Despre autor

JENI (sau JENNY) ACTERIAN (1916, Constanța–1958, București), de fapt Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig și a lui Arșavir Acterian. A făcut primii 10 ani de școală la Notre Dame de Sion în București. A dat apoi examenele, inclusiv pe cel de bacalaureat, în particular și s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, pe care o va încheia în 1940 cu o teză de licență pe o temă de logică matematică: Raționa​ mentul​ prin recurență. Autoarea tezei este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă în vederea unui doctorat la Sorbona (nu-și va putea îndeplini promisiunea din cauza declanșării războiului) și îi oferă un scurt voiaj la , în compania colegilor de facultate Ion Frunzetti, Ştefan Popescu, Eleonora Costescu, Simion Stolnicu ș.a. Nevoită să-și câștige existența, este ajutată de Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanțe, să se angajeze pe un post de referent la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare). Se înscrie după o vreme la Conservatorul de Artă Dramatică (1947), secția Regie. Totodată, face asistență de regie pe lângă Marieta (sau Marietta) Sadova, soția lui Haig Acterian, și Liviu Ciulei la Teatrele Odeon, Municipal și Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnotă. Traduce piese din franceză și engleză. După ce își ia diploma de regizor, părăsește postul de la C.A.F.A. și se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese și în teatre de provincie. Se căsătorește cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgește în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă și, rămânând într-o muțenie absolută, nu mănâncă și nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viață normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăvește de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, și moare în vârstă de numai 42 de ani. Deși opera ei cuprinde doar acest excepțional jurnal și un volum de corespondență, ambele apărute postum, Jeni Acterian face parte cu siguranță din familia marilor intelectuali interbelici. I-a cunoscut personal, de altfel, pe cei mai mulți: , Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuțea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, , Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, etc. , Mircea Vulcănescu și alți profesori celebri în epocă au fost audiați de ea la facultate. A fost bună prietenă cu Marieta Rareș, Clody Berthola, Lucia Vasiliu, Nuni Dona, Rori Nasta și, mai ales, cu Alice Botez. Jeni Acterian

Jurnalul unei fete greu de mulțumit 1932–1947

Text ales și note biografice de ARŞAVIR ACTERIAN Ediție îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice și prefață de DOINA URICARIU Ediția a doua, revăzută Nota editurii

Dreptul de publicare a prezentei ediții a fost achiziționat de la Arhiva Culturală Română (Arcultro), al cărei președinte, dl Fabian Anton, ne-a pus totodată la dispoziție ediția Jurnalului​ lui Jeni Acterian pe care a publicat-o în 1998 la Editura Ararat și o serie de fragmente (datate 8 martie 1936, 21 mai 1936, 20 noiembrie 1936, 24 decembrie 1937, 30 iunie 1945, 5 iunie 1946, 3 iulie 1946) considerate inedite și apărute în revista Ararat (iulie 2005). Pentru această a doua ediție Humanitas a Jurnalului lui Jeni Acterian, am folosit drept bază ediția princeps publicată de Doina Uricariu și Arșavir Acterian la Humanitas în 1991. Am revăzut textul Jurnalului, fără a avea însă acces la original, și i-am adus o serie de modificări minore (actualizare ortografică, câteva intervenții cu rol de clarificare a frazei, marcate cu paranteze drepte). Am înlocuit postfața din 1991 cu o prefață scrisă de Doina Uricariu special pentru acest volum, în care îngrijitoarea ediției oferă cititorului și, până la urmă, istoricului literar o mulțime de informații neprețuite despre Jurnalul lui Jeni Acterian și publicarea lui. Am marcat în subsol notele bibliografice și traducerile extinse ale Doinei Uricariu cu inițialele DU. Am adăugat în subsol traduceri ale tuturor cuvintelor și propozițiilor în limbi străine prezente în text, preluându-le pe cele mai multe din ediția Ararat; ele aparțin probabil lui Arșavir Acterian. Acolo unde identificarea era certă, am completat în textul Jurnalului, între paranteze drepte, numele de persoane, însă numai la prima lor ocurență într-un anumit fragment datat (astfel, Emil a devenit Emil [Botta], Al. a devenit Al[ice Botez], M. a devenit M[arieta Sadova] etc.); am decis să completăm doar prenumele, nu și numele de familie, în următoarele cazuri: A[rșavir] (și nu A[rșavir Acterian]), H[aig] (și nu H[aig Acterian]), Jeni și nu Jeni [Acterian]; pentru identificarea persoanelor am folosit trimiterile la notele de subsol din ediția Ararat și am apelat la o prietenă a autoarei jurnalului, dna Nuni Dona, căreia îi mulțumim și pe această cale. Am alcătuit un Indice de nume pornind de la indicele din ediția Ararat, pe care l-am îmbogățit​ cu multe intrări noi. Am preluat din aceeași ediție, în Addenda, o serie de Scrisori schimbate de autoare cu prietenii ei și Caietul Clubului „Pana Trăsnită“. Din păcate, nu am dispus nici într-un caz, nici în celălalt de textele manuscrise. Am decis să nu preluăm în textul Jurnalului fragmentele oferite drept inedite de președintele Arcultro deoarece proveniența lor ni s-a părut incertă și, oricum,​ cantitatea de text adăugată ar fi fost prea mică pentru a fi percepută de cititor. Despre modificarea titlului acestei noi ediții a Jurnalului lui Jeni Acterian vorbește pe larg Doina Uricariu în prefață. O revelație a memorialisticii românești

În anul 1991 am reușit să-l conving pe Arșavir Acterian să publice Jurnalul surorii sale (care murise în urmă cu 33 de ani) la Editura Humanitas, după o ședere de mai mulți ani la Editura Eminescu, unde intenționase să-l publice inițial. Ediția îngrijită de mine – cu fragmentele în franceză traduse și întreg volumul colaționat cuvânt cu cuvânt, după manuscrisul original,​ răspândit în caiete, dar și pe foi volante – aștepta dacti​ lografiată,​ din anii ’80, să vadă lumina tiparului. Strălucitul Jurnal, la a cărui tipărire Jeni Acterian nu a consimțit niciodată, se afla de șapte ani în anticamera direcției Editurii Eminescu, pe care a împărțit-o, în tot acest răstimp, cu ediția în trei volume masive a scrierilor celuilalt frate al lui Arșavir, Haig Acterian, cu manuscrisul despre Mirare și cele două Jurnale ale lui Arșavir însuși, cu Jurnalul sculptorului Ion Murnu și cel al lui Ştefan Baciu, cu ediția de Scrieri în mai multe volume a lui Vasile Băncilă, toate predate de mine conducerii editurii, cu referate de susținere, înainte de 1989. Jurnalul lui Jeni Acterian a apărut, așadar, în 1991 la Editura Humanitas, dar cu un titlu – Jurnalul unei ființe greu de mulțumit – ușor modificat față de cel din manuscris. Titlul original, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, s-a păstrat în contractele pe care le-am semnat atunci, Arșavir Acterian și cu mine, cu editura. Modificarea s-a făcut la sugestia lui Gabriel Liiceanu, care dorea să protejeze lectura unui document de căpătâi al perioadei interbelice de orice interpretări ilicite sau caricaturale. În plus, atârna la vremea aceea, deasupra noastră și a traducătorului lui Heidegger în limba română, orizontul Ființei și al sintagmelor-pereche in-der-Welt-Sein, zum-Tode-Sein care tutelează sutele de pagini scrise de Jeni Acterian în limba română și într-o franceză ce sună ca o limbă maternă, tulburându-ne la lectură prin valoarea lor premonitorie: „Cred că e absolut imposibil să nu mor tânără“, scrie undeva autoarea. Arșavir a consimțit să schimbe titlul, dar nu prea ușor, așa că am intervenit și eu ca să-l conving că înlocuirea cuvântului fată cu ființă îl va ajuta pe cititor să înțeleagă existențialismul unei remarcabile personalități interbelice, dincolo de orice reducții la feminitate, adolescență și chiar la (i) sau (a)moralitate. Dar în sinea mea știam că Jeni Acterian alesese un titlu aparent prozaic dintr-o oroare pe care a avut-o întotdeauna pentru cuvintele mari, oroare pe care au împărtășit-o toți intelectualii vremii. Eugen Ionescu vitupera în volumul său Nu sau într-un articol intitulat «Contra literaturii» împotriva textelor lipsite de cuvintele adevărate, de cuvintele simple și nude, de chiuitoarele interjecții. Jeni Acterian nu s-a ferit de acest veșmânt simplu al cuvintelor, de interjecții, de diminutive, mai ales în formulele de adresare. După ce-și pierduse sora mult iubită, Arșavir tânjea după strigătele de bucurie și horbota de interjecții și apelative alintate în diminutive care se revărsau ca o cascadă când Jeni își întâmpina prietenele – ca o fată sau o adolescentă neîmblânzită. Cunoscând-o mai bine decât oricine pe autoarea Jurnalului unei fete greu de mulțumit, Arșavir Acterian se gândea să revină la titlul inițial la o viitoare ediție. Oricum, nu înceta să se întrebe dacă face bine publicând Jurnalul​ pe care știa că sora lui voise de câteva ori să-l ardă. Îndoielile îi dispăreau, cel puțin pe moment, de îndată ce-i aminteam că dactilografiase numeroasele caiete și că lucrul de îngrijire a ediției, la care mă angajasem cu acordul lui, reprezenta deja o alegere: decizia absolut normală de a tipări unul dintre cele mai importante jurnale ale literaturii române. Totuși Arșavir își luase o serie de precauții. Îți rezervase dreptul de a nu da în vileag toate persoanele care apăreau în Jurnal doar cu inițiala numelui mic: dorea să protejeze acele personaje, în viață pe atunci, care făceau parte din zona cea mai intimă a mărturisirilor. A refuzat din același motiv să publice numeroase pagini pe care le-am citit pe atunci în original – și apoi chiar dactilografiate –, între care și notațiile din anii 1948–1949. Pagina de titlu a ediției Humanitas din 1991 menționează intervalul 1932–1949, deși textul cărții tipărite se oprește la 22 august 1947. Arșavir nu a dorit să publice mărturiile prea personale din următorii doi ani, s-a încăpățânat să le scoată din text și nu a renunțat la decizia lui, așa că am ținut să se precizeze, pe aceeași pagină, că textul a fost ales de el – cât și ce să apară – și mie mi-a revenit îngrijirea ediției. Am lăsat cu premeditare cei doi ani în plus în subtitlul Jurnalului, vrând să se știe cumva că există o parte de text nepublicată. Nimeni dintre cei care lucrau la carte nu a observat micul meu subterfu​ giu,​ nici redactorul, nici corectorii, nici Arșavir Acterian… Cineva a remarcat totuși inadvertența din ediția princeps privind cei doi ani: H.-R. Patapievici, lector sagace, atent la text până la ultima sa celulă. Înainte de a filma împreună emisiunea despre Jeni Acterian din serialul Înapoi la argument, difuzată în 22 martie 2007 la TVR, m-a descusut ex abrupto pe această temă. Se pare însă că din Jurnalul unei fete greu de mulțumit lipsesc și alte pagini. Nuni Dona, buna prietenă a autoarei, mi-a spus că este convinsă că Jeni sau Arșavir au cenzurat cel puțin un caiet al Jurnalului, căci în acesta nu există aproape nici o referire la detenția lui Haig, la pachetele ce i se trimiteau la pușcărie – lui și, într-o vreme, și soției lui, Marieta Sadova –, după cum lipsesc orice notații cu privire la cartea despre Molière scrisă de Haig în detenție sau nu se face nici un comentariu despre intervențiile Marietei pe lângă Carol al II-lea pentru a-l scoate din pușcărie pe soțul ei în schimbul unei decizii ce se va dovedi fatală, aceea de a merge pe front în linia întâi (astfel că Haig va fi ucis pe 8 august 1943, la Kuban). Nuni Dona este convinsă că Jeni Acterian a scris în 1943 mai mult decât a apărut în Jurnalul publicat și că nu e posibil să se fi referit la tragedia lui Haig doar în 7 octombrie, când i-a făcut fratelui ei un memorabil portret scris în franceză, evocând senzația de a-l întâlni zilnic în tramvai pe asasinul acestui intelectual „curat și inteligent“, „franc și nepătat“, „stupid de încrezător și de naiv“ în persoana vreunui magistrat militar… „un nimic“, „un om de nimic“, nici măcar „fundamental rău“. În 1998, la un an după moartea lui Arșavir Acterian, Editura Ararat a reprodus ediția îngrijită de mine la Editura Humanitas, inclusiv traducerea paginilor scrise de autoare în franceză, fără să menționeze numele meu și nici faptul că nu reproducea textul Jurnalului după manuscrisele originale, ci după ediția princeps Humanitas, folosind, cel mult, o dactilogramă din cele șapte în care am multiplicat lucrarea destinată în mod expres acestei ediții, rămasă la Arșavir. Singurele texte noi aduse de ediția Ararat erau paginile de corespondență între Jeni Acterian și prietenii săi și Caietul Clubului „Pana Trăsnită“, cu desenele lui infantile, avangardist-suprarealiste, operă a lui Nuni Dona (cu numele de cod, ca membră a clubului, de Fița Barbăcot). Dat fiind că redactoarea Dărilor de seamă ale Clubului era chiar Jeni (Jenny) Acterian, alias Allan Squire, merita să fie date în facsimil paginile scrise de ea, astfel ca cititorul să observe grafia cu litere aproape verticale și ferme și o manieră de a scrie la fel literele l și e, u și n sau m, respectiv r și c, care mi-a dat acum peste 25 de ani atâtea bătăi de cap în operațiile de colaționare. Caietul Clubului, numit inițial al „Penei negre“, dar rebotezat în Jurnal al „Penei Trăsnite“ – nume pe care nu-l adoptă și Nuni Dona, una dintre cele patru membre definitive, alături de Jeni Acterian, Lucia Vasiliu și Alice Botez –, lua de fapt în derâdere mișcarea legionară și discursul ei doctrinar ajuns la paroxism. Este un text urmuzian colectiv, un soi de cadavre esquis inventat de cele patru prietene care-și pun semnătura autografă la fiecare Dare de seamă. Arșavir nu a dorit să-l publice în ediția princeps – deși era convins că întregește personalitatea lui Jeni, care avea menirea, cum spuneam, să redacteze Dările de seamă hilare, transcriind un dicteu automat –, dar publicarea lui în Addenda acestei a doua ediții Humanitas mi se pare oportună. Arșavir Acterian ținea enorm la caietele surorii lui. Mi-a povestit, de altfel, că le-a salvat de trei ori de la o confiscare sigură. Trecuseră prin trei mari percheziții, prima chiar după înăbușirea rebeliunii legionare de către trupele Mareșalului Antonescu, când Haig Acterian, numit directorul Teatrului Național în timpul guvernului condus de Horia Sima, fusese arestat și închis în penitenciarul de la Lugoj. Multă vreme caietele lui Jeni au fost îngropate în pământ, într-un cufăr metalic care le-a protejat. Au stat acolo ascunse în perioada celei de-a doua detenții a lui Arșavir, 1959–1964. Când acesta le-a scos la lumină, marginea unor caiete s-a atins de pământul ce le tăinuise, pătându-se câteva foi și hârtia italiană în care erau îmbrăcate. Jeni notează în 13 februarie 1941: „Trecut pe la librăria italiană și cumpărat o hârtie frumoasă cu care mi-am legat caietul cu note și caietul Clubului («Pana Trăsnită»)“. Nuni Dona mi- a confirmat că era vorba de o hârtie crem cu un desen fin de culoarea lucernei, hârtie care mai îmbrăca în anii ’80 unul dintre caietele după care am colaționat dactilograma Jurnalului. Ţin minte că Arșavir mi-a arătat niște pete ruginii – urme din lupta lui anxioasă și disperată de a salva caietele Jurnalului lui Jeni după moartea care o luase prematur, în 1958, cu un an înainte ca el să fie închis din nou. (Şi-a îngrijit sora, de-a lungul bolii necruțătoare, cu un devotament unic și o suferință retrăită în paginile propriului jurnal, scrise într-un caiet bleu-cenușiu, intitulat Jurnal despre Jeni Maria și datat 20 aprilie 1958–13 martie 1959, deci început cu opt zile înainte ca Jeni să moară.) Caietele ce alcătuiesc Jurnalul unei fete greu de mulțumit, peste 40 la număr, plus paginile volante, de regulă transcrise de autoare între coperțile proteguitoare, au scăpat și de percheziția care precedase anii primei detenții prin care a trecut Arșavir, între 1949 și 1953. L-am sfătuit pe Arșavir să-și lase manuscrisele, inclusiv cel al Jurnalului lui Jeni Acterian, unei biblioteci de prestigiu sau Arhivelor Naționale și în nici un caz mie sau lui Bedros Horasangian, cum intenționase de mai multe ori, împins de o generozitate rară și de impulsuri emoționale. Regret însă că nu l-am sfătuit să-și păstreze și copiile după originale, deși îmi amintesc că am vorbit de soarta manuscriselor lui Eminescu, depuse de Maiorescu în 1904 la Academie și cartografiate abia opt decenii mai târziu. O viitoare ediție completă a Jurnalului unei fete greu de mulțumit, pe care m-aș bucura s-o duc la capăt, trebuie să pornească de la caietele originale, restabilind textul lor integral, și să descrie caietele cu învelitorile lor din hârtie, inclusiv carnetele cu antetul C.A.F.A. din anii când Jeni lucra la Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare. Dacă aceste caiete s-au păstrat în forma lor originală, așa cum le- am văzut în anii ’80, și dacă nu au fost rupte înadins foi din ele, atunci se vor putea adăuga cel puțin anii 1948–1949 care acum lipsesc. Dar, pentru că am citit acele caiete, pot spune că partea cenzurată de Arșavir Acterian nu-i diminuează Jurnalului lui Jeni nici unul dintre darurile lucidității sau fervorilor. Numai Jurnalul lui Mihail Sebastian ținut între anii 1935 și 1944, și el cu niște pagini pierdute, mai are valoarea acestui periplu memorialistic și document magistral de istorie culturală a anilor ’30–’40. De fapt, Jeni Acterian și Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemeni capului și pajurei unei medalii de valoare unică. N-am spus monedă, ci medalie: cele două Jurnale sunt fiecare în felul său un unicat excepțional, atât prin mărturisirea despre sine, cât și prin cea despre o epocă. Când l-am întâlnit prima oară la Paris pe Emil Cioran, înainte de mineriada din iunie 1990, i-am mărturisit cât îi sunt de recunoscătoare lui Jeni Acterian pentru că, grație jurnalului ei citit în manuscris în anii ’80, am trăit acea perioadă grea cufundată în energia și libertatea lumii interbelice. Cioran era curios să citească Jurnalul unei fete greu de mulțumit și mi-a spus că o păstrează încă vie în amintire pe Jeni și parcă ar auzi-o vorbind. Mi-a povestit despre scrisorile pe care și le-au scris, despre perspicacitatea și îndoielile acestei „fete deștepte din Balcani“, despre „luciditatea ei inconceptibilă“, cum o definise într-o scrisoare, despre judecățile ei atât de iuți, fulgerătoare, despre harul prieteniei pe care-l avea și vitalitatea ei debordantă. Vedea în Jeni un soi de replică a sa. Tot așa simțise și autoarea Jurnalului, care-și descoperise sosia în Cioran (ca și în Baudelaire), deși nu agrea similitudinile. Dar nu se poate să nu ne frapeze în notele ei îngemănarea dintre disperare și stil. Cioran regreta că Jeni nu a mai ajuns să studieze la Paris cu o bursă primită de la același profesor Dupront care-l trimisese și pe el în Franța. Ce s-ar fi ales de Cioran, de Eugen Ionescu, de Mircea Eliade dacă nu alegeau exilul?... Jurnalul unei fete greu de mulțumit ne arată ce s-a ales de autoarea lui, de Haig Acterian, care a fost destinul atâtor alți membri ai generației existențialiste interbelice. Dar, așa cum era încredințat Emil Cioran chiar înainte să citească Jurnalul lui Jeni Acterian, sutele de pagini din caietele salvate de Arșavir înseamnă mai mult decât povestea unui Destin. Sunt însăși Opera ce supraviețuiește mâinii muritoare care a scris-o și Istoriei. Doina Uricariu Jurnalul lui Jeni Arnotă era destinat focului, autoarea – după cum și scrie undeva – neînchipuindu-și, neacceptând să fie citit de ochi străini. După moartea autoarei, aceasta neputând să ardă caietele, am socotit că acest document, în multe privințe evocator și elocvent, ar merita să fie publicat. Vina dării în vileag a acestui jurnal îmi aparține întru totul, eu neștiind dacă fac bine sau rău. Arșavir Acterian

1932

Marți, 12 decembrie 19321 Nu sunt în apele mele. Nu mai învăț. Nu sunt încă înscrisă la examene.2 N-am cărți. Ninge. E frig. Sunt posacă. Devin stupidă. Mă ocup de casă și joc table. Citesc prostii. Asta-i tot și sper că e suficient.

(E tot ce a rămas din primul meu caiet, pe care l-am ars într-un moment de luciditate.)3

Note

1. Autoarea jurnalului avea pe atunci 16 ani. 2. Dădea examene în particular. 3. Însemnare din 24 iunie 1934.