ROMÂNIA ÎN PERIOADA ADMINISTRAŢIEI EMIL CONSTANTINESCU (29 noiembrie 1996 – 21 decembrie 2000)

VOLUMUL I

Îndemn către cititor de acad. IOAN‑AUREL POP Moto: „Dacă România nu face un pas mare acum, e pierdută!“ Emil Cioran, 1991 CUPRINS

Îndemn către cititor (acad. IOAN-AUREL POP) ...... 15 Introducere istoriografică… ...... 25

PARTEA I Rezumat istoric ...... 29

I. CONSTITUIREA CELOR DOI POLI: PUTERE ȘI OPOZIȚIE, ÎN ROMÂNIA POSTTOTALITARĂ I.1. CORPUL SOCIAL ROMÂNESC LA PRAGUL ISTORIC DINTRE DECEMBRIE 1989 ȘI IANUARIE 1990 ...... 31 1.1.1. Înlăturarea regimului Nicolae Ceauşescu ...... 31 1.1.2. Categorii ale psihologiei mulţimii în procesul revoluţionar şi postrevoluţionar ...... 38 1.1.3. Structura şi mentalitatea corpului social ...... 41

I.2. CONTEXTUL POLITIC AL OPOZIȚIEI. BĂTĂLIA PENTRU OPOZIȚIA DEMOCRATICĂ UNITĂ (decembrie 1989 – noiembrie 1991) ...... 61 1.2.1. Contextul particular al apariţiei Opoziţiei democrate ...... 61 1.2.2. Înfiinţarea şi orientarea politică a PNȚ-cd ...... 67 1.2.3. Apariţia Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) ...... 82 1.2.4. Reactivarea Partidului Naţional Liberal ...... 84 1.2.5. Prima tentativă de constituire a unei alianţe politice (martie 1990) ...... 85 1.2.6. Rezultatul alegerilor de la 20 mai 1990 ...... 87 1.2.7. Afirmarea Grupului pentru Dialog Social (GDS) ...... 90 1.2.8. Înfiinţarea Alianţei Civice (noiembrie 1990) ...... 94 1.2.9. Constituirea Convenţiei Democrate (noiembrie 1991) ...... 116 1.2.10. Problematica unei Drepte politice româneşti în primii ani postdecembrişti ...... 124 7 Alex Mihai Stoenescu

1.2.11. „Punctul 8“ al Proclamaţiei de la Timişoara. Promovarea ideii unei legi a lustraţiei ...... 128

II. CANDIDATURA OPOZIȚIEI LA PREȘEDINȚIA ROMÂNIEI

II.1. DESEMNAREA UNUI CANDIDAT UNIC LA PREȘEDINȚIE AL CONVENȚIEI DEMOCRATICE ROMÂNE ...... 133 2.1.1. Schimbări politice în intervalul august 1991 – aprilie 1992 ...133 2.1.2. Primele căutări ale unui candidat la Preşedinţie pentru CDR ..137 2.1.3. Centrul antineocomunist de la Universitatea din Bucureşti. Rolul Solidarităţii Universitare în viaţa publică din România postdecembristă ...... 148

II.2. PERSONALITATEA LUI EMIL CONSTANTINESCU ...... 162 2.2.1. Naşterea, educaţia şi activitatea profesională (1939–1989) ...... 162 2.2.2. Începuturile activităţii civice şi politice (1989–1992) ...... 164

II.3. DESEMNAREA LUI EMIL CONSTANTINESCU ÎN CALITATE DE CANDIDAT AL CDR LA ALEGERILE PREZIDENȚIALE DIN 1992 ...167 2.3.1. Personalitatea lui ...... 167 2.3.2. Jocul inteligent al lui Corneliu Coposu în interiorul Convenţiei Democratice ...... 178 2.3.3. Două dezavantaje: chestiunea regalistă şi relaţia cu UDMR .....182 2.3.4. Rezultatul alegerilor din 1992 ...... 190 2.3.5. Analiza CDR şi consecinţele rezultatului în alegeri ...... 194 2.3.6. Moartea lui Corneliu Coposu. Problema testamentului său politic ...... 197

II.4. VICTORIA ÎN ALEGERILE PREZIDENȚIALE (3–17 NOIEMBRIE 1996) ...... 206 2.4.1. Criza regimului Iliescu...... 206 2.4.2. Tulburări interne ale CDR în perioada preelectorală a anului 1996 ...... 212 2.4.3. Gestionarea trendului de creştere al CDR în mediul preelectoral ...... 223 2.4.4. Polarizarea campaniei electorale prin performanţele liderilor ...... 229 2.4.5. Alţi factori favorizanţi ai victoriei din noiembrie 1996 ...... 235 2.4.6. Negocierile politice CDR–PD dintre turul I şi turul II al Alegerilor prezidenţiale ...... 245 8 România în perioada Administrației Emil Constantinescu

PARTEA A II-A

Rezumat istoric ...... 259

III. ROMÂNIA CONSTITUȚIONALĂ ȘI PSIHOLOGICĂ LA PRAGUL ANILOR 1996–1997 III.1. CADRUL CONSTITUȚIONAL ȘI LEGISLAȚIA DE SECURITATE A ROMÂNIEI ...... 261 3.1.1. Constituţia din 1991 ...... 261 3.1.2. Problema „reinstaurării Monarhiei“, scopuri şi realităţi .....269 3.1.3. Mediul de securitate moştenit de Administraţia Emil Constantinescu ...... 274

III.2. MENTALITATEA „MEDIULUI INSTITUȚIONAL OSTIL“ ...... 283 3.2.1. Mentalitatea psihopolitică anti- şi prooccidentală ...... 283 3.2.2. Mentalitatea psihoeconomică „Nu ne vindem ţara!“ ...... 286

IV. PRIMA PERIOADĂ A ADMINISTRAȚIEI EMIL CONSTANTINESCU, 1996–1998 IV.1. PRIMA FORMULĂ DE GUVERNARE ...... 290 4.1.1. Jocul politic al Partidului Democrat ...... 290 4.1.2. Formarea Guvernului . Efectele slăbiciunilor structurale ale CDR ...... 292 4.1.3. Ascensiunea lui Valeriu Stoica şi a Partidului Naţional Liberal ...... 300

IV.2. GESTIONAREA SITUAȚIEI POLITICE DIN CADRUL COALIȚIEI DE GUVERNARE ...... 302 4.2.1. Prima criză intraguvernamentală (august–septembrie 1997). Conflictul Tăriceanu – Băsescu ...... 302 4.2.2. Cazul Valerian Stan şi ruptura guvernamentală ...... 312 4.2.3. Căderea Guvernului Ciorbea ...... 315 4.2.4. Formarea Guvernului (17 aprilie 1998) ...... 327

V. SITUAȚIA ECONOMICĂ MOȘTENITĂ DE ADMINISTRAȚIA CONSTANTINESCU V.1. EVITAREA COLAPSULUI ECONOMICO‑SOCIAL ...... 334 5.1.1. Descoperirea situaţiei reale critice a României ...... 334 5.1.2. România în pericol de stat eşuat ...... 341 5.1.3. Creşterea decalajului României postcomuniste faţă de celelalte state central-europene foste comuniste ...... 345 9 Alex Mihai Stoenescu

V.2. TEORIA AGRESIUNII ECONOMICE OCCIDENTALE ...... 351 5.2.1. Globalizarea. Lumea în care intra România în 1996 ...... 351 5.2.2. Argumentele prim-ministrului Nicolae Văcăroiu ...... 357 5.2.3. Argumentele preşedintelui ...... 364

V.3. STADIUL ECONOMIEI ROMÂNIEI LA PRAGUL ANILOR 1996–1997 ...... 372 5.3.1. Situaţia privatizării. Rapoartele Fondului Proprietăţii de Stat (1997–1998) şi Cartea Albă PDSR a preluării guvernării (2001) . . . 372 5.3.2. Moştenirea unui sistem politico-economic corupt aflat deja în curs de maturizare ...... 390 5.3.3. Stadiul avansat al structurării crimei organizate în România . . . 400

V.4. LUPTA ÎMPOTRIVA CORUPȚIEI ȘI A CRIMEI ORGANIZATE .....408 5.4.1. Raportul „Michel Rocard“ ...... 408 5.4.2. Efectele întârzierii tranziţiei ...... 411 5.4.3. Primele măsuri pentru democratizarea ţării şi combaterea corupţiei (ianuarie–decembrie 1997) ...... 415 5.4.4. Implicaţiile de sistem ale cazului „Țigareta II“ 5.4.5. Profilul informaţiilor trimise Preşedinţiei, pornind de la cazul „Țigareta II“ ...... 437 5.4.6. Primul atac concentrat la Preşedinte ...... 448 Indice de nume ...... 449 ÎNDEMN CĂTRE CITITOR

Istoricii de profesie ştiu – dintr-un precept elementar al metodolo‑ giei meseriei lor – că cercetarea, studierea şi reconstituirea oricărei sec‑ venţe din trecut (fapt istoric, eveniment, proces, personalitate etc.) are nevoie de perspectiva oferită de trecerea timpului, că orice judecată de valoare temeinică şi realistă nu se poate face decât după acumularea unei distanţări temporale suficiente. Care ar fi dimensiunea unei astfel de perspective este greu de spus, dar ea se întinde de la câţiva ani până la zeci de ani. Pentru mulţi specialişti în studiul trecutului, „istoria recentă“, adică prezentul ultimilor ani, nici nu este istorie în sens de istoriografie, ci este eseu, reportaj, politică, sociologie, propagandă etc. De aceea, a scrie, după rigorile disciplinei istorice sau după metodele a ceea ce Marc Bloch numea „meseria de istoric“, o carte monografică de peste 1 000 de pagini despre România în perioada Administraţiei Preşedintelui Emil Constantinescu este un act de curaj intelectual. Este vorba despre o perioadă de patru ani, 1996-2000 – ultimii ani ai secolu‑ lui XX şi ai mileniului II (secol şi mileniu ale erei creştine) –, încheiată cu nici două decenii în urmă şi ai cărei actori, în frunte cu protagonis‑ tul, sunt încă în viaţă. Evident, ca orice lucrare de istorie, cartea nu se limitează la reconstituirea evenimentelor celor patru ani, ci plasează în epocă mandatul prezidenţial aflat în atenţie, analizând în detaliu peri‑ oada precedentă de după 1989 inclusiv şi perioada următoare până la zi, având însă reverberaţii în întreaga istorie modernă românească, europeană şi mondială de după 1800. Am definit cartea ca monografie după o îndelungată cumpănire şi după o meditaţie în urma lecturii foarte atente. Cred că – mai exact – este vorba despre o monografie, ceea ce înseamnă, conform definiţiei din dicţionar, un studiu ştiinţific amplu asupra unui anumit subiect, tratat detaliat şi aproape exhaustiv. Se poate ca unii cititori să fie miraţi de tratarea unei perioade de patru ani în peste 1 000 de pagini, dar mirarea ar fi superfluă din mai multe motive. Este vorba, în fapt, nu de patru ani (1996-2000), ci de trei decenii (1989-2018), iar trei decenii pot 11 Alex Mihai Stoenescu reprezenta o întreagă epocă. Unii dintre noi, mai ales cei de o anumită vârstă, gândind la anii de după Ceauşescu, îi vedem foarte concentraţi şi condensaţi şi uităm că ceea ce numim „epoca interbelică“ a durat doar două decenii. Dar ce decenii! Ele închid între limitele lor o lume. Sunt convins că deceniile postcomuniste sunt cel puţin la fel de dense ca perioada menţionată (1918-1939), numai că noi, contemporanii, nu avem încă perspectiva necesară. Dar, pentru a avea o astfel de perspec‑ tivă corectă mai repede decât ne-am putea aştepta, există această memorabilă lucrare, scrisă de un specialist, Alex Mihai Stoenescu. Menţionez de la început că geneza cărţii s-a făcut după rigorile ştiinţei istorice, care privilegiază studiul metodic al izvoarelor. Deşi multe din‑ tre cărţile de istorie recentă se scriu după amintiri personale, după memorii ale altora, după însemnări zilnice ori sporadice de jurnal, după articole de presă, interviuri şi declaraţii, opera de faţă, dincolo de utilizarea tuturor tipurilor de surse enumerate mai sus, apelează la documente, adică la izvoare fără finalitate istorică. Dacă memoriile, interviurile şi toate celelalte forme de „confesiuni“ sunt elaborate, în măsură mai mare ori mai mică, pentru (sau şi pentru) imaginea perso‑ nală, documentele instituţiilor de stat, locale şi centrale, ale partidelor politice, ale coaliţiilor nu sunt făcute, în primul rând, pentru ochii şi mintea istoricilor (ale celor care elaborează imaginea vieţii trecute), ci pentru rezolvarea chestiunilor curente ale prezentului. De asemenea, autorul a folosit toată bibliografia anterioară închinată temei, adică stu‑ diile celorlalţi istorici de meserie sau politologi care, după anul 2000, au dedicat lucrări (inclusiv teze de doctorat) perioadei şi personalităţii Preşedintelui Emil Constantinescu. După lectură, îmi dau seama că, dincolo de capitolele şi subcapito‑ lele judicios numerotate şi înseriate, monografia de faţă are trei seg‑ mente: prologul Preşedinţiei profesorului Emil Constantinescu, perioada Preşedinţiei propriu-zise şi urmările sale sau proiecţia de vii‑ tor. Partea substanţială este, natural, dedicată anilor 1996-2000, cu ana‑ liza tuturor sectoarelor vieţii politice, sociale, economice, culturale ale societăţii româneşti în ansamblu, din perspectiva celui care deţinea funcţia supremă în stat. O mare parte din spaţiul de analiză şi sinteză – întreg demersul fiind extrem de judicios organizat, în funcţie de logica generală a gândirii şi de logica istorică – este dedicată relevării realiză‑ rilor din mandatul menţionat: eliminarea rutinei democraţiei patro‑ nate, în care un lider politic şi un grup al său partinic stabileau limitele democraţiei în România; exercitarea de către România a suveranităţii sale naţionale limitate peste tot ceea ce pierduse din ea în ultimii şapte 12 România în perioada Administrației Emil Constantinescu ani (1989-1996): poziţie în evenimente importante, sprijin financiar, investiţii străine suficiente, integrarea în NATO şi UE; asigurarea intră‑ rii României în NATO şi în Uniunea Europeană, în condiţiile în care „teoria“ intrării automate, prin voinţa Occidentului, mai devreme sau mai târziu, nu este valabilă în planul realităţii istorice anterioare Administraţiei Emil Constantinescu şi post-aderare; reinstalarea auto‑ rităţii statului de drept în România în timpul tentativei de lovitură de stat din ianuarie-februarie 1999, autoritate a statului de drept care se pierduse cu şapte decenii în urmă (1930) etc. Evident, în oglindă, sunt privite şi nerealizările, neîmplinirile, stângăciile şi erorile, mai ales per‑ petuarea sărăciei unor pături destul de largi ale populaţiei, neputinţa eradicării corupţiei, divizarea accentuată a scenei politice etc. Multe dintre acestea din urmă sunt puse pe seama limitelor omeneşti, pe care le are orice personalitate politică şi pe care, fireşte, le-a avut şi protago‑ nistul cărţii, dar şi pe seama realităţilor româneşti sui generis (de la con‑ tradicţiile prevederilor Constituţiei din 1991 până la fluiditatea partidelor şi alianţelor politice şi la nerespectarea cuvântului dat) şi pe seama scenei internaţionale foarte frământate, a ostilităţii unora dintre vecini, ca şi a atitudinilor variate faţă de România a membrilor NATO şi UE. Autorul nu se sfieşte să reproducă opinia unui autor puţin cunoscut (Dragoş Huţuleac), dar care sintetizează bine situaţia: „Emil Constantinescu a fost preşedintele în care românii şi-au pus cele mai mari speranţe, de la care au avut cele mai mari aşteptări şi care a deza‑ măgit cel mai mult. Asta, pentru că, în mentalitatea colectivă româ‑ nească, este imprimată ideea că şeful statului este direct responsabil de guvernare şi că absolut orice decizie în ceea ce priveşte administrarea ţării o ia el, de unul singur, la fel ca în regimul Ceauşescu. Cred că e reminiscenţa cea mai bine înrădăcinată moştenită din comunism, când puterea absolută de decizie aparţinea, în mod real, unei singure per‑ soane“. Din analiza atentă a lui Alex Mihai Stoenescu reies în detaliu şi celelalte cauze şi împrejurări care au determinat imensa dezamăgire populară de după mandatul (supus celor mai mari aşteptări) Preşedintelui Emil Constantinescu. În ciuda limbajului de lemn şi a iro‑ niilor multora, autorul nu putea evita în această carte chestiunea „grelei moşteniri“, deoarece tot ceea ce se înfăptuieşte în prezent şi se plă‑ nuieşte pentru viitor devine inteligibil numai prin raportare la trecut. „Greaua moştenire“ vine – conform autorului – nu numai din guvernă‑ rile de sub regimul Iliescu, ci şi din modalitatea preluării puterii de către FSN, în 1989-1990, din perpetuarea comuniştilor la Putere, din unici‑ tatea „revoluţiei“ române, din violenţa dezlănţuită atunci, din lipsa de 13 Alex Mihai Stoenescu coeziune şi de coerenţă a unora dintre liderii „partidelor istorice“ etc. Pentru autor, „moştenirea“ României actuale nu vine numai din trecu‑ tul recent, ci şi din geografie şi din handicapurile noastre de demult; vine din plasarea în sud-estul Europei (la câteva sute de kilometri de Bosfor, şi nu ca în cazul Cehiei, la câteva sute de kilometri de Berlin), în coasta Rusiei şi în sfera de influenţă a acesteia; vine din lipsa, secole la rând, a independenţei politice, din jaful practicat de imperiile vecine etc. În plus, comunismul nostru original, în care „Gh. Gheorghiu-Dej a mutilat fizic naţiunea, iar Ceauşescu a mutilat-o psihic, corupând-o“ (Emil Tocaci), a apăsat greu asupra întregii perioade post 1989 şi a îngre‑ unat la noi, spre deosebire de Cehoslovacia, Ungaria, Polonia etc., tran‑ ziţia. Nu sunt cruţate însă nici tarele noastre interne, mai ales corupţia, neputinţele clasei politice, laşitatea multora dintre intelectuali, lipsa de promptitudine, de onoare, de demnitate. În ciuda tuturor acestora, între anii 1996-2000, s-a înregistrat o serie de indubitabile împliniri care au condus dacă nu la „bine“, atunci la „mai bine“ în raport cu trecutul şi, mai ales, la o garanţie fundamentală pentru viitor, anume încadrarea fermă a României pe traiectoria euroatlantică (NATO şi UE), ieşirea din spectrul influenţei instituţionale ruseşti şi garantarea de către Occident a siguranţei ţării. Din laborioasa analiză mai reiese, ca proiecţie de vii‑ tor, că, pe măsura trecerii anilor, se va accentua valorizarea pozitivă a înfăptuirilor Administraţiei Emil Constantinescu, ceea ce nu este greu de susţinut, fiindcă un astfel de trend este tot mai vizibil şi în aceşti ani. Emil Constantinescu – în şirul şefilor de stat români de după 1989 – este un preşedinte atipic. În primul rând, este singurul care provine din mediul academic autentic şi din postura de fost rector al primei univer‑ sităţi a României. Este singurul care s-a afirmat printr-o activitate ştiinţi‑ fică de mare prestigiu în domeniul Geologiei, pentru care a primit, înainte de accederea la Preşedinţie, o recunoaştere internă şi internaţio‑ nală autentică. Este singurul care nu a provenit dintr-un sistem adminis‑ trativ-politic anterior, fiindcă nu fusese, înainte de Preşedinţie, nici măcar primar şi singurul care, după încheierea mandatului, a refuzat să fie parlamentar, şef de partid şi chiar membru de partid politic. Este sin‑ gurul care nu a mai acceptat – după o matură chibzuinţă – să candideze pentru al doilea mandat şi care a făcut-o nu din calcule personale în pri‑ mul rând, ci gândind la şansele mai mari ale altuia (Mugur Isărescu) şi ale grupării politice alături de care se situa, spre binele ţării. În timpul acestui unic mandat – după cum reiese din analiza de faţă – Preşedintele Emil Constantinescu nu s-a gândit, în primul rând, la „oamenii lui“, la un fel de camarilă, la promovarea activiştilor de partid, independent de 14 România în perioada Administrației Emil Constantinescu capacităţile lor, ci la nevoile reale ale aparatului administrativ-politic. Evident, unii dintre cei care aşteptau „recompense“, care vânau sinecuri, care voiau fonduri nelimitate de la stat, inclusiv viitorii „intelectuali ai lui Băsescu“, şi-au clamat dezamăgirea, au protestat, l-au criticat şi, atunci când avea mai mare nevoie de sprijin, l-au părăsit. În lucrarea de faţă sunt cuprinse şi biografii, în primul rând biogra‑ fia protagonistului, alte portrete sau schiţe de portret, precum cele ale lui Corneliu Coposu, Valeriu Stoica, Radu Vasile, Victor Ciorbea, sau Andrei Pleşu, dar şi ale unor luptători anticomunişti mai puţin cunoscuţi, ale unor lideri de partide, ale unor parlamentari sau ale unor reprezentanţi ai societăţii civile. Portretul Preşedintelui Emil Constantinescu este unul realist, explicativ, detaliat, nu encomias‑ tic. Acest portret este format din mai multe secvenţe, expuse în locuri diferite din carte. Autorul se străduieşte să nu facă un elogiu al eroului cărţii, ci să evidenţieze, pe lângă demnitar, inclusiv omul, cu defecte şi calităţi, cu scăderi şi merite. Câteva detalii rămân impresionante: per‑ cepţia de către viitorul preşedinte a patriotismului („Numai patrioţii pot înţelege cu adevărat patria altora“, precept învăţat direct de la Maurice Druon, secretar perpetuu al Academiei Franceze) şi a sentimen‑ tului naţional (învăţate din familie, de la rezistenţa anticomunistă piteşteană, de la Corneliu Coposu, de la Maurice Druon), cunoaşterea intereselor naţionale ale României, promovarea relaţiei privilegiate cu Franţa, fermitatea căii occidentale (NATO şi UE) de urmat pentru România, înţelegerea Parteneriatului strategic cu SUA, percepţia rolu‑ lui real şi realist al Securităţii şi al serviciilor secrete în general (care ar trebui să servească ţara, interesele ţării, întruchipate de şeful de stat legal, indiferent cine ar fi acesta). Alex Mihai Stoenescu a scris cartea în stilul cel mai adecvat unei monografii, încât niciun aspect important al perioadei nu este eludat, nu este lăsat deoparte. Astfel, premisele sunt tratate în partea I a lucră‑ rii, care analizează constituirea celor doi poli (Puterea şi Opoziţia) poli‑ tici ai României posttotalitare şi candidatura opoziţiei la Preşedinţia României în perioada 1990-1996, cu accent pe desemnarea candidatului unic al Convenţiei Democrate Române (CDR), pe prezentarea persona‑ lităţii profesorului Emil Constantinescu şi pe nominalizarea acestuia drept candidat unic al CDR la alegerile prezidenţiale din 1992 şi pe vic‑ toria în alegerile prezidenţiale din 1996. Partea a II-a a cărţii cuprinde baza constituţională şi psihologică din România de la cumpăna anilor 1996-1997, cu alte cuvinte, cadrul constituţional, mentalitatea „mediului constituţional ostil“, prima formulă de guvernare, situaţia economică 15 Alex Mihai Stoenescu moştenită, lupta împotriva corupţiei, începutul integrării efective a României în NATO şi UE, următoarele formule de guvernare. În partea a III-a este detaliat ultimul an al Administraţiei prezidenţiale Emil Constantinescu, iar în partea a IV-a – în finalul lucrării – se pune accen‑ tul pe proiectul personal al Preşedintelui. Sunt remarcabile analizele de detaliu privind relaţiile româno-sovietice/ruse, expertiza specialiştilor occidentali asupra României anului 1999, mineriada din 1999, senti‑ mentul de dezamăgire din anul 2000, premisele succesului electoral al Stângii din 2000, declinul PNȚCD, eşecul bazei politice a Administraţiei Emil Constantinescu, „Securitatea“ şi serviciile de informaţii postde‑ cembriste în raport cu preşedintele, contextul renunţării la candidatura pentru un al doilea mandat al preşedintelui, concepţia preşedintelui despre mandatul său, despre psihologia poporului român, despre isto‑ ria şi societatea românească în general, preşedintele român ca „lider regional“, relaţia preşedintelui cu grupurile civice şi intelectuale etc. Cu alte cuvinte, nicio realitate semnificativă din acei ani ai României postdecembriste nu a fost lăsată deoparte, nu a fost obturată sau nu a fost ascunsă intenţionat. Realismul şi profunzimea tratării se văd şi din modalităţile de argu‑ mentare. Știind de la început că aceste chestiuni de istorie recentă au implicaţii politice profunde, că mulţi dintre actorii scenei politice de atunci sunt în viaţă, că judecăţile de valoare şi concluziile privind caracterizarea personalităţii Preşedintelui Emil Constantinescu şi a mediului politic sunt subiecte sensibile şi ele sunt supuse unor inter‑ pretări variate, autorul motivează fiecare afirmaţie cu argumente. De cele mai multe ori, izvoarele folosite pentru argumentare şi ilustrare sunt de primă mână, dar nu se pot întotdeauna găsi astfel de surse. De asemenea, autorul păstrează ordinea logică a detalierii ideilor sale, în sensul că nu trage concluzii pe care să le justifice ulterior, ci, dimpo‑ trivă, expune iniţial argumentele din care reies anumite încheieri. Chiar şi aşa, dată fiind natura subiectului, autorul este conştient că nu a spus ultimul cuvânt, că alţii au interpretat şi vor interpreta în altă cheie documentaţia care i-a servit drept suport argumentativ, că pot ieşi la lumină noi surse, capabile să schimbe anumite unghiuri şi perspective. Cu un asemenea instrumentar metodologic, autorul cărţii a reuşit să atragă atenţia asupra unor stereotipuri în receptarea acelei perioade de patru ani, să corecteze anumite clişee, să schimbe unele accente puse greşit, să reevalueze câteva fapte şi procese istorice petrecute atunci. Mulţi dintre români au visat, iar unii au şi militat ca, după lungile decenii de dictatură, să aibă libertate de exprimare, să aibă dreptul la 16 România în perioada Administrației Emil Constantinescu opinii diverse, pe care să le poată expune şi dezbate public fără nicio oprelişte. Dar, după ce au dobândit această libertate – atât cât este ea omeneşte posibilă –, anumiţi intelectuali s-au lăsat copleşiţi de ea sau au continuat să creadă că doar ei au dreptate, că doar opiniile proprii trebuie să aibă loc în Cetate, că ceilalţi mint cu toţii etc. Și nu au fost atacate ideile altora, cum ar fi fost firesc, ci persoanele care le-au emis, cu bunele şi cu relele lor, cu viaţa lor publică şi privată, cu rudele lor etc. Acest fapt a creat o imensă dezorientare în dialogul public, încât unii analişti au ajuns chiar să spună că românii nu sunt făcuţi pen‑ tru libertate, ceea ce este nu numai fals, ci şi jignitor. Dincolo de cele pe care pot să le spună şi să le creadă criticii Preşedintelui Emil Constantinescu, perioada 1996-2000 a demonstrat că şi în România se poate face alternanţa democratică la guvernare, realizând dislocarea noastră din sfera de influenţă a Rusiei, deschizând ţării perspectivele reale ale integrării în NATO şi UE şi schimbând spre bine modalitatea receptării locului şi rolului României în structurile lumii democratice. Preşedintele Emil Constantinescu este, fără îndoială, o personalitate marcantă a societăţii româneşti contemporane, un profesor emi‑ nent de Geologie, un rector reprezentativ, ales în mod democratic, al Universităţii din Bucureşti, un eseist afirmat, dar este, în primul rând, om şi „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin“. De aceea, în calitatea mea de intelectual, de profesor şi de rector, dar şi în postura primă de om, i-am înţeles – poate mai bine decât alţii – zbaterile, deci‑ ziile lăudate sau criticate, ezitările şi temerile în faţa unor decizii de luat, avânturile şi căutările, aspiraţia spre adevăr şi dreptate, dorinţa de impunere a principiilor democratice, rigorismul unor acţiuni, dreapta cumpănire dincolo de prietenii şi de simpatii, dezamăgirile crunte în faţa unor oameni în care a crezut, deziluziile şi entuziasmele. Profesorul Emil Constantinescu nu s-a născut om politic şi nici nu a avut o mare experienţă de conducător politic înainte de a fi Preşedinte, nici ca lider de partid, nici ca ministru şi nici ca parlamentar. Este şi acesta un motiv pentru care a fost un preşedinte (cum spuneam) atipic, fără însuşiri politicianiste, nerodat în tehnica „pertractărilor“ şi nici în obişnuinţa compromisurilor. Dar a fost, fără îndoială, un preşedinte care a dorit, mai presus de toate, binele ţării, al românilor, şi nu al par‑ tidelor sau al său personal. Bilanţul mandatului de Preşedinte a fost făcut de către autorul cărţii pornind de la această realitate şi acest bilanţ este, în chip neîndoios, pozitiv. Iar aspectele acestea pozitive ies la lumină tot mai bine, se repoziţionează şi capătă relief şi faţete noi, necunoscute anterior pe măsură ce trece timpul. 17 Alex Mihai Stoenescu

Altminteri, istoricul trebuie să fie precaut cu laudele, iar în acest caz, nu este dificil, pentru că însuşi protagonistul cărţii, Preşedintele Emil Constantinescu, este un om realist şi nu agreează plasarea sa pe un piedestal al perfecţiunii. Din acest punct de vedere, Preşedintele urmează mai degrabă exemplul lui Octavian Goga, care a scris spre finalul vieţii, cu modestie, într-o poezie cu titlu lugubru (pe care nu-l voi reda aici): „Și cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie.“ Sau exemplul lui Silviu Dragomir, membru al Academiei Române, deţinut ani lungi în închisorile comuniste, cu singura vină că nu numai că-şi iubise cu ardoare ţara, ci chiar contribuise la facerea ei din 1918 şi de după: „Căci, dacă faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă“. Această adâncă judecată de valoare trebuie însoţită de adagiul latin, reluat tot de istoricul transilvănean menţionat: „Am făcut ceea ce am putut, să facă mai bine urmaşii“ (Feci quod potui, faciant meliora sequentes). Goga şi Dragomir au fost nu numai înţelepţi, ci şi oameni care au trecut greu prin viaţă, care s-au avântat în politică şi au avut răspunderi politice, până la rangul de prim-ministru, respectiv de ministru, care au săvârşit şi greşeli (mai ales poetul), dar au ars pentru binele public. Prin urmare, o acţiune folositoare nu trebuie judecată numai după cuantumul rezultatelor, ci şi după intenţia întreprinderii sale. Cu alte cuvinte, dacă intenţia a fost bună, atunci judecata istoricu‑ lui trebuie să vadă şi dincolo de rezultat, să releve curăţenia sufletească a autorului acelei acţiuni folositoare. Alex Mihai Stoenescu este un astfel de istoric nu generos, ci realist. Prin cartea sa ne îndeamnă să cunoaştem ceea ce a fost, să citim, să medităm, să valorizăm. Îndemnul nu este gratuit, fiindcă el vine în urma unor constatări triste şi dureroase. În anii din urmă, mulţi dintre noi nu mai avem răbdare să studiem, să ne informăm, să investigăm (termenul de „istorie“ înseamnă, la origine, şi „anchetă“, „investiga‑ ţie“, „cercetare“, şi nu „poveste“, cum mai cred unii), ci emitem opinii în spaţiul public sau chiar scriem mai mult decât citim. Cartea de faţă este o pledoarie pentru cercetarea serioasă şi bătăioasă, pentru „despu‑ ierea“ izvoarelor, pentru compararea lor şi pentru extragerea adevăru‑ lui omeneşte posibil cu onestitate şi profesionalism. Pentru receptarea corectă a cărţii şi pentru înţelegerea ei la nivelul la care a fost scrisă, este nevoie de o cultură generală solidă, de o cultură politică temeinică 18 România în perioada Administrației Emil Constantinescu

şi de o cunoaştere aprofundată a istoriei moderne şi contemporane a românilor şi a României, a Europei şi a lumii. Terminologia adecvată şi strictă, noţiunile precise folosite, citatele luate din autori recunoscuţi ca repere în domeniile lor, comentariile unor fapte şi texte presupun toate cunoştinţe de politologie, de sociologie, de constituţionalism, de con‑ strucţie europeană, de relaţii internaţionale etc. Câţi români mai posedă o astfel de zestre intelectuală? Foarte puţini. De aceea, mă îndoiesc că lucrarea va avea un mare succes de librărie, deşi o editură bună, cu o tehnică de distribuţie adecvată, poate să obţină o astfel de performanţă. Dacă se va întâmpla aşa, va fi cu atât mai bine. Urmează apoi, după eventualul succes de librărie, receptarea efectivă şi profundă a cărţii, şi aici mă îndoiesc din nou de corecta înţelegere a mesajului său, din mai multe motive. Mai întâi, nu sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus, adică lipseşte pregătirea intelectuală a masei de cititori pentru o aseme‑ nea lectură. În al doilea rând, sunt încă în spaţiul public prea multe prejudecăţi despre acei ani, 1996-2000, de reală deschidere spre demo‑ cratizare a societăţii româneşti. În al treilea rând, nici istoricul Alex Mihai Stoenescu nu a fost ferit de anumite controverse, iar la noi, apa‑ renţele înving esenţele, aşa cum valoarea unei cărţi se poate raporta la elemente de conjunctură, la zvonuri sau la acuzaţii nedovedite. Autorul are însă, în afara calităţilor deosebite de investigator, adică de istoric autentic, şi avantajul de a fi fost participant la evenimente, ca deţinător al anumitor demnităţi oficiale în acei ani. În ciuda tuturor acestor posibile şi false handicapuri, cartea este un model de tratare monografică a unui mandat prezidenţial, devenit – iar lucrarea de faţă arată acest lucru cu prisosinţă – „un instantaneu istoric din seria marilor momente de cotitură ale istoriei României“. Această definiţie, dată de însuşi autorul Alex Mihai Stoenescu, poate să le pară unora paradoxală. Termenii „instantaneu“ şi, mai ales, „moment“ nu se pot alătura, la prima vedere, noţiunii de „cotitură istorică“. Cu toate acestea, la o cercetare mai atentă, „cotiturile istorice“ se pot petrece în „clipe“, „ore“ sau „momente“, adică pot să fie foarte bine instantanee de viaţă. Ștefan Zweig are o carte cunoscută despre „cotituri istorice“ numită Orele astrale ale omenirii, iar David Prodan – unul dintre cei mai mari istorici ai Transilvaniei din toate timpurile – numeşte evenimen‑ tele din 1599–1601 din provincia intracarpatică „Momentul Mihai Viteazul“. „Orele astrale“ şi „momentele“ acestea secvenţiale ajung uneori să aibă importanţa unor adevărate epoci. Mihai Viteazul şi – ambii legaţi organic de edificarea României moderne – au domnit câte şapte ani (cel dintâi, cu întreruperi) şi păreau 19 Alex Mihai Stoenescu meniţi, la finele domniilor lor zbuciumate şi criticate, să intre în uitare sau să sufere chiar damnatio memoriae. Și cât de mult s-au înşelat detrac‑ torii, din moment ce, pe măsura trecerii anilor, deceniilor şi secolelor, personalităţile lor şi-au relevat tot mai mult grandoarea! Asta nu înseamnă că, în cazurile istorice menţionate – Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza – au încetat defăimările, calificările injurioase şi minciunile. Mihai Viteazul continuă să fie, pentru unii, în primul rând, „condotier“ şi „aventurier“, iar Alexandru Ioan Cuza – „dictator“ şi „afemeiat“. Dar şuvoiul istoriei reale şi-a spus – în cazurile lor – defini‑ tiv cuvântul, iar criticile cârcotaşilor nu fac decât să-i înalţe şi mai mult. Preşedinţia profesorului Emil Constantinescu între anii 1996 şi 2000 va mai fi anchetată, caracterizată şi etichetată în diferite feluri de acum încolo. Se vor face noi cercetări şi vor ieşi, poate, la iveală noi detalii semnificative, dar niciun istoric, politolog, sociolog sau orice alt inte‑ lectual dornic de cunoaştere a acelor ani nu vor putea trece peste cele peste 1 000 de pagini ale cărţii de faţă, scrise de istoricul Alex Mihai Stoenescu. Și orice om onest care va citi în cunoştinţă de cauză lucrarea, care va avea capacitatea de a o recepta şi care nu va pune în prim-plan zvonuri, prejudecăţi sau aspecte colaterale nu va putea să nu recu‑ noască aici profesionalism, muncă stăruitoare şi rezultate remarcabile. Este prima cercetare autentică, de o asemenea amploare, şi făcută după rigorile „meseriei de istoric“, a unui mandat prezidenţial din istoria postdecembristă a României. Acad. IOAN‑AUREL POP Cluj-Napoca, 2 mai 2019