Issue no. 14 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES 2018

PERPESSICIUS'S CONCEPTION OF 'S PROSE

Ion Popescu Brădiceni Assoc. Prof., PhD., ,,Constantin Brâncuși” University of Târgu-Jiu

Abstract:This study shows Perpessicius's conception of Tudor Arghezi's prose. The approach is pragmatic and metacritical. In Perpessicius' vision, the prose written by Tudor Arghezi is universal by the epic virtues and inexhaustible creative power; but also through and grotesque dominating all the time.

Keywords: confession, criticism, imagination, toy, lesson.

Introducere Punerea în pagin ă a articolelor, studiilor şi men ţiunilor închinate de Perpessicius prozei lui Tudor Arghezi le apar ţine lui Dumitru D. Panaitescu şi Valeriu Râpeanu. Începem expunerea de fa ţă cu precizarea c ă ele se înscriu într-un nerealizat proiect de istorie a literaturii române dar c ă în ceea ce ne prive şte vom recurge la o modest ă critic ă a criticii. Stilul lui Perpessicius descinde oarecum din Croce, Thibaudet, Baudelaire, Lovinescu, Cioculescu, Courier, Vico, Gongora ş.a. E direct, concret, dezinvolt, succint, neb ătând, deloc, câmpii cu graţie ca al ţii sau f ăcând parad ă cu niscaiva împrumuturi lingvistice din teoria şi critica literar ă occidental ă care îmbrac ă – atunci când se în ţelege c ă ele cimenteaz ă o solid ă cultur ă asimilat ă în timp – haina exprim ării fire şti, una nepervertit ă / nesofisticat ă lingvistic şi retoric. Arta hermeneutic ă a lui Perpessicius r ămâne oricum constant la un autocenzurat nivel de judecat ă estetic ă (ori etic ă pe alocuri, în func ţie de aspectul specific al c ărţii analizate – n.n.) şi fine ţe auctorial ă. Are acest „expert” al frazelor antologice un condei capabil s ă discearn ă rapid tr ăsături reprezentative, s ă le identifice aproape f ără gre şeal ă ca de pild ă atunci când ne încredin ţeaz ă c ă biletele de Papagal au constituit – cit ăm – „buletinul zilnic, de verv ă satiric ă, de fantezie neobosit ă, de portretistic ă acid ă, de sentimentale jocuri de copii” care fac din Tudor Arghezi „prozator la nivelul poetului” şi „un me şter inegalat, cât în fantazia concentrat ă, şi în poetizarea actualit ăţ ii”. Dac ă ar fi s ă-i repro şă m totu şi ceva scriiturii lui Perpessicius ar fi lipsa de echilibru între func ţiile limbajului, deseori „vorb ăria” comentariului lunecând în gol ori degenerând în inconsisten ţă categorial ă. Dar se poate trece repede peste aceste „nefericite defecte manieristice” atunci când criticul de întâmpinare recurge la (re)lectura comparat ă, ori pune concepte preluate din celelalte arte: pictura, sculptura, gravura, fotografia, în oper ă. Perpessicius consider ă „Icoane de lemn” de exemplu „o colec ţie de art ă”, „oper ă de intensiv ă crea ţie”, „colec ţie de tipare când amuzante, când bicisnice, când de-a dreptul scabroase ale unei umanit ăţ i vegheat ă în exerci ţiul sacrilegiilor ei, dar colec ţia de tipare purtând cu toatele isc ălitura acestui ascu ţit observator, marca acestui demiurg al scrisului românesc”. Icoane de lemn sunt „oper ă de sculptor, idoli ai unui p ăgânism, cum sunt toate religiile artistice” Subliniind chiar meritele de prozator ale lui Tudor Arghezi criticul crede de cuviin ţă a le a şeza în paradigm ă cu memoriile lui Saint-Simon şi cu eseurile lui Montaigne. Portretistica şi parantezul anecdotic sunt cele dou ă pedale ale genului memorialistic şi Arghezi recurge la ele. Amintirile ierodiaconului Iosif aduc un material omenesc a şa de pre ţios şi a şa de giuvaergit în înfloriri de rozet ă. Pe lâng ă virtuozitatea lexical ă, evolu ţia stilistic ă şi excelen ţa pamfletului, elemente de identitate prelevate de , Perpessicius descoper ă la rându-i vigoarea portretistic ă,

Arhipelag XXI Press 81

Issue no. 14 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES 2018 darul de a crea atmosfer ă, însu şiri care-l anun ţă pe romancierul de mai târziu şi care v ădesc prezen ţa unei energii epice de aceea şi identitate cu a torentului liric.

1. Printre ale şii meselor zeie şti Pentru magistrul Perpessicius, a se men ţine în – cit ăm – „cadre schematice ale cronicii, în corp-la-corp, dac ă se poate spune”, constituie, cumva, ambiguu, o… onoare. Oare? Întrebarea noastr ă e rea! Dar… automat steril ă. C ăci mai sus numitul „argonaut” î şi revine imediat din „fresca epic ă” pentru c ă observ ă c ă lui Tudor Arghezi îi st ă în putere – „s ă hot ărasc ă propor ţionaliz ările, s ă trag ă linii şi planuri, pentru ca memoriile ierodiaconului Iosif s ă fi devenit romanul cel mai suculent al moravurilor monahale; vibrant ă plan şă preistoric ă, dac ă se poate spune, a bisericii noastre.” Nu avea cum Tudor Arghezi s ă nu anticipeze o futurist ă capodoper ă precum „Paracliserul” lui Marin Sorescu, întrucât a scris negru pe alb: „Un paracliser iese speriat din altar, cu o pereche de cle şte mari în mân ă, face m ătanie la jil ţul mitropolitului, scuip ă în gura cârn ă a cle ştelui ca de cârna ţi, şi sfssfs! stinge lumânara”. Atârn ă de judecata axiologic ă o nedumerire: ce s ă fie aceast ă potrivire de creatic ă? Plagiat ori reinventare adjudecat ă areopagic? Lua ţi-o cum vre ţi, la o adic ă! Dar – ve ţi fi aten ţi în continuare – Perpessicius iar ăş i se arunc ă în viitor cu ancora-i ppopedeutic ă: „Extraordinara nuvel ă „Grigorescu” ar fi de un naturalism sanctificat. O alta (Sângerece) reediteaz ă calvarul, în lumina unei mari reconstituiri şi a unui personaj din zona sublimului şi a derizoriului social şi criminal.” Bolgia din Icoane de lemn (s.n.) mai are şi a doua parte: „Poarta neagr ă”. Aceast ă „transvazare spiritual ă” – deci termenul e preluat de Eugen Negrici şi de Nicolar Manolescu de la „bietul” Perpessicius – îi ia pe „universitari” peste picior şi bine le face! În definitiv, icoanele de lemn (s.n.) v ădesc o „împletire magistral ă de document şi eleva ţie artistic ă”. Articolul lui Perpessicius adresat „Por ţii negre” î şi atinge scopul. Afl ăm c ă „icoanele de lemn” ar fi datoare lui Virgiliu, lui Rabelais, lui Dante, lui Shakespeare, lui Baudelaire (cel din Spleenul Parisului), lui Flaubert. C ă ar reuni într-un superior elan pamfletarul şi liricul, rezultatul fiind o „confesiune liminar ă” „ca o anticamer ă de rezonan ţă ” în care acordurile „preludiului” anticipeaz ă damna ţiunea simfonic ă ce va începe. Aceste „superbe pagini muzicale” sunt totodat ă fresce de istorie contemporan ă, în care moravurile de dup ă r ăzboi ale capitalei cu toate comediile ei politice şi judec ătore şti se desf ăş oar ă în lumini crude. Cruditatea de ton şi cruzimile de expresie sunt cele dou ă virtu ţi ale scrisului lui Tudor Arghezi, şi ele î şi dau întreaga lor m ăsur ă în Poara neagr ă, cum şi-o d ăduser ă şi în Icoane de lemn . Textele lui Perpessicius sunt deci – dup ă cum a ţi dedus deja – o literatur ă critic ă, a c ărei producere se vede scoas ă total din imediatul utilitar (Jean Ricardou, Ce este Floren ţa pentru Jean- Paul Sartre (Situation II / Situa ţii II)), a şa-i şi Bucure ştii pentru Tudor Arghezi. Unii cititori ar putea fi tenta ţi s ă vad ă aici numai o al ăturare fortuit ă. Îi invit ăm s ă reciteasc ă cele dou ă volete argheziene şi chestiunea se va rezolva de la sine. „Romanul” – căci pot fi socotite cele dou ă „por ţi negre cu icoane de lemn” fragmente de roman „postmodern” – se înscrie în mod funciar în acest rol produc ător al cuvintelor în opozi ţie cu func ţia lor strict utilitar ă. Perpessicius creeaz ă a şadar o literatur ă critic ă veritabil ă, îndatorat ă imaginarului transretoric. Iat ă înc ă un citat probatoriu: „Chirurgia nu lucreaz ă cu viscere de înger parfumat, necum de Vener ă, cu toate c ă şi unele şi altele nu pot s ă fie altminteri decât le vede Odon de Cluny, de pild ă… F ără s ă mai amintim pe Rabelais sau şi mai exact pe Dante, la care descrierile anatomice, disec ţiile chirurgicale şi autopsiile sunt în mare cinste”. Imaginarea semnului în literatura lui Perpessicius e triadic ă (con ştiin ţa simbolic ă, con ştiin ţa paradigmatic ă, con ştiin ţa sintagmatic ă) în manier ă barthesian ă dar şi în cea a sa proprie, întrucât imaginile ca atare ţâşnesc antologabile. Pu şcăriile sunt „laboratoare de inchizi ţie

Arhipelag XXI Press 82

Issue no. 14 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES 2018 experimental ă”. Tudor Arghezi însu şi este într-o egal ă m ăsur ă şi intensitate şi pamfletar şi serafic, „vede oroarea de sub epiderm ă, dar şi gra ţia şi frenezia din sufletele acestor mon ştri nevinova ţi (s.n.) despre care vorbea Baudelaire.” Certamente proza lui Arghezi îl contamineaz ă pe critic s ă-şi metamorfozeze textul critic în unul „de pl ăcere” (Roland Barthes). Lucarnele de vis se transform ă într-o „adev ărat ă circular ă şi incandescent ă bolt ă de catedral ă” iar „extraordinara cromatic ă imagist ă” îl converte şte pe critic, seducându-l, readucându-l înl ăuntrul textului, prizonier de bun ă voie al unui arghezianism capabil să extuziasmeze oricând, cu arta sa documentar ă şi de expresie. „Cartea cu juc ării” este – în opinia lui Perpessicius – produsul unui mare regizor de spectacole, culese din toate gr ădinile, îmb ăls ămate sau otr ăvite, prin care l-au purtat via ţa şi fantezia sa. Scriitorul se dovede şte iar ăş i complex, vraci al splendorilor şi al întunecimilor din via ţă , el trebuie acceptat în integralitatea-i eclatant ă. În „Cartea cu juc ării” „puritatea de stil, fantezia cea mai nest ăvilit ă, dragostea de copil ca de cel mai mare dintre darurile Crea ţiunii şi patima de nemistificare a sufletului de copil se împletesc în cele mai nea şteptate desene ale imagina ţiei”. Asemenea aprecieri emise în eon, pres ărate cu nereprimate superlative, de Perpessicius, cum vor fi fost ele receptate în 1932? C ăci azi ni se par perfect adecvate, deloc exagerate. Tudor Arghezi – cit ăm din nou – e un scriitor complex şi variat, „tot a şa de firesc ca şi succesiunea spectacolelor naturale”. Tudor Arghezi ar fi unul dintre ale şii meselor zeie şti. Cartea cu juc ării poate fi considerat ă şi carte pedagogic ă, una în care „iubirea şi în ţelegerea interzic orice falsificare a sufletului şi a mentalit ăţ ii copilului” stimulat de basme şi jocuri, într-o atmosfer ă de libertate, de autonomie acordat ă copiilor, accente imprimate tratatului ludic, de nesilnic ă educa ţie a copilului. Recurgând la înc ă o lectur ă comparată, Perpessicius îl plaseaz ă pe Arghezi lâng ă Rousseau (cel din Emil). Cit ăm: „Dac ă n-ar fi vorba în primul rând şi mai presus de toate de o oper ă esen ţial literar ă, în care timbrul de art ă acoper ă şi stinge orice urm ă practic ă, am considera Cartea cu juc ării ca pe una din cele mai reu şite ilustra ţiuni ale sistemului educa ţiei negative (s.n.), predicat de Rousseau în Emil (s.n.) ori de c ătre Jules Renard. (Morcovea ţă ). Şi totu şi celebra de-acum „Carte cu juc ării” e desigur un tratat de educa ţie de pediatrie, de paidologie; „una din cele mai frumoase colec ţiuni de basme, o inepuizabil ă suit ă de poeme, în proz ă, unul din cele mai utilate laboratorii de art ă japonez ă, în materialul fragil al cuvântului.” Cit ăm pe Arghezi care-şi asum ă cu aceea şi jocularitate „pas cu pas” (Klaus Johannis) şi verb cu verb, şi substantiv cu substantiv , şi epitet cu epitet, şi metafor ă cu metafor ă demersul şi discursul inconfundabil etc.: „Nici o juc ărie nu e mai frumoas ă ca o juc ărie de vorbe („Povestea cu oi”)”. Arta arghezian ă încearc ă în dreptul urechii „cuvintele, ca pe ni şte ulcele sm ălţuite” sau retope şte folclorul nostru „antic” în „Facerea lumii” sau în „Negu ţă torul de ochelari”, dou ă clare dovezi – cit ăm din cronica lui Perpessicius la „Cartea cu juc ării” – ale artei de interpretare şi transpunere în planul metaforei. „Prin urmare, „Cartea cu juc ării” are inedita calitate de „codice de legende şi poem ciclic de metamorfoze”, fiind totodat ă şi „cartea junglei”” (Rudyard Kipling) şi confesiunea unui poet în inima c ăruia copilul şi vietatea domnului, câine, mâ ţă sau l ăstun se bucur ă de o egal ă iubire şi de egal ă ospitalitate artistic ă. Reunite, cele trei con ştiin ţe barthesiene într-o con ştiin ţă critic ă, ele se bazeaz ă pe arta citatului ca la Saint-Beuve ori G. C ălinescu iar Perpessicius li se al ătur ă victorios. Şi cum a citat dânsul din Arghezi, la fel citez şi eu din textele sale. 2. Tudor Arghezi: un prozator universal „Tabletele din Ţara de Kuty” îl cople şesc iar pe „bietul” cronicar (a se citi: critic literar – n.n.). C ăci ni se relev ă „acela şi netulburat poet, în inima c ăruia, ca într-un potir de sfânt ă împ ărt ăş anie, totul se sanctific ă şi se armonizeaz ă”. Este un transmodernism avant-la-date/avant- la-lettre… Verbul s ău e când suspin şi când ap ă tare, când punte spre paradisuri nevinovate şi

Arhipelag XXI Press 83

Issue no. 14 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES 2018 când tunele spre bolgiile dante şti. Iar cronicarul se las ă iremediabil vr ăjit, trimi ţând criticul la plimbare şi punând în locu-i pe literatul cel mai plastic, dedulcit la compara ţii şi hiperbole cu suport stenic, magnific. Cit ăm înc ă un paragraf deictic, îns ă prins în avalan şa de elogii ireversibile, în care se pivoteaz ă tot în jurul axei verbaloide: „Verbul s ău dur a pocnit ca o pra ştie trimeas ă în cre ştetul cutez ătorilor Golia ţi, firul s ău de p ăianjen s-a împletit ca o ţelul în jurul victimelor, al c ăror contur a r ămas de-a pururi imprimat în roca de pergament a Ziarului sau revistei; lentila sa miraculoas ă a m ărit şi deformat propor ţiile atâtor grandioase caricaturi, a c ăror faim ă infamant ă e înc ă unul din miracolele acestui artist cu verva risipitoare”. Perpessicius pune aceste „Tablete ziaristice” lâng ă „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu şi romanele filosofice ale lui Voltaire. Alegoriile lui Tudor Arghezi sunt concrete satire travestite, preferin ţa mergând spre jocul identific ărilor la care orice criptogram ă îmbie, sau mai curând c ătre deliciile fanteziei şi pentru emo ţia estetic ă dintr-însa. Afirmând c ă literatura alegoric ă n-a murit şi nu va muri cât ă vreme se vor g ăsi spirite fanteziste, Perpessicius iar ăş i nu are reticen ţe axiologice. Cit ăm, cu aceea şi neclintit ă frenezie, căci pasajul e memorabil şi de pus în ram ă de aur: „Dac ă Thomas Morus critica societatea englez ă în Utopia, dac ă Swift preumbla pe Gulliver al s ău când în ţara piticilor şi când într-a uria şilor, dac ă Cervantes f ăcea pe Sancho Panza guvernator al insulei Barataria, dac ă Montesquieu aduce la Paris pe Usbec perssanul, iar Voltaire pe Babuc sau pe Micromegas, dac ă Dimitrie Cantemir a travestit evenimentele contemporane sie şi în Istoria hieroglific ă, iar d-l Tudor Arghezi a imaginat o ţar ă Kuty, alta dar nu mai pu ţin aidoma cu a noastr ă, de bun ăseam ă c ă mobilul tuturor acestor peregrin ări şi travestiri st ă mai pu ţin în condi ţiile exterioare ale societ ăţ ii şi timpului, cât într-unul interior, în natura fanteziei fiecăruia dintre scriitori: anticipativ ă la unii, satiric ă la to ţi”. Citatul e tare lung, cu indecis regret îl scurtez, dar din ce-i urmeaz ă Perpessicius dubleaz ă Furtuna lui Shakespeare cu nea şteptata capodoper ă arghezian ă şi ea o insul ă de latinitate într-o Oceanie a fanteziei poe ţilor, homeric ă şi miraculoas ă, absurd-grotesc ă, sub conul de lumin ă feeric ă a spiritului arghezian. Am p ăcătui îns ă dac ă n-am ad ăuga c ă Tablete din Ţara Kuty, oricât de unitar ă pe axa ei, este totu şi o carte de infinite nuan ţe pe care Perpessicius le disec ă în simultaneitate c ăci revenirile cu func ţii noi sunt posibile. Philippe Sollers le-ar inventaria sub pecetea dublei mi şcări: pe de o parte constituirea şi construirea c ărţii, pe de alt ă parte instituirea şi instruirea subiectului c ărţii. Perpessicius le aliniaz ă consecvent şi inteligent, l ăudându-l în tromb ă pe Arghezi: – născociri din cele mai absurde, altoite pe mai mult de un trunchi de verosimilitate, – vocabule de un rar pitoresc lexical, – fanto şe de un burlesc derivat din cea mai autentic ă s ămân ţă caricatural ă, – pagini de o cruzime realist ă nemaiîntâlnit ă, – pagini de suav ă poezie (amintind cele mai bune poeme în proz ă din Cartea cu juc ării, cum sunt paginile despre Arcadia copiilor din Kuty, unde încercarea de-a ridica o şcoal ă e înl ăturat ă de rezisten ţa nu numai a ţâncilor dar şi cu complicitatea naturii înse şi – n.n.). Ochii Maicii Domnului este întâiul, în accep ţia curent ă, roman arghezian, iar Perpessicius scoate în relief virtutea epic ă şi inepuizabila putere de crea ţie, construc ţia organic ă, complexul lui Oedip, dialectica mânuirii de simboluri, aureola de poezie care înv ăluie şi transfigureaz ă tot ce cade înl ăuntrul ei. Unul din cercurile crea ţiunii, lumea copiilor, l-a preocupat intens pe Arghezi şi l-a adus în cunoaşterea tainelor copil ăriei dar şi în desprinderea unei galerii de tipuri rivalizând cu împ ătimi ţii Muntelui Vr ăjit al lui Thomas Mann şi cu nevropa ţii C ărţii de la San Michele (Axel Munthe). Cel ălalt roman, Cimitirul Buna Vestire , poart ă de asemenea caracterul dexterit ăţ ii pamfletare şi psalmiste, corespunzând acelui homoduplex pe care cercet ătorii apuseni l-au intuit în opera lui Baudelaire. Neintimidat de anvergura geniilor europene, Perpessicius şi-l revendic ă pe al nostru, recurgând, iat ă, la al ătur ări care în epoc ă vor fi p ărut ni ţel bombastice. Ast ăzi,

Arhipelag XXI Press 84

Issue no. 14 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES 2018 vizionarismul lui Perpessicius st ă m ărturie unui curaj pe deplin motivat şi în toate articula ţiile sale ca scriitur ă/lectur ă a unei scriituri/ lecturi (Jean-Louis Baudry: Scriitur ă, fic ţiune, ideologie, în Antologie „Tel Quel” 1960-1971. Pentru o teorie a textului, Ed. Univers, Bucure şti, 1980, p. 234). Asist ăm, în romanul arghezian, la o r ăsturnare a modelului imaginar al cunoa şterii, iar Perpessicius î şi d ă seama imediat c ă subiectul însu şi, tema dovedesc pe marele fantezist şi creator de legende, de scene, când bufone, când de un grotesc inegalabil, când ie şite din comun. „Manualul de moral ă practic ă” con ţine tot serii de tablete şi materii de data aceasta proiectate pe un ecran de continu ă şarj ă critico-satiric ă, fantezia şi grotescul dominând tot timpul satira. „Evident, cu toate aceste podoabe proprii scrisului lui Tudor Arghezi, care pune în sfârcul frazelor sale cea mai pur ă m ătas ă, deci cea mai ustur ătoare, cu toat ă acea şlefuire, proprie stilului său, cu toat ă acea risip ă de imagini şi cu toat ă acea varia ţiune infinit ă a absurdului, urm ărit prin labirinturi de expresie, ce caracterizeaz ă oricare din paginile sale” (în Perpessicius: 12 prozatori interbelici; Ed. Eminescu, Bucure şti, 1980, p. 122). Volumului îi sunt acordate opt pagini iar în ele Perpessicius pare interesat de teoria formativit ăţ ii a lui Luigi Pareyson (formarea ca „facere” (poiein) care inventeaz ă „modul de a face”) şi de teoria pedagogic ă în definitiv, c ăci Tudor Arghezi disec ă o societate vinovat ă şi putred ă, în v ăzul tuturor, condus ă de întrup ările acelui zoonpoliticon, adic ă ale „omului de stat pe şezut” spre deteriorarea resorturilor politice şi administrative şi dezastrul lor iminent. Apoi se reîntoarce la pura poeticitate într-o proz ă de fierbinte şi cast ă senzualitate, la imnurile risipite în cinstea mamei şi a copilului: ocazie speculat ă de Perpessicius ca s ă-l distribuie pe Arghezi între Stendhal şi şi s ă-şi elaboreze propria metapoetic ă comparatist ă cu mult înaintea lui Matei C ălinescu ori Adrian Marino, interna ţionalizându-l prin urmare pe Tudor Arghezi, f ără nici o ezitare, printre granzii literaturii universale. „Lec ţia” ferm ă rămâne de un patriotism curat, dens în analogii şi similarit ăţ i, paralele şi (re)verific ări, de tipologii, descrieri şi anticipa ţii comparatiste de necontestat.

Arhipelag XXI Press 85