteori cartea pare o suită de monografii ale Călinescu însuşi că nu l-au prizat corect. unor redactori şi colaboratori care acum sunt pe raftul Colocviul s-a încheiat frumos cu Puslojič întâi al lumii literare; arătându-ne cartea cu poemele lui Bacovia traduse în — nu lipseşte impresia de năvală a unor termeni limba sârbă de el şi cu propoziţia acad. Cimpoi că Ba- frecvenţi din limbajul social-cultural-politic predecem- covia are o posteritate excepţională. brist; dacă adăugăm la acestea accentele festiviste şi accentele de critică părelnică a regimului predecembrist O asemenea sărbătoare, cum şi trebuia, a fost sus- şi a reproşurilor doar catifelate la adresa regimului so- ţinută şi de cartea lui Victor Mitocaru, intitulată promiţă- cialist, inclusiv înregistrarea unor calităţi umane ale di- tor O istorie vie a revistei Ateneu, într-o copertă pe fond riguitorilor băcăuani de atunci, parcă ieşim din acest violet, trimiţând adică direct la Bacovia şi evocându-i timp sau devenim atemporali; iconografic pe vechii şi actualii redactori, pe clasicii Sa- — ar fi fost, poate, interesante, remarci privind re- doveanu şi Creangă, ori numerele de revistă care au ceptarea revistei de către publicul larg, în şcoli sau de marcat istoria ei. Desigur, nu s-a putut evita din fundaluri către studenţi, ori, mai ales, de către alte publicaţii; – ca să mai şi zâmbim – un prezidiu aniversativ din anii — unii colegi din redacţie, mai prestigioşi, sunt favo- ’80, un tablou al Scorniceşteanului, precum şi zâmbe- rizaţi (Călin, Cârneci), alţii sunt priviţi şi ironic; Bălăiţă e tele redactorilor de azi ai revistei (care ignoră astfel ti- de-a dreptul clasicizat; toţi însă primesc splendidul ca- rajul mic al publicaţiei). lificativ metaforic de „cariatide” – valori nemuritoare; Întocmită meticulos şi generos, cartea scriitorului unele nuanţări de evaluare estetică sunt şi dificil de V.M. aşază alături, pe nesimţite, modalităţi monografice, făcut, chiar dacă poezia publicată la „Ateneu” a fost de desfăşurări epice deconectante, fulguraţii poetice chiar, mare valoare adesea prin Iovian, Romanescu, Sabin; critici onctuoase la adresa regimului politic de atunci, — nu se simte nicăieri şuvoiul surd al revoltei sub- precum şi „blesteme” catifelate împotriva realismului so- terane anticomuniste, contra sovietizării culturii române; cialist, reprezentat însă mai ales de scriitori din alte pu- încât Socialismul ne apare generos, optimist şi uman; blicaţii, din manualele oficiale, ori din alte localităţi. o critică amabilă estompează totul dinspre suferinţele Cartea aceasta de aproape patru sute de pagini, în care elitei; de o etapizare nu se vorbeşte, chiar sediile revis- se vede şi mâna şi condeiul lui Carmen Mihalache şi tei au fost atunci numeroase, iar Socialismul n-a fost la Ioan Prăjişteanu, va rămâne, dar nu pentru că nu mai fel jumătate de secol; există alta pe această temă, ci pentru că e scrisă fru- — interesant e că paginile ce reflectă „naşterea” re- mos, adică beletristic şi plăcută la lectură, chiar dacă vistei în tipografie sunt vii, dinamice prin dialoguri, ges- un cititor capricios ar putea avea anumite obiecţiuni, i-ar ticulaţie şi psihologie; putea găsi limite şi ar fi dorit-o completată şi cu infuzii — ar fi fost interesant de remarcat roadele acelui din volumul Provinciale, de C. Călin, citată de altfel la Cenaclu pe care l-a avut revista „Ateneu” cândva; bibliografie. Capitolele sunt frumos şi sugestiv intitulate: — revista se bucura cu adevărat de colaborări de Preliminarii, Cariatidele şi provinciala lor candoare; Anul vârf, circulaţia ei era invidiabilă, din moment ce îi vedem întâi: primele cinci numere ale revistei; De la dezgheţul alături într-o poză pe corifei: Al. Piru, E. Simion, N. Ma- cu toane, la aplauzele cu frisoane; Grup, grupare, indi- nolescu, Sergiu Adam, D.R. Popescu şi Calistrat Costin, vidualităţi; Cei dintâi şi cei mai de pe urmă; Bacovia în V.M., autorul acestei cărţi, e şi el prezent, dar într-o po- sărbătoare; Recuperări, reconsiderări; Noi ramuri; Vi- ziţie chinuită, imposibilă. sând absolutul cu graţie; Cercul închis deasupra mea Cartea va naşte, probabil, mari discuţii în cercurile şi sufletu-mi deschis ca o carte. Cele mai multe sunt literare ale cunoscătorilor, dar nu se poate concepe alt- poetic-metaforice, câteva publicistic-jurnalistice sau, fel. O istorie vie a revistei Ateneu va rămâne însă în de-a dreptul, denotative. timp, preluând şi unele funcţii culturale ale unei mono- Adevărul e că, trecând de la un capitol la altul, îl poţi grafii despre oraşul lui Bacovia. percepe pe V.M. când aferat, când narcisiac, dar şi liric,

PRO SAECULUM 7-8/2014 217 info-cultural

Florin Colonaş

IMPRESIONANTA ISTORIE A UNUI TABLOU

Într-un cartier select al Parisului, între luxoase clădiri tehnice şi optice pe care lucrarea le-a ridicat în faţa cri- particulare vechi şi sedii somptuoase de ambasade, se ticilor, esteticienilor, pictorilor şi filosofilor culturii. află un muzeu care are un dublu subiect: arta Curios însă, după explozia de entuziasm de la impresionistă, dar în acelaşi timp este şi un muzeu al apariţia sa pe simeză, această lucrare atât de apreciată colecţionarilor importanţi de artă franceză, din prima astăzi, reprodusă în cele mai prestigioase lucrări de jumătate a secolului al XX-lea, care au făcut donaţii im- istoria artei, evocată în cele mai competente studii pri- portante instituţiei. vind mişcările artistice moderne din arta plastică, a fost, E situat în zona La Muette, din arondismentul al XVI- după debutul său zgomotos, treptat-treptat, dată uitării. lea, numele provenind de la haită sau coteţ de păsări, În 1874, pânza a fost achiziţionată cu suma de 800 oricum de pe vremea lui Carol al IX-lea, fiul lui Henric de franci, de un colecţionar, Ernest Hoschedé, după al II-lea şi al Catherinei de Medicis, care poseda în ex- care doctorul Georges de Bellio, o achiziţionează la un tremitatea vestică a zonei un pavilion de vânătoare şi o preţ de patru ori mai mic, mai precis: 210 franci. El îi va rezervaţie de păsări rare. jura lui Monet că nu va vinde lucrarea şi se va ţine Mai aproape de noi, din parcul cu o considerabilă într-adevăr de cuvânt, de-abia după decesul său lucra- vechime s-a înălţat în anul 1783, cu balonul său cu aer rea fiind donată muzeului de către fiica sa. Este intere- cald, Pilâtre-de-Roziers, într-o călătorie de două ore, sant însă să amintim câteva cuvinte despre cei doi care s-a încheiat cu bine, după ce la bord izbucnise un proprietari. Ernest Hoschedé, fiul unui negustor de incendiu, cauzat de paiele puse pe foc... la propriu... stofe, caşmiruri şi dantele, preluând afacerea tatălui, va De ce mi-e drag muzeul Marmottan-Monet? Aici se participa la Expoziţia Universală, din 1867, de la Paris, află tabloul lui Monet „Impression, soleil levant”. Mai apelând pentru construcţia pavilionului său, unde va ex- mult decât atât, lucrarea a aparţinut unui conaţional, pune, în afara produselor tradiţionale ale firmei, şi dife- medicul George Bellu, un pasionat de artă, prieten al rite noutăţi în domeniul articolelor de modă, la arhitectul multor artişti de seamă francezi, dar şi al lui Nicolae Paul Sédille, cel care va semna proiectul celebrului ma- Grigorescu. Să-l fi cunoscut şi pe Andreescu? Chiar gazin parizian de modă „Printemps”. Soţia arhitectului, Ge orges de Bellio, nume sub care era cunoscut în Alice, o bogată doamnă, moştenitoarea unei averi fa- Franţa, avea o aplecare către desen, şi era clar că era buloase, va deveni cea de-a doua soţie a pictorului sfătuit de către maestrul de la Câmpina, care nu se Monet. Cuplul avea o viaţă mondenă, ducând o ferea să-i încurajeze pe cei cărora le vedea sâmburele fastuoasă trenă, atât într-un grandios bulevard, Haus- de talent, aşa cum a procedat, de altfel, şi cu marele smann cât şi la castelul Rottenburg, aparţinând lui Alice. său prieten şi admirator, omul de litere, cronicarul, avo- Se spune, chiar, că un tren special transporta numeroşii catul şi omul politic Barbu Ştefănescu-Delavrancea. invitaţi la periferia pariziană. Hoschedé începuse să Totodată, nu este exclus ca în vizitele sale în capi- colecţioneze de la sfârşitul celui de-al Doilea Imperiu. tala franceză acesta să-l fi cunoscut pe conaţionalul Om de afaceri, înzestrat cu simţul negocierii şi al său, doctorul specializat în homeopatie, care-şi făcuse speculaţiei, la un anumit moment, din cauza crizei fi- studiile universitare la Bucureşti. nanciare pierde o parte a colecţiei sale, în 1874, ceea În sezonul toamnă-iarnă 2014, muzeul Marmottan- ce nu-l împiedică, în acelaşi an, graţie simţului său ex- Monet a deschis o impresionantă expoziţie cu titlul traordinar pentru afaceri, să cumpere lucrarea lui „Adevărata istorie a unei capodopere de Claude Monet. Un an mai târziu, suflă din nou uraganul crizei Monet”, propunându-şi să prezinte istoria de 140 de ani economico-financiare, pentru ca după încă un an o altă a tabloului, de la prima sa expunere în public. criză să lovească şi mai cumplit, când pierde tot şi Pânza, pictată în 1874, are o valoare de mit în istoria rămâne falit. Se va reorienta şi graţie enormului bagaj picturii moderne, de la ea căpătându-şi numele o de cunoştinţe despre artă şi artişti se va reprofila şi va mişcare artistică de mare importanţă în dezvoltarea pic- deveni critic de artă. Moare la 53 de ani în 1891, după turii secolului al XIX-lea, cu influenţă directă asupra a ce fusese lung timp pacientul doctorului Gachet, cel ceea ce a urmat, marcând evident etapele ulterioare în care-l îngrijise şi pe Van Gogh la Arles şi căruia Vincent mişcarea ideilor estetice care stau la baza artei picturale i-a făcut un portret, care în urmă cu vreun deceniu s-a a secolului al XX-lea. vândut cu aproape o sută de milioane de euro. Impresionismul şi-a luat numele şi avântul de la De la omul cu „trenă şi tren” tabloul trece în posesia această pânză, tocmai datorită problemelor teoretice, „vraciului” Georges de Bellio. Fiu al unor mari latifundiari

218 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural (la Bucureşti, cimitirele Bellu sunt pe aceste teritorii), mottan, care ulterior va căpăta şi numele lui Monet. Mu- după absolvirea Facultăţii bucureştene de Medicină se zeul, la rândul lui depozitându-şi valorile în locuri ce instalează în 1850, în Oraşul Lumină. George Bellu îşi păreau sigure, a hotărât evacuarea patrimoniului artistic franţuzeşte numele, şi-i adaugă o particulă, pentru a-i în diferite locuri, cele două cufere fiind adăpostite la conferi tânărului, care duce o viaţă comodă datorită ren- Château de Chambord. telor sale, o aură aristocratică printre străinii între care La 10 mai 1940, Wehrmachtul trece Ardenii, iar pro- avea să se integreze. Va practica medicina homeopată, prietarii celor două cufere, cu cele unsprezece opere de suflet caritabil va trata gratuit o serie de artişti ca Monet, artă, semnează la 23 mai 1940 donaţia către muzeu. Manet, Pissarro, Renoir, dar şi pe mulţi alţii. Acest fapt Să discutăm puţin despre locul în care artistul a pic- îi va conferi o mare faimă în rândul artiştilor şi va crea tat acest tablou. Este vorba despre portul Le Havre. În o permanentă cale de legătură cu membrii breslei, în regiune au pictat mulţi artişti, începând cu Boudin, care impresioniştii vor fi protagonişti. Friesz. Portul devenise din ce în ce mai prosper. Mulţi Va începe să prindă gustul colecţiei şi va frecventa oameni de afaceri se îmbogăţiseră şi investeau sume celebrul loc unde se desfăşoară mari licitaţii, „Hôtel Dro- importante în tablouri, alcătuind colecţii importante. A uaut”, de unde va cumpăra la început o interpretare fost, chiar, o perioadă de mai bine de un deceniu în care după Rubens a lui Delacroix. Va colecţiona, frecvent, aici s-a constituit un adevărat nucleu al modernismului. desene ale vechilor maeştri, dar şi, ce pare mai Locul în care Monet a pictat tabloul numai există. Ca surprinzător, tot felul de curiozităţi. orice port, mai ales în cazul unuia gigantic, a fost con- După ce va achiziţiona, în 1878, lucrarea semnată siderat obiectiv strategic, deci bombardat fără milă zi şi de Monet, pe care o vindea Hoschedé, lovit năprasnic noapte. Aşa a dispărut şi cheiul pe care Monet, mare de criza economică, va deveni prieten cu pictorul, amator de pictură în plină natură, a realizat acea lu- cumpărând direct de la el şi-l va susţine toată viaţa sa. crare. Va fi însă apropiat şi de Sisley sau Pissarro, va Prin studierea de hărţi cartografice, cărţi poştale din colecţiona Renoir şi va fi unul dintre primii colecţionari epocă, fotografii, mărturii scrise, planuri cadastrale, ai lui Gauguin. Încet-încet, lucrările se vor înmulţi în doc umente din arhive, s-a putut stabili că tabloul a fost apartamentul său, aşa că importantele lucrări vor fi pictat în timpul fluxului, porţile ecluzei fiind deschise. găzduite şi într-un spaţiu aflat la parterul imobilului, Studiindu-se „Almanahul comerţului portului” s-a unde printre numeroase cărţi şi instalaţiile laboratorului ajuns la concluzia că este vorba despre un soare de său de chimie-farmaceutică, unde realiza preparatele iarnă, de noiembrie sau ianuarie, şi nu de aprilie, idee sale homeopatice, se vor afla numeroase lucrări de artă care era acreditată până în prezent. modernă. Iată ce scria despre el celebrul Gustave Geof- Apelându-se la cele mai moderne mijloace tehnice froy: „Bellio apare ca un vraci simpatic, totdeauna şi la colaboratori din Texas şi Dallas, s-a ajuns la con- surâzător, fixându-şi asupra vizitatorului prieten ochii săi cluzia că cea mai probabilă zi ar fi cea de 13 noiembrie strălucind de bunătate”. Va înţelege perfect principiul 1872, precizându-se, de asemenea, că este vorba de prin care colecţionarul trebuie să participe cu lucrările răsăritul şi nu de apusul astrului zilei. sale la expoziţii, pentru a oferi publicului posibilitatea de Elev al lui Boudin şi Jongkind, mari iubitori ai picturii a le admira, colecţionarul având şi el partea sa de bu- în aer liber şi ai coastelor Normandiei, perfecţionându-şi curie. tehnica picturală prin eliberarea tuşei sale sub influenţa Lucrarea aceasta celebră astăzi a fost achiziţionată maeştrilor Courbet şi Manet, Monet prin descoperirea la suma mai mult decât modică a celor 210 franci, în şi studierea lucrărilor semnate de Turner, la National timp ce o piesă de Théodore Rousseau atingea 10.000 Gallery din Londra, va modifica esenţialmente de franci, iar un mic tablou de Meissonier era cotat cu apropierea sa de peisaj. 300.000 de franci. Preţul începe să crească în timp, Toate aceste învăţăminte, desprinse din studierea doctorul neavând niciun moment intenţia de a-l vinde. operei unor maeştri de mai de mult sau contemporani În 1920, la mai bine de un pătrar de veac de la dispariţia cu pictorul, îl vor determina să fie un spirit dornic de a lui Bellio, lucrarea va fi asigurată contra incendiului la descoperi secretele luminii şi modul cum se reflectă ea 15.000 de franci, iar un deceniu mai târziu, în cadrul ga- în operă. leriei Paul Rosenberg, cota asigurării atinge 125.000 de Va avea ca teme de predilecţie căpiţele de fân, franci. Şi de-atunci cota are un curs mereu ascendent. gările, porturile, catedralele şi nuferii, iubiţii săi nuferi În expunerea permanentă a muzeului Marmottan- din lacurile proprietăţii sale de la Giverny, reflectaţi în Monet, peisajul semnat de Claude Monet a poposit în giganticele opt pânze de pe pereţii Pavilionului 1958, printr-un act testamentar al fiicei doctorului Bellu. Or angeriei din grădina Tuileries. Victorine, măritată cu un mare amator de artă şi un pa- Toate aceste teme majore din opera sa le-a redat cu sionat bibliofil, va deveni doamna Donop de Monchy. În osârdia unui mare creator, la diversele ore ale unei zile, fapt, tabloul era prezent încă din 1940 la muzeul pari- în fiecare dintre sezoane surprinzând succesiunea de zian. Treburile politice şi militare complicându-se în imagini, secvenţe în care transpunerea jocului luminii preajma celui de-al Doilea Război Mondial, încă din redă într-o fascinantă ambianţă subiectul propus. 1939, statul francez va acţiona în planul evacuării ope- Ca un adevărat corolar al unei opere, tabloul din relor de artă. De aceea, la 1 septembrie 1939, două cu- 1872 străluceşte asemenea unui diamant care-şi fere cuprinzând unsprezece opere de artă părăsesc etalează faţetele în funcţie de razele luminii care-l casa Donop de Monchy, depozitate fiind la muzeul Mar- învăluie.

PRO SAECULUM 7-8/2014 219 info-cultural

ORIZONTUL FLAMAND

Revista avangardistă HET OVERZICHT a apărut electric (1904-1923) semnat de promotorul orfismului, între ianuarie 1921 şi ianuarie 1925, în Belgia, la An- Robert Delaunay. vers. Publicaţia abundă în iscălituri celebre: plasticienii Fernand Léger, Lajos Kassák, Jacopo Peri, Moholy- Nagy, scriitorii F.T. Marinetti, Ivan Goll, dar şi compatri- otul nostru, dadaistul Tristan Tzara sau suprarealistul francez Philippe Soupault. Nu lipsesc nici criticii (Victor Bourgeois) sau muzi- cienii Daniel Ruynemman (Olanda) sau belgianul E.L.T. Mesens. Ultimul număr al revistei are o copertă aurie, care-mi aminteşte de o publicaţie românească de mare ţinută – „Artă şi Tehnică Grafică” (caietul al optulea din cele treisprezece apărute). Răsfoind în continuare colecţia, nu putem să nu remarcăm splendide lucrări semnate de Victor Servkranks, participant, în 1924, la prima Expoziţie internaţională a „Contimporanului”. Îl mai amintim pe Prampolini, creatorul revistei italiene „Noi”, ca şi un portret al sud-americanului Vicente Huidobro, corespon- dentul revistei „Integral”, realizat de Picasso şi datat Anvers-ul, sau dacă ar fi să-l scriem după numele 10.12.21. Alături de aceştia, Sonia Delaunay cu un regiunii flamande în care se află Antwerpen, gigantic desen al unei femei costumate (modă). port, oraş al comerţului cu diamante, al marelui pictor Compozitorii sunt reprezentaţi şi prin lucrarea Paul Rubens, „pictorul regilor şi regele pictorilor”, avea Lunch de Karel Albert. Trebuie amintit şi studiul privind „aerul” unei urbe cu o strălucită intelectualitate. „Arta nouă din Polonia”, semnat de krakovianul Jan Viaţa intensă care domnea în oraş a dat aripi unui Brzekowski, care se ocupă de o mişcare artistică cu tânăr, învăluit de idei culturale generoase, asemenea adevărat interesată în contextul european al mo- celor care animau centrele mari europene: Paris, Lon- dra sau Berlinul. În anii ’20, marele port din partea septentrională a Belgiei era un veriabil faubourg al acestor metropole. În aceşti ani de răscruce în artă, prin apariţia mişcării avangardiste în cele mai surprinzătoare puncte de pe mapamond, apare la 15 inie 1921 primul număr al re- vistei de artă, litere şi social, iniţiată de către doi tineri: Jozef Peeters (n. 1895) şi Michel Seuphor (n. 1901), numită HET OVERZICHT, ceea ce în română ar însemna „Orizont”. Dimensiunea primului număr este 32x23,5 cm şi va cuprinde, ca de altfel, în toate celelalte 24 de numere, articole semnate de Seuphor. Din noiembrie 1922, în corpul revistei vom întâlni şi gravuri în lemn semnate de Peeters. De subliniat este faptul că, alături de Peeters, vom întâlni o serie de tineri gravori de primă mână: Jan Cockx, van Dooren, Karel Maes, Vilmoş Huszar, Balde- sar, L. Russolo, Francesco Cangiullo, Depero, Franc Palladino, Rudolf Belling, şi în completarea acestei echipe de colaboratori polivalentul Laszlo Moholy-Nagy. Alături de gravuri, întâlnim o compoziţie, redată în facsimil, aparţinând lui Erik Satie. Revista se dezvoltă cu fiecare număr, iar în numărul 18-19 (1925) apar splendide pagini dedicate graficii constructiviste, unde abundă nume mari. În acelaşi număr se află o reproducere a Manejului

220 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural dernismului. Sunt atât de multe lucruri de semnalat în această publicaţie a tinerilor Seuphor şi Peeters, dar nu putem să-i trecem cu vederea pe cei doi rayonişti Mihail Lari- onov şi Natalia Goncearova. Ar fi necesar să-l rea- mintim pe Huidobro, fondatorul revistei Création (primul număr apărut la Madrid, următoarele două la Paris, al doilea cu un supliment în castiliană) colaborator impor- tant al revistei. Şi prin această publicaţie ca şi prin colaboratorii ei s-au stabilit contacte cu avangarda românească. Un element major: în numărul 22-23-24, versuri ded icate lui Marcel Ianco, semnate de JAN VINEA (sic!). Este vorba despre un poem intitulat „Filtre” (16 versuri). Pe ultima pagină alături de publicaţiile MAVO (Japonia), STURM (Germania) şi multe altele, este prezent monumentalul Contimporanul. Trebuie amintit că Seuphor a trimis în 1924, la Expoziţia Contimporanului, un desen, dar vicisitudinile vamale au determinat întârzierea venirii lui, fapt con- semnat în „Punct”, publicaţia lui Callimachi. De aseme- nea, Peeters are o mapă cu gravuri pe care o trimite lui Marcel Iancu şi a cărei confirmare există pe un bileţel. Tandemul avangardist Seuphor-Peeters se va regăsi Nu pot să închei succinta prezentare a revistei HET în cuprinsul „Contimporanului” nr. 50-51, împreună cu OVERZICHT fără a aminti numele lui Constantin alte nume emblematice al mişcării moderniste. Brâncuşi, invocat într-un text al prestigioasei reviste.

Alexandru Jurcan

LANŢURI MALEFICE

Ai zece ani, te cheamă Martin, stai la ferma părinţilor, compensat cu premiul Jean Vigo. Regizorul Achard e într-un peisaj paradisiac, vrei să ai o vacanţă uluitoare, francez şi s-a născut în 1967. A convins în 2004 cu La o copilărie exuberantă, numai că... nu înţelegi nimic din peur, petit chasseur. În filmele sale detaliile sunt preg- comportamentul adulţilor tăi. Ce ar fi de priceput? De nante, elaborate, fără nimic superficial. Funcţionează ce mama s-a claustrat la etaj? Să fie o boală implaca- perfect filmic. bilă ori e un simulacru cleios? Fratele tău Didier e al- În filmul Ultimul dintre nebuni joacă actorii Julien Co- coolic, se consideră ratat, se întâlneşte cu un tânăr pe chelin (Martin), Pascal Cervo (Didier), Annie Cordy ascuns acolo în grajd, iar tu pândeşti mereu. De ce bu- (Rose), Fettouma Bouamari (bona Malika). Frumuseţea nica îţi domină tatăl? Ce lanţuri malefice leagă sufletele naturii e pusă în contrast cu dramele adulţilor. Geamuri, casei? Eşti un personaj din cartea lui Timothy Findley, lumini, umbre, ţipete misterioase ca în Jane Eyre, cer- dar ai putea exista şi în realitate. Care ar fi diferenţa din- turi, alcool, scene adesea dure... Confuzia se adân- tre realitate şi ficţiune? Că ficţiunea are sens. Cititorul ceşte, firele se încurcă, însă filmul are un discurs trebuie să îl deceleze. susţinut, elegant, convingător. Bona e o prezenţă to- Timothy Findley a trăit între 1930-2002. Scriitor ca- nică, accentuată. Martin găseşte acel pistol în sertarul nadian de limbă engleză, el s-a născut la Toronto. La doamnei alcoolice. Pistol... cehovian, premonitoriu. început a fost actor, apoi a scris romane şi piese de tea- tru. Viaţa lui a fost centrată pe William Whitehead, care Abia în final tatăl are o discuţie cu copilul Martin. îi bătea manuscrisele la maşină. Aveau o fermă lângă „Câţi ani ai?” – întrebă abulic tatăl. Apoi îi propune o Toronto. Iarna se mutau într-un sat din Provence. Fin- plimbare, numai că Martin refuză. Mama coboară de dley a scris romanele The last of the crazy people (Ul- sus după sinuciderea lui Didier. Ca şi cum totul e fericire timul dintre nebuni), Războaiele, Pilgrim, dar şi piesa perpetuă. Ce face Martin ca să pună capăt confuziilor? de teatru Elisabeth Rex. În romanul Pilgrim din 1999, De la ascunzătoarea lui din pod îi împuşcă pe toţi cu un om declarat mort revine în viaţă şi afirmă că a trăit acel pistol, apoi se reculege în braţele bonei. Final-aver- mai multe existenţe. Într-un spital psihiatric e îngrijit de tisment, semnal de alarmă, bine pregătit prin gradaţie Jung. Metafizic şi fantastic, plus studiul nebuniei – aces- şi dozaj inteligent. Filmul nu a beneficiat de o publicitate tea sunt registrele utilizate. zgomotoasă, dar convinge, emoţionează şi te re- Romanul Ultimul dintre nebuni, apărut în 1996, a fost cheamă. ecranizat de Laurent Achard în 2007. Filmul a fost re-

PRO SAECULUM 7-8/2014 221 info-cultural

Maria- Cristina Olaru

FAPTE, OAMENI ŞI CĂRŢI ÎNTR-UN DECENIU CHIŞINĂU – FOCŞANI 2004 – 2014

„Aşa a început totul cu o idee şi un telefon, cu două Ca urmare a implementării acestui proiect, Filiala echipe inimoase, unite de acelaşi grai frumos şi de o comună Ştefan cel Mare din Chişinău a primit, cu pasiune comună: CARTEA. O idee ce ne-a făcut să titlu de donaţie, cele 1000 de volume. uităm de distanţe, să învingem greutăţile şi împreună Obiectivul general al proiectului Clubul celor 1000 să clădim o nouă casă a cărţilor aici, în inima Chişinău- de cărţi îl constituie promovarea literaturii, limbii şi cul- lui. turii române în rândul copiilor şi adolescenţilor din Chi- De 10 ani suntem împreună la cele mai importante şinău, prin iniţierea unui club de lectură, prin intermediul evenimente, pagini înscrise deja în istoria locală a celor Bibliotecii Publice Ştefan cel Mare şi Sfânt şi al Biblio- două oraşe: Chişinău şi Focşani. Ne bucurăm să spu- tecii Municipale Hasdeu din Chişinău. nem că, în acest deceniu, am clădit împreună o punte Tinerii participanţi, cititori ai bibliotecii din Chişinău, a cărţilor, a cuvintelor scrise şi rostite în dulcele grai ro- îşi vor îmbogăţi cunoştinţele de limba şi literatura ro- mânesc. mână şi competenţele lingvistice, într-un spaţiu cultural Astăzi, la ceas aniversar, ne înfăţişăm în faţa dum- adecvat. În urma derulării proiectului vor fi realizate 115 neavoastră cu gânduri curate şi inima deschisă şi vă eseuri, un film documentar care va evoca universul co- urăm să aveţi puterea de a duce mai departe, alături de pilăriei şi al adolescenţei şi un album fotografic realizat noi, această frumoasă poveste începută acum 10 ani. din instantanee ale întâlnirilor literare. LA MULŢI ANI!”* Prin acest proiect, B.J. Duiliu Zamfirescu Vrancea a dorit să marcheze împlinirea a 10 ani de colaborare şi Biblioteca Judeţeana Duiliu Zamfirescu Vrancea să consolideze parteneriatul stabilit la nivel de protocol a sărbătorit pe data de 14 octombrie, 10 ani de la înfi- în anul 2004, parteneriat reînnoit în anul 2013. inţarea Filialei comune Ştefan cel Mare din Chişinău, Volumele au fost donate colegilor noştri, bibliotecari Republica Moldova. din Chişinău, în cadrul evenimentului organizat de Fi- Cu această ocazie, o delegaţie a Bibliotecii Judeţene liala comună Ştefan cel Mare şi dedicat celor 10 ani de Vrancea a fost invitată la Chişinău la Zilele Bibliotecii cultură şi unitate spirituală. Ştefan cel Mare la evenimentele organizate, în pe- Ca o completare a acestei importante donaţii au rioada 8-15 octombrie, sub genericul 10 ani de cultură venit şi cele 100 de volume, carte de referinţă, donate şi unitate spirituală. de Biblioteca Judeţeană Vrancea filialei comune din Instituţia noastră a pregătit, din timp, marcarea aces- Chişinău. tui important eveniment şi, împreună cu Asociaţia Cărţi deschise – asociaţia bibliotecii, s-au pus bazele pro- Întregul eveniment, ce a început pe 8 octombrie, a iectului Clubul celor 1000 de cărţi. cuprins lansări şi prezentări de carte, expoziţii de carte, Asociaţia Cărţi deschise, înfiinţată în anul 2011, la întâlniri cu scriitori, profesori, bibliotecari, jurnalişti, oa- iniţiativa bibliotecarilor din B.J. „Duiliu Zamfirescu” Vran- meni de cultură şi sesiuni de premiere. cea, are ca scop sprijinirea activităţilor de lectură şi a Au fost rostite cuvinte de salut şi alocuţiuni despre serviciilor de bibliotecă pentru comunitate şi susţine ac- începuturile acestui demers temerar de a înfiinţa o filială tivităţile culturale şi educative ale bibliotecii, prin deru- a B.J. Vrancea la Chişinău în anul 2004 şi despre fruc- larea unor activităţi în parteneriat cu asociaţii şi instituţii, tuoasa colaborare profesională între biblioteci de către pentru valorificarea patrimoniului cultural local şi naţio- Mariana Harjevschi – Director general Biblioteca Mu- nal. Încă de la înfiinţare, asociaţia s-a alăturat bibliotecii nicipală Hasdeu Chişinău, Dumitru Crudu – Director reuşind să contribuie la finalizarea unor proiecte edito- Filiala Ştefan cel Mare Chişinău, Teodora Fîntînaru – riale importante. Manager Biblioteca Vrancea, Gheorghe Andrei Neagu Prin proiectul Asociaţiei Cărţi deschise (coordonat – Preşedinte Asociaţia Duiliu Zamfirescu, Gabriel Fu- de câţiva bibliotecari inimoşi − Gabriel Funica, Adrian nica – Preşedinte Asociaţia Cărţi Deschise, reprezen- Ţiglea, Florentina Mihalache şi Maria Cristina Olaru) au tanţi ai Direcţiei de cultură Chişinău, ai autorităţilor fost câştigate 1000 de volume de literatură română locale, membri ai comunităţii şi cititori ai bibliotecii din prin programul de granturi „BOOKS 4 YOUTH” oferit de Chişinău. Fundaţia Mereu aproape. Cu această ocazie, Biblioteca Municipală Hasdeu a

222 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural oferit Consiliului Judeţean Vrancea şi Bibliotecii Ju- achiziţii); deţene Vrancea, Diplome de Onoare – în semn de • Scriitori vrânceni: activitate editorială, prezentare preţuire şi consideraţie pentru sprijinul esenţial acordat susţinută de Gheorghe Andrei Neagu (Preşedinte Filialei Ştefan cel Mare pe parcursul celor 10 ani de ac- Asociaţia Duiliu Zamfirescu); tivitate comună. • Cărţi şi publicaţii editate de Biblioteca Vrancea – În cadrul programului instituţia noastră a prezentat: expoziţia volantă. • Puterea cuvântului DA: bilanţ al celor zece ani de colaborare, susţinută de prof. dr. Teodora Fîntînaru În perioada 9-11 octombrie, în spiritul întâlnirilor (manager BJDZ); profesionale comune colega noastră Margareta Tătă- • 2004-2014: Oameni, fapte şi cărţi într-un dece- ruş, trainer al bibliotecii vrâncene, a susţinut la Centrul niu Chişinău-Focşani, film documentar realizat de de excelenţă din cadrul Bibliotecii Hasdeu Chişinău un Olaru Maria Cristina (PR Manager BJDZ); curs de povestiri digitale la care s-au înscris 15 bi- • Clubul celor 1000 de cărţi: donaţie şi proiect bliotecari moldoveni. cultural, susţinută de Gabriel Funica (Preşedinte Asociaţia Cărţi deschise); • 100 de cărţi – Donaţie Biblioteca Vrancea pre- *Din mesajul colectivului de bibliotecari vrânceni la 10 ani zentare susţinută de Elena Velniţă (şef birou de la înfiinţarea Filialei comune Ştefan cel Mare din Chişinău.

VOLUM DEDICAT PODGORENILOR DIN ŢARA VRANCEI… ŞI NU NUMAI

Cu prilejul Festivalului Internaţional al Viei şi Vi- pentru judeţul nostru, a fost prezentat de Traian Victor nului Bachus 2014, organizat de Consiliul Judeţean Negulescu – director executiv al Direcţiei Judeţene Vrancea, Biblioteca Judeţeană Vrancea a găzduit un pentru Cultură Vrancea, de ing. Horia Furtună, de Pe- eveniment cu totul special, lansarea volumului de poe- trică Butuc – ziarist şi de dr. Teodora Fîntînaru − ma- zie „Vinul şi viaţa” semnat de Ionel Nistor. Acest nager al Bibliotecii Judeţene Vrancea. volum, ce cuprinde 33 de poezii şi 40 de epigrame, este În faţa publicului, poeziile au prins viaţă în interpre- dedicat în întregime iubitorilor de poezie, ai viei, vinului tarea originală a actorului Sorin Francu – director al şi vieţii din Ţara Vrancei. Teatrului Municipal Mr. Gh. Pastia din Focşani. Volumul Vinul şi viaţa, apărut la Editura Andrew, În sala Bibliotecii Judeţene, înconjurat de foarte 2014, se deschide cu un argument semnat de ing. Horia mulţi prieteni, familie şi foşti colegi de breaslă, autorul Furtună, care a susţinut financiar apariţia acestuia. emoţionat a spus că volumul său încununează 60 de După o prezentare generală a podgoriilor româneşti, a ani de activitate publicistică şi le-a mulţumit celor pre- celor vrâncene şi a personalităţilor din domeniu – una zenţi: dintre acestea fiind academicianul vrâncean Valeriu Mă bucur că lansarea acestei cărţi are loc în această D. Cotea − ing. Horia Furtună, el însuşi un important clădire care, pentru mine, are o semnificaţie sufletească producător de vin din Vrancea, scrie despre carte şi şi spirituală deosebită. Aici participam la Cenaclul Lite- autor: rar condus de profesorul meu de limba română în anii …Prin versurile sale, poetul Ionel Nistor aduce o bi- ’50. necuvântată laudă lucrătorilor vrednici din podgorii, to- Sper ca dumneavoastră, în clipele de linişte, să citiţi todată proslăvind via şi vinul. Prin simbolismul său şi versuri din cartea mea, pe care v-o dăruiesc cu mare multiplu, vinul ne însoţeşte în toate evenimentele lumi- drag. Vă mulţumesc pentru fericitul prilej de a încheia noase ale vieţii dar şi în ritualurile cernite, de la naştere în acest cadru, în această clădire, ciclul vieţii mele... până la moarte. (…) Sunt bucuros că am înlesnit tipări- rea acestei cărţi care se adaugă, cu demnitate artistică, După o întreagă viaţă dăruită profesiei de jurnalist, literaturii consacrate tradiţiei viticole româneşti. începând cu anul 2010, Ionel Nistor a publicat volumele Iar în prefaţa cărţii, dr. Teodora Fîntînaru notează: de versuri Acorduri târzii, Flori alese – 2011, Hora sen- …Volumul de faţă, Vinul şi viaţa, se mai deose- timentelor − 2013 şi cel de al patrulea volum de poezii beşte de alte lucrări literare cu aceeaşi temă şi printr-o Vinul şi viaţa − 2014. anumită sobrietate – care pare că este o marcă a auto- Ionel Nistor, ajuns acum la venerabila vârstă de 78 rului – în care acesta îmbracă cea mai mare parte a de ani, i-a surprins şi încântat pe toţi cei prezenţi, cu poeziilor sale, conferindu-le o tentă meditativă, contra- mesajul poeziilor sale dedicate podgorenilor din Ţara punctată de inserţii epicureice. Vrancei. De unde se vede că omul, ca şi vinul, e cu atât Volumul de poezii, pe o temă atât de reprezentativă mai bun, cu cât e mai vechi!

PRO SAECULUM 7-8/2014 223 info-cultural

BIBLIOART – LOCALIA CATALOGUL COLECŢIEI DE TABLOURI BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ DUILIU ZAMFIRESCU VRANCEA

Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu Vrancea Catalogul colecţiei de tablouri cuprinde, până în pre- deţine, în colecţia sa de documente nespecifice, lucrări zent, 34 de lucrări de pictură şi grafică, semnate de ar- de artă, respectiv lucrări de pictură şi grafică, constituite tişti din generaţii diferite, consacraţi sau amatori, din istoric sau donate bibliotecii de-a lungul timpului. Insti- care amintim câteva nume: Mihail Gavrilov, Dumitru tuţia noastră îşi propune să pună în valoare aceste do- Popa, Ion Popa-Popas, N. Spirescu, Marga Doina Zaiţ, cumente, ce fac parte integrantă din memoria culturală Virginia Hossu, Vasile Pascu, Elena Pascu Bârhală, locală a comunităţii noastre. Florinel Agafiţei sau Ovidiu Octavian Opaiţ. Astfel, în anul 2014, Biblioteca Judeţeană Duiliu Lucrările acestor artişti au fost organizate sub forma Zamfirescu Vrancea a decis ca această colecţie, con- unei expoziţii permanente, la sediul central al bibliotecii, stituită din lucrări de artă, să fie cunoscută publicului expoziţia fiind vernisată şi deschisă publicului larg în larg şi, în acest sens, a fost editat catalogul BiblioART luna martie 2014. – localia, în care au fost prezentate tablourile colecţiei La vernisaj au participat membrii marcanţi ai vieţii şi date despre artişti. culturale focşănene şi în urma expunerii acestor lucrări Parte integrantă a proiectului Arte şi carte, catalogul şi a popularizării în mass media, instituţia noastră şi-a a fost prezentat şi s-a bucurat de un mare succes, fiind îmbogăţit colecţia cu încă trei lucrări de pictură, donate expresia mulţumirilor noastre rezervate artiştilor care, bibliotecii de pictori şi colecţionari de artă din comuni- în timp, au donat aceste lucrări instituţiei noastre. tatea noastră. Acest catalog a fost realizat în urma unor activităţi Biblioteca deţine, în colecţiile sale, şi o impresio- de documentare, prelucrare şi redactare a datelor în- nantă colecţie de grafică originală, din care amintim lu- scrise în registrul inventar al instituţiei şi a datelor exis- crările inspirate din literatura română clasică, semnate tente faptic pe lucrările de artă. Dincolo de mesajul de Alexandru Cucereanu, donate instituţiei în semn de artistic pe care îl transmite, fiecare tablou aflat în biblio- apreciere a prestigioasei activităţi culturale desfăşurate, tecă ascunde o mică istorie, o parte din lucrări fiind le- demnă întru totul de numele ilustrului focşănean pe gate, peste timp, de evenimente din viaţa culturală a care îl poartă (extras din actul de donaţie prof. ing. bibliotecii. Al. Cucereanu – Focşani, 15 iunie 2002.)

Elena Stoiciu

NUD ŞI JOCURILE IMAGINII

Expoziţia naţională de artă contemporană „NUD ŞI de la cele erotice şi sexuale la cele eroice, politice sau JOCURILE IMAGINII” a avut vernisajul în preajma Zi- experimentale. Chiar referindu-ne restrictiv la arealul lelor municipiului la Galeriile de artă din Focşani, fiind european occidental, care are deja în spate moştenirea organizată de Consiliul Judeţean Vrancea, Centrul Cul- Antichităţii mediteraneene, nudul se impune ca un tural Vrancea, U.A.P. din România şi Filiala U.A.P. Vran- semn/icon cu avengură culturală, care parcurge un tra- cea, avându-i curatori pe Alexandra Titu şi Liviu seu spectaculos, şi tot mai presant instaurată.” Domnia Nedelcu. Expoziţia a fost prezentată de Alexandra Titu Sa a mai spus: „Expoziţia urmăreşte să pună în lumină şi Constantin Prut. tocmai această condiţie inevitabilă a artei contempo- Liviu Nedelcu, preşedintele filialei UAP Vrancea, i-a rane care, chiar când impune corpul concret ca operă, prezentat pentru început publicului din Focşani pe criticii în act, nu se poate sustrage solidarităţii referenţiale cu de artă şi autorii lucrărilor. Doamna Alexandra Titu a tradiţia în permanentă reactualizare.” precizat: „În contextele generative mereu în schimbare, În încheierea prezentării, doamna Alexandra Titu a în care tematicile indică deja manifestarea unei ideologii concluzionat: „Scenografic, epic, pictural, evanescent, estetice, nudul se dovedeşte unul dintre nucleele sem- carnal, nudul se dovedeşte o prezenţă inepuizabilă se- nificării în mod predilect disponibilă variatelor valorizări, mantic şi ca expoloatare formală.”

224 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural Au expus artişti contemporani, majoritatea deja cu- ton, print, print digital pe pânză, sculptură lemn, foto- noscuţi la Focşani: Gheorghe Anghel, Cătălin Bădărău, grafie procesată, sculptură bronz. Zamfira Bârzu, Călin Beloescu, Ilie Boca, Marius Crăiţă Se remarcă şi catalogul expoziţiei, editor Liviu Ne- Mândră, Elena Dumitrescu, Suzana Fântânariu-Baia, delcu, la tipografia Euro Print, Bacău. Dorel Găină, Petru Lucaci, Valeriu Mladin, Liviu Ne- Avizatul şi dornicul de frumos şi noutate public foc- delcu, Dragoş Pătraşcu, Mircea Roman, Eugen Savi- şănean a privit cu real interes lucrările expuse şi a as- nescu, Marilena Preda Sânc, Aurel Vlad, cu tehnici cultat, tot cu real interes, prezentarea distinşilor critici foarte diferite: fibră de sticlă, tehnică mixtă pe lemn, acril de artă. După popasul la Focşani, expoziţia a putut fi pe pânză, ulei pe pânză, teracotă, tehnică mixtă pe car- admirată la Bârlad la Galeriile „N. Tonitza.”

ANUALA FILIALEI U.A.P. VRANCEA

Anuala a fost vernisată vineri, 14 noiembrie 2014, la cele scrise de Proust în „Timpul regăsit”: „Numai prin Galeriile de artă din Focşani, în organizarea Consiliului artă putem ieşi din noi, putem şti ceea ce vede un altul Judeţean Vrancea, a Centrului Cultural Vrancea şi a Fi- din acest univers care nu este acelaşi cu al nostru şi ale lialei U.A.P. Vrancea, avându-l curator pe Liviu Nedelcu, cărui personaje ne-ar fi rămas la fel de necunoscute ca cel care a şi prezentat expoziţia. şi cele care s-ar putea afla pe Lună. Graţie artei, în loc În cuvântul său, prof.dr. Liviu Nedelcu, preşedintele să vedem o singură lume, a noastră, noi o vedem mul- filialei UAP Vrancea, a spus: „Anuala 2014 reuşeşte tiplicându-se şi cu cât sunt mai mulţi artişti originali, cu performanţa de a reuni într-o imagine particulară o mul- atât mai multe lumi avem la dispoziţie, mai deosebite titudine de stiluri şi de concepte. În cadrul acestei ex- unele de altele decât cele care se rotesc în Infinit”. poziţii, publicului i se oferă posibilitatea de a se bucura de cele mai recente picturi ale artiştilor vrânceni. Lucră- rile expuse au un potenţial estetic care, prin simpla lui prezenţă, poate transmite un mesaj artistic, cât şi unul de comunicare.” Publicului i-au fost prezentaţi expozanţii: Elena Bâr- hală-Pascu, Laura Dumitru, Ştefan Dumitru, Gheorghiţă Galan, Rodica Gherghinoiu (aflată pentru prima dată pe simezele de la Focşani, în această filială), Virginia Hossu, Viorica Oana Calany, Liviu Nedelcu, Gabriela Popa, Nicolae Rădvan şi Elena Stoiciu. Au lipsit Gheorghe Zărnescu şi Mihai Chiuaru din Bacău. Expoziţia a prezentat un adevărat spectacol vizual viu, luminos, echilibrat în întreg ansamblul lui, unde fie- care lucrare îşi are locul potrivit, care o pune în valoare şi care îmbogăteşte întregul totodată. Sunt stiluri diferite, viziuni diferite, tehnici diferite, vârste diferite, dar numitorul comun îl reprezintă dra- gostea pentru frumos, dăruirea, seriozitatea, tenacitatea şi dorinţa creatorilor de autodepăşire continuă. Acest fapt a făcut ca atmosfera de la expoziţie să fie una parcă magică, deschisă, caldă, făcută să faciliteze dia- logul creatori-privitori. De fapt, Liviu Nedelcu chiar i-a invitat atât pe expozanţi, cât şi pe privitori să-şi exprime ideile, sentimentele, să pună întrebări şi să răspundă la întrebări, confirmând parcă cele scrise cândva de Oc- tavian Paler: „Arta, s-a spus, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el insuşi”. A fost un dialog firesc fără ocolişuri, deschis, dar şi profund şi apropiat, subliniind faptul că efortul făcut atât de creatori, cât şi de privitori nu este în zadar, îmbogă- ţind pe fiecare, într-o lume sărăcită tot mai mult de valori autentice şi de obişnuinţa de a preţui atât creaţia, cât şi Andrei Negură - Natură statică pe creatori. Poate că legat de acest lucru s-ar potrivi

PRO SAECULUM 7-8/2014 225 info-cultural

ILIE BERINDEI – ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI ŞI A DREPTĂŢII

• Născut la ansamblul monumental în bronz şi granit „Avram Iancu 20 iulie 1946, şi Tribunii săi”, din ciclul Divinitatea fiinţei umane (nede- în Câmpeni, finitivat), care se găseşte în Piaţa „Avram Iancu” judeţul Alba. În din Cluj-Napoca anul 1982 se 1994 „Floare pentru compatrioţii mei 2” – lemn – din stabileşte în ciclul Flori, realizată la Simpozionul internaţional de E l v e ţ i a . sculptură de la Rillieux-La-Pape (Lyon), Franţa. Locuieşte la 1995 Participă la expoziţia în aer liber din Benson Geneva, este Park, Loveland (Colorado), S.U.A. atât cetăţean 1996 „Victorie 4” – lemn – din ciclul Flori, realizată român, cât şi la Simpozionul internaţional de sculptură de la Rigi- elveţian, este Kulm, Elveţia. căsătorit, are 1997 „Floare pentru cei ce vor veni” (Floare pentru doi copii. poporul ales) – marmură – din ciclul Flori, realizată la • F o r m a r e Simpozionul internaţional de sculptură de la Maalot- profesională: Tarshiha, Israel. 1965 – 1998 „Speranţă 2 (Fecioara Maria)” – marmură şi 1970 Institutul granit – din ciclul Divinitatea fiinţei umane, realizată la de Arte „Ion Simpozionul internaţional de sculptură de la Caldas da A n d r e e s c u ” Rainha, Portugalia. din Cluj- Din 1999 Lucrează la ciclul de sculpturi Săgeţi, pre- Napoca. cum şi la alte cicluri. 1970 – 1971 Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu” • Aprecieri critice din Bucureşti.. Atunci când, în peregrinările-i rurale, sculptorul Brân- 1983 – 1985 Şcoala Superioară de Arte Vizuale din cuşi admira arta populară, împrumutându-i forme şi so- Geneva, Elveţia, ca bursier pentru echivalarea studi- luţii plastice diverse, el făcea în domeniul folcloric ceea ilor superioare din România. ce Ilie Berindei face în cel al Istoriei şi al evenimentelor • Curriculum artistic contemporane. Brâncuşi traducea realităţile, Berindei le 1986 „Reacţie la un spaţiu sonor” – bronz – din ci- arată adevărurile nealterate, intacte, cele care nu pu- clul Reacţii la spaţii care limitează, pentru Place du teau prospera liber. Bourg – Versoix, Elveţia. Din aceste evidenţe ale vieţii care nu puteau fi 1986 „Idilă” – bronz – din ciclul Reacţii la spaţii care spuse, nici făcute, care trebuiau tăgăduite, şi pe care limitează, pentru cartierul Grand-Montfleury din Versoix, oamenii le evocau în surdină sau le omagiau rostindu-le Elveţia. cu jumătate de gură, sub dictatură, Ilie Berindei a făcut 1987 „Floarea Doamnei” – lemn – din ciclul Flori, tema permanentă a activităţii sale de sculptor. Mai pre- realizată la Simpozionul internaţional de sculptură de la cis, căutarea adevărului şi a dreptăţii reprezintă subiec- Cortina d’Ampezzo, Italia. tul sculpturilor sale şi libera sa raţiune de a trăi. 1988 Floare „Dublă faţă” – lemn – din ciclul Flori, Mijloacele pe care le utilizează sunt clasice. El le-a realizată la Simpozionul internaţional de sculptură de la transmis prin activitatea sa didactică, în perioada când Buduso (Sardinia), Italia. conducea atelierul de sculptură al Liceului de Artă din 1989 „Poartă aducătoare de bine” – lemn – din ciclul Craiova, România, din 1971 până în 1982, anul evadării Divinitatea fiinţei umane, realizată la Simpozionul sale în Occident. De bună seamă, Berindei a suferit internaţional de sculptură de la Kemijarvi, Finlanda. pentru că a trebuit să se rupă de ţara sa, să-i pără- 1990 „Floare pentru compatrioţii mei 1” – lemn – din sească pe ai săi şi, totodată, să se ştie considerat ca ciclul Flori, realizată la Simpozionul internaţional de un trădător, pe când, de fapt, timpul care a trecut de sculptură de la Pineda de Mar, Spania. atunci arată că-şi apăra în acest fel libertatea de a se 1991 „Maternitate 4 (Fructul dragostei)” – lemn – din exprima prin cuvânt şi faptă, contribuind la apărarea li- ciclul Reacţii la spaţii care limitează, realizată la Sim- bertăţii fundamentale a concetăţenilor săi. pozionul internaţional de sculptură de la Scheffau Tehnica sau tehnicile sale (însemnând tot ceea ce a (Tirol), Austria. adăugat formării sale clasice în modelaj şi sculptură) 1991 „Cântec întrerupt” – lemn şi metal – din ciclul stă / stau mărturie trecerii sale în geografia neliniştilor Flori, realizată la Simpozionul internaţional de sculptură de refugiat. Urmele vechilor modele, tributare poate de la Wagrain, Austria. Greciei antice, se îmbină cu cele care definesc spaţiul 1992 „Sufletul muzicii” – lemn – din ciclul carpato-danubian. Văzut din Apus, ceea ce sălăşluieşte Flori, realizată la Simpozionul internaţional de sculptură în fiinţa sa de artist e un anume spirit, pe care se stră- de la Bratislava, Slovacia. duieşte să-l depăşească, să-l continue, să-l adapteze. 1993 Câştigă premiul I la Concursul naţional de (Luc Joly, Geneva, ianuarie 2011) sculptură de la Cluj-Napoca, România, realizând

226 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural

ANDREI NEGURĂ – CONŞTIINŢA DE SINE

NATO, Bruxelles 2000 Muzeul Transporturilor Liège, Belgia 2000 Sala Centrului Cultural Belgiano-Român, Bru- xelles 2012 Muzeul Naţional de Artă al Moldovei A fost distins cu medalia de argint la Salonul de invenţii şi inovaţii Eureca din Bruxelles (1999), cu Me- dalia de Aur la Salon d’Arts Contemporains de la Mar- silia (2000) şi la cel de la Cannes (2002), cu Medalia de aur a Societăţii Merit şi devotament francez pentru contribuţia adusă la dezvoltarea artelor plastice univer- sale (2004). Lucrări în colecţii publice şi private din Republica Moldova, România, Belgia, Anglia, Franţa, Grecia, Israel, SUA, Ungaria. • Aprecieri critice Un artist trebuie să fie o conştiinţă de sine, ceea ce-l reprezintă pe Andrei, care prin originalitatea sa este un adevărat inovator al artei noastre. (Tudor Braga) Pe lângă faptul ca Andrei Negură este un artist de- gajat în căutările sale, el este şi foarte productiv, fertil şi imprevizibil în atacarea temelor de frontieră poetică, şi în alegerea mijloacelor de expresivitate poetică a aces- tor stări. • Născut la 16 august 1956 în comuna Echimăuţi, (Ion Hadârcă) raionul Rezina. Format în exigenţele artelor decorative, Andrei • Formare profesională Negură explorează în diverse direcţii limitele genului, 1978-1980 Academia de Textile „A.N. Kosighin”, pentru a atinge valorile expresivităţii. Moscova. (Constantin Prut) 1980-1985 Academia de Arte Decorative, Budape- L-am cunoscut pe Andrei Negură într-o vreme în sta, Ungaria. care lucra personal piese textile de mai mici dimensiuni, • 1985 membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici compoziţii rafinate şi de mare impact. Spuneam perso- din R. Moldova (UAP). nal, pentru că avea în atelier un război de ţesut vertical • 1993 membru AIAP – UNESCO, Paris, Franţa. ca cele pe care le mai poţi vedea prin muzee, cărţi sau • 1994 membru al Asociaţiei Art Collegium Interna- în fundături de lume, unde meşteşugul ţesutului a tional rămas ca o inerţie... Era impresionant să vezi un tânăr • 2007 membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Ro- bărbat aplecat asupra urzelii, căci mentalul nostru mânia. asociază această îndeletnicire străveche cu domeniul • Activitate profesională femininului. 1980 debut cu tapiserie în cadrul Salonului de Cu o şcoală solidă, făcută la Moscova şi Budapesta, Primăvară la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei. Negură propunea chiar de la debut o nouă viziune asu- 1985-1988 activează în calitate de pictor – arte tex- pra felului de a concepe suprafeţele ţesute, de a struc- tile la Asociaţia de meşteşuguri populare Artizana, tura compoziţia unui spaţiu – în care fibra colorată Chişinău. funcţiona pe post de tuşă, ritm, volum... Descoperirea 1988 fondează Catedra de Arte textile (Academia de lui a fost o revelaţie pentru multă lume lucidă. Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Chişinău), al cărei şef Andrei Negură are un parcurs inegal, învolburat, cu rămâne până în 1995. suişuri şi coborâşuri. Dar el se datorează mai puţin unor • Expoziţii personale întreruperi ale traseului său creator decât imposibilităţii 1989 Muzeul Naţional de Arte Plastice, Chişinău de a proiecta către exterior o imagine a permanenţei 1992 Cluj-Napoca acestuia. Disciplina, coerenţa, consecvenţa şi conştiinţa 1992 Galeria Galla, Bucureşti matură a propriului demers, disponibilitatea de a 1993 Galeria Avanpost, Bucureşti îmbrăţişa diverse genuri plastice – în care se simte liber 1994 Galeria Eduard Sandouz, Paris să-şi materializeze ideile şi temele – caracterizează în- 1995 Palatul Republicii, Chişinău treaga carieră de până acum a acestui artist. Poate 1995 Galeria Vranken, Franţa prea discret prezent pe simezele expoziţionale. Dar 1995 Galeria Pfafenberger, Germania asta e propria lui opţiune, artistul e liber să decidă... 2000 Sala Manfred Werner, Cartierul General (Vladimir Bulat)

PRO SAECULUM 7-8/2014 227 info-cultural

Marin Iancu

BREVIAR EDITORIAL

retorica SuferinŢei samblu de senzaţia că existenţa este o continuă tristeţe şi deznădejde. Sondând tot mai adânc, în înfiorata sa Spirit cultivat, confirmând o impresionantă deschi- solitudine, în toate ungherele memoriei sale, Ion Creţu dere spre literatură printr-o susţinută activitate de tra- scoate la iveală fărâme de stări şi întâmplări de tot felul, ducător, prozator (Călătorul roman, 2006), eseist şi critic care să configureze, sincretic, un sens posibil al fiinţării literar, după cum această din urmă ipostază este con- printre experienţele diverse ale vieţii. Tonul este sobru, firmată atât de convingător prin volumele Viciu nepe- iar imaginile lirice mai sfioase îşi găsesc împlinirea în depsit (2002) şi Lecturi de serviciu (2009), Ion Creţu metafore limpezi, seducătoare, în forme de exprimare semnează recent volumul Testament: versuri din două suave şi discrete: „Seara, lumina se-ascunde în mere, lumi*, publicat în 2014, în condiţii grafice de mare acu- / Ochiul închis e o inimă trează”(Rondelul vieţii). Ceea rateţe, la Editura Grinta din Cluj-Napoca. Plasate în ce încântă însă cel mai mult în versurile lui Ion Creţu bună parte sub starea de spirit dominantă a suferinţei, este perpetua autointerogaţie, disponibilitate genera- poeziile lui Ion Creţu dezvăluie o continuă zbatere, o di- toare a unei atmosfere lirice pline de fervoare: „Cărările namică a durerii, atitudine care oferă fondul ideatic de se zvârcolesc în praful zării / Ca nişte şerpi subţiri ori bază al volumului. Privite în sensurile sale cele mai gânduri necurate; / De-adorm o clipă mă trezesc la adânci, versurile din Testament dezvăluie un spirit bân- malul mării / Corabie pirată cu pânzele umflate. / Prin tuit de nelinişti existenţiale, asupra cărora se exercită ochi îmi zboară cârduri de păsări migratoare, / Ure- puterea de exorcizare a rostirii. Ion Creţu scrie o poezie chile-mi vuiesc de roţi ce calcă şina... / Eu plec câte amară, în general, într-un ton voit grav, ce consem- puţin, cu fiecare boare / Şi-mi flutur, ca pe-un steag, nează deznădejdea imensă venită din adâncul unei fi- desprinsă rădăcina. / Cu fiecare ceas – dar unde, cine inţe răvăşite şi supuse unei experienţe nefericite, lipsite ştie? – / Alerg descătuşat, o slovă pe hârtie”(Romero). de orice speranţă („Pâlpâie o gaură neagră în spate –? În atitudine, poemele din volumul Testament ilustrează Şi nicio lumină în faţă”), cu versuri ce par mai degrabă o perpetuă disponibilitate a spiritului de a judeca lumea ale unui solitar. Universul este perceput ca fiind cuprins şi de a se mărturisi pe sine cu o sinceritate dezarmantă. de o discretă disoluţie, generată nu atât de cosmica de- Tipice în acest sens sunt Rondelul vieţii, Colind, Odihnă preciere a materiei („Am dinamitat în urma mea toate şi Piatră cu aripi, pe care o reproducem integral: „De pădurile, / Le-am privit arzând, / Unul câte unul, / Pră- piatră treceam printre spini, / În noaptea de spini, spre buşindu-se în aer / într-o tăcere asurzitoare, / Ruguri de coroană. / Părea că tu mă chemai din icoană, / Dincolo oţel / Ningând cu cenuşă / Peste zilele trecute în marş de inocenţă şi vini. // Orb, eu muream mai departe, / forţat”), cât de amurgirea fiinţei sentimentale. Conturul Piatră cu aripi eram, / Lacrima ta n-o vedeam / Îmblân- experienţelor este trasat cu fineţe, diluat precum culorile zitoare de moarte.” Însoţite de o sinceritate a divulgării într-o acuarelă tristă: „Se apropie ora, ştiu bine, / Aud demersului poetic, poeziile din volumul Testament sunt cum îmi bate în tâmplă: tic-tac. / Resemnat, eu alunec, ale unui liric şi ale unui sentimental. Maturitatea conşti- tăcut, în uitare, / Mai departe, mai mic, mai sărac” (Ora). inţei artistice a lui Ion Creţu se vădeşte în stăruinţa prin O tonalitate elegiacă determină în acest volum întreaga care îşi urmează opţiunea fundamentală, de unde şi mişcare lirică, discursul poetic fiind determinat în an- tonul de o unitate atât de evidentă a scrisului său. Eul

228 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural subiectiv este supus suferinţei amintirii. Alteori, prezent a-şi defini starea poetică prin formule concise, cu aso- în câteva poeme, precum Alchimie şi Înstrăinare, pentru ciaţii selectate ca mod particular de a-şi reprezenta a le cita pe cele mai importante, în care poetul îşi re- lumea şi de a impune detaliul. Prin cele două cicluri ale primă durerea şi plânsul, erosul este văzut ca o formă sale, Logica Norilor şi Metafizica Lacrimei, volumul Me- de smulgere din stările ce i le produce o lume devas- tafizica Lacrimei cuprinde versuri trecute prin filtrele tată. De această dată, elementele cosmosului sunt per- celei mai rafinate şi mai subtile arte, o poezie nutrită cepute ca o trimitere la speranţa regenerării, versurile dintr-o substanţă mitologică (folclorică), cu reîntrupări devin mai melodioase şi pline de farmec. O fervoare şi nesfârşite reîntoarceri, ca într-o veritabilă aventură bine susţinută de inspiraţie le dă dintr-o dată mai mult poetică, în care invazia de livresc, un livresc profund relief: „Ochii tăi – iezere limpezi şi verzi, / Sunt cuiburi asimilat de altfel, nu surprinde, poetul preluând aseme- de lebede – albe vocale; / Seara, tăcut, de sus, de pe nea elemente în forme menită să-i confere ansamblului minţi, / Îngeri zănatici mă-ngoapă-n petale. // Nu rosti nuanţele sale de rafinament. Sortit să comunice cât mai nicio vorbă, iubito, / Tăcerea vibrează – izbită de stele. exact adevăruri ale unei experienţe de „ordin personal, / Inima mea pâlpâie, iarăşi, când picură încet / Sângele Paul Spirescu construieşte universuri cărora, deosebit tău parfumat în venele mele”. În cele aproape 40 de de atent la variabilitatea cromatică a peisajelor, le con- poeme, cât cuprinde volumul Testament, o carte matură figurează, în sinteză, structuri plurivalente, în care, mo- şi unitară stilistic, Ion Creţu alternează formulele clasice nologând pe orice temă, schimbă mereu tonalităţile cu poeme în care versurile se succed în voie sau sunt universurilor sale imaginare, în care conceptele de timp, organizate în strofe alcătuite dintr-un număr diferit de sentiment şi spaţiu devin ca problematică şi ca tip de versuri sobre şi bine stăpânite, caligrafiate cu minuţio- demers expresiv variante ale unui discurs unitar şi omo- zitate, obţinând acele forme de lirism pur intelectual. gen. Într-o lume în care gama interogaţiilor e departe Elaborată în sensurile sale cele mai adânci, în forme şi de a fi epuizată, succesiunea de imagini fiind mai mult imagini deloc artificiale şi aride în substanţă, poezia se decât revelatorie: „florile albastre ale câmpului”,„caii dovedeşte pentru Ion Creţu o formă de a învinge triste- albi ai Apocalipsei”, „ploaie de stele” etc. Tensiunea trăi- ţea şi suferinţa. rii este potenţată prin formule de-a dreptul memorabile, sugestive soluţii expresive în personalizarea modului de poezia ca Spovedanie comunicare lirică: „Cerul scoboară peste creştetul tău / ca un abur cald şi amăgitor”, „Călăreţii călărind nişte Prin ultimul său volum de versuri, intitulat emblema- mânji / fătaşi de visele mele...” Întâlnim, de asemenea, tic Metafizica Lacrimei (Bacău, Editura Docucenter, versuri trecute prin filtrele celei mai rafinate şi mai sub- 2014, 159 p.), Paul Spirescu cultivă o poezie modernă, tile arte („Cerul înnorat deasupra mea / legea supremă păstrând, într-o formă mult mai expresivă, aproape a junglei / în mine. / Ajunge să scrijelesc / cu unghiile toate filoanele poeziei de notaţie reflexivă din volumele de ceară vămile nepătrunsului.”), în care neputinţa în anterioare. O poezie de interogaţii fără răspuns, de ne- faţa cosmosului, singurătatea, o singurătate infernală, linişte totală a existenţei, de sondare a unor incertitudini greu de acceptat însă de un om, tăcerea şi tristeţea simbolice („Te-am căutat peste tot: / în florile albastre devin temele predilecte. Poate mai mult decât o tehnică ale câmpului / în lacrimile sărate ale copilului: / nu te-am poetică este de reţinut aici formula unei sensibilităţi. găsit!”), în care cuvintele, venite „tocmai din lava cra- Poezia lui Paul Spirescu cuprinde imagini de o plastici- terului”, „tocmai din miezul lucrurilor”, rămân, într-o bună tate deosebită, cu indicaţii coloristice precise, multe din- tradiţie argheziană, un mijloc de aderare la un anume tre versurile volumului Metafizica Lacrimei fiind mod de existenţă. Cu unele deosebiri de orizont, de op- percepute mai mult vizual, acestea excelând în sugestii ţiuni şi de referinţe fireşti, Paul Spirescu e, la nivelul unei printr-o largă paletă metaforică: „Ramura de salcâm / sensibilităţi moderne, un Rilke sau un Ştefan Aug. Doi- floarea de cucută / puiul de ghiocel / care iată / moare naş, ceea ce-i apropie fiind, în primul rând, vocaţia de sub frunzele de stejar / ale pădurii de îngeri / eclipsa de

PRO SAECULUM 7-8/2014 229 info-cultural soare / şi ciobul de sticlă afumată / al ochilor mei înfo- sarabescu este un poet plin de fantezie, a cărui inge- metaţi / de lucruri...” Sugestia, modalitatea modernă a niozitate expresivă impresionează, poemele cele mai expresiei lirice, nu implică în niciun caz obscuritatea, multe din volumul Timpul trece numai pe trecere de pie- dimpotrivă, aceasta putând fi obţinută prin cele mai di- toni definindu-se tocmai prin implicaţiile lor estetice. Ca- recte mijloace de expresie. Poemele din Metafizica La- pacitatea de a crea imagini este dată de un fabulos simţ crimei stau sub bogatul registru plastic al lacrimii, vizual. Viziunile naturii implică o participare directă, o aceasta primind pe rând multiple semnificaţii simbolis- integrare senzorială în lumea pe care o descoperă cu o tice. atât de puternică exultanţă. Privit dintr-o cu totul altă perspectivă, lirismul lui Cornel Basarabescu ţine mai Sobrietatea diScurSului liric întâi de năzuinţa de a-şi crea o mitologie personală, trăirile sale fiind echivalate cu o stare mitică perpetuă, Poet, prozator şi jurnalist, Cornel Basarabescu a ti- generală. Poetul se simte îndreptăţit să facă referinţe la părit de curând la Editura Artemis volumul de versuri mitologia antică, dătătoare de atâtea sugestii, care, Timpul trece numai pe trecere de pietoni. Sobru şi ele- unită cu elementaritatea autohtonă şi cu imagini de sor- gant, păstrând încă de la primele sale cărţi de poezie ginte biblică, creează formele unui lirism cu adevărat semne ale unei originalităţi şi sensibilităţi particulare, exemplar, precum în poemele Micul rezumat al basmu- Cornel Basarabescu se relevă ca o personalitate artis- lui, Nebunii, Dumnezeu a făcut lumea în alb – negru?, tică bine definită. Prezente în atâtea dintre poemele Către Euridice, Fuga din Egipt sau Dumnezeu ne răs- sale, copilăria, singurătatea şi destinul, sentimentul foieşte atent. Acelaşi tip de lirism simplu şi vital este vi- morţii şi ideea trecerii timpului, tratate adeseori cu o zibil şi în Primăvara, unde, din interesul pentru pitoresc tentă melancolică (Ai timp destul, Îmi pieptăn timpul, ce şi pentru luminozităţile naturii, sunt îmbrăţişate cu ochiul să fac, Dumnezeu ne răsfoieşte atent, Tot noi) sau in- dinăuntrul fiinţei farmecele tainice ale locurilor şi lucru- terogativ-reflexivă (Viaţa în cazul vocativ), formează rilor, ale peisajelor atât de fin desenate, creaţii gene- unele dintre temele acestui volum. Dincolo de diversi- roase ale Demiurgului cosmic, stăpânitorul lumii: tatea tematică şi de simţământul tonic, înălţător al ima- „Primăvara, care-şi ţinuse razele-n lesă, / Le sloboade ginilor, unitatea emoţională a poemelor lui Cornel ca pe nişte animale de companie / şi toată căldura din Basarabescu se dezvăluie cu deosebire în Copiii dese- flori înfăţoară / Pământul ca un somn agitat. // Aceeaşi nează cele mai roşii ninsori („E sărbătoare pe pământ primăvară-şi deschide caseta / şi toate bijuteriile ca şi în cer. Din stele se scutură macii, / Copiii desenează nişte femei uşoare / Alunecă şi rătăcesc pe pământ / în ei cele mai roşii ninsori...”), în Altădată („Există un Până când bărbaţii visători // Îşi spală ridurile în fluviile timp care curge prin muzica sferelor, / Există un timp purităţii / şi timpul vrea să verse mai pur în marea cea ascuns în culorile frunzelor...”) sau în Scurtul drum al mare, / Atunci pământul s-a despărţit de cer / Iar Dum- zilei către noapte, asemănătoare prin modul în care nezeu nu mai ţine infinitul în casă” (Primăvara). Cornel dezvăluie atitudinea pregnant contemplativă a unui eu Basarabescu impresionează printr-o anume particula- liric aflat într-o teribilă căutare de imagini. Devenind mai ritate a tonului său poetic, atât de evidentă în muzicali- mult decât o expresie personală, poezia se întrupează tatea însăşi a stihurilor, în care amploarea viziunii dă în imaginea şi unica realitate a lumii. Jocul de planuri şi trup spaţiului necuprins, dovedit a fi cosmosul însuşi, viziunea orizonturilor pure, aşa cum acestea se regă- precum în poemele La umbra poeţilor cu P mare, Fruc- sesc într-o amplă dezlănţuire metaforică în unele tul zădărniciei şi, cu deosebire, în şi anii, şi noaptea, şi poeme, se încheagă prin orânduirea lor lăuntrică, în uitarea, unde forţa emoţională se dezlănţuie într-o teri- structura sensibilă a poemelor: „Toamna ne mângâie pe bilă concretitudine de imagini senzoriale („Nu ştii ce ani- creştetul anilor / Cu scrumul zilei scuturat din frunze, / male sunt simţurile, / Prin viaţa ta umblă cu boturi Noi răsfoim iluzii din mica noastră carte / şi desenăm flămânde, / Când fiece zi se-ntoarce de la izlazul etern destinul cu sensuri mult ascunse”(Tot noi). Cornel Ba- / Îndreptându-le spre ieslea bucuriei”), după cum, în alte

230 PRO SAECULUM 7-8/2014 info-cultural poeme, vitalismul în notele sale nostalgice se nuan- (Târgu-Mureş, Editura Nico, 2014) ilustrând un poet su- ţează în formele unei pure senzualităţi şi vitalităţi exu- veran pe mijloacele sale şi pe registrul afectiv şi ideatic berante, asemenea versurilor din poezia Martie: „Iarna preferenţial. Torturată lăuntric de neliniştea căutării unei / Lenea tolănită lângă soba fiinţei noastre / Face parte anumite stări ingenue, purificate şi transfiguratoare („ne- din frumuseţea vieţii, / Până când / Martie dă draperia prihănite / cu verdele lor crud”), poeta se dovedeşte ca- la o parte / şi timpul se sparge în propria oglindă, / Iar pabilă să dea vitalitate elanurilor sale, „cu aripile pline / buzele nesătule ale soarelui / Sug din pământ / şi din de cer deschis”, arătându-se tot mai încrezătoare în viaţa noastră / O mare albă de ghiocei / Sau o câmpie depășirea riscurilor „abruptelor căi”: „s-aştepţi ninsori de mai albă decât infinitul”. De o fineţe aparte, forţa liricii zile mari, / din care doar un fulg să iei / spre alte lumi lui Cornel Basarabescu e în acuitate, în autenticitatea să-l duci temei / de nesfârşite sărbători / şi-apoi, zâm- viziunii, cu sugestii ale teluricului, în alternanţă cu o per- bind, / să mori...” Cu o deplină încredere în forţele mi- cepţie a planului cosmic. Cu unele excepţii, unde fraza raculoase ale limbajului, confesiunea lirică ia formele lirică simte o anume poticneală, solemnitatea şi fluenţa unor „arte poetice” (De vorbă cu mine însumi şi Atitu- tonului corespund sobrietăţii discursului liric. Toate dine, de exemplu), în care credinţa aproape ireală în aceste confesiuni cu deschideri formale mai ample, forţa Cuvântului devine mai mult decât evidentă, trans- construite în versuri cu o măsură de 14 silabe, cu ritm formându-se miraculos într-o experienţă artistică şi, în ascendent, sunt la fel de relevante prin însăşi forma lor, acelaşi timp, existenţială şi spirituală: „Spre ziuă curg probabil semn al unei insistente căutări şi, în acelaşi faguri de miere / şi slova-i limpede, curată, / în fantasma mod, al unei propensiuni spre exprimarea lirică pură, nopţii piere. / necugetarea-mi de-altădată”. Poezia îşi destul de rafinată şi meşteşugită. Trăind din amintiri şi caută în acest mod un spaţiu ferit de prezenţa şi de ac- plăsmuiri, Cornel Basarabescu e un liric înclinat spre ţiunea unor forţe profund neliniştitoare („Separă aurul reverie, a cărui reflexivitate îşi are izvoarele într-o cul- de zgură; / şi scrie doar pe zări senine, / priveşte totul tură bine sedimentată în structura fiinţei sale. cu măsură / şi, mai ales, priveşte-n tine”), instituindu-și un fundament estetic stabil. Doina Cherecheş constru- „pe aripi de pegaS” ieşte astfel un tip de Arcadie, ale cărei elemente de cadru pot sugera o lume spiritualizată, un tărâm para- Absolventă a Facultăţii de Medicină, în prezent disiac, accesibil spiritului doritor de puritate, de lumină medic primar, Medicină de Familie, în oraşul Alexandria, şi bucurie: „Treptat, m-am separat / de cuvintele sofisti- Doina Cherecheş (n. 14 august 1955, Solovăstru, jud. cate, / apanaj de orgoliu, / pe care eu, cititorul zelos, / Mureş) debutează publicistic în anul 1996, în cotidianul le căutam prin dicţionare...” Senzaţii, amintiri, peisaje, „Teleormanul liber”, iar editorial în anul 2000, cu volumul toate capătă pe rând forme consistente, devenind un fel de versuri Zborul uitării de sine (Editura EURO VIDA de spaţiu suav şi liniştitor al înfrăţirii cu natura, în ipos- M.), urmat de două volume de proză, Întoarcerea (Edi- taze dominate de imagini pregnant vizuale, unde „ne ră- tura Nico, 2008) şi Iedera (Editura Nico, 2014), ultimul muresc miresme-ambre, / ne însoţesc rimele clare, / şi fiind o evocare a unei lumi de care sufleteşte autoarea dorurile toate ne-or renaşte, / să luminăm făclii de se simte legată în profunzime. Memorabil prin deschi- Paşte”. Dacă în discursul simplu, dispunând de o certă derea spre un univers faţă de care Doina Cherecheş a sinceritate, recunoaştem o frăgezime a emoţiei şi a sen- manifestat largi posibilităţi sufleteşti, volumul Iedera timentelor mai tandre („Dintre toate, / cât mă mir, / bân- avea să-i fixeze decisiv destinul literar, imprimându-i un tuită-s / de zefir, / dintre toate, / cât nu ştiu, / numai dorul sens greu de prevăzut prozatoarei ce aspira la gloria li- / mi pustiu, / dintre toate, / ploi firave, / mă adun ’n / note terară printr-o asiduă, ce-i drept, participare la diferite grave / dintre toate, / depărtare,/ numai tu, / o lăcri- festivaluri naţionale de literatură organizate în diferite mare…”), alte versuri sunt dominate de un tumult liric centre culturale din ţară. Recent, Doina Cherecheş sur- grav, în ritmuri proprii creaţiei populare: „De-aş mai prinde prin revenirea la poezie, volumul Sfârşit de vară duce-o… / cum s-o duc? / De-aş mai face… / cum să

PRO SAECULUM 7-8/2014 231 info-cultural fac? / Tot mă mir / cum să desfac, / iţele s-au încâlcit / străine, / când anii mei mă risipesc / în pulberi fine? // şi mi-e sufletul rănit, / şi mi-e inima secată… // Doamne, La ce mi-ar folosi / al lumii aur şi argint, / când toam- să mai fiu o dată…” Cu o tematică diferită, ciclurile din nele-mi, / în cercuri, mă colind? // La ce averea / şi mă- noul volum al poetei se disting totuși printr-o unitate asi- rirea, / când veşnică / e doar iubirea?” Dintr-o gurată mai înainte de orice prin formula unei sensibilităţi asemenea certitudine interioară se naşte acest lirism al care sfidează cu dezinvoltură, fără crispări sau pustie- puterii de a depăşi resemnarea şi de a sfida incertitudi- toare autodevorări, orice impas în alegerea unor expre- nile şi iluziile amăgitoare în numele cunoaşterii oricăror sii în măsură să-i dezvăluie lumea şi opţiunile. În energii interioare însufleţitoare. versurile Doinei Cherecheş devine dominantă căutarea prospeţimii şi a armoniei, ca forţe opuse a ceea ce ar părea inert şi inexpresiv: „La ce-aş mai colinda / cărări

*la închiderea ediŢiei

La 16 noiembrie 2014, criticul, eseistul, prozatorul, traducătorul Ion Creţu (n. 16 ian. 1942) a părăsit această lume spre a-şi împlini parcă premoniţia şi a-şi rotunji promisiunea: ne-a lăsat această carte mirosind a tipar cu versuri din două lumi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

testament

Am fost şi rămân un perpetuu hoinar, Din viţă subţire de nobili nomazi. Bunicul, cândva, s-a fost vrut marinar Iar tata visează Floride şi azi.

Cu vorbe şi bani m-au tentat în zadar. În posturi de urci, mai degrabă decazi. Am fost şi rămân un perpetuu hoinar, Din viţă subţire de nobili nomazi.

În ziua când fi-va pe veci să dispar, O carte, prieteni, e tot ce vă las, – O carte, atât, mirosind a tipar Şi dorul de ducă, cel făr-de popas.

Am fost şi rămân un perpetuu hoinar.

Ilie Berindei - Reculegere

232 PRO SAECULUM 7-8/2014